ICCJ. Decizia nr. 2760/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2760/2014
Dosar nr. 65943/3/2011
Şedinţa publică din 26 septembrie 2014
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, la data de 14 decembrie 2010, reclamantul l.S. a chemat în judecată pe pârâta B.C.R. SA, solicitând ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună încheierea unui nou contract de credit sau a unui act adiţional la acesta, conform prevederilor O.G. nr. 50/2010, prin care să fie păstrată dobânda în cuantum de 6,95%, dobândă fixă în primul an şi variabilă ulterior, conform contractului de credit din 30 noiembrie 2007, returnarea sumelor de bani achitate ca urmare a creşterii abuzive a dobânzii şi anularea unor clauze pretins abuzive din contractul mai sus menţionat, pe care Ie-a citat în cuprinsul cererii introductive.
Pârâta a depus la dosar cerere reconvenţională, prin care a solicitat adaptarea contractului, prin luarea în considerare, ca algoritm de calcul al dobânzii variabile, a valorii indicelui de referinţă aferent valutei în care a fost încheiat contractul la 6 luni, la care se adaugă o marjă formată din valoarea diferenţei dintre dobânda de referinţă aplicabilă în baza prevederilor contractuale iniţiale şi indicele de referinţă la 6 luni plus marja fixă din contractul iniţial.
La data de 13 septembrie ?011, reclamantul-pârât a depus la dosar o cerere modificatoare, prim care a solicitat instanţei să constate că dobânda curentă, conform art. 5 din contract, este Euribor la care se adaugă 1,5%, să oblige pârâta-reclamantă să comunice graficul de rambursare, conform contractului şi să constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 9 lit. b) din contractul de credit şi în art. 2 octombrie a, art. 2 noiembrie a, art. 3.7 şi 3.9 din Condiţiile Generale de creditare şi, pe cale de consecinţă, să dispună anularea lor.
Prin sentinţa civilă nr. 11904 din 13 septembrie 2011, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, dosarul a fost înregistrat la data de 11 octombrie 2011.
Ulterior, la data de 11 octombrie 2012, reclamantul a depus la dosar o nouă cerere modificatoare, prin care a solicitat, pe lângă capetele de cerere expuse anterior, şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 308,32 euro, reprezentând diferenţa dintre dobânda calculată conform formulei prevăzute în contract şi cea achitată băncii, dar la acelaşi termen prima instanţă a admis excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare.
Prin urmare, tribunalul s-a constat legal învestit cu soluţionarea capetelor de cerere prin care reclamantul a solicitat să constate că dobânda curentă, conform art. 5 din contract, este Euribor la care se adaugă 1,5%, să oblige pârâta-reclamantă să comunice graficul de rambursare, conform contractului şi să constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 9 lit. b) din contractul de credit şi în art. 2 octombrie a, art. 2 noiembrie a, art. 3.7 şi 3.9 din Condiţiile Generale de creditare şi, pe cale de consecinţă, să dispună anularea lor.
Prin sentinţa civilă nr. 873 din 07 februarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins ca neîntemeiate atât cererea principală, astfel cum a fost modificată, cât şi cererea reconvenţionaia şi a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la 30 noiembrie 2007 părţile au încheiat contractul de credit bancar, prin care pârâta a acordat reclamantului un împrumut în sumă de 35.800 euro pe o perioadă de 300 de luni.
În continuare, prima instanţă a citat dispoziţiile art. 2 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a subliniat condiţiile care trebuie îndeplinite pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze.
Examinând primul capăt de cerere, tribunalul a arătat că potrivit art. 5 din contract, la data încheierii acestuia, dobânda curentă era de 6,95% pe an, fixă în primele 12 luni şi variabilă ulterior; dobânda fixă urma să se menţină constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, iar ulterior ea era formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B.C.R., la care se adaugă o marjă de 1,5%.
În continuare, prima instanţă a subliniat că şi Condiţiile Generale de creditare fac parte integrantă din contractul de credit, ele conţinând clauze referitoare la creditele cu dobândă variabilă (art. 2 octombrie a şi art. 2 octombrie b), creditele cu dobândă fixă (art. 2 octombrie c) şi creditele cu dobânda revizuibilă semestrial (art. 2 octombrie d), pe care Ie-a evocat în considerentele sentinţei.
