ICCJ. Decizia nr. 2815/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2815/2014

Dosar nr. 11832/3/2006

Şedinţa publică din 21 octombrie 2014

Prin contestaţia înregistrată la data de 8 mai 2002, sub nr. 3687/2002, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, contestatoarea C.F.V.A. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi SC I. SA, anularea Deciziei nr. 220 din 3 aprilie 2002 emisă de SC I. SA, obligarea intimaţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 34.550 mp şi construcţiile ce formau depozitul T. (hale, anexe, birouri).

În motivarea contestaţiei a arătat că este unica moştenitoare a părinţilor săi, P.E.M. şi P.M., conform certificatelor de moştenitor din 11 ianuarie 1973 şi din 9 mai 1976 şi actului de partaj succesoral din 28 noiembrie 1996 cu actul adiţional la acesta, autentificat în 18 decembrie 1997.

A mai arătat că tatăl său era unicul asociat al Întreprinderii "I. E.P.", care avea în proprietate imobilul în litigiu, iar imobilul a fost preluat de către Statul Român fără titlu valabil, naţionalizarea în baza Legii nr. 119/1948 realizându-se cu încălcarea legilor în vigoare la acea dată, inclusiv a Constituţiei şi a tratatelor internaţionale la care România era parte.

A criticat contestatoarea decizia emisă de SC I. SA în 3 aprilie 2002, prin care aceasta a apreciat că nu poate da curs cererii de restituire în natură (motiv pentru care a înaintat notificarea către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului), arătând că decizia este netemeinică şi nelegală în raport cu excepţia reglementată de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi cu dispoziţiile art. 27 din lege.

Ca temei legal al acţiunii au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1999, Legea nr. 10/2001.

Prin Sentinţa civilă nr. 206 din 10 martie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Apelul declarat de apelanta contestatoare împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 77 din 26 ianuarie 2004, pronunţată în Dosar nr. 1616/2003, al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Împotriva acestei decizii contestatoarea a formulat recurs, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 8228 din 20 octombrie 2005 pronunţată în Dosar nr. 10332/2004 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, care a casat, atât Decizia nr. 76/2004, cât şi Sentinţa civilă nr. 206/2003, cauza fiind trimisă spre rejudecare, în primă instanţă, la Tribunalul Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi faptul că, potrivit acestor dispoziţii, din bilanţul general al întreprinderii şi actul întocmit de Comisiunea IV pentru stabilirea definitivă a sinistraţilor de bombardament aerian atestau faptul că la data întocmirii lor terenul aparţinea autorului reclamantei, inginerul E.P..

A apreciat instanţa de recurs că era relevant ca act doveditor al dreptului de proprietate şi înscrisul - Anexa 5 b - la procesul-verbal de predare-preluare a imobilului, care însă nu a fost depus la dosar.

A arătat instanţa de recurs că, în rejudecare, trebuie administrate probele necesare pentru stabilirea persoanei în patrimoniul căreia se afla bunul la data aplicării decretului de naţionalizare, acţiunea urmând să fie soluţionată în limitele în care instanţa a fost învestită, avându-se în vedere toate apărările formulate de părţi.

La data de 27 decembrie 2006 contestatoarea şi-a completat acţiunea cu un capăt de cerere subsidiar prin care a solicitat obligarea intimatei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să îi restituie în echivalent, prin acordarea de despăgubiri, imobilul în litigiu.

La data de 27 decembrie 2006 a fost înregistrată sub nr. 43954/3/2006, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, contestaţia formulată de contestatoarea C.F.A.V. în contradictoriu cu intimaţii SC I. SA, Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, având ca obiect: anularea deciziei fără număr şi dată emisă de către SC I. SA şi intitulată "extensie şi completare a Deciziei nr. 220 din 3 aprilie 2002" şi, în principal, obligarea intimaţilor să îi lase contestatoarei în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, sectorul 3, format din teren în suprafaţă de 34.550 mp şi construcţiile ce formau depozitul T. (hale, anexe, birouri), iar în subsidiar, obligarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să îi restituie în echivalent prin acordarea de despăgubiri, imobilul mai sus menţionat, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, contestatoarea a arătat că înscrisul atacat prin primul capăt de cerere i-a fost comunicat în şedinţă publică la data de 4 decembrie 2006, în Dosarul nr. 11832/3/2006, al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, precum şi prin poştă (expedierea având loc la aceeaşi dată).

A mai arătat contestatoarea că are atât calitate procesuală activă în cauză, cât şi calitate de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, iar contestaţia trebuie soluţionată prin raportare la dispoziţiile art. 27 din lege, şi nu la art. 29 introdus ca urmare a adoptării Legii nr. 247/2005, care nu poate retroactiva.

Prin încheierea de şedinţă din 3 decembrie 2007, pronunţată în Dosar nr. 11832/3/2006, Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia de litispendenţă, dispunând reunirea la acest dosar a Dosarului nr. 43954/3/2006 al aceleiaşi instanţe.

Prin Sentinţa civilă nr. 1464 din 16 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei AVAS în raport cu capătul de cerere subsidiar din acţiunea completată şi precizată; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei AVAS în raport cu capetele de cerere privind anularea şi completarea deciziei, precum şi obligarea la restituirea în natură a imobilului; s-au respins aceste capete de cerere din acţiunea principală completată şi precizată formulată de contestatoarea C.F.A.V., în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a respins acţiunea principală completată şi precizată faţă de acesta; s-a respins ca neîntemeiată acţiunea principală completată şi precizată formulată de contestatoarea C.F.A.V., în contradictoriu cu intimata SC I. SA; s-a admis în parte acţiunea principală completată şi precizată, în contradictoriu cu intimata AVAS; a fost obligată această intimată să restituie contestatoarei în echivalent, prin acordarea de despăgubiri, conform art. 31 din Legea nr. 10/2001, imobilul-teren şi construcţie din Bucureşti, sector 3, ce a aparţinut Întreprinderii E.P. (fost depozit T.), în care autorul reclamantei a fost asociat; a fost obligată intimata AVAS la 3.800 lei cheltuieli de judecată către contestatoare; a fost obligată contestatoarea la 10.664,21 lei cheltuieli de judecată către intimata SC I. SA.

Contestatoarea şi intimata AVAS au declarat apel împotriva sentinţei menţionate anterior.

Prin Decizia civilă nr. 41A din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-au respins, ca nefondate, apelurile.

