ICCJ. Decizia nr. 2688/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2688/2014
Dosar nr. 40544/3/2009
Şedinţa publică din 14 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă:
Prin acţiunea înregistrată la data de 19 ianuarie 2004 pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, modificată la 16 februarie 2004, reclamanta V.B.L. a chemat în judecată pe pârâţii C.M., Municipiul Bucureşti prin primarul general, SC A.V.L.B. SA şi Statul Român prin M.E.F. şi, ca intervenientă forţată în baza art. 57 C. proc. civ., pe B.R., solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 4, compus din două corpuri de clădire şi teren de 289 mp.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că deţinea o cotă indiviză de 3/4, iar B.D., autorul intervenientei forţate, o cotă indiviză de 1/4 din imobilul în cauză, la data deposedării lor abuzive din anul 1950. Pârâta C.M. este cumpărătoarea apartamentului ce constituie corpul B al imobilului în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 44 şi art. 57 din Constituţie, art. 480, art. 948-968 C. civ., art. 1, art. 2, art. 9 din Legea nr. 112/1995, art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
B.R., prin mandatar V.L., a depus cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei, cerere admisă în principiu în şedinţa publică din 13 decembrie 2004.
Prin sentinţa civilă nr. 3379 din 30 mai 2005, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii principale; a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi intervenientei; a respins acţiunea principală formulată de reclamanta V.B.L. şi capătul de cerere de intervenţie având ca obiect revendicarea, ca fiind introduse de persoane fără calitate procesuală activă; a respins, ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat privitoare la capătul de cerere de intervenţie referitor la constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996; a admis excepţia tardivităţii formulării capătului de cerere de intervenţie referitor la constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta V.B.L. şi intervenienta B.R., cererea lor fiind înregistrată sub nr. 30262/3/2005, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
La dosar au fost depuse motive de apel doar de către reclamanta V.B.L., aceasta menţionând expres că le-a formulat „în contradictoriu cu intervenienta B.R.”
La data de 10 martie 2008, apelanta reclamantă a invocat ca motiv de apel de ordine publică excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei în primă instanţă şi excepţia nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimata pârâtă C.M. cu Primăria municipiului Bucureşti, aceasta din urmă fiind calificată de către Tribunal ca apărare de fond.
Expertiza tehnică construcţii efectuată în cauză a stabilit că valoarea imobilului la data învestirii primei instanţe, 19 ianuarie 2004, este de 642.015 euro.
Prin Decizia civilă nr. 914 din 22 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului apelului declarat în numele apelantei interveniente B.R., a anulat apelul declarat în numele acesteia, pentru lipsa calităţii de reprezentant a avocatului semnatar, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă V.B.L., a anulat sentinţa instanţei de fond şi a trimis cauza la Registratura Generală a Tribunalului Bucureşti pentru repartizarea aleatorie la o secţie civilă, ca dosar de fond, pentru judecarea în primă instanţă de către tribunal.
Prin Decizia civilă nr. 829/R din 27 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul român prin M.F.P. împotriva deciziei mai sus menţionate, reţinând că, potrivit expertizei efectuate,valoarea imobilului revendicat la data înregistrării acţiunii era de 642.015 euro, situaţie în care, competenţa materială pentru soluţionarea cererii de chemare în judecată, în primă instanţă, aparţinea, conform art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., tribunalului şi nu judecătoriei, cum în mod corect a apreciat şi instanţa de apel.
Urmare a respingerii recursului declarat de pârâtul Statul român, prin M.F.P., dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
La data de 27 noiembrie 2009, pârâta C.M., a formulat întâmpinare prin care a solicitat să se constate lipsa calităţii procesuale active a reclamantei V.B.L. şi a intervenientei B.R., precum şi tardivitatea formulării capătului de cerere de intervenţie referitor la constatarea nulităţii contractului de vânzare din 30 septembrie 1996.
În temeiul dispoziţiilor art. 49 şi urm. C. proc. civ. SC N. SRL şi SC N.H.N.E. SRL, au formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul pârâţilor SC A.V.L. SA Berceni şi respectiv, Municipiul Bucureşti prin primar general, prin care au solicitat respingerea cererii reclamantelor având ca obiect revendicarea imobilului situat în Bucureşti, sector 4; admiterea în principiu a cererii de intervenţie, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 49, art. 51 şi urm. C. proc. civ., în sensul că intervenientele au un interes născut, legitim şi personal de a interveni în prezenta cauză.
Pe cale de excepţie, intervenientele au solicitat să se constate lipsa calităţii procesual active a reclamantei V.B.L. şi a intervenientei B.R., şi ca o consecinţă să se respingă acţiunea principala având ca obiect revendicare, ca fiind introdusa de persoane fără calitate procesual activă.