Tribunalul a notat că atât timp cât în oferta băncii existau mai multe tipuri de creditare, reclamantul a avut posibilitatea de a opta pentru unul dintre acestea, chiar dacă nu şi de a negocia conţinutul clauzelor privind dobânda. Prin urmare, deşi ar fi putut să aleagă între credite cu dobândă fixă în monedă naţională sau în euro, sau cu dobândă variabilă calculată în funcţie de indicele Euribor/Libor/Robor sau cu dobândă variabilă calculată în funcție de dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile B.C.R., reclamantul a ales ultima variantă, asumându-şi astfel riscurile legate de creşterea dobânzii şi de existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile contractuale, aşa încât prima instanţă a apreciat că cerinţa existenţei relei-credinţe a pârâtei nu este îndeplinită în cauză.
În consecinţă, a apreciat că prin stabilirea unui cuantum variabil al dobânzii, contractul nu a fost modificat unilateral de către pârâtă, însuşi reclamantul fiind de acord cu stabilirea dobânzii în aceste condiţii; de asemenea, tribunalul a mai reţinut că modalitatea de calcul al dobânzii are la bază elemente obiective, care ţin de situaţia pieţei financiar-bancare.
În considerarea acestor argumente, instanţa de fond a apreciat că atât primul capăt de cerere, cât şi cel prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 2 octombrie a şi art. 2 noiembrie a din Condiţiile Generale de creditare şi anularea lor, sunt nefondate.
Cu privire la capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 9 lit. b) din contractul de credit şi în art. 3.7 şi 3.9 din Condiţiile Generale de creditare, tribunalul, după ce Ie-a evocat conţinutul, a reţinut că reclamantul nu a invocat crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin inserarea respectivelor clauze, aşa încât a constatat că ele nu sunt abuzive.
De aceea, a respins cererea principală astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.
De asemenea, prima instanţă a constatat că nici cererea reconvenţională nu este fondată, deoarece nu poate fi suplinit acordul de voinţă al uneia dintre părţi în sensul de a o obliga împotriva voinţei sale la acceptarea unei formule de calcul a dobânzii, neprevăzute contractual.
În condiţiile în care la data naşterii raportului de drept dedus judecăţii nu exista nicio dispoziţie legală care să permită judecătorilor să intervină în contracte prin modificarea clauzelor lor.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul l.A.S. a declarat apel, iar pârâta a formulat apel incident, ambele fiind respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 480 din 27 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a solicitat să se constate caracterul abuziv al art. 5 şi art. 9 lit. b) din contractul de credit şi al art. 2 octombrie a, art. 2 noiembrie a, art. 3.7 şi 3.9 din Condiţiile Generale de creditare; după ce Ie-a citat, evocând şi dispoziţiile O.G. nr. 21/1992 şi cele ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, curtea de apel a constatat că deşi, în oferta băncii existau mai multe tipuri de creditare, apelantul-reclamant a avut posibilitatea de a opta pentru unul dintre acestea, având cunoştinţă de clauzele contractului.
Astfel, a subliniat că atât timp cât banca a comunicat Condiţiile Generale, clauzele referitoare la dobândă şi comisioane au fost discutate şi negociate. Mai mult, instanţa de prim control judiciar a reţinut că asemenea clauze se asociază cu obiectul principal al contractului de credit, aşa încât ele nu pot fi apreciate ca fiind abuzive.
În ceea ce priveşte comisioanele prevăzute în art. 9 lit. b) din contractul de credit şi în art. 3.7 şi 3.9 din Condiţiile Generale de creditare, curtea de apel a constatat că acestea sunt fie determinate, fie fixe, aşa încât aceste clauze nu creează un dezechilibru semnificativ.
În considerarea acestor argumente, apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat şi, notând caracterul subsidiar al apelului incident, afirmat chiar de autoarea acestuia, l-a respins şi pe acesta.
Prin Decizia civilă nr. 214 din 19 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea formulată de SC B.C.R. SA şi a dispus completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 480 din 27 noiembrie 2013, în sensul că a admis cererea apelantei-pârâte de obligare a apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 2.759,56 lei.
Pentru a decide astfel, a notat că din înscrisurile de la filele 36-38 din dosar, rezultă că apelanta B.C.R. SA a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 2.759,56 lei, reprezentând onorariu de avocat.
Astfel, în raport de soluţia pronunţată în apel şi de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., a dat eficienţă art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., admiţând cererea de completare a dispozitivului.
Împotriva Deciziei civile nr. 480 din 27 noiembrie 2013, au declarat recurs ambele părţi, iar reclamantul l.A.S. a atacat şi Decizia civilă nr. 214 din 19 martie 2014.