În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele:

Pe parcursul intervalului mai mare de 8 ani în care cauza s-a aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti, Legea nr. 10/2001 a suferit mai multe modificări şi completări, fiind republicată în două rânduri, mai întâi la 4 aprilie 2005, iar apoi la 2 septembrie 2005. Faţă de această situaţie, curtea de apel a făcut aplicarea principiilor ce guvernează materia aplicării legii în timp, cel al aplicării imediate a legii civile noi şi cel al neretroactivităţii legii civile, ţinând seama şi de regula "tempus regit actum", prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 C. civ.

Curtea de apel a avut în vedere faptul că prin Decizia civilă nr. 8228 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, împrejurarea că apelanta-contestatoare are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001. Consecinţă a aceleiaşi decizii, Curtea a examinat pricina doar din perspectiva aplicării dispoziţiilor relevante ale Legii nr. 10/2001 prin aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile formulate de către apelanta-contestatoare curtea de apel a reţinut că întrucât litigiul se situează în materia Legii nr. 10/2001, nu are relevanţă aspectul că imobilul ar fi fost preluat de stat fără titlu valabil. Art. 3 din Legea nr. 10/2001, în toate variantele în care a fost redactat, statuează că imobilele naţionalizate prin Legea nr. 119/1948 au fost preluate abuziv. Or, date fiind prevederile art. 1, 7 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 10/2001, astfel de imobile se restituie în natură, dacă sunt îndeplinite şi celelalte cerinţe impuse de aceeaşi lege în acest scop.

S-a apreciat că oricum, naţionalizarea efectuată în conformitate cu Legea nr. 119/1948 nu poate fi considerată că reprezintă "a priori" o preluare fără titlu valabil, aşa cum afirmă apelanta atunci când arată că legea respectivă contravenea dispoziţiilor art. 8 şi 10 ale Constituţiei din 1948 şi celor ale art. 481 C. civ. Dimpotrivă, Legea nr. 119/1948 era în deplină concordanţă cu principiile exprimate prin art. 2, 3, 5, 6 şi 7 din respectiva Constituţie. Valabilitatea titlului statului trebuie stabilită prin raportare la principiile de bază ale legislaţiei de la momentul la care a avut loc preluarea. Or, Legea nr. 119/1948 nu poate fi socotită că ar contraveni principiilor ce au stat la baza creării Republicii Populare Române şi ulterior ale Republicii Socialiste România. Ea poate fi considerată o preluare fără titlu ori nevalabilă prin raportare la Constituţiile României din 1866, 1923 ori 1991, dar în nici un caz faţă de Constituţiile din 1948, 1952 ori 1965.

Din probatoriul administrat rezultă că în cazul autorului apelantei-contestatoare s-au respectat şi prevederile art. 481 C. civ., câtă vreme, aşa cum just a reţinut şi prima instanţă, autorul apelantei a recunoscut naţionalizarea şi a încasat despăgubiri cu acea ocazie. În acest sens sunt menţiunile cuprinse în cererea aflată în copie la dosarul rejudecării în fond după casare, cerere formulată şi semnată de către autorul apelantei. Este adevărat, că dat fiind regimul represiv instaurat în România la acea vreme, numitul E.P. nu a avut nicio altă opţiune sau posibilitate de a evita naţionalizarea, dar această situaţie nu are însemnătate cât priveşte chestiunea valabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Aşa fiind, în cazul apelantei nu sunt întrunite cerinţele impuse prin dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 (art. 29 în prezent) pentru a se dispune restituirea în natură.

Nu sunt îndeplinite nici condiţiile prevăzute de art. 18 alin. (1) lit. a) ultima teză din Legea nr. 10/2001, la dosar neexistând dovezi certe şi concludente în sensul că autorul apelantei ar fi fost unic asociat al persoanei juridice deţinătoare a imobilului la data preluării de către stat.

În motivarea deciziei de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, se face trimitere la o serie de documente din care ar reieşi faptul că autorul apelantei ar fi fost proprietar al imobilului respectiv. Însă, aceste acte nu atestă calitatea de unic asociat a lui E.P. la persoana juridică (întreprinderea) căreia i-a aparţinut imobilul. Sarcina probei unei asemenea situaţii de fapt revenea contestatoarei-apelante în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ.

Respectivele considerente au stat la baza formării convingerii instanţei supreme că autoarea contestaţiei are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001. Însă, temeiul de drept invocat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constă din dispoziţiile art. 22 din lege şi cele ale art. 22 lit. d) din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Acest temei este obligatoriu conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. pentru instanţele inferioare, acestea nemaiputând pune în discuţie calitatea apelantei-contestatoare de persoană îndreptăţită, stabilită în baza textelor legale menţionate anterior. Însă, câtă vreme instanţa supremă nu a reţinut ca temei de drept prevederile art. 18 alin. (1) lit. a) ultima teză din Legea nr. 10/2001 în justificarea calităţii apelantei de persoană îndreptăţită, decizia sa de casare nu are putere obligatorie sub acest aspect, astfel că instanţele de grad inferior sunt îndreptăţite să examineze chestiunea incidenţei în speţă a textului legal menţionat anterior şi să verifice dacă sunt întrunite cerinţele acestuia.

Aşa fiind, în mod corect Tribunalul a făcut aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001 (art. 32 înainte de prima republicare a legii) şi a stabilit că apelanta-contestatoare este îndreptăţită la despăgubiri în echivalent.

Distinct de cele prezentate mai sus, restituirea în natură a imobilului tot nu putea fi dispusă, nefiind îndeplinite cerinţele ce decurg din cuprinsul art. 10 din Legea nr. 10/2001, în oricare variantă a sa de redactare de la publicarea legii şi până în prezent.

Restituirea în natură a imobilului din Bucureşti ar fi putut avea loc dacă terenul ar fi fost liber de orice construcţii ori în cazul în care clădirile de pe teren ar fi fost aceleaşi cu cele ce existau la momentul preluării bunului de către stat. Nici una dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în speţă. După cum reiese din conţinutul concluziilor rapoartelor de expertiză construcţii şi topo întocmite în cursul rejudecării în fond după casare, terenul de la adresa indicată este ocupat în totalitate de construcţii edificate de intimata I. SA după data la care imobilul a fost naţionalizat în temeiul Legii nr. 119/1949, aceste construcţii înlocuindu-le în integralitate pe cele existente la momentul preluării de către stat, fiind practic alte clădiri faţă de cele ce au aparţinut "Antreprizei E.P.".

Ca atare, nu sunt respectate prevederile relevante ale art. 10 din Legea nr. 10/2001 în varianta iniţială dar nici dispoziţiile aceluiaşi art. 10 din varianta republicată a legii din septembrie 2005, ce se regăseşte şi în forma actuală a Legii nr. 10/2001.

