ICCJ. Decizia nr. 2814/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2814/2014
Dosar nr. 5778/110/2008*
Şedinţa publică de la 1 octombrie 2014
Asupra recursului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, reclamanta SC O. SA prin lichidator judiciar S.P.T. Oneşti în contradictoriu cu pârâta SC P.I. SRL Măgura a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 164.025,76 lei debit, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa nr. 477 din data de 5 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Bacău, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC O. SA Oneşti, prin lichidator judiciar S.P.T. în contradictoriu cu pârâtul SC P.I. SRL, ca fiind prescrisă.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în conformitate cu dispoziţiile art. 3 (1) coroborat cu dispoziţiile art. 7(1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie este de 3 ani, iar prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, în speţă de faţă dreptul la acţiune s-a născut la data de 31 august 2002 când s-au emis facturile nr. x, y şi z reprezentând dividendele, conform menţiunilor din procesele-verbale de compensare din 13 mai, din 27 mai, din 30 mai 2003 şi din 22 mai 2003 şi, ca urmare, termenul general de prescripţie s-ar fi împlinit la data de 31 august 2005.
În raport de prevederile art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, prima instanţă a constatat că, în speţă, prescripţia a fost întreruptă prin procesele-verbale de compensare din 22 mai 2003 şi din 30 mai 2005, iar nu prin Sentinţa nr. 681 din 12 iunie 2006 şi nr. 720 din 3 iulie 2006, şi a început să curgă o nouă prescripţie, care s-a împlinit la data de 22 mai 2008 şi respectiv 30 mai 2008, iar acţiunea a fost introdusă la data de 22 septembrie 2008, deci peste termenul general de prescripţie de 3 ani.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. O. S.A. Oneşti reprezentată de lichidator judiciar SPRL P.T. a declarat apel, care, prin Decizia nr. 90/2011 din 11 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis, şi, în consecinţă, a fost desfiinţată sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare.
În motivarea hotărârii, instanţa de apel a reţinut că între părţi au avut loc raporturi juridice comerciale materializate în emiterea unor facturi în anul 2002.
Nu a fost reţinută apărarea pârâtei vizând primul moment de la care a început să curgă prescripţia, respectiv august 2002 raportat la împrejurarea că nu au existat facturi scadente la plată.
Instanţa a constatat că în anul 2003 au fost încheiate procese verbale de compensare, moment în care creanţele reciproce s-au stins. Faţă de natura compensării, instanţa de apel a apreciat că, în cauză, nu se poate reţine că a început să curgă un termen de prescripţie, întrucât părţile implicate în raportul juridic, stingând obligaţiile reciproce, nu mai puteau invoca drepturi.
S-a reţinut că procesele-verbale de compensare au fost anulate prin Sentinţa 681 din 21 iunie 2006 şi 720/2006, iar ca efect al anulării acestora, părţile au fost repuse în situaţia anterioară, dreptul la acţiune născându-se de la data pronunţării celor două hotărâri.
Prin urmare, s-a apreciat că momentul de la care curge termenul de prescripţie este 12 iunie 2006, respectiv 3 iulie 2006. Având în vedere dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora termenul este de 3 ani, instanţa de control judiciar a reţinut că acţiunea formulată la data de 23 septembrie 2008 este înlăuntrul termenului de prescripţie, motiv pentru care, în temeiul art. 297 C. proc. civ., a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare.
În termen legal, împotriva Deciziei nr. 90/2011 din 11 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pârâta SC P.I. SRL Bacău a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi menţinerea soluţiei instanţei de fond.
Prin Decizia 3361/2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre soluţionarea apelului aceleiaşi curţi de apel, reţinând că potrivit dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010, "în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului (...), instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul".
Instanţa nu cercetează fondul, în înţelesul textului legal evocat, atunci când pronunţă soluţia în temeiul unei excepţii procesuale, omite să se pronunţe asupra unei cereri ori acordă altceva decât s-a cerut.
În cauză, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a soluţionat cauza fără a intra în judecata fondului, respingând acţiunea reclamantei ca fiind prescrisă.