Sub acest aspect s-a arătat că lipsa calităţii procesual active a fost constatată şi prin Decizia civilă nr. 1790 din 08 noiembrie 2002, pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 3783/2002, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1782 din 10 septembrie 2003, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I civilă, în Dosarul nr. 770/2003.
De asemenea, M.Ş. a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 49 şi urm. C. proc. civ., cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, solicitând respingerea cererii reclamantelor, având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu; admiterea în principiu a cererii de intervenţie, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 49, art. 51 şi urm. C. proc. civ., în sensul că intervenientul are un interes născut, legitim şi personal de a interveni în prezenta cauza.
Pe cale de excepţie, intervenientul M.Ş. a solicitat să se constate lipsa calităţii procesual active a reclamantei V.B.L. şi a intervenientei B.R. şi respingerea acţiunii principale având ca obiect revendicare, ca fiind introdusa de persoane fără calitate procesual activă.
Reclamanta V.B.L., în raport cu cererile de intervenţie formulate, şi-a completat acţiunea introductivă de instanţă, în sensul că a înţeles să cheme în judecată şi pe cei trei intervenienţi, în calitate de pârâţi, ca şi pe ceilalţi deţinători ai unor spaţii din corpul A, pentru ca tribunalul să dispună obligarea lor să-i lase în deplină proprietate şi posesie spaţiile pe care fiecare dintre aceşti pârâţi le deţin.
Prin încheierea de şedinţă din data de 23 noiembrie 2012, tribunalul a admis în principiu cererile de intervenţie în interesul Municipiului Bucureşti, formulate de cele două societăţi SC N. SRL şi SC N.H.N.E. SRL, precum şi de M.Ş.; a respins cererea de admitere în principiu a cererilor de intervenţie în interes propriu, formulate de intervenienţii sus menţionaţi; a dispus citarea Fundaţiei I.C.A.R., în calitate de pârâtă, prin reprezentant legal - director C.D.
1. Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 290 din 15 februarie 2013, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei V.B.L., ca neîntemeiată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientei R.B., şi în consecinţă, a respins cererea acesteia ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată. A respins excepţia puterii de lucru judecat faţă de Decizia civilă nr. 1790 din 08 noiembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca neîntemeiată; a admis în fond cererile de intervenţie în interesul Municipiului Bucureşti formulate de intervenienţii SC N. SRL, SC N.H.N.E. SRL şi M.Ş.. A respins, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare formulată de reclamanta V.B.L. şi a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, câte 1000 lei către pârâta C.M., intervenienţii SC N. SRL, SC HN Ecoinvest SRL şi M.Ş.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut defunctului L.S., în urma decesului acestuia, nuda proprietate revenind C.S., iar uzufructul lui B.S. conform actului de predare al legatului autentificat de Tribunalul Ilfov Secţia notariat din 04 iulie 1939.
Imobilul a fost proprietatea soţilor B. şi L.S., conform contractului de vânzare cumpărare încheiat la 01 decembrie 1925.
B.S. a donat nepoatei sale minore Beatrice Louise Steiner o pătrime indiviză din imobilul proprietatea sa situat în Bucureşti, teren şi construcţie.
Jumătatea indiviză care a aparţinut lui B.S. din corpul de clădire construit în curtea imobilului menţionat, fusese dobândit împreună cu soţul său L.S. şi prin actul de donaţie se menţionează că o pătrime din jumătatea donatoarei a revenit nepoatei sale minore, iar o pătrime fiului său D.B. conform înscrisului autentificat la 13 martie 1941.
Reclamanta V.B.L. este nepoata lui L. şi B.S. şi pe lângă împrejurarea că acesteia i s-a donat o pătrime indiviză din dreptul de proprietate care a aparţinut bunicii sale, conform certificatului de moştenitor din 15 ianuarie 2003 întocmit de B.N.P., M.I., aceasta a făcut dovada că este şi moştenitoarea mamei sale Ş.C., născută S.
Imobilul a intrat în proprietatea Statului român pe numele lui B.S., conform Decretului nr. 92/1950, poziţia 6872 în proporţie de 100%.
Potrivit raportului de expertiză efectuat în Dosarul nr. 590/1998 al Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, imobilul înscris în actele de vânzare cumpărare din 01 decembrie 1925 şi din 14 martie 1927 care fusese identificat în C.R., ca urmare a schimbării denumirii străzii şi renumerotării imobilelor, este situat în prezent pe str. G.G. şi este compus din 2 corpuri distincte de construcţie, cu curtea aferentă în suprafaţă totală de 294 mp.