Terenul nu este liber, ci ocupat de construcţii. Aceste construcţii sunt noi în raport cu cele ce au existat (acestea din urmă au fost demolate şi în locul lor s-au construit alte clădiri), fiind edificate, cu o singură excepţie, în perioada 1954 - 1992 şi servind la realizarea obiectului de activitate al intimatei SC I. SA, unitate privatizată cu respectarea legii şi în al cărui patrimoniu se regăsesc bunurile respective. Aşa cum a stabilit expertul construcţii, clădirile respective au fost ridicate cu autorizaţie, respectiv pe bază de proiecte întocmite de un institut de proiectare departamental. Nu este vorba despre construcţii uşoare sau demontabile, neexistând nicio dovadă în acest sens. Toate clădirile din perimetrul respectiv au fost afectate desfăşurării procesului de producţie şi fluxului tehnologic al întreprinderii industriale de stat creată după naţionalizarea din 1948, devenită în prezent I. SA.

Un alt argument ce se opune restituirii în natură decurge din faptul că în motivarea apelului contestatoarei nu s-au exprimat nici un fel de nemulţumiri în legătură cu soluţia dată de prima instanţă cât priveşte deciziile nr. 220 din 3 aprilie 2002 şi decizia fără număr şi dată "de extensie şi completare a Deciziei nr. 220 din 3 aprilie 2002, ambele emise de intimata I. SA în baza Legii nr. 10/2001 (ca unitate deţinătoare a imobilului vizat a fi restituit). Instanţa de fond a respins pretenţiile contestatoarei-apelante de anulare a acestor decizii, iar în apel nu s-a criticat explicit şi argumentat această dispoziţie din sentinţa atacată, ceea ce înseamnă că respectiva dispoziţie a intrat în puterea lucrului judecat. Or, solicitarea de restituire în natură a imobilului presupune, în prealabil, desfiinţarea celor două decizii, ceea ce nu se mai poate realiza în condiţiile descrise anterior, adică în lipsa atacării dispoziţiei Tribunalului de respingere a cererilor privind anularea deciziilor emise de I. SA.

Toate cele ce preced justifică înlăturarea ca nefondate a criticilor exprimate prin primele trei motive ale apelului contestatoarei.

Cât priveşte motivele patru şi cinci ale aceluiaşi apel, nici acestea nu sunt întemeiate.

La termenul din faza rejudecării în fond după casare când s-au propus şi încuviinţat probele cu expertiză construcţii şi topografică (11 februarie 2008), contestatoarea-apelantă, reprezentată prin avocat, nu a înţeles să formuleze în scris obiectivele de care să se ţină seama cu ocazia efectuării expertizelor. De remarcat faptul că în şedinţa de judecată imediat anterioară, instanţa de fond pusese în vedere contestatoarei să depună în scris la dosar obiectivele expertizelor, dar aceasta nu s-a conformat.

În aceste condiţii, obiectivele celor două expertize au fost fixate de instanţă, iar experţii au răspuns riguros exact acestora prin rapoartele de expertiză iniţiale şi completările aduse acestora urmare a încuviinţării obiecţiunilor formulate de părţi. Ca atare, nu există nici un temei pentru a se reţine existenţa în sarcina Tribunalului a obligaţiei de refacere sau de completare a expertizelor respective.

În acelaşi sens, Curtea are în vedere şi faptul că prin atitudinea pasivă avută la momentul admiterii probelor cu expertize, mai ales că procesul se afla în faza rejudecării în fond după casare, contestatoarea-apelantă, prin reprezentanţii săi, şi-a încălcat îndatoririle ce-i reveneau conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care "părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1), precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările."

Aceleaşi argumente demonstrează şi netemeinicia cererii de încuviinţare a unei cercetări la faţa locului. De altfel, administrarea unei astfel de dovezi apare ca fiind total inutilă faţă de complexitatea şi vastitatea materialului probator deja administrat în cauză şi prin aspectele ce se tindeau a fi dovedite pe această cale (stabilirea împrejurării dacă în imobil se mai desfăşoară vreo activitate şi dacă clădirile sunt în paragină), aspecte depăşind cu mult posibilităţile reale de evaluare şi apreciere ale unui judecător şi aptitudinile acestuia.

Şi ultimele două motive ale apelului contestatoarei sunt nefondate. În nici una dintre variantele pe care le-a avut Legea nr. 10/2001 de la data intrării în vigoare şi până în prezent, nu a existat vreo dispoziţie în sensul ca acordarea despăgubirilor prin echivalent să se raporteze la valoarea de circulaţie a imobilului. Solicitarea apelantei-contestatoare în acest sens este lipsită de orice temei legal şi nu poate fi luată în considerare. De altfel, ea nu a indicat nici un temei de drept în sprijinul acestei pretenţii a sa. Forma şi valoarea (cuantumul) despăgubirilor prin echivalent vor fi stabilite de instituţia abilitată legal să procedeze în acest sens şi în sarcina căreia s-a şi stabilit obligaţia prin dispozitivul sentinţei atacate, respectiv AVAS. În cazul în care va avea nemulţumiri sub acest aspect, apelanta va putea contesta în justiţie măsurile luate prin decizia emisă de AVAS. De abia în acel cadru procesual s-ar putea pune problema unei eventuale expertize evaluatorie a imobilului, probă care în speţa de faţă nu era nici utilă şi nici necesară. De aici şi concluzia netemeiniciei solicitării de refacere a expertizei evaluatorii în sensul propus de către apelanta-persoană fizică.

Cât priveşte motivele de apel ale intimatei AVAS, primul dintre acestea a fost înlăturat întrucât nu se poate vorbi, în speţă, despre o inadmisibilitate a acţiunii apelantei-contestatoare derivând din împrejurarea că aceasta nu ar fi parcurs procedura administrativă prealabilă şi obligatorie ce trebuia finalizată prin decizia AVAS.

Prin acţiunea ce face obiectul pricinii de faţă, apelanta-persoană fizică a contestat în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, deciziile emise de intimata I. SA prin care i s-a respins cererea de restituire în natură. Existenţa acestor decizii emise tocmai în temeiul Legii nr. 10/2001 dovedeşte faptul că apelanta-persoană fizică a parcurs procedura administrativă prealabilă, procedură care s-a derulat, însă, în contradictoriu cu intimata I. SA, emitenta deciziilor contestate.

