ICCJ. Decizia nr. 2835/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2835/2014
Dosar nr. 5235/103/2012
Şedinţa publică de la 1 octombrie 2014
Asupra recursului constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 53/COM din 2 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Neamţ s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă.
S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC Z.E. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC C.I. SRL.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 157.850 lei cu titlu de daune şi suma de 6265 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut tribunalul că prin cererea înregistrată sub nr. 5235/103 din 30 octombrie 2012, reclamanta SC Z.E. SRL a chemat în judecată pârâta SC C.I. SRL pentru ca, prin hotărârea judecătorească ce se va da în cauză, să se constate nulitatea rezilierii dispuse de pârâtă cu privire la contractele de execuţie lucrări şi obligarea pârâtei la plata sumei de 503.700 lei cu titlu de prejudiciu cauzat prin rezilierea contractelor, cu cheltuieli de judecată.
La termenul din 12 februarie 2013 reclamanta a modificat primul capăt de cerere în sensul că a solicitat constatarea nelegalităţii şi netemeiniciei rezilierii unilaterale invocată de pârâtă prin adresa nr. 575/2011. La acelaşi termen de judecată reclamanta a precizat temeiul de drept al cererii şi a invocat dispoziţiile art. 998 C. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a constatat că excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă este neîntemeiată. Astfel, dosarul în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 162 din 13 noiembrie 2012 a avut ca obiect obligarea pârâtei SC C.I. SRL, la respectarea prevederilor contractelor de subantrepriză nr. 20/278/2011 şi 334/2011 în sensul obligării pârâtei la continuarea lucrărilor angajate faţă de achizitor sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii pe durata neîndeplinirii obligaţiilor.
În condiţiile în care în Dosarul nr. 1748/103/2012 nu s-a analizat legalitatea şi temeinicia rezilierii unilaterale invocată de pârâtă prin adresa nr. 575/2011, instanţa a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile privind identitatea de obiect, considerente faţă de care a respins excepţia invocată de pârâtă.
Pe fondul cauzei instanţa de apel a constatat că atât înscrisurile depuse la dosar cât şi precizările făcute de părţi confirmă faptul că, după notificarea rezilierii, reclamanta nu a mai executat lucrări în baza contractelor încheiate cu pârâta, respectiv reclamanta a acordat eficienţă notificării de reziliere comunicate de pârâtă.
Instanţa de apel a reţinut că rezilierea dispusă în mod unilateral de pârâtă excede clauzelor contractuale asumate de părţi şi a fost de natură să cauzeze reclamantei un prejudiciu material. Astfel, contractul de execuţie lucrări în antrepriză încheiat de reclamantă şi pârâtă, contract a cărui reziliere a dispus-o pârâta, nu conţine clauze cu privire la reziliere.
Potrivit art. 1020 C. civ. - în vigoare la data naşterii raportului juridic între părţi - condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său iar, potrivit art. 1021, în acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.
Or, în cauză, în lipsa unui pact comisoriu care să confere dreptul unei părţi contractante de a considera contractul desfiinţat, rezilierea putea fi dispusă numai de către instanţă, iar conduita pârâtei de a rupe relaţia contractuală cu reclamanta în cursul executării contractului excede dispoziţiilor art. 969 C. civ. De altfel, din modul de redactare a adresei de reziliere rezultă că pârâta nu este constantă în susţinerea motivului de reziliere, invocând, pe de o parte lipsa acordului scris al E.O.N.M.D. SA şi lipsa fondurilor băneşti iar, pe de altă parte, culpa reclamantei în furnizarea unor informaţii eronate la încheierea contractului. Mai mult, în apărările făcute în întâmpinare, pârâta a invocat neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către reclamantă.
Cum denunţarea unilaterală a contractului dispusă de pârâtă prin adresa de reziliere nr. 575/2011 a produs consecinţe juridice în sensul în care a fost emisă (reclamanta încetând executarea lucrărilor), instanţa a considerat că această reziliere, dispusă de pârâtă în lipsa unei clauze de reziliere unilaterale şi fără consimţământul reclamantei, are toate caracteristicile unui fapt ilicit, generator al obligaţiei de reparare a pagubei cauzate, prin aplicarea dispoziţiilor art. 998 C. civ.
În ceea ce priveşte cuantumul pagubei instanţa a constatat că susţinerile făcute în acest sens de reclamantă sunt întemeiate în parte. Aşa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, raportat la valoarea totală a contractului, la partea neexecutată din contract şi la rata profitului din exploatare realizat de reclamantă în anul 2010, beneficiul estimat ca nerealizat de reclamantă este de 157.850 lei. Cum, prin întreruperea intempestivă a contractului, reclamanta a fost în imposibilitate de a mai realiza respectivul beneficiu, instanţa a apreciat că se impune obligarea pârâtei la plata daunelor, echivalent al acestei sume.
Instanţa a respins celelalte pretenţii băneşti formulate de reclamantă. în ceea ce priveşte contravaloarea cheltuielilor rezultate din achitarea salariilor angajaţilor instanţa a constatat că reclamanta nu a făcut dovada că personalul existent la data rezilierii era folosit numai în executarea contractului încheiat cu pârâta. De asemenea, nu a făcut dovada că avea încheiate contracte de muncă care prevedeau obligaţia de a menţine raporturile de muncă în orice condiţii. De altfel, reclamanta nu numai că nu a efectuat disponibilizări de personal după reziliere ci chiar a efectuat angajări, în lunile septembrie şi octombrie personalul angajat fiind de 19, respectiv cu un angajat mai mult decât în luna august 2011.
În ceea ce priveşte contravaloarea cheltuielilor efectuate în baza contractului, estimate de reclamantă la suma de 30.000 lei, instanţa a constatat că nu au drept cauză încetarea contractului. Or, în cauză, răspunderea patrimonială a pârâtei s-a stabilit urmare faptei delictuale, astfel încât, în baza acestui temei, pârâta nu poate fi obligată la plata unei sume achitată de reclamantă în baza contractului.
De asemenea, în cauză, reclamanta nu a făcut dovada costurilor rezultate din revocarea contractelor cu proprii furnizori.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6265 lei, din care suma de 1500 lei reprezintă onorariul de expert şi suma de 4765 lei reprezintă taxa judiciară de timbru aferentă capătului de cerere admis.
Împotriva hotărârii tribunalului au formulat apel atât reclamanta SC Z.E. SRL cât şi pârâta SC C.I. SRL.
Prin Decizia nr. 8/2014 din 30 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-au respins apelurile promovate de reclamanta Z.E. SRL şi de pârâta SC C.I. SRL, ambele îndreptate împotriva Sentinţei civile nr. 53/Com din data de 02 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. 5235/103/2012, ca nefondate.
În motivarea acestei decizii, curtea de apel a reţinut în esenţă următoarele considerente:
Referitor la apelul declarat de reclamanta Z.E. SRL s-a reţinut că reclamanta a efectuat cheltuielile pe care le-a solicitat nu în baza contractelor de antrepriză încheiate, ci din alte raţiuni şi nu pot fi considerate că au drept cauză încetarea contractului, eventual reclamanta ar avea calea unei acţiuni împotriva intimatei pârâte în baza altor temeiuri, în situaţia în care susţine că a acţionat în calitate de mandatar al acesteia.
Referitor la apelul formulat de către pârâta SC C.I. SRL, instanţa de apel a reţinut că apelanta în primul motiv de apel a arătat că, instanţa de judecată nu a fost legal investită cu judecarea acestui capăt de cerere formulat prin modificarea primului capăt de cerere din data de 12 februarie 2013, capăt de cerere care trebuia să facă obiectul unui dosar separat şi nu să fie judecat de instanţa investită prin cererea introductivă.
Criticile sub acest aspect s-a constatat că nu sunt întemeiate, prima instanţă în mod corect şi legal soluţionând capătul de cerere aşa cum a fost modificat prin precizările formulate.
În ce priveşte solicitarea apelantei de a se reanaliza excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a reţinut că această excepţie a fost soluţionată corespunzător de către prima instanţă, în cauză nefiind întrunite dispoziţiile art. 1201 C. civ., prin raportare la Sentinţa civilă nr. 162 din 13 noiembrie 2012.
Astfel, aşa cum în mod temeinic şi legal a reţinut tribunalul, nu este îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, pentru a opera autoritatea de lucru judecat, întrucât cererea soluţionată prin Decizia civilă nr. 162 din 13 noiembrie 2012 a avut drept obiect, obligarea pârâtei SC C.I. SRL la continuarea lucrărilor angajate faţă de achizitor, iar prezenta cauză are drept obiect constatarea nulităţii rezilierii dispuse de pârâtă cu privire la contractele de execuţie lucrări, în Dosarul nr. 1748/103/2012 instanţa neanalizând legalitatea şi temeinicia rezilierii unilaterale invocată de pârâtă prin adresa nr. 575/2011, fiind diferită şi cauza.
Instanţa în Dosarul nr. 1748/103/2012 nu a analizat legalitatea şi temeinicia rezilierii unilaterale invocată de pârâtă prin adresa nr. 575/2011, ci dacă raportat la această notificare pârâta putea fi obligată la executarea contractului, respectiv dacă efectele contractului au încetat la data rezilierii unilaterale a contractului de către pârâta SC C.I. SRL.
În ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa de apel a constatat că prima instanţă, contrar celor susţinute de către apelantă, a analizat conduita reclamantei de a înceta efectuarea lucrărilor echivalând cu acceptarea încetării relaţiilor contractuale, reţinând adresa nr. 190 din 16 august 2011, cu care reclamanta a comunicat pârâtei că motivele invocate nu justifică rezilierea contractului şi că opreşte executarea lucrărilor până la sfârşitul lunii septembrie.
Instanţa de apel, din probele administrate la prima instanţă, a reţinut că reclamanta nu a mai executat lucrări în baza contractelor încheiate cu pârâta, după comunicarea adresei de notificare a rezilierii, adresă în care nu se face vorbire că motivul rezilierii unilaterale s-ar datora neexecutării lucrărilor în termen, lipsa proceselor verbale de verificare lucrări pe faze determinante, depăşirea termenelor contractuale ori lucrări efectuate parţial. S-a constatat că din adresa de reziliere unilaterală, nu rezultă că motivul rezilierii ar fi fost neîndeplinirea culpabilă a vreunei obligaţii contractuale, de către reclamanta SC Z.E. SRL şi deşi în adresă se invocă şi furnizarea de informaţii greşite de către SC Z.E. SRL, nu s-au făcut dovezi în susţinerea acestor afirmaţii.
În contractul de subantrepriză încheiat de părţi, nu este menţionată nici o clauză în temeiul căreia să poată fi reziliat acesta în mod unilateral şi în lipsa unui pact comisoriu care să confere dreptul unei părţi contractante de a considera contractul desfiinţat, aşa cum corect a reţinut tribunalul, rezilierea putea fi dispusă numai de către instanţă.
În situaţia în care însă, pârâta a hotărât să rezilieze unilateral contractul, acţiunea sa excedând clauzelor contractuale, fiind în măsură de a cauza celeilalte părţi contractante prejudicii materiale, aceasta este în culpă, invocarea neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către reclamantă în situaţia în care un astfel de motiv nu a stat la baza notificării de reziliere unilaterală neputând duce la respingerea acţiunii reclamantei.
Denunţarea unilaterală a contractului a produs efectele juridice, reclamanta încetând executarea contractului iar rezilierea unilaterală în afara clauzelor contractuale constituie un fapt ilicit care generează obligaţia reparării prejudiciului cauzat, potrivit dispoziţiilor art. 998 C. civ., obligaţie dată de întreruperea intempestivă a contractului.
În concluzie, instanţa de apel a statuat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile privind angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unei fapte ilicite corespunzătoare rezilierii unilaterale a contractului, existenţa unui prejudiciu care a fost stabilit de către instanţă urmare a efectuării expertizei tehnice contabile, prejudiciu strâns legat de rezilierea unilaterală, prima instanţă menţionând fiecare element pe care l-a avut în vedere la stabilirea obligaţiilor pârâtei, respectiv în ce constă legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul reţinut.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.I. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1, 5 şi 9 C. proc. civ., solicitând în principal admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bacău în vederea soluţionării legale a căii de atac a recursului în complet de 3 judecători şi, în subsidiar admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de pârâtă şi respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, iar soluţionarea de către curtea de apel a căii de atac în complet de doi judecător atrage casarea deciziei recurate având în vedere că cererea introductivă putea fi atacată numai cu recurs. Astfel, curtea de apel trebuia să constate că era investită cu soluţionarea recursului, întrucât subcontractantul SC Z.E. SRL a devenit parte în contractul de achiziţii publice, fiind incidente în cauză dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 privind procedura achiziţiilor publice.
Consideră recurenta că sunt incidente şi dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. având în vedere că s-a nesocotit norma procedurală prevăzută de art. 28716 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 care stabilea calea de atac a recursului.
Referitor la motivul de recurs încadrat în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta susţine în esenţă că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1201 C. civ. considerând că nu se impune admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi a reţinut în mod eronat neîndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând să fie admis din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.
În acest context, Înalta Curte va lua în examinare acest motiv de recurs, apreciind ca fiind fondată critica pârâtei SC C.I. SRL potrivit căreia Curtea de Apel Bacău a soluţionat prezenta cauză ca fiind apel, deşi calea de atac era recursul, sens în care s-a constatat că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.
Litigiul de faţă este supus dispoziţiilor speciale de procedură prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.
În speţă, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 28716 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv la data promovării căii de atac, hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul se judecă de secţia comercială a curţii de apel.
Raportat la aceste dispoziţii rezultă că instanţa de apel a judecat greşit calea de atac formulată împotriva hotărârii instanţei de fond ca fiind apel în loc de recurs, prin urmare decizia a fost pronunţată în mod nelegal în complet de apel.
Aşadar, reţinându-se culpa instanţei constând în calificarea greşită a căii de atac exercitată de parte, Înalta Curte apreciază ca fundamentate criticile recurentei pârâte privind recalificarea căii de atac, fapt ce face inutilă examinarea celorlalte motive de recurs.
Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâta SC C.I. SRL împotriva Deciziei nr. 8/2014 din 30 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, ca instanţă de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC C.I. SRL împotriva Deciziei nr. 8/2014 din 30 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca instanţă de recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 2814/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2850/2014. Civil. Sechestru judiciar.... → |
|---|