Tribunalul a considerat că în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanta are calitate procesuală activă în acţiunea în revendicare deoarece moştenitorii care au urmat procedura legală solicitând restituirea imobilului preluat în mod abuziv de către Stat de la antecesorii acestora, profită de întregul imobil dacă ceilalţi comoştenitori nu au declanşat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aşa cum este şi imobilul ce formează obiectul prezentei cauze.
Faţă de cele de mai sus, Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Cu privire la calitatea procesuală a intervenientei R.B., Tribunalul a avut în vedere faptul că aceasta, prin declaraţie autentică dată în faţa consulatului general al României la Montreal la data de 01 februarie 2006, a arătat că a fost soţia lui C.B., fiul lui D.B., iar defunctul său soţ nu a întreprins nicio acţiune şi nu a dat nicio declaraţie pentru acceptarea moştenirii tatălui său, iar R.B., la rândul său nu a întreprins nicio acţiune şi nu a dat nici o declaraţie pentru acceptarea moştenirii defunctului său socru, D.B.. Cum soţul intervenientei nu a acceptat succesiunea tatălui său, soţia sa supravieţuitoare nu îl poate moşteni pe socrul său întrucât, aceasta, nu ar putea fi îndreptăţită decât în temeiul disp. art. 664 - 665 din vechiul C. civ., în vigoare la data naşterii raportului juridic.
Astfel, Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientei R.B. şi în consecinţă a respins acţiunea acesteia, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei, s-a avut în vedere că practica mai nouă judiciară şi dispoziţiile Legii 10/2001 oferă posibilitatea ca numai unul sau o parte dintre moştenitorii fostului proprietar să formuleze o astfel de acţiune.
Nu s-a reţinut inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de către reclamantă, nici în raport de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, întrucât nu există niciun text de lege care să prevadă inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, dar instanţa a avut în vedere problema raportului dintre legea specială şi legea generală potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant.
Drept urmare, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei.
Tribunalul nu a reţinut nici excepţia puterii de lucru judecat faţă de Decizia civilă 1790 din 08 noiembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă având în vedere următoarele considerente:
În cauza care formează obiectul Dosarului nr. 3783/2002, soluţionată prin Decizia civilă nr. 1790 din 08 noiembrie 2002,s-a admis apelul declarat de pârâta C.M. în contradictoriu cu reclamanta V.B.L. împotriva sentinţei civile nr. 628 din 22 ianuarie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. 590/1998 prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanta din prezenta cauză în contradictoriu cu C.G.M.B., C.M. şi S.G.
În această decizie s-a reţinut lipsa calităţii procesuale active a reclamantei în lipsa unui certificat de moştenitor, excepţie care în opinia instanţei, nu conduce la putere de lucru judecat întrucât reclamanta a complinit ulterior aceste lipsuri.
Acţiunea în revendicare care a format obiectul dosarului sus menţionat, a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active, iar în prezenta cauză, aceeaşi reclamantă se judecă cu C.M. pentru un apartament din acelaşi imobil, depunând în acest sens la dosar, certificatul de calitate de moştenitor din 15 ianuarie 2003 emis de B.N.P., M.I., de pe urma mamei sale care era fiica foştilor proprietari, reclamanta fiind şi beneficiara unui act de donaţie asupra unei cote de ¼ din imobil.
Întrucât prin Decizia civilă 1790 din 08 noiembrie 2002, nu s-a soluţionat fondul cauzei, în prezenta cauză nu se poate reţine excepţia puterii de lucru judecat.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că imobilul care a aparţinut antecesorilor reclamantei, respectiv bunicilor acesteia, a intrat în mod abuziv în proprietatea Statului prin Decretul nr. 92/1950 pe numele lui B.S. astfel încât situaţia juridică a acestuia este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar potrivit art. 6 pct. 2 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de Stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie; chiar reclamanta, în precizarea cererii sale, a invocat atât disp. art. 480 cât şi disp. Legii nr. 112/1995, lege care la rândul său este o lege specială care se aplică imobilelor preluate în mod abuziv de către Stat.
La compararea titlurilor, tribunalul a avut în vedere criteriile impuse de legea specială şi Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
S-a reţinut că reclamanta se prevalează de un drept de proprietate preluat abuziv, dar cu titlu de către Stat, că aceasta nu a formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001 şi nici nu a solicitat în instanţă, în termenul prevăzut de legea specială, anularea contractului de vânzare cumpărare care constituie titlul de proprietate al pârâtei C.M. şi nu a existat nicio acţiune împotriva Statului prin care să se anuleze titlul acestuia sau să i se pună în vedere intenţia reclamantei de a solicita restituirea în natură sau despăgubiri pentru imobil.