AVAS a fost parte în proces încă de la începutul acestuia, fiind continuatoarea fostei APAPS. De menţionat faptul că prin Decizia nr. 220/2002 emisă de I. SA, s-a dispus ca notificarea formulată de către apelanta-contestatoare să fie înaintată spre competentă soluţionare (potrivit art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială) către APAPS, devenită ulterior AVAS.

Aşadar, se poate considera că apelanta-persoană juridică AVAS a fost legal sesizată prin decizia din 2002 emisă de I. SA în sensul de a se pronunţa asupra notificării formulate de către contestatoarea-apelantă şi emiterii, dacă erau întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, a unei decizii de acordare de despăgubiri în echivalent ori de respingere a cererii autoarei contestaţiei. Ca atare, teza inadmisibilităţii acţiunii nu se verifică.

De altfel, acesteia i se opune şi faptul că prin hotărâre judecătorească irevocabilă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit calitatea apelantei de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001. Autoritatea de lucru judecat ce decurge din decizia instanţei supreme sub acest aspect face ca susţinerile din primul motiv al apelului intimatei AVAS să nu poată fi primite.

Acelaşi argument demonstrează netemeinicia celui de-al doilea motiv de apel al intimatei AVAS. Câtă vreme prin decizie irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că numita C.F.A.V. are calitatea de persoană îndreptăţită în înţelesul Legii nr. 10/2001, AVAS nu mai este în drept să conteste această calitate a apelantei-persoane fizice şi să pretindă că nu s-ar fi produs probe suficiente şi concludente în sprijinul unei atare ipoteze.

Este nefondat şi cel de-al treilea motiv de apel al intimatei AVAS, Tribunalul procedând legal şi temeinic atunci când a obligat această instituţie să restituie contestatoarei în echivalent, prin acordarea de despăgubiri conform art. 31 din Legea nr. 10/2001, imobilul - teren şi construcţie din Bucureşti.

O astfel de obligaţie nu mai subzistă în varianta în vigoare la momentul actual a Legii nr. 10/2001, însă ea a existat în forma pe care a avut-o legea la momentul declanşării procesului de faţă. Or, aceasta din urmă este cea care trebuie să-şi producă efectele în speţă în virtutea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile noi. Dacă nu s-ar concluziona în acest sens s-ar contraveni principiului enunţat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi s-ar ajunge să se aplice retroactiv anumite dispoziţii ce se regăsesc în redactarea actuală a Legii nr. 10/2001, dar care nu existau în perioada în care litigiul dintre părţi a parcurs un prim ciclu procesual.

Soluţia la care s-a oprit din acest punct de vedere prima instanţă era unica posibilă, mai ales că fusese sesizată expres şi explicit în acest sens (prin acţiunea precizată şi completată) şi trebuia să se conformeze dispoziţiilor art. 129 alineatul ultim C. proc. civ., conform cărora "în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii." Ca urmare, Tribunalul nu putea să dispună în sensul solicitat de AVAS, căci ar fi însemnat să acorde altceva decât s-a cerut şi ar fi încălcat principiul fundamental al disponibilităţii ce guvernează procesul civil.

Această pretenţie formulată de apelanta-contestatoare nu putea fi nici respinsă în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi recunoscuse acesteia calitatea de persoană îndreptăţită potrivit Legii nr. 10/2001.

Ultimul motiv de apel al AVAS a fost constatat neîntemeiat, instanţa de fond făcând o justă aplicare în cauză a prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Intimata-apelantă AVAS a căzut în pretenţii, unul dintre capetele de cerere ale acţiunii fiind admis împotriva sa. Aşa fiind, ea este considerată a se afla în culpă procesuală şi putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată solicitate de partea căreia i s-a admis pretenţia şi dovedite a fi efectuate de către aceasta. Or, din analiza actelor dosarului reiese că autoarea contestaţiei a făcut astfel de cheltuieli, suportând sumele de bani necesare achitării onorariilor cuvenite persoanelor care au întocmit rapoartele de expertiză realizate în cursul rejudecării pricinii în fond după casare.

Cât priveşte posibilitatea diminuării onorariului plătit apărătorului ales, doar instanţa de judecată este îndreptăţită să ia măsuri cu o atare finalitate, art. 274 alin. (3) C. proc. civ. fiind clar din acest punct de vedere. Intimata-apelantă AVAS ca parte în proces nu este îndreptăţită să facă solicitări în acest sens. Oricum, în speţă nu se justifică diminuarea onorariului apărătorului apelantei-persoane fizice, faţă de valoarea litigiului dintre părţi şi munca depusă de avocat, concretizată în propunerea de dovezi, formularea de obiecţiuni la rapoartele de expertiză, punerea concluziilor orale şi depunerea unor concluzii scrise substanţial argumentate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs de reclamanta C.F.A.V. (decedată la 15 octombrie 2011) şi continuat de moştenitoarea acesteia, N.I. şi pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamanta a arătat următoarele.

1. În mod greşit a considerat instanţa de apel faptul că nu sunt întrunite cerinţele impuse prin dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 (art. 29 în prezent).

a. În mod greşit a reţinut instanţa de apel că în materia Legii nr. 10/2001 nu are relevanţă aspectul că imobilul ar fi fost preluat de stat cu sau fără titlu valabil.

În conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001 - "În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: [...] (a) imobile naţionalizate prin Decretul nr. 1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare; [...] h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 fiind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările în ulterioare; (i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat."

Prin urmare Legea nr. 10/2001 distinge ab initio între imobile preluate de stat cu titlu valabil şi imobile preluate fără titlu valabil, ambele făcând parte din categoria generală a imobilelor luate cu titlu abuziv. Este adevărat, Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres că preluarea în temeiul Legii nr. 119/1948 ar fi o preluare fără titlu valabil, însă această concluzie se deduce din analiza prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 care indică care imobile se consideră a fi preluate cu titlu valabil.

Aceasta nu este singura referire pe care Legea nr. 10/2001 o face la imobilele preluate fără titlu valabil. O funcţie existenţială şi a cărei importanţă nu poate fi ignorată a acestei calificări este generată de prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma care a fost menţinută şi ulterior ca urmare a Deciziei nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, conform cărora - pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent. per a contrario imobilele preluate fără titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, se restituie în natură.