În rejudecare, prin Decizia nr. 7/2013 din 29 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis apelul declarat apelanta-reclamantă SC O. SA Oneşti prin lichidator judiciar S.P.R.L. P.T. împotriva Sentinţei civile nr. 477 din 5 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 5778/110/2008*, a fost anulată Sentinţa civilă nr. 477 din 5 mai 2010 şi, în fond s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC O. SA Oneşti prin lichidator judiciar S.P.R.L. P.T. în contradictoriu cu pârâta SC P.I. SRL şi a fost obligată pârâta să plătească apelantei-reclamante suma de 164.025,76 lei cu titlu de pretenţii.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Aşa cum rezultă din Decizia 3361/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, răspunzând criticii recurentei cu privire la intervenirea prescripţiei, instanţa supremă nu a admis recursul acestei părţi pentru că instanţa de apel ar fi reţinut greşit că prescripţia dreptului la acţiune nu s-ar fi împlinit, caz în care prin admiterea recursului se casa hotărârea instanţei de apel urmând a fi menţinută hotărârea primei instanţe, ci că instanţa trebuia să soluţioneze cauza în fond şi nu să o trimită pentru rejudecare la prima instanţă, dispoziţie obligatorie pentru judecata apelului în al doilea ciclu procesual potrivit art. 315 C. proc. civ.
Aşadar, instanţa de apel a soluţionat în fond cererea de chemare în judecată a reclamantului, aspecte ce nu au fost analizate în primul ciclu procesual.
Aşa cum rezultă din probele administrate, prin Sentinţa civilă nr. 681 din 12 iunie 2006 a Tribunalului Bacău a fost anulat procesul-verbal de compensare dintre părţile din cauză şi SC P. SA pentru suma de 82.377 lei. Prin Sentinţa civilă nr. 720 din 3 iulie 2006 a Tribunalului Bacău s-a anulat procesul-verbal de compensare între aceleaşi părţi pentru suma de 81.648,76 lei. în ambele hotărâri părţile fiind puse în situaţia anterioară, în patrimoniul debitoarei renăscând creanţa de 164.025,76 lei pe care o deţinea împotriva societăţii pârâte, respectiv obligaţia corelativă a acesteia de plată a acestei creanţe.
Existenţa acestor creanţe, recunoscute de părţi prin compensările efectuate, dă dreptul creditorului, de la data când acestea au redevenit scadente ca urmare a anulării operaţiunilor de stingere a acestora prin compensare, de a solicita executarea lor.
Potrivit art. 1073 C. civ. creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei ce constă în plata de către societatea pârâtă a sumei totale de 164.025,76 lei.
Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul.
Constatând că greşit prima instanţa nu a soluţionat fondul cauzei având în vedere naşterea dreptului reclamantei la data anulării celor două operaţiuni de compensare, a admis apelul şi a anulat hotărârea primei instanţe şi, evocând fondul şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 164.025,76 lei cu titlu de pretenţii.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel în rejudecare a declarat recurs pârâta SC P.I. SRL Bacău, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1, 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. - instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale. încălcarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) C. proc. civ. întrucât judecătorul V.P. a participat şi la judecata apelului în primul ciclu procesual, anterior casării, iar la termenul din 22 ianuarie 2013 a apreciat că nu înţelege să formuleze cerere de abţinere.
2. Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Instanţa de apel a procedat direct la soluţionarea pe fond a cererii de chemare în judecată, ignorând efectele deciziei de casare care a desfiinţat în tot decizia anterioară pronunţată în apel şi care presupunea rejudecarea în totalitate a apelului şi, prin urmare, soluţionarea mai întâi a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, încălcând astfel dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
3. Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină în ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului cu privire la chestiunea prescripţiei.
Astfel, recurenta arată că este de necontestat că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină în ceea ce priveşte soluţia pe prescripţie, singurul considerent al instanţei de apel fiind acela că "răspunzând criticii recurentei cu privire la intervenirea prescripţiei, instanţa supremă nu a admis recursul acestei părţi pentru că instanţa de apel ar fi reţinut greşit că prescripţia dreptului la acţiune nu s-ar fi împlinit." De aici, susţine recurenta, ar trebui să înţelegem indirect că în viziunea instanţei de apel ar rămâne valabile considerentele care au sprijinit soluţia de admitere a apelului cu privire la soluţia pe prescripţie în primul ciclu procesual, din cuprinsul deciziei casate. Or, potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârea casată nu are nicio putere", astfel încât instanţa de apel nu se putea sprijini pentru a-şi susţine soluţia pe prescripţie pe considerentele deciziei casate.
4. Nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei pronunţate de către instanţa de apel pe fondul cauzei. Incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încălcarea dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. întrucât reclamanta nu a dovedit existenţa raportului juridic substanţial care ar îndreptăţi-o la solicitarea sumelor pretinse subscrisei şi nu a probat îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile contractuale.
Recurenta pârâtă susţine că reclamanta nu a precizat niciodată şi nu a dovedit raporturile contractuale pe care îşi întemeiază cererea de obligare a sa la plata sumei de 164.025,76 lei. Or, pentru a putea fi analizată temeinicia cererii de chemare în judecată, era necesar să se analizeze condiţiile răspunderii civile, iar reclamanta nu a făcut nicio dovadă că acestea ar fi îndeplinite, nu a analizat în nici un fel raporturile de drept material existente între părţi. în mod corelativ, nici instanţa de apel nu a făcut astfel de verificări în drept.
Subliniază recurenta şi faptul că simpla anulare a proceselor-verbale de stingere a datoriilor nu echivalează cu temeinicia solicitării de plată a sumei de 164.025,76 lei, cu atât mai mult cu cât soluţia de anulare s-a întemeiat pe motive formale, legate de necompletarea corespunzătoare a proceselor verbale de compensare. Susţine că din lecturarea hotărârilor de anulare se poate observa cu uşurinţă că instanţele de judecată nu au analizat atunci raporturile de drept substanţial dintre părţi şi nici existenţa sau inexistenta obligaţiilor de plată dintre părţile între care s-a operat compensarea, astfel că această obligaţie revenea instanţei sesizată cu prezenta cerere de chemare în judecată.
În aceste condiţii, recurenta consideră că soluţiile irevocabile pronunţate în cele două dosare nu pot fi opuse cu putere de lucru judecat în prezenta cauză în ceea ce priveşte pretinsa temeinicie a cererii de repunere în situaţia anterioară, singurul efect pe care îl produc acestea fiind acela că anulează recunoaşterea de datorie care intervenise odată cu operaţiunea de compensare. în lipsa acestor recunoaşteri, care nu mai există în prezent faţă de efectele hotărârilor judecătoreşti, reclamanta avea obligaţia să dovedească temeinicia pretenţiilor sale şi îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii contractuale, ceea ce nu a făcut. Or, instanţa de fond a ignorat toate aceste chestiuni la momentul soluţionării fondului cauzei, limitându-se să constate că ar exista o recunoaştere a creanţelor prin compensările efectuate, ceea ce în opinia recurentei este greşit
În concluzie, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, în principal casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului şi, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei instanţei de apel în sensul respingerii apelului.
Examinând recursul în limitele criticilor invocate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
1. Critica privind greşita alcătuire a instanţei de apel nu este fondată, ceea ce face inoperant în speţă cazul de casare în care ea se încadrează - art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor acestui articol, constituie motiv de nelegalitate atunci când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.
Acest motiv vizează mai multe situaţii şi anume: când completul de judecată nu este format din numărul de judecători prevăzut de lege, când în completul de judecată s-au aflat judecători incompatibili şi când la judecată nu a participat procurorul deşi legea prevedea obligativitatea concluziilor sale.
Ipoteza a doua din text, vizează situaţia în care la soluţionarea cauzei au participat judecători incompatibili, conform art. 24 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut faptul că în compunerea completului care a soluţionat apelul în rejudecare a fost inclus şi judecătorul care a participat la judecarea acestui dosar în primul ciclu procesual.
Pentru a verifica acest caz de incompatibilitate era necesar ca, în condiţiile în care instanţa de apel i-a adus la cunoştinţă reclamantei apelante că domnul judecător P.V. nu înţelege să se abţină de la judecata pricinii, aceasta să formuleze cerere de recuzare a magistratului.
Or, recurenta a precizat la termenul de judecată din 22 ianuarie 2013 că nu înţelege să formuleze cerere de recuzare a domnului judecător.
Normele procedurale privind incompatibilitatea sunt imperative, putând fi invocate de oricare dintre părţi şi chiar de instanţă din oficiu.
Recuzarea însă, este o facultate procesuală pentru partea interesată, de a solicita îndepărtarea unui judecător din completul de judecată.