În aceste condiţii, Tribunalul a considerat că acţiunea în revendicare formulată de către reclamantă este neîntemeiată, pârâta Ciocan având un drept de proprietate valabil, întemeiat pe un titlu care nu a fost anulat, încheiat cu un vânzător care la rândul său, avea în patrimoniul său imobilul în litigiu.
Tribunalul a considerat că nu se aduce nicio încălcare a dreptului de proprietate al reclamantei, conform art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, întrucât aceasta a avut suficiente remedii juridice pentru a obţine imobilul dacă ar fi uzat de legile de reparaţie, în termenele legale apărute după anul 1989.
Întrucât titlul Statului, deşi abuziv, nu a fost desfiinţat, reclamanta nemeiputând beneficia decât de calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus, pretins, în judecată, s-a respins în totalitatea acţiunea în revendicare şi în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin primarul general.
Constatând că intervenienţii în interesul Municipiului Bucureşti îşi justifică cererea formulată, având contracte de închiriere cu Municipiul Bucureşti, prin mandatarul său, în temeiul disp. art. 51 - 55 C. proc. civ., a admis în fond, cererile de intervenţie astfel cum au fost formulate.
În consecinţă, Tribunalul a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii şi intervenienţii accesorii, constatând că în prezent, titlul Statului nu a fost anulat, contractul de vânzare cumpărare al pârâtei fiind unul valid, care nu a fost desfiinţat prin niciun mijloc prevăzut de lege, aceasta având posesia şi folosinţa bunului dobândit de la un proprietar aparent al cărui titlu nu a fost invalidat.
Şi în raport cu intervenienţii accesorii, acţiunea reclamantei s-a reţinut a fi neîntemeiată, Municipiul Bucureşti fiind în continuare proprietarul spaţiilor închiriate.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, iar intervenienţii SC N. SRL, SC H.N.E. SRL şi M.Ş. au formulat cereri de aderare la apel.
2. Prin Decizia civilă nr. 309/A din 04 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta V.B.L. împotriva sentinţei civile nr. 290 din 15 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă. A respins cererile de aderare la apel, ca nefondate. A fost obligată apelanta să plătească intimatei C.M. 1.000 lei onorariu de avocat.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Deşi instanţa de fond nu a analizat în detaliu cererea formulată de reclamantă, a reţinut în considerentele hotărârii că imobilul a fost preluat fără titlu, în temeiul Decretului nr. 92/1950. Ca atare, nu s-au încălcat principiul disponibilităţii şi dreptul reclamantei la apărare şi la un proces echitabil.
Prin cererea de chemare în judecată formulată iniţial şi precizată, reclamanta nu a învestit instanţa cu un capăt de cerere prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare -cumpărare încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâta C.M. O altfel de cerere a fost formulată numai de intervenienta R.B.
S-a solicitat într-adevăr, prin cererile depuse în Dosarul nr. 442/2005 al Tribunalului Bucureşti la filele 196 şi 297, să se constate pe cale de excepţie nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1996 încheiat între SC A.V.L. Berceni şi C.M.
Excepţiile procesuale sunt, de regulă, mijloace prin care pârâtul se apără în cazul chemării sale în judecată. În măsura în care, la rândul său, pârâtul formulează o cerere prin care are pretenţii proprii, şi reclamantul poate să invoce în apărarea sa o astfel de excepţie.
În speţă, însă, pârâtul nu a investit instanţa cu o cerere reconvenţională, ci a formulat numai întâmpinare.
Ca atare, cererea formulată de către reclamantă nu poate fi calificată ca o excepţie, ci ca un capăt de cerere separat.
Denumirea dată cererii de către reclamantă (excepţie) nu este obligatorie pentru instanţă, aceasta putând să dea calificarea exactă a cererii.
Într-adevăr, instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la această cerere, dar în aceste condiţii - a unui capăt de cerere neanalizat - sunt incidente dispoziţiile art. 1812 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 25 din Legea nr. 202/2010 (hotărârea instanţei de fond fiind pronunţată la data de 15 februarie 2013) potrivit cărora „Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 281 - 2812 C. proc. civ.”
În consecinţă, apelanta - reclamantă era obligată să formuleze cerere de completare dispozitiv, solicitând instanţei de fond să se pronunţe şi asupra acestei pretenţii.
Cu privire la motivele de apel ce vizează fondul cauzei s-a reţinut, de asemenea, că sunt neîntemeiate, pentru următoarele motive:
Imobilul a intrat în proprietatea Statului pe numele lui B.S. conform Decretului nr. 92/1950, poziţia 6872 în proporţie de 100%. Ca atare, titlul statului nu este unul valabil, Legea nr. 10/2001 însăşi stabilind că această preluare este abuzivă.
Reclamanta - apelantă a susţinut prin motive de apel că în perioada 1942 - 1946 imobilul fusese deja preluat de către Statul român, prin C.N.R. (Decizia nr. 842 din 27 martie 1941) proprietarul păstrând doar uzufructul bunului, dar aceasta reprezintă o apărare nouă, ce contravine chiar susţinerilor reclamantei din cererea de chemare în judecată şi înscrisurilor de la dosar din care rezultă că imobilul a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că adresa de la fila 67 din dosarul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, emisă de Consiliul Local al sectorului 4 - D.G.I.T. nu este edificatoare cu privire la data trecerii imobilului în proprietatea statului.
Aşa fiind, instanţa de apel a stabilit că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Intimata - pârâtă C.M. a cumpărat apartamentul nr. 1 din imobil prin contractul de vânzare - cumpărare din 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu SC A. SA, contract ce nu a fost constatat nul. Restul imobilului nu a fost înstrăinat, rămânând în proprietatea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, care l-a închiriat intervenienţilor.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată împotriva pârâtei C.M. s-au reţinut următoarele:
Atât reclamanta, cât şi pârâta s-au prevalat de titluri de proprietate valabile, considerent pentru care s-a procedat de către instanţa de fond la analiza comparativă a situaţiei juridice a părţilor litigante.
În acest demers, tribunalul a ţinut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de dispoziţiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, de care nu se poate face abstracţie din moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia, precum şi de jurisprudenţa C.E.D.O., care susţine că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.
Noţiunea de „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale poate cuprinde atât un „bun actual”, cât şi o „valoare patrimonială” (ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv şi licit să le dobândească), inclusiv un drept de creanţă, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei), în schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei).
Un „bun actual” în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (Hotărârea din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României).
Reclamantei-apelante sau autorului său nu i-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu de către instanţele judecătoreşti sau de către autorităţile administrative, motiv pentru care aceasta nu se poate prevala de existenţa unui „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol.
Constatarea judiciară pe cale incidentală a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului, conferind însă în mod categoric dreptul reclamantei la despăgubire, dată fiind întrunirea condiţiilor cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv preluarea prin abuz a bunului şi proba calităţii de persoană îndreptăţită.
Pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâtei a fost consolidată prin expirarea termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiunea în declararea nulităţii sale, motiv pentru care tribunalul a reţinut în mod corect că aceasta se poate prevala de „un bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Totodată, în jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporţionate, legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
Faţă de această împrejurare, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a pronunţat o soluţie legală, bazată pe siguranţa raporturilor juridice, pe existenţa în patrimoniul pârâtei a unui bun actual, urmărind ca atare să nu creeze noi greutăţi prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecinţe ireparabile, ţinând cont totodată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte revendicarea părţii din imobil ce nu a fost înstrăinată, instanţa de apel a reţinut, de asemenea, caracterul nefondat al apelului întrucât, aşa cum s-a stabilit anterior, imobilul a trecut în proprietatea Statului român, fără titlu valabil în temeiul Decretului nr. 92/1950. În prezent, parte din acest imobil este închiriat intervenienţilor care, în calitate de chiriaşi în imobilul revendicat, puteau să formuleze cerere de intervenţie în interesul Municipiului Bucureşti prin primarul general, aceasta fiind unitatea deţinătoare a imobilului.
Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii, care se impune cu caracter obligatoriu potrivit prevederilor art. 3307 alin. ultim din C. proc. civ., s-a reţinut, în ce priveşte acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun şi introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că „Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29), aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
(…) Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
(…) trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.).”
De asemenea a reţinut instanţa supremă că „ Problema care se pune este dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant”.
Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție a reţinut că „(…) Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.
Rezultă cu evidenţă din dezlegările astfel date de instanţa supremă prin Decizia nr. 33/2008, că la judecarea acţiunii în revendicare se impune a fi făcută aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 - act normativ cu caracter special care reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada 06 martie 1945–22.12 1989, respectiv reparaţiile care pot fi acordate foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora (persoane îndreptăţite) pentru imobilele astfel preluate.
Prin motivele de apel reclamanta a arătat că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 (notificarea din 16 iulie 2001 - fila 216 Dosar nr. 302/62/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă) şi are deschisă calea legală prevăzută de această lege în măsura în care unitatea deţinătoare nu răspunde la notificare, având astfel acces la instanţă.
Cu privire la cererile de aderare la apel instanţa a reţinut că nu sunt fondate întrucât, în mod corect instanţa de fond a reţinut că, deşi intervenienţii deţin imobilul în baza contractelor de închiriere încheiate cu Primăria municipiului Bucureşti, nu justifică un interes în acţiunea în revendicare, ei neexhibând un titlu de proprietate pe care să îl opună reclamantei.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.ă, reclamanta- apelantă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata - pârâtă C.M.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.B.L., criticând decizia recurată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
Prin greşita aplicare a dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., art. 22 alin. (2) din Legea nr. 202/2010, art. 85 şi 127 C. proc. civ., art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, instanţa de apel a considerat neîntemeiat primul motiv de apel, întrucât:
- Simpla constatare a faptului că imobilul a intrat în mod abuziv în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 nu este şi nu echivalează cu analiza şi constatarea greşitei aplicări în speţa a acestui act normativ şi nici cu aprecierea neconstituționalității, ilegalităţii şi nulităţii actului, aspecte la care nu există niciun fel de referire în considerentele tribunalului.
- Procesul de faţă a fost început înainte de adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, deci rămâne supus, inclusiv în ceea ce priveşte cadrul procesual al remedierii omisiunii de pronunţare asupra unui capăt de cerere, dispoziţiilor vechii reglementări procedurale, care permite includerea unei asemenea critici în căile de atac.
- Instanţa de apel a calificat excepţia nulităţii ca fiind un capăt de cerere distinct, fără a pune în discuţia părţilor aceasta chestiune, iar din considerente rezultă chiar că nu ar fi admisibilă invocarea unei excepţii de către reclamant, întrucât nu s-a formulat cerere reconvențională de către pârâţi, chestiune de asemenea, nepusa în discuţia părţilor, ci stabilită unilateral, cu ocazia deliberării şi a pronunţării.
Prin greşita aplicare a legii, instanţa de apel a constatat ca trecerea imobilului s-a realizat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 şi a înlăturat nemotivat înscrisul oficial de la fila 67 din dosarul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civila, din care reiese că imobilul era deja preluat de Stat din 1942, prin Decretul nr. 842 din 27 martie 1941.
Instanţa de apel a omis, în analiza preferabilităţii celor doua titluri de proprietate, să arate, fie şi succint, motivele pentru care a înlăturat apărările reclamantei, referitoare la corecta aplicare a legii în cauză - inclusiv în ipoteza preluării în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Chiar dacă s-ar aprecia că Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 are relevanţă în speţa, considerentele care pot fi corelate cu situaţia de fapt din speţă, coroborate cu dispozitivul acestei hotărâri, conduc la concluzia că acţiunea reclamantei este admisibilă.
De asemenea, nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată.
Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
În raport cu data când imobilul în litigiu a fost preluat, care este anterioara celei de 6 martie 1945, Decizia nr. 33/2008 nu este incidentă în speţa, pentru ca acţiunea reclamantei nu vizează un imobil a cărui retrocedare să fie reglementată de legea speciala.
Instanţa de apel nu şi-a motivat hotărârea cu privire la motivul de apel referitor la inexistenţa unor titluri locative ale intervenienților şi al pârâtei Fundaţia I.C.A.R., care nici nu mai ocupa spaţiul pe care figurează ca l-ar fi deţinut în corpul de clădire neînstrăinat, încălcând astfel, art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca şi art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţia României.
În realitate, niciunul dintre intervenienți şi nici pârâta Fundaţia I.C.A.R. - nu au un titlu, în sensul legii, pentru a justifica în continuare folosirea unuia din cele două corpuri de clădire care compun imobilul în litigiu.
Cu greşita interpretare şi aplicare a Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. c) şi art 29) şi printr-o motivare contradictorie, instanţa i-a plasat pe așa-zișii «chiriaşi» în postura de terţi dobânditori, pe care legiuitorul a rezervat-o numai chiriaşilor cumpărători.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, în considerarea argumentelor ce succed:
Critica adusă hotărârii instanţei de apel care vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct 5 C. proc. civ., art. 22 alin. (2) din Legea nr. 202/2010, art. 85, 127 C. proc. civ., art. 21 alin. (3) şi 24 din Constituţie este nefondată faţă de considerentele deciziei şi cele ce se vor arăta în cele ce urmează.
Referitor la critica vizând calificarea greşită a excepţiei nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, încheiat între SC A.V.L. B. SA şi C.M., ca fiind un capăt de cerere distinct, se constată că în mod corect instanţa de apel a dat această dezlegare, întrucât reclamanta nu a învestit instanţa prin cererea de chemare în judecată iniţială şi precizată cu o astfel de cerere, aceasta formulându-se, într-adevăr, prin cerere separată, chiar dacă pe cale de excepţie. Deşi invocată pe cale de excepţie,această cerere este supusă unor proceduri speciale de Legea nr. 10/2001, sub aspectul termenului de formulare şi cerinţe de verificat, ceea ce o transformă într-un veritabil capăt de cerere al acţiunii.
În privinţa acestei cereri s-au aplicat în mod corect dispoziţiile Legii nr. 202/2010, întrucât hotărârea primei instanţe, pentru care se reclamă nepronunţarea asupra unei cereri, a fost pronunţată la data de 15 februarie 2013 şi, raportat la această dată, trebuie stabilite mijloacele procedurale, în vigoare, de îndreptare a unor eventuale neregularităţi.
Critica recurentei prin care susţine greşita aplicare a legii prin faptul că instanţa de apel a constatat că trecerea imobilului s-a realizat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 nu este fondată.
Sub acest aspect, este de reţinut că reclamanta a susţinut atât în cererea introductivă, cât şi în precizarea ulterioară, că imobilul în litigiu, proprietatea antecesorilor săi, ”a fost preluat în mod abuziv de către statul roman, prin aplicarea greşită a Decretului nr. 92/1950”, iar din actele dosarului rezultă că imobilul a intrat în proprietatea Statului român pe numele lui B.S. conform Decretului 92/1950, poziţia 6872, în proporţie de 100%.
Contrar susţinerilor recurentei reclamante, potrivit cărora instanţa a înlăturat nemotivat înscrisul din care reiese că imobilul era deja preluat de Stat din anul 1942 prin Decretul nr. 842 din 27 martie 1941, actul emis de Consiliul Local al sectorului 4 - D.G.I.T. sub nr. 20699 din 28 ianuarie 2004 nu a fost primit de instanţă, cu arătarea motivelor care au susţinut această măsură procedurală - instanţa ţinând cont de limitele de judecată a cauzei fixate prin cererea de chemare în judecată şi precizarea ulterioară, cu prioritate, ceea ce a determinat-o să reţină caracterul de apărare nouă pentru acest înscris.
În ceea ce priveşte analiza titlului de preluare a imobilului, respectiv Decretul nr. 92/1950, în considerentele deciziei se fac referiri la relevanţa unei astfel de analize, confirmată prin prezenta decizie, în cele ce urmează.
Recurenta reclamantă este nemulţumită şi de faptul că instanţa de apel a omis, în analiza preferabilităţii celor două titluri de proprietate, să arate motivele pentru care a înlăturat apărările sale, inclusiv în ipoteza „preluării” în temeiul Decretului nr. 92/1950, cu referire şi la principiul neretroactivităţii legii civile, încălcând dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi art. 21 alin. (3) şi 24 din Constituţie.
Sub acest aspect, se constată că instanţa de apel, printr-o analiză amplă şi judicioasă, a apreciat că instanţa de fond a ţinut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de dispoziţiile special prevăzute în Legea nr. 10/2001, ca şi de jurisprudența C.E.D.O.
Faţă de cele anterior arătate relativ la criticile referitoare la temeiul juridic al preluării imobilului şi, atât timp cât acesta este Decretul nr. 92/1950, în mod corect a apreciat instanţa de apel că imobilul intră sub regimul Legii 10/2001, fiindu-i astfel aplicabilă decizia în interesul Legii nr. 33/2008- considerent ce înlătură şi critica referitoare la neretroactivitatea legii civile.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, intimata-pârâtă C.M. deţine un "bun actual" în baza contractului de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat cu Statul roman, prin S.C.A.V.L. Berceni care trebuie să se bucure de protecţia legii, inclusiv a normelor europene, privind protecţia dreptului de proprietate. Valabilitatea titlului pârâtei a fost consolidată prin expirarea termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiunea în declararea nulităţii acestuia.
De asemenea, în mod judicios, instanţa de apel a reţinut că „un bun actual” în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului, aşa cum s-a stabilit de C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Recurentei reclamante sau autorului acesteia nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de restituire al imobilul în litigiu de către instanţele judecătoreşti sau de către autorităţile administrative, astfel că reclamanta nu se poate prevala de existenţa unui „ bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Constatarea judiciară a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului, conferind numai dreptul reclamantei la despăgubire, dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii. Chiar şi analiza titlului statului, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 20/2007, nu-i poate conferi un „ bun actual” reclamantei, pe care să-l opună intimate pârâte C.M., atât timp cât nu se poate dispune şi restituirea imobilului.
De esenţă este şi faptul că în jurisprudenţa sa C.E.D.O. a subliniat că pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporţionate, legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
Astfel, se constată că în cauză a fost pronunţată o soluţie legală, bazată pe siguranţa raporturilor juridice, pe existenţa în patrimoniul pârâtei a unui „bun actual”, protejat prin art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană şi decizia în interesul legii nr. 33/1998, nefiind atrasă incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte partea din imobil deţinută de intimatul Municipiul Bucureşti, criticile de recurs se referă la nemotivarea de către instanţa de apel a motivului referitor la inexistenţa unor titluri locative ale intervenienţilor, cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţia României, şi la greşita interpretare şi aplicare a Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. c) şi art. 29) alături de o motivare contradictorie, prin faptul că instanţa i-a plasat pe chiriaşi în postura de terţi dobânditori, aceştia din urmă fiind numai chiriaşi- cumpărători.
Din considerentele deciziei rezultă că instanţa de apel a constatat că, în prezent, o parte din imobil este închiriat intervenienţilor, făcând referire la probele avute în vedere în acest sens, iar pentru această constatare a fost sesizată cu motivul de apel referitor la greşita reţinere de către prima instanţă a faptului că intervenienţii îşi justifică cererea de intervenţie în interesul Municipiului Bucureşti, unitate deţinătoare a imobilului - nefiind astfel aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva dispoziţiilor legale indicate a fi încălcate.
În aceste condiţii, date fiind limitele criticii de recurs, se bucură de putere de lucru judecat modul de dezlegare a cauzei în ceea ce priveşte partea de imobil neînstrăinată, în sensul că partea are la dispoziţie calea legală în măsura în care unitatea deţinătoare nu răspunde la notificare, având astfel acces la instanţă.
Prin cererea de recurs reclamanta a făcut referire la decizia în interesul Legii nr. 20/2007, care, în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, a statuat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptaţite în cazul refuzului nejustificat al entitaţii deţinatoare de a raspunde la notificarea părţii interesate.
Numai că această decizie a fost invocată drept argument în susţinerea criticii de recurs referitoare la modul de analiză al preferabilităţii celor două titluri, raportat la titlul deţinut de intimata C.M., preferabilitatea titlului în raport cu cel deţinut de stat, prin pârâtul Municipiul Bucureşti, neputându-se oricum discuta din perspectiva art. 480 C. civ.
Aceasta deşi prin cererea de apel s-a criticat sentinţa primei instanţe cu invocarea deciziei în interesul Legii nr. 20/2007, cu referire la considerentul că nu mai poate beneficia decât de calea oferită de legea specială, motiv pentru care a fost respinsă acţiunea în revendicare şi împotriva Municipiului Bucureşti.
Într-adevăr, în analiza cauzei în ceea ce priveşte partea de imobil ce nu a fost înstrăinată, instanţa de apel face referire şi la decizia în interesul Legii nr. 33/2008, respectiv la considerentul referitor la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora li se permite să păstreze imobilul în anumite condiţii (art. 18 lit. c), art. 29 din Legea nr. 10/2001).
Aceste considerente nu sunt valabile însă în ceea ce îi priveşte pe chiriaşi, care nu sunt în ipotezele vizate de decizia în interesul legii şi normele legale indicate - art. 18 lit. c) se referă la înstrăinarea imobilului cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar art. 29 la imobilele aflate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate.
Deşi este atrasă incidenţa în cauză astfel atât a art. 304 pct. 7 cât şi pct. 9 C. proc. civ., acest lucru nu este de natură a duce la schimbarea soluţiei pentru partea de imobil neînstrăinată, faţă de cele reţinute anterior relativ la limitele de judecată fixate prin recurs- urmând numai a fi înlăturat acest considerent din motivarea deciziei.
În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că indicarea lui s-a realizat formal, în condiţiile în care nu au fost găsite elemente care să se circumscrie acestuia.
În considerarea acestor argumente, care susțin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dipunând în consecință.
Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., va fi obligat recurenta reclamantă V.B.L. la plata sumei de câte 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă C.M. şi intimaţii-intervenienţi M.Ş., SC N.H.N.E. SRL şi SC N. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta V.B.L. împotriva Deciziei nr. 309/A din data de 4 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Obligă pe recurenta- reclamantă la câte 1000 lei cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă C.M. şi intimaţii-intervenienţi M.Ş., SC N.H.N.E. SRL şi SC N. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2608/2014. Civil. Legea 10/2001. Anulare act,... | ICCJ. Decizia nr. 2690/2014. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