Prin urmare având în vedere situaţia de excepţie de la principiul restituirii în natură prevăzută de art. 27 (în prezent art. 29) din Legea nr. 10/2001 trebuie făcută analiza modalităţii de preluare a imobilului şi este importantă distincţia între preluare cu sau fără titlu valabil.

b. În mod greşit a reţinut instanţa de apel faptul că naţionalizarea efectuată în conformitate cu Legea nr. 119/1948 nu poate fi considerată a priori o preluare fără titlu valabil

În mod greşit consideră instanţa de apel faptul că Legea nr. 119/1948 era în completă consonanţă cu prevederile art. 2 - 7 din Constituţia României din 1948.

c. În mod greşit a reţinut instanţa de apel că în speţă s-ar fi respectat prevederile art. 481 C. civ. deoarece autorul recurentei ar fi recunoscut naţionalizarea şi a şi încasat despăgubiri cu acea ocazie.

2. În mod greşit a reţinut instanţa de apel că în cazul recurentei nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 18 alin. (1) lit. a) ultima teză din Legea nr. 10/2001, la dosar neexistând dovezi certe şi concludente în sensul că autorul recurentei ar fi fost unic asociat al persoanei juridice deţinătoare a imobilului.

3. În mod greşit a respins instanţa de apel probele solicitate de recurentă. În mod greşit au fost apreciate expertizele administrate în faţa instanţei de fond şi că restituirea imobilului nu putea fi dispusă, nefiind îndeplinite cerinţele ce decurg din cuprinsul art. 10 din Legea nr. 10/2001.

În mod greşit şi cu nerespectare drepturilor procesuale instanţa de apel nu a dispus administrarea niciunei probe în etapa procesuală a apelului (deşi această cale de atac este devolutivă, reprezentând o rejudecare a cauzei).

Atitudinea instanţei de a respinge orice probă în apel şi de a judeca cauza strict pe baza probelor administrate în faţa primei instanţe reprezintă o încălcare a principiului fundamental al liberului acces la justiţie ocrotit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât în acest mod recurenta nu a beneficiat de principiul dublului grad de jurisdicţie stabilit de legislaţia română în vigoare şi astfel, nu a putut beneficia de o nouă cercetare în fond a cauzei în apel.

Totodată argumentarea instanţei care arată că terenul nu este liber, ci ocupat de construcţii şi că aceste construcţii ar fi fost ridicate cu autorizaţie nu face decât să reia ad literam concluziile rapoartelor de expertiză administrate în faţa primei instanţe, expertize care au fost criticate prin motivele de apel. Practic instanţa de apel nu a analizat deloc criticile sale pe aceste aspecte şi s-a mulţumit doar să reia concluziile deja existente la dosar. Având în vedere efectul devolutiv al apelului, criticile întemeiate formulate faţă de probele administrate în prima instanţă precum şi de modul în care au fost apreciate aceste probe, instanţa de apel trebuia să admită probele solicitate şi să îi dea posibilitatea să îşi dovedească susţinerile. Respingând de plano întreg ansamblul probator propus în apel instanţa a încălcat atât principiul respectării dreptului la apărare cât şi al efectului devolutiv al apelului.

În mod greşit a considerat instanţa de apel că nu există temei pentru refacerea sau completarea expertizelor administrate în cauză. În mod greşit a respins instanţa solicitarea de încuviinţare a unei cercetări la faţa locului.

În continuare recurenta a formulat critici privind modul de efectuare a expertizelor şi formulare a concluziilor acestora, raportat la probele administrate în cauză.

Recurenta a mai arătat că în etapa procesuală a apelului, în susţinerea solicitării de efectuare de noi expertize în cauză precum şi de efectuare a unei cercetări la faţa locului, a solicitat instanţei să îi permită să depună planşe fotografice (anexate prezentului recurs), relevante, care dovedeau că imobilul nu este folosit ca spaţiu de producţie, fiind în mare parte abandonat.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de aceste aspecte şi a considerat în mod inechitabil şi injust ca întemeiate expertizele efectuate în prima instanţa, refuzându-i orice probă care ar fi putut să demonstreze incorectitudinea acestora.

În ceea ce priveşte argumentele cu privire la modul în care au fost formulate obiectivele expertizelor în primă instanţă, chiar dacă susţinerile în fapt sunt corecte, concluziile sunt eronate.

S-a solicitat completarea obiectivelor la expertiza tehnică construcţii ca urmare a concluziilor, insuficiente pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt, a aceluiaşi raport de expertiză. Având în vedere concluziile expertizei construcţii conform cărora cea mai mare parte a construcţiilor se găsesc într-o stare "satisfăcătoare spre nesatisfăcătoare" (ceea ce în limbaj tehnic înseamnă că nu pot fi folosite) precum şi faptul că majoritatea construcţiilor "identificate" de expert erau în curs de dezafectare, şi văzând şi prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001 a considerat că se impunea stabilirea ca obiectiv suplimentar dacă construcţiile identificate ca edificate de SC I. SA sunt construcţii uşoare sau uşor demontabile şi prin urmare în greşit a respins instanţa de fond acest obiectiv de expertiză.

În acelaşi timp a solicitat efectuarea unei cercetări la faţa locului deoarece au fost respinse în mod nejustificat obiecţiunile asupra raportului de expertiză topografică care susţinea "existenţa unui flux de producţie" inexistent. Prin urmare nu se pune problema unei culpe ci existenţa unei situaţii care impunea completarea probatoriului.

Refuzul de a administra probele solicitate constituie şi o încălcare a principiului rolului activ al instanţei în vederea aflării adevărului în cauză. În situaţia în care probele administrate în cauză erau neconcludente şi insuficiente, instanţa, în virtutea rolului activ avea obligaţia de a afla adevărul în cauză şi de a administra orice probatoriu necesar atingerii acestui scop.

În condiţiile în care nu s-au administrat probele necesare este greşită concluzia instanţei de apel conform căreia terenul nu este liber, ci ocupat de construcţii, ridicate cu autorizaţii. În realitate există teren liber, acesta nu este în întregime ocupat de construcţii, iar pentru aceste construcţii nu au fost niciodată prezentate autorizaţii. Dacă instanţa ar fi administrat probatoriul solicitat de recurentă sau dacă ar fi analizat întreg probatoriul existent la dosar ar fi observat aceste aspecte.