Prin calea de atac promovată împotriva Deciziei civile nr. 480 din 27 noiembrie 2013, recurentul-reclamant a solicitat modificarea sa în tot, în sensul admiterii apelului şi schimbării sentinţei primei instanţe, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost modificată.
În motivare, recurentul-reclamant a arătat că deşi a criticat modul în care pârâta a înţeles să aplice efectiv dispoziţiile art. 5 din contractul de credit din 30 noiembrie 2007 şi dezlegarea dată de prima instanţă acestui aspect, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la această critică, limitându-se la a-şi motiva soluţia prin prisma neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de O.G. nr. 21/1992 şi Legea nr. 193/2000.
Autorul căii de atac a enunţat prevederile art. 5 din contractul sus menţionat şi a prezentat pe larg considerentele pentru care susţine că dobânda datorată pârâtei, conform acestor prevederi contractuale, este Euribor la care se adaugă 1,5%.
De asemenea, a subliniat că, deşi a criticat sentinţa apelată sub acest aspect, arătând că pârâta nu a respectat prevederile contractuale referitoare la modul de calcul al dobânzii, fapt constatat şi de către A.N.P.C. care a aplicat sancţiuni pârâtei, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la aceste critici, mărginindu-se la a arăta că nu sunt îndeplinite condiţiile constatării ca fiind abuzive a clauzelor a căror anulare s-a solicitat.
Pe de altă parte, recurentul-reclamant a susţinut caracterul abuziv al clauzelor atacate, precizând că nu a avut loc nicio negociere între părţi cu privire la elementele fundamentale ale contractului - banca nefăcând proba unei asemenea negocieri, potrivit art. 4 alin. final din Legea nr. 193/2000 -, dar şi că împrejurarea că a avut cunoştinţă de clauzele întregului contract nu echivalează cu posibilitatea efectivă de negociere.
A arătat că înscrierea unor asemenea clauze, lipsite de caracter negociat, în contracte p/eformulate este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei credinţe, deoarece cuantumul dobânzii de referinţă care se afişează la sediile băncii este practic lăsat la discreţia acesteia şi îi permite ca în mod arbitrar să modifice dobânda. Dincolo de faptul că noţiunea de dobândă de referinţă nu este definită contractual, autorul căii de atac a mai susţinut că în realitate banca a procedat la un calcul incorect.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 214 din 19 martie 2014, recurentul-reclamant a solicitat casarea sa în tot, în sensul respingerii cererii de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 480 din 27 noiembrie 2013, iar în subsidiar, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate.
În motivare, recurentul-reclamant a arătat că suma solicitată de către apelantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu de avocat, este vădit disproporţionată, atât în raport de obiectul şi complexitatea cauzei, cât şi în raport de munca prestată de avocat.
Totodată, recurentul-reclamant a subliniat că nu a avut cunoştinţă de cuantumul cheltuielilor de judecată pretinse, neavând posibilitatea să solicite reducerea acestora în baza prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi că în baza prevederilor legale sus menţionate, instanţa ar fi trebuit să procedeze din oficiu la reducerea sumei solicitate cu titlu de onorariu de avocat.
Pe calea recursului său, recurenta-pârâtă SC B.C.R. SA a solicitat modificarea Deciziei civile nr. 480 din 27 noiembrie 2013, în sensul admiterii apelului incident, cu consecinţa schimbării sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii cererii reconventionale.
În motivare, după ce a reiterat caracterul subsidiar al cererii reconventionale, soluţionarea acesteia fiind necesară numai în măsura admiterii cererii principale şi caracterul subsidiar al propriului recurs faţă de recursul părţii adverse, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins apelul incident ca fiind nefondat; astfel, în raport de caracterul subsidiar al acestuia în raport de apelul principal, respectiv al cererii reconventionale faţă.de acţiunea reclamantului, respinse ca neîntemeiate, soluţia corectă, în opinia sa, era respingerea apelului incident ca fiind lipsit de obiect.
În continuare, recurenta-pârâtă a susţinut imposibilitatea modificării contractului fără acordul ambelor părţi, solicitând ca în situaţia în care totuşi instanţa de recurs va considera întemeiată cererea reclamantului de a modifica dobânda, să ia în considerare o dobândă care să reprezinte un preţ serios şi legitim al creditului contractat şi să nu înfrângă dispoziţiile art. 969 C. civ. Or, în opinia sa, dobânda solicitată de reclamant nu reprezintă un preţ serios şi legitim, fiind o dobândă anticoncurenţială în zona euro.