De altfel, chiar şi în condiţiile neformulării cererii de recuzare, motivul de recurs nu poate fi reţinut, deoarece critica formulată nu constituie un caz de incompatibilitate, întrucât în primul ciclu procesual instanţa a soluţionat cauza pe excepţie, fără a intra în cercetarea fondului, astfel că nu se poate considera că judecătorul şi-a spus părerea cu privire la pricină.
2. Este eronată susţinerea încadrată în pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. că decizia ar trebui casată întrucât instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei prescripţiei, încălcând astfel efectele deciziei de casare care a desfiinţat în tot hotărârea instanţei de apel, impunând rejudecarea în totalitate a apelului.
În rejudecare, instanţa de apel a respectat, potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările jurisdicţionale ale instanţei de recurs, care se impun cu caracter obligatoriu, procedând la judecata cauzei pe fond.
Modalitatea în care instanţa de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios - în speţă, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune - se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.
Astfel, instanţa de apel în mod corect a stabilit asupra limitelor rejudecării, cu trimitere la Decizia de casare nr. 3361 din 12 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare nu pentru că instanţa ar fi reţinut greşit că prescripţia dreptului la acţiune nu s-ar fi împlinit, caz în care ar fi menţinut sentinţa tribunalului, ci pentru că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. întrucât trebuia să soluţioneze cauza în fond şi nu să o trimită spre rejudecare la prima instanţă.
Prin urmare, instanţa supremă a confirmat soluţia instanţei de apel din primul ciclu procesual vizând greşita admitere de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei şi considerentele reţinute în motivarea faptului că acţiunea nu este prescrisă, limitele casării vizând doar încălcarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
3. În consecinţă, este nefondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. potrivit căruia decizia din apel ar fi supusă casării întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină în ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului cu privire la chestiunea prescripţiei.
În raport de limitele învestirii sale în rejudecare, curtea de apel nu avea cum să reanalizeze aspectul criticat de pârâtă, privind excepţia prescripţiei, asupra căruia instanţa de recurs a dat o dezlegare juridică cu autoritate de lucru judecat.
Deducând judecăţii în recurs critica pe aspectul menţionat, recurenta ignoră faptul că manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat împiedică reanalizarea aspectului litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
4. Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentei privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ.
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, reclamanta SC O. SA prin lichidator judiciar S.P.T. Oneşti şi-a întemeiat acţiunea în pretenţii nu pe răspunderea civilă contractuală, ci pe un fapt licit, şi anume pe dispoziţiile art. 992 C. civ., potrivit cărora "cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit", în urma anulării proceselor-verbale de stingere a datoriilor reciproce.
Astfel, dreptul la acţiune nu izvorăşte din nerespectarea unor obligaţii contractuale care să impună analizarea raporturilor de drept material existente între părţi şi analiza existenţei sau inexistenţei obligaţiilor de plată dintre părţile între care a operat compensarea, obiectul cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de debitul datorat de pârâtă ca urmare a anulării proceselor verbale de compensare şi repunerii părţilor în situaţia anterioară.
Între reclamanta SC O. SA prin lichidator judiciar S.P.T. Oneşti şi pârâta SC P.I. SRL Bacău a avut loc o compensare convenţională prin care părţile au decis de comun acord să stingă obligaţiile reciproce, procesele verbale de stingere a datoriilor fiind anulate ca urmare a pronunţării Sentinţelor nr. 681 din 12 iunie 2006 şi nr. 720 din 3 iulie 2006 pronunţate de Tribunalul Bacău, secţia comercială şi contencios administrativ.
În mod corect curtea de apel a apreciat că există o recunoaştere a creanţelor prin compensările efectuate, iar soluţiile irevocabile pronunţate de Tribunalul Bacău pot fi opuse cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, în patrimoniul debitoarei renăscând creanţa de 164.025,76 lei pe care o deţinea împotriva societăţii pârâte şi obligaţia corelativă a acesteia de plată a creanţei.
În acest context se constată că hotărârea nu este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind întrunite condiţiile cerute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P.I. SRL Bacău împotriva Deciziei nr. 7/2013 din 29 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P.I. SRL Bacău împotriva Deciziei nr. 7/2013 din 29 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2813/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2835/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