În primul rând, aşa cum atestă adresa către Circa Financiară din 6 iunie 1952 formulată de însuşi autorul său, E.P., în vederea înlăturării debitelor întreprinderii - terenul împreună cu toate clădirile, înscris în procesul-verbal menţionat sub numele de Dep.T. e trecut în inventarul întreprinderii. Prin urmare la momentul naţionalizării în mod cert pe terenul situat în str. I. se găseau clădiri. Totodată conform fişei ulterioare bombardamentului din data de 3 iulie 1944 se arată că incendiul a distrus complet doar anumite depozite din cadrul Antreprizei P. (cum ar fi depozitul de cherestea, de faianţă, de gresie) şi nu toate clădirile ce se găseau în acel moment. Mai mult decât atât conform Bilanţului General al A., bilanţ încheiat la data de 31 decembrie 1947 (la sfârşitul de an înaintea naţionalizării şi care figurează ca Anexa nr. 12 la procesul-verbal de Naţionalizare), figurează la active imobilizate între depozitul "T. - teren şi construcţii" ceea ce dovedeşte fără echivoc faptul că, la acel moment, în depozitul T. existau construcţii.

Având în vedere aceste aspecte, concluzia instanţei cu privire la aceea ca toate construcţiile existente pe teren au fost edificate după momentul naţionalizării nu este justificată.

Este neîntemeiată concluzia instanţei de apel conform căreia recurenta nu ar fi atacat soluţia instanţei de fond privitoare la deciziile nr. x din 3 aprilie 2002 şi decizia fără număr şi data de extensie şi completare a Deciziei nr. x din 3 aprilie 2002, ambele emise de SC I. SA în baza Legii nr. 10/2001.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a hotărârii atacate şi, pe fondul cauzei anularea deciziei x din 3 aprilie 2002 şi a deciziei (fără număr şi data) intitulată "extensie şi completare a deciziei din 3 aprilie 2002 emise de SC I. SA şi în principal, obligarea pârâţilor să-i restituie imobilul situat în Bucureşti, format din teren în suprafaţa de 34.550 mp şi construcţiile ce formau Depozitul T. (hale, anexe, birouri).

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pârâta a arătat următoarele.

Nelegal nu a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de prevederile din Legea nr. 10/2001/R, deoarece nu s-a finalizat procedura administrativă. Nelegal, instanţa de fond a stabilit că au fost dovedite condiţiile prevăzute de art. 31 din Legea nr. 10/2001/R privind calitatea de persoana îndreptăţită a intimatei.

Instanţa de fond a interpretat şi aplicat nelegal dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001/R, Legea nr. 247/2005, dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007 şi nelegal, a stabilit în sarcina AVAS obligaţia de "acordarea de despăgubiri conform art. 31 din Legea nr. 10/2001/R.".

Nu există temei legal în raport de dispoziţiile din Legea nr. 2001/R, Legea nr. 247/2005, dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007, ca AVAS să acorde efectiv despăgubiri conform art. 31 din Legea nr. 10/2001/R. Potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001/R, Legea nr. 247/2005, dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007, AVAS nu are obligaţia de plată efectivă (obligaţie de a da) a măsurilor reparatorii/despăgubirilor către persoanele îndreptăţite. Obligaţiile AVAS conform Legii nr. 10/2001/R, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001/R (obligaţie de a face) şi în condiţiile Legii speciale nr. 247/2005, privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Nelegal au fost stabilite în sarcina AVAS plata cheltuielilor de judecată în suma de 3.800 lei, deoarece nu se poate reţine reaua-credinţă sau comportare neglijentă pricinuită prin apărarea sa în acest proces. Mai mult decât atât, AVAS şi-a executat obligaţiile legale, iar cheltuielile de judecată arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului. În subsidiar, solicită diminuarea acestora conform dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. raportate la dificultatea cauzei şi munca depusă de avocat.

La termenul din 14 octombrie 2014 intimata SC I. SA a invocat excepţia lipsei de interes a recursului declarat de către recurentă, întrucât recurenta nu a atacat Decizia nr. 108 din 7 iunie 2011 a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilelor care fac obiectul prezentului litigiu şi s-a propus acordarea de despăgubiri.

La acelaşi termen, Înalta Curte a invocat din oficiu rămânerea fără obiect a capătului de cerere formulat împotriva AVAS de obligare a acestei pârâte la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilele preluate abuziv de către stat, care fac obiectul litigiului, raportat la aceeaşi Decizie nr. 108 din 7 iunie 2011 a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul declarat de către reclamantă şi fondat recursul declarat de către pârâta AVAS pentru considerentele expuse mai jos.

Prin Decizia nr. 108 din 7 iunie 2011 a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului s-au respins notificările nr. x/2002, nr. y/2001, nr. z/2001 şi nr. w/2001 în ceea ce priveşte restituirea în natură a imobilelor constând în teren în suprafaţă de 37.600 mp teren, cu următoarele construcţii: hală pentru atelierul de pietrărie şi anexe, în suprafaţă de 1784 mp şi hală pentru gater în suprafaţă de 490 mp, precum şi o linie de garaj CFR, în lungime de 200 ml, întrucât au fost incluse în patrimoniul Antreprizei P. (art. 1); s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent doamnei C.F.A.V. pentru 100% din activul net contabil deţinut de Firma individuală inginer E.P., în valoare totală de 25.416.741 lei la data de 30 aprilie 2011 (art. 2); s-a dispus înaintarea deciziei însoţită de documentele aferente Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Decizia nu a fost contestată de către persoana îndreptăţită.

Aceasta a formulat ulterior acţiune împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi AVAS pentru motivul neemiterii, în baza acestei decizii, a titlului de despăgubire şi a titlului de conversie.

În ceea ce priveşte lipsa de interes a recursului declarat de către recurentă ca urmare a emiterii deciziei menţionate anterior Înalta Curte a constatat-o nefondată având în vedere că interesul formulării recursului este dat de existenţa unei hotărâri nefavorabile. Or, atâta timp cât prin decizia atacată contestatoarei i s-a respins apelul declarat împotriva părţii din sentinţă prin care i-a fost respinsă solicitarea de restituire în natură a imobilului în cauză, decizie care nu a fost desfiinţată, recurentul are interes în susţinerea în continuare a recursului declarat împotriva unei hotărâri nefavorabile.

Referitor la lipsa de interes a recurentei de a cerere restituirea în natură a imobilului în cauză întrucât nu a atacat Decizia nr. 108 din 7 iunie 2011 a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului prin care i s-au respins notificările în ceea ce priveşte restituirea în natură a imobilului şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, Înalta Curte a constatat nefondată această excepţie, având în vedere că potrivit Legii nr. 247/1995 (art. 16 alin. (5) din Capitolul 5 intitulat Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor al titlului VII intitulat Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005), Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor avea, iar potrivit Legii nr. 165/2013 (art. 21 alin. (1) raportat la art. 17 alin. (1)), Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor are în competenţă verificarea din oficiu a faptului dacă s-a respectat regula restituirii în natură prin decizia entităţii învestite cu soluţionarea notificărilor. Ca atare, faptul că nu s-a contestat Decizia nr. 108 din 7 iunie 2011 sub acest aspect nu înseamnă că nu se poate verifica în continuare legalitatea soluţionării cererii de restituire în natură a imobilului, interesul rămânând actual.