În final, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, în sensul admiterii cererii reconventionale şi calculării dobânzii cu respectarea algoritmului „valoarea indicelui de referinţă aferent valorii în care a fost încheiat fiecare contract, la 6 luni, plus marja formată din valoarea diferenţei dintre dobânda de referinţă aplicabilă în baza prevederilor contractuale iniţiale şi indicele de referinţă la 6 luni plus marja fixă din contract".
Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Succesiunea actelor de procedură ale părţilor a fost amplu expusă mai sus.
Examinarea acestora relevă că prima instanţă a fost sesizată, în urma modificării din data de 13 septembrie 2011, cu soluţionarea unei cereri principale, prin care reclarnantul-pârât a solicitat să constate că dobânda curentă, conform art. 5 din contract, este Euribor la care se adaugă 1,5%, să oblige pârâta-reclamantă să comunice graficul de rambursare, conform contractului, să constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 9 lit. b) din contractul de credit şi în art. 2 octombrie a, art. 2 noiembrie a, art. 3.7 şi 3.9 din Condiţiile Generale de creditare şi, pe cale de consecinţă, să dispună anularea lor, dar şi cu soluţionarea unei cereri reconvenţionale.
Prin urmare, Înalta Curte subliniază că primul capăt de cerere al acţiunii principale a îmbrăcat forma unei cereri în constatare a nivelului dobânzii datorate potrivit art. 5 din contract ca fiind Euribor la care se adaugă 1,5%, înlăturând apărarea intimatei potrivit căreia aceste susţineri s-au constituit doar într-o motivare a acţiunii principale; este de netăgăduit faptul că tribunalul a fost învestit şi cu o cerere în sensul prezentat mai sus.
Prima instanţă a respins în integralitate acţiunea principală, iar în apelul promovat împotriva sentinţei tribunalului, apelantul-reclamant a criticat în mod expres şi soluţia dată primului capăt de cerere.
Respingând apelul acestuia, instanţa de prim control judiciar nu a prezentat niciun considerent care să explice temeinicia şi legalitatea soluţiei date de tribunal primului capăt de cerere, examinând numai măsura în care clauza cuprinsă la art. 5 din contract are caracter abuziv, deşi cererea reclamantului nu purta şi asupra acestui aspect, ci doar asupra caracterului abuz:v al clauzelor cuprinse în art. 9 lit. b) din contractul de credit şi art. 2 octombrie a, art. 2 noiembrie a, art. 3.7 şi 3.9 din Condiţiile Generale de creditare.
Dincolo de faptul că au fost încălcate astfel dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivarea instanţei de prim control judiciar nu respectă exigenţele legii.
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte -dar nici ignorarea lor -, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.
Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă şi necontradictorie, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.
Însă, în considerarea celor expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia curţii de apel nu îndeplineşte aceste cerinţe, întrucât nu a fost examinată o critică îndreptată împotriva soluţiei date de prima instanţă unui capăt de cerere.
Aşa fiind, sunt fondate criticile recurentului-reclamant sub acest aspect, pe care instanţa supremă, în baza art. 306 alin. (3) C. proc. civ., le încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea instanţei de apel echivalând unei necercetări corespunzătoare a fondului.
De aceea, dând deplină eficienţă art. 312 alin. (5) C. proc. civ., potrivit căruia neintrarea în cercetarea fondului conduce la casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Înalta Curte va admite recursul promovat de recurentul-reclamant împotriva Deciziei civile nr. 480 din 27 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o va casa şi va trimite cauza, spre rejudecare, instanţei de apel.
Ca o consecinţă, va admite şi recursul declarat de aceeaşi parte împotriva Deciziei civile nr. 214 din 19 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, deoarece, în condiţiile casării deciziei iniţiale, devin incidente prevederile art. 311 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi menţinută o decizie de completare a dispozitivului acesteia.
De asemenea, în considerarea caracterului subsidiar al apelului incident, conferit acestei căi de atac de însăşi autoarea sa, în aplicarea principiului disponibilităţii, Înalta Curte va admite şi recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva Deciziei civile nr. 480 din 27 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, întinderea casării acesteia fiind aşadar totală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamantul I.A.S. împotriva Deciziilor civile nr. 480 din 27 noiembrie 2013 şi nr. 214 din 19 martie 2014, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi recursul declarat de pârâta SC B.C.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 480 din 27 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Casează deciziile atacate şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2756/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2767/2014. Civil. Acţiune în anularea... → |
|---|