Legat de fondul recursului declarat de către contestatoare, Înalta Curte l-a constatat nefondat având în vedere următoarele considerente.

În ceea ce priveşte recursul formulat de către reclamantă, aceasta susţine preluarea imobilului fără titlu pentru a justifica faptul că ar avea dreptul la restituirea în natură a imobilului aflat în patrimoniul SC I. SA la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi că aceasta ar fi obligată să restituie în natură imobilul, situaţie care ar reieşi din dispoziţiile art. 27 alin. (1), (2) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare a legii, interpretate per a contrario, coroborate cu prevederile 18 lit. a) teza finală din aceeaşi lege.

Pârâta SC I. SA a justificat, printre altele, faptul că nu poate fi obligată potrivit Legii nr. 10/2001 să restituie imobilul întrucât la data formulării notificării era integral privatizată, iar la data intrării în vigoare a legii valoarea acţiunilor deţinute de stat era cu mult sub valoarea imobilului.

Reclamanta nu a negat aceste susţineri.

Prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005 (fostul art. 20), instituie, pe de o parte, obligativitatea de a restitui în natură imobilele - terenuri şi construcţii care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, condiţionează restituirea în natură de împrejurarea ca statul să fie acţionar sau asociat majoritar al unităţii ce deţine imobilul respectiv sau, potrivit art. 21 alin. (2) din lege, în cazul când statul este asociat sau acţionar minoritar, valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului.

Prin art. 20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, publicată în M. Of. al României, nr. 324/14.05.2003, legiuitorul a clarificat sintagma "orice altă persoană juridică", arătând că aceasta se referă la persoanele juridice de drept public.

Prevederile fostului art. 20, în prezent art. 21 au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 în sensul menţionării expres în primul alineat a sintagmei "orice altă persoană juridică de drept public" în loc de "orice altă persoană juridică" modificare ce a fost considerată constituţională prin Decizia nr. 638 din 14 iunie 2012 a Curţii Constituţionale cu motivarea că şi în redactarea iniţială legiuitorul s-a referit tot la orice altă persoană juridică de drept public.

În această decizie se reţine că "Prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ce formează obiect al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în prezenta cauză, au în vedere situaţia în care imobilul a cărui restituire se solicită se află în patrimoniul unei persoane juridice de drept public sau al unei regii autonome, al unei societăţi ori companii naţionale sau al unei societăţi comerciale la care statul ori o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar.

În această situaţie, legiuitorul condiţionează restituirea în natură de împrejurarea ca statul să fie acţionar sau asociat majoritar al unităţii ce deţine imobilul respectiv sau cel puţin valoarea acţiunilor ori părţilor sociale deţinute să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului, în cazul când este asociat sau acţionar minoritar. Aşadar, numai în această ipoteză legea impune obligativitatea restituirii în natură, iar în caz contrar, respectiv când valoarea acţiunilor sau părţilor sociale este mai mică decât valoarea bunului solicitat a fi restituit în natură, măsurile reparatorii se vor stabili prin echivalent."

În ceea ce priveşte interpretarea art. 27 alin. (1), forma iniţială, din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 29 alin. (1)), potrivit căruia "Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.", se poate constata că acest articol introduce pe de o parte, o instituţie publică suplimentară în procedura de restituire prin echivalent a bunurilor care nu se mai regăseau la data intrării în vigoare a legii în proprietatea statului sau a unei societăţi comerciale la care statul era acţionar în condiţiile prevăzute la art. 21 alin. (1), (2), dar şi obligativitatea aplicării în acest caz a altor modalităţi de restituire prin echivalent, decât cea a despăgubirilor băneşti.

Această ultimă distincţie a dispărut prin modificarea art. 27 alin. (1) prin art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 unde se reglementează dreptul şi în cazul acestor persoane la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente s-a reţinut că art. 29 alin. (1) este neconstituţional doar raportat la abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil", existentă anterior în art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru cazul în care prin interpretarea acestei abrogări s-ar fi putut ajunge la respingerea restituirii în natură a imobilelor preluate de stat fără titlu, care anterior acestei modificări ar fi fost posibilă, iar nu în integralitatea sa.

Prin aplicarea acestei decizii, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 urmează a avea următorul conţinut, "Pentru imobilele preluate cu titlu valabil evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate."

Aceasta nu înseamnă că în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită ar putea obţine restituirea în natură, în orice condiţii, atâta timp cât potrivit art. 21 societăţile comerciale integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu fac parte dintre unităţile deţinătoare în sensul legii, cărora să li se poată adresa notificări. Or, unităţile deţinătoare în sensul art. 21 nu puteau restitui bunuri pe care nu le aveau în proprietate la data intrării în vigoare a legii, fiind la acel moment proprietatea unei persoane de drept privat.

Persoana îndreptăţită ar fi putut obţine restituirea în natură a acestor bunuri doar în condiţiile întoarcerii lor în proprietatea statului ca urmare a admiterii unei acţiuni în nulitate formulată în condiţiile art. 46 (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001, care se referă expres şi la actele juridice de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare.

Această situaţie este valabilă, de altfel, şi în cazul imobilelor preluate cu titlu, premisa aplicării art. 27 (în prezent art. 29) din Legea nr. 10/2001 fiind aceea ca imobilul să fie evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, deci să nu se fi admis o acţiune în nulitate formulată în condiţiile art. 46 (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001.

În aceste condiţii, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu sau fără titlu şi chiar dacă s-ar porni de la premisa că autorul reclamantei a fost asociat unic al persoanei juridice proprietară a imobilului la data preluării acestuia în mod abuziv pârâta SC I. SA nu poate fi obligată să restituie în natură imobilul în cauză întrucât nu s-a făcut dovada contrară susţinerilor pârâtei în sensul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 valoarea acţiunilor deţinute de stat era cu mult mai mică decât valoarea imobilului [16.228,6 lei (RON), valoarea acţiunilor statului, contra 1.118.359,2294 lei (RON) valoarea terenului înregistrată în contabilitatea ICMA].

Pe de altă parte, nu poate fi reţinut că terenul care face obiectul notificărilor ar fi liber în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001, şi că ar putea fi restituit în natură, în condiţiile în care situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel din interpretarea probelor administrate este în sens contrar.

Motivul de recurs prin care se critică respingerea cererilor de administrare a unor noi probe în apel şi modul de interpretare a probelor administrate în cauză, expertize şi înscrisuri, legate de situaţia de fapt a edificării construcţiilor pe terenul care face obiectul notificării în cauză, nu poate fi încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de către recurentă, nereprezentând un motiv de nelegalitate, ci de netemeinicie, care nu poate fi invocat în recurs conform părţii introductive a art. 304 C. proc. civ.

Recurenta a invocat şi încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a principiului dublului grad de jurisdicţie, a dreptului la apărare, a efectului devolutiv al apelului, a principiului rolului activ al instanţei prin neadministrarea probelor solicitate în apel şi judecarea apelului în baza probelor administrate în faţa primei instanţe.

Sunt nefondate şi aceste susţineri având în vedere că potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. civ. instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.

Instanţa de apel a considerat că nu sunt necesare pentru soluţionarea cauzei refacerea probei cu expertiză administrată în faţa primei instanţe şi nici administrarea probei cu cercetarea la faţa locului care fusese deja respinsă ca neconcludentă de către prima instanţă de fond. Instanţa de apel şi-a motivat decizia astfel că nu se poate susţine întemeiat încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a dreptului la apărare.

Această dispoziţie se încadrează în prevederile legale menţionate anterior care nu obligă instanţa să administreze probe noi în apel, lăsând la aprecierea acesteia determinarea dacă probele solicitate sunt necesare soluţionării cauzei.

Efectul devolutiv al apelului îşi găseşte reglementarea în alin. (1) al art. 295 C. proc. civ. conform căruia instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, verificare ce poate avea fără administrarea unor probe suplimentare în apel.

Nu se pune problema nici a încălcării art. 129 alin. (5) C. proc. civ. atâta timp cât probele administrate în cauză au fost apreciate drept îndestulătoare de către instanţa de apel, nu acesta fiind motivul pentru care a fost considerat nefondat apelul.

Referitor la susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut greşit că nu ar fi atacat soluţia instanţei de fond privitoare la Decizia nr. x din 3 aprilie 2002 şi decizia, fără număr şi dată, de extensie şi completare a Deciziei nr. x din 3 aprilie 2002, ambele emise de SC I. SA în baza Legii nr. 10/2001, se poate observa că această reţinere a fost formulată doar cu titlu subsidiar, instanţa de apel analizând motivele de apel prin care se critica respingerea cererii de restituire în natură a imobilului în cauză, care constituia scopul formulării cererilor de anulare a deciziilor emise de SC I. SA.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (în prezent Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului), acesta vizează modul de soluţionare a cererii formulată în subsidiar, privind restituirea în echivalent, prin acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului proprietatea autorului recurentei ce face obiectul prezentului litigiu, trecut în mod abuziv în proprietatea statului.

Prin Sentinţa civilă nr. 1464 din 16 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a admis în parte acţiunea principală completată şi precizată, în contradictoriu cu intimata AVAS; a fost obligată această intimată să restituie contestatoarei în echivalent, prin acordarea de despăgubiri conform art. 31 din Legea nr. 10/2001, imobilul - teren şi construcţie din Bucureşti, ce a aparţinut Întreprinderii E.P. (fost depozit T.), în care autorul reclamantei a fost asociat.

Prin decizia atacată prin prezentul recurs a fost respins ca nefondat apelul AVAS.

Înalta Curte a constatat întemeiată excepţia rămânerii fără obiect a cererii formulată în contradictoriu cu AVAS, privind restituirea în echivalent prin acordarea despăgubirilor, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilelor proprietatea autorului recurentei, ce fac obiectul prezentului litigiu, trecute în mod abuziv în proprietatea statului în perioada vizată de această lege, în raport de Decizia nr. 108 din 7 iunie 2011 a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, menţionată mai sus, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent doamnei C.F.A.V. pentru 100% din activul net contabil deţinut de Firma individuală inginer E.P., în valoare totală de 25.416.741 lei la data de 30 aprilie 2011 (art. 2), decizie nu a fost contestată de către persoana îndreptăţită.

Soluţia propunerii acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, iar nu a obligării AVAS să acorde despăgubiri, cum greşit s-a dispus prin Sentinţa civilă nr. 1464/2009 şi s-a menţinut prin decizia dată în apel, era cea legală şi în ceea ce priveşte soluţia ce trebuia pronunţată şi în cadrul prezentului litigiu, având în vedere prevederile legale de la momentul "declanşării prezentului litigiu" la care s-a raportat instanţa de apel, şi anume art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data sesizării instanţei, prin cererea conexă de acordare a despăgubirilor formulată împotriva AVAS, 27 decembrie 2006.

De altfel, chiar reclamanta s-a raportat la aceste prevederi mai favorabile decât cele existente la data intrării în vigoare a legii, care în art. 27 prevedea doar dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale.

Soluţionarea cererii formulată în contradictoriu cu AVAS, în subsidiar, privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în temeiul excepţiei rămânerii fără obiect face inutilă analizarea celorlalte motive de recurs formulate de către această parte.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, va admite recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (în prezent Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului) împotriva aceleiaşi decizii, va modifica, în parte, decizia atacată, în sensul că va admite apelul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva Sentinţei nr. 1464 din 16 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, va schimba, în parte, sentinţa atacată, va respinge, ca rămasă fără obiect, cererea subsidiară, de obligare a acestei pârâte la acordarea de despăgubiri, va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.

În ceea ce priveşte cererea intimatei I. SA privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, Înalta Curte a constat-o nefondată având în vedere că împuternicirea avocaţială nr. x/2011 a fost dată pentru redactarea şi semnarea întâmpinării, asistarea sau reprezentarea clientului în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 11832/3/2006, în baza contractului de asistenţă juridică nr. x/2011, în timp ce factura din data de 18 aprilie 2011 a fost emisă pentru onorariul aferent contractului de asistenţă juridică din 11 octombrie 2007.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.F.A.V. (decedată la 15 octombrie 2011) şi continuat de moştenitoarea acesteia, N.I., împotriva Deciziei nr. 41/A din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului) împotriva aceleiaşi decizii.

Modifică în parte decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva Sentinţei nr. 1464 din 16 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o schimbă în parte şi respinge, ca rămasă fără obiect, cererea subsidiară, de obligare a acestei pârâte la acordarea de despăgubiri.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.

Respinge cererea intimatei I. SA privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2814/2014. Civil. Contestaţie decizie de...  ICCJ. Decizia nr. 2816/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2815/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs