ICCJ. Decizia nr. 2816/2014. Civil

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2816/2014

Dosar nr. 9085/2/2011

Şedinţa publică din 22 octombrie 2014

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii G.B.F., G.B.A., H.T., K.R. au chemat în judecată pe pârâtele S.C. S.T.A.B. S.A. şi Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâtele la restituirea în natură către reclamanţi a terenului în suprafaţă de 9500 m.p., situat în Bucureşti, sector 2.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că prin actul de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. 4068/1912, numitul I.D. a cumpărat suprafaţa de 20 ha teren de la Ministerul Agriculturii şi Domeniului, sub condiţia înfiinţării pe teren a unei fabrici de cărămidă. În acest scop, I.D., constituind terenul menţionat ca aport în natură, s-a asociat cu familia S. (autorii reclamanţilor) şi a înfiinţat S.A.R.C.S.F.

La data de 11 iunie 1948, când a fost naţionalizată societatea menţionată, acţiunile erau deţinute de o singură familie - S., iar în patrimoniul societăţii se afla şi terenul de 20 ha.

Reclamanţii au mai arătat că pentru o parte din teren li s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 (pentru o suprafaţă de 4,071 ha) iar pentru restul terenului au formulat Notificarea nr. 3499 din 10 august 2001, care nu a fost soluţionată până în prezent.

De asemenea, s-a precizat că o parte din terenul care a făcut obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, respectiv suprafaţa de 2500 m.p, situată în Bucureşti, sector 2, se află în posesia pârâtei, în baza certificatului de atestare a proprietăţii seria M07 nr. 1458/14 octombrie 1997, eliberat de Ministerul Agriculturii, Industriei Alimentare şi Apelor, dar că acest titlu al pârâtei a fost emis în frauda legii, pentru a nu putea fi soluţionată cererea reclamanţilor pe care o formulaseră în temeiul Legii nr. 18/1991.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 20, 24 din Legea nr. 10/2001, art. 480, 481 C. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 519 din 14 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins acţiunea în consecinţă, întrucât reclamanţii nu au dovedit că terenul a fost constituit ca aport social în societate şi că sunt succesorii în drepturi ai persoanei juridice "F.S..F.", pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 836 din 12 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti s-a admis apelul declarat de reclamanţi, s-a desfiinţat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pe motiv că exista contradicţie între dispozitiv şi minută.

La reluarea judecăţii, prin încheierea de şedinţă din 7 iunie 2010, tribunalul a respins cererea privind lărgirea cadrului procesual în sensul introducerii în cauză, în calitate de pârâtă, a S.C. V.I. S.R.L., a disjuns cererea completatoare având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Contractului de schimb autentificat sub nr. 2848 din 8 decembrie 2008 şi obligarea pârâtei S.C. V.I. S.R.L. la a lăsa în deplină proprietate reclamanţilor terenul în cauză. Cererea disjunsă s-a constituit într-un dosar nou, judecat separat.

Prin Sentinţa civilă nr. 1310 din 5 iulie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiate, a fost admisă acţiunea, s-a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a imobilului-teren în suprafaţă de 9102 m.p., situat în Bucureşti, sector 2, a fost obligată pârâta S.T.A.B. S.A. să restituie reclamanţilor, în natură, imobilul menţionat.

În considerentele sentinţei s-a reţinut că, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4068 din 10 martie 1912 de Tribunalul Ilfov, numitul I.C.D. a cumpărat suprafaţa de 20 ha teren, identificat pe baza planului întocmit la acea dată, parte integrantă din contract, în scopul înfiinţării unei fabrici de cărămidă. La data de 9 iunie 1914, suprafaţa de 20 ha teren situat în vatra Mănăstirii Plumbuita, lângă satul Colentina, pe care se afla construită fabrica de cărămidă, este constituită ca aport la capitalul societăţii denumite "S.R.C." fost "F.S.F.", terenul intrând astfel în patrimoniul acesteia.

Ulterior, imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 119/1948, în baza căreia a fost naţionalizată Întreprinderea F.S.F. S.A.R., cu întregul său patrimoniu.

Structura acţionariatului societăţii la nivelul anului 1944 a rezultat, în opinia tribunalului, din certificatul aflat în primul dosar fond, reclamanţii dovedind, pe de-o parte, că toţi acţionarii societăţii naţionalizate sunt membrii aceleiaşi familii în accepţiunea art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi, pe de altă parte, că au calitatea de moştenitori legali ai respectivilor acţionari.

Analizând arborele genealogic şi relaţiile de rudenie, tribunalul a concluzionat că autorii reclamanţilor, acţionarii societăţii al cărei patrimoniu a fost naţionalizat, au fost membrii aceleiaşi familii, prin noţiunea de familie, în sensul art. 18 lit. a) din lege, înţelegându-se acea entitate compusă din rudele în linie directă fără limită în grad şi rudele colaterale până la gradul al patrulea inclusiv, la care se adaugă soţul sau soţia.

Cu privire la demersurile efectuate în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra terenului ce a aparţinut Societăţii Anonime S.F., s-a constatat că reclamanţii au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 3499/2001 la Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând restituirea a 20 ha teren, precum şi a imobilelor (ateliere şi mijloace fixe) ale fostei societăţi.

Conform adresei Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 50639 din 12 decembrie 2007, în baza unei expertize topografice extrajudiciare, a fost identificat terenul ce face obiectul Notificării nr. 3499/2001, ca suprapunându-se cu "parcela M.", fiind vorba de o suprafaţă de teren ce a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea numitului M.M.

Tribunalul a mai constatat că prin Sentinţa nr. 410 din 05 aprilie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, (definitivă şi irevocabilă) s-a dispus anularea titlului de proprietate nr. 25377/1995 eliberat de Comisia Municipiului Bucureşti şi SAI pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 pe numele lui M.M. şi s-a constatat nulitatea absolută a actelor de înstrăinare subsecvente. S-a reţinut că sus-numitului i s-a constituit în mod greşit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 9500 m.p. ca fiind extravilan, când, în fapt, terenul face parte din intravilanul sectorului 2, neaflându-se la dispoziţia Comisiei de aplicare a Legii 18/1991, pentru a fi propus spre atribuire.

Coroborând cele constatate în hotărârea judecătorească menţionată, care se bucură de putere de lucru judecat, cu expertiza extrajudiciară efectuată în dosarul administrativ constituit în baza Legii 10/2001, precum şi cu concluziile expertizei judiciare administrate în cauză, instanţa a reţinut că terenul revendicat de reclamanţi este unul şi acelaşi cu cel ce a făcut obiectul titlului de proprietate anulat - "parcela M.", trecut în patrimoniul Societăţii T.A.B. S.A., în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr. 1458 din 14 octombrie 1997.

În ce priveşte stadiul soluţionării notificării nr. 3499/2001, potrivit adresei nr. 838320 din 02 iulie 2009 a Primăriei Municipiului Bucureşti, aceasta a fost parţial soluţionată, fiind emise mai multe dispoziţii ale Primarului General, prin care s-au stabilit, în favoarea reclamanţilor notificatori, măsuri reparatorii în natură şi echivalent pentru diferite suprafeţe de teren. Pentru suprafaţa de teren care nu se evidenţia în administrarea Primăriei Municipiului Bucureşti, notificarea a fost înaintată spre soluţionare către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, reţinându-se că respectivele suprafeţe fac parte din patrimoniul unor societăţi comerciale.

S-a constatat că terenul solicitat prin acţiune se regăseşte în patrimoniul societăţii pârâte şi că acesteia îi revine obligaţia de restituire prevăzută de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Faţă de dispoziţiile art. 3 lit. b) coroborate cu art. 4 alin. (2) şi 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, s-a concluzionat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii constând în restituire în natură, în calitate de descendenţi ai familiei S., ai cărei membrii erau acţionarii societăţii de la care imobilul a fost preluat în baza Legii nr. 119/1948.

De asemenea, s-a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de restituirea în natură a terenului revendicat, atât din perspectiva dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, cât şi din interpretarea prevederilor art. 21, având în vedere că la data intrării în vigoare a legii, terenul revendicat se afla în patrimoniul unei societăţi comerciale la care statul era acţionar majoritar. Împrejurarea că, ulterior, societatea pârâtă a fost integral privatizată, statul cedându-şi cota majoritară la data de 07 iunie 2007, nu constituie un impediment la restituirea în natură, art. 21 alin. (1) făcând în mod expres referire, ca moment de referinţă, la data intrării în vigoare a legii.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta S.T.A.B. S.A., care a susţinut greşita apreciere asupra incidenţei art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, întrucât, pe lângă autorii intimaţilor-reclamanţi, în cadrul societăţii anonime "F.S.F. - Fabrica de cărămidă Colentina" mai existau şi alţi acţionari printre care, A.S. şi V.N., persoane fizice străine de familia intimaţilor, care au deţinut 2% din acţiuni, astfel cum se arată în Certificatul nr. 16753 din 25 noiembrie 1944, aşa încât reclamanţii nu sunt succesorii tuturor acţionarilor, societatea anonimă nefiind deţinută de aceeaşi familie.

S-a arătat că nici în situaţia în care s-ar reţine decesul acţionarului S.A. în anul 1924, nu s-ar putea aprecia că acţiunile deţinute de acesta (indicate ca aparţinându-i în certificatul eliberat de ORC la data de 25 noiembrie 1944) ar fi trecut automat în patrimoniul celorlalţi acţionari. De asemenea, numitul N.V. era acţionar la momentul anului 1944 (după cum rezultă din acelaşi certificat), iar faptul că nu figurează în listele întocmite în anul 1948 este justificat prin aceea că listele cuprind numai pe acţionarii prezenţi la Adunarea generală ordinară din 14 mai 1948 a societăţii anonime, astfel cum rezultă din înscrisurile dosarului.

S-a mai susţinut şi greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii capătului doi din acţiunea introductivă, prin raportare la dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, deşi reclamanţii nu formulaseră notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru terenul ce face obiectul cauzei. Terenul aparţinând apelantei nu este situat la aceeaşi adresă cu terenul revendicat de către reclamanţi, având un alt amplasament.

Apelanta a pretins, de asemenea, că instanţa fondului a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât, potrivit art. 25 coroborat cu dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile Normelor metodologice de aplicare unitară a legii, societatea nu este persoană juridică deţinătoare, o astfel de calitate având doar Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca reprezentant al statului şi ca instituţie publică implicată în privatizare.

Prin Decizia civilă nr. 95 A/6 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta S.T.A.B." S.A., ca neîntemeiată. A înlăturat dispoziţia din sentinţă de constatare a calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituirea în natură în contradictoriu cu pârâţii. Au fost menţinute dispoziţiile relative la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Pentru a decide astfel, Curtea a constatat, pe aspectul situaţiei de fapt, că, la data de 02 aprilie 1998, numiţii G.B., A.G.B., K.R. şi T.H. au solicitat, în temeiul Legii nr. 169/1997, să li se restituie pe vechiul amplasament, terenurile care au aparţinut bunicului lor, S.F.E., în comuna Plumbuita. Pentru anumite suprafeţe de teren a fost reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, iar pentru altele, printre care şi cea dedusă judecăţii, s-a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Prin Încheierea din data de 07 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la judecata în primă instanţă, s-a respins cererea privind lărgirea cadrului procesual în sensul introducerii în cauză, în calitate de pârâtă, a S.C. V.I. S.R.L. şi s-a disjuns cererea completatoare având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de schimb autentificat sub nr. 2848 din 08 decembrie 2012 şi obligarea pârâtei S.C. V.I. la a lăsa în proprietatea reclamanţilor terenul ce a făcut obiectul contractului.

În dosarul astfel format, a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 1311 din 05 iulie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care au fost respinse excepţiile invocate de către pârâtă, ca neîntemeiate, a fost admisă acţiunea, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de schimb autentificat sub nr. 2848 din 08 decembrie 2008 şi au fost obligate pârâtele să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul - teren în suprafaţă de 9017 m.p., situat în Bucureşti, sector 2. Această sentinţă a rămas definitivă prin Decizia nr. 178/A din 19 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtele S.C. V.I. S.R.L. şi S.C. S.T.A.B. S.A.

Recursul declarat împotriva Deciziei nr. 178/A din 19 aprilie 2010 se află pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obiect al dosarului nr. 28204/3/2010 în care s-a pronunţat încheierea din data de 24 ianuarie 2013, de suspendare a judecării respectivei cauze în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 9085/2/2011, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti (dosarul de faţă).

S-a constatat, totodată, că prin Dispoziţia nr. 8682 din 27 august 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti s-a soluţionat notificarea înregistrată sub nr. 3499/2001 şi s-a dispus restituirea în natură, către A.G.B., F.B.G., K.R.E. şi T.H., a terenului în suprafaţă de 9480 m.p., situat în Bucureşti, sector 2 (cu motivarea că terenul respectiv este ocupat de S.C. S. S.A., societate aflată sub autoritatea C.G.M.B., fără titlu, deoarece nu s-a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului conform H.G. nr. 834/1991.

De asemenea, prin dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 7755 din 18 aprilie 2007 s-a respins notificarea înregistrată sub nr. 3499/2001 formulată de A.G.B., F.B.G., K.R.E. şi T.H., privind restituirea în natură a terenului de 6,9132 ha, din suprafaţa totală de 20, 0528 ha, situat în Bucureşti, sector 2, suprafaţă ce face parte din terenul identificat a fi deţinut de către S.C. R. S.A., ca fiind lipsită de obiect (cu motivarea că notificatorii sunt renunţători conform declaraţiei autentificate).

Tot prin dispoziţie a Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 8879 din 17 octombrie 2007 s-a dispus restituirea în natură, către A.G.B., F.B.G., K.R.E. şi T.H., a imobilului situat în Bucureşti, sector 2 compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 2101,07 m.p., cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Instanţa de apel a constatat că societatea pârâtă deţine suprafaţa de teren de 8841,41 m.p., în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 07 nr. 1458 emis la data de 14 octombrie 1997, adresa de situaţie a imobilului fiind în str. I.G. nr. 7 A, sector 2, astfel cum rezultă din anexa la certificatul de atestare seria M 07 nr. 1458.

S-a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 410/05 aprilie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, (definitivă şi irevocabilă) s-a admis acţiunea principală formulată de reclamantul Consiliul Local sector 2 Bucureşti în contradictoriu cu pârâţii M.M., Comisia de aplicare a Legii fondului funciar Dobroeşti, Comisia judeţeană Ilfov de aplicare a Legii nr. 18/1991 şi Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 de pe lângă Prefectura Bucureşti. Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă şi cererea de intervenţie formulată de către intervenienta S.C. T.A.B. S.A. şi cererea conexă. Urmare a admiterii celor trei cereri, s-a dispus anularea Titlului de proprietate nr. 25377/30 noiembrie 1995 eliberat de Comisia Municipiului Bucureşti şi SAI pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 şi s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 948/1996, respectiv nr. 3776/1999.

În motivarea Sentinţei nr. 410/2000 s-a reţinut că titlul de proprietate eliberat în baza Legii nr. 18/1991 este nul, deoarece terenul la care se referă se află în Municipiul Bucureşti, la dispoziţia Ministerului Agriculturii, care a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate în favoarea intervenientei, şi nu la dispoziţia C.A.P. Dobroeşti. De asemenea, s-a reţinut că titlul intervenientei (pârâta din prezenta cauză) este valabil.

S-a mai constatat că prin Decizia civilă nr. 526 din 7 februarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un litigiu care viza suprafaţa de teren de 8700 m.p. situată în Bucureşti, sector 2, aflată în proprietatea S.C. F.A. S.A., care a cumpărat terenul de la S.C. R. S.A., s-a menţinut irevocabil soluţia Tribunalului Bucureşti de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii în revendicare formulate de reclamanţi şi de respingere, ca tardiv formulat, a capătului de cerere având ca obiect constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 39060 din 3 decembrie 1999, reţinându-se că reclamanţii au renunţat expres la notificarea nr. 3499/2001 pentru suprafaţa de 6,9132 ha care era deţinută de S.C. R. S.A., astfel că faţă de dispoziţiile Deciziei nr. 32 din 9 iunie 2008 şi faţă de practica Curţii de la Strabourg, astfel cum s-a cristalizat în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, reclamanţii pot obţine cel mult despăgubiri, în condiţiile în care acţiunea în anularea actului de înstrăinare intra sub incidenţa dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, s-a reţinut că prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie nr. 3793 din 28 mai 2012 care a soluţionat irevocabil un litigiu prin care reclamanţii din prezenta cauză au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, să le fie restituită suprafaţa de 1285,61 m.p. teren, deţinută de către S.C. D.S. S.A., s-a constatat, printre altele, că instanţele de fond au apreciat corect că în cauză nu era posibilă restituirea în natură a terenului şi că reclamanţii nu erau îndreptăţiţi la obţinerea măsurilor reparatorii potrivit art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, deoarece cei 11 asociaţi ai firmei naţionalizate în baza Legii nr. 119/1948 nu erau membrii aceleiaşi familii în înţelesul art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel că, neîncadrându-se în ipoteza de excepţie reglementată de teza a II-a a textului de lege, reclamanţii aveau doar dreptul de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent pentru acţiunile autorilor lor.

S-a constatat că prin această decizie s-a reţinut cu putere de lucru judecat că: (1) N.V. este soţul lui Z.O.A., care este fiica lui Z.A., care este fratele soţiei lui F.S., respectiv fratele lui R.S., născută S., niciuna dintre aceste persoane nefiind asociate în firma F.S.F. Fabrica de Cărămidă şi alte Materiale "Colentina". Prin urmare, acest asociat nu este nici rudă în linie directă fără limită în grad al vreunuia dintre ceilalţi asociaţi, nici rudă colaterală până la gradul IV inclusiv cu aceştia, nici soţ al vreuneia dintre persoanele de sex feminin asociate. N.V. este ginerele asociatului E.S., însă această calitate nu este avută în vedere de lege, neîncadrându-se în sfera descendenţilor, fără limită în grad, colateralilor până la gradul IV sau de soţ al vreunuia dintre ceilalţi asociaţi; (2) G.F. (F.A.G.) este soţul lui A.M.G., născută S., care nu are calitatea de asociat în firmă. Prin urmare, acest asociat nu este nici rudă în linie directă, fără limită în grad, al vreunuia dintre ceilalţi asociaţi, nici rudă colaterală până la gradul IV inclusiv cu vreunul dintre aceştia, nici soţ al vreuneia dintre asociate. Este ginerele asociatului E.S., însă această calitate nu este avută în vedere de lege, neîncadrându-se în sfera descendenţilor, fără limită în grad, colateralilor până la gradul IV sau soţ al vreunuia dintre ceilalţi asociaţi; (3) S.A. este fiul lui Z.A., care este fratele soţiei lui F.S., adică al R.S., născută S. Or, întrucât niciuna dintre aceste persoane nu era asociată în firmă, la rândul lui acest asociat nu este nici rudă în linie directă, nici rudă în linie colaterală până la gradul IV inclusiv, nici soţ al vreunuia dintre ceilalţi 10 asociaţi şi astfel, nu se încadrează în ipoteza legii.

Raportat la probele administrate în faţa primei instanţe şi în apel, s-a apreciat că este indubitabil faptul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul român era acţionar minoritar în cadrul Societăţii de T.A.B. S.A., iar valoarea acţiunilor sale nu depăşea valoarea imobilului revendicat, în cauză devenind incidente dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001. Astfel, raportul de expertiză contabilă întocmit a reţinut că valoarea acţiunilor deţinute de stat la data de 14 februarie 2001 reprezenta 42,224% din totalul capitalului social al apelantei; conform raportului de expertiză tehnică imobiliară, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, valoarea terenului în litigiu era de 5.631.771 RON (adică 56.317.710.000 ROL), în condiţiile în care contravaloarea acţiunilor statului la aceeaşi dată era de doar 364.900.000 ROL.

Curtea de apel a constatat că Decizia nr. 3793 din 28 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie infirmă concluzia primei instanţe conform căreia autorii reclamanţilor ar fi fost membrii aceleiaşi familii în sensul art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi, prin urmare, moştenind pe toţi acţionarii persoanei juridice în al cărei patrimoniu s-a aflat terenul la naţionalizare, ar avea calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a terenului în cauză, în sensul art. 3 lit. b) coroborat cu art. 4 alin. (2) şi art. 18 lit. a) - interpretat a contrario.

De asemenea, Curtea a apreciat asupra caracterului eronat al aserţiunilor primei instanţe conform cărora "la data intrării în vigoare a legii terenul revendicat se afla în patrimoniul unei societăţi comerciale la care statul era acţionar majoritar" iar "împrejurarea că ulterior societatea pârâtă a fost integral privatizată, statul cedându-şi cota majoritară la data de 7 iunie 2007 nu constituie un impediment la restituirea în natură, art. 21 alin. (1) făcând în mod expres referire, ca moment de referinţă, la data intrării în vigoare a legii".

Aceasta, întrucât susţinerea primei instanţe conform căreia, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul ar fi fost acţionar majoritar la societatea pârâtă, este "nemotivată şi este contrafactuală", deoarece relaţiile de la Oficiul Registrului Comerţului existente inclusiv la dosarul primei instanţe şi rapoartele de expertiză efectuate în apel demonstrează, fără niciun dubiu, contrariul.

Or, toate aceste aspecte au influenţă asupra rezolvării litigiului din perspectiva cadrului procesual activ, adică din perspectiva drepturilor recunoscute reclamanţilor pe temeiul Legii nr. 10/2001.

În ce priveşte cadrul procesual pasiv, Curtea a constatat că societatea pârâtă nu a fost niciodată notificată de către reclamanţi în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prima instanţă neacordând vreo importanţă acestui aspect atunci când a obligat pe pârâtă să lase în deplină proprietate şi posesie terenul către reclamanţi. Astfel, notificarea nr. 3499/2001, care vizează inclusiv suprafaţa de teren deţinută de către pârâta din prezentul litigiu, a fost adresată iniţial Primăriei Municipiului Bucureşti, care a înaintat-o AVAS-ului spre competentă soluţionare. Din relaţiile comunicate de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, până în prezent notificarea reclamanţilor nu a fost soluţionată, aceştia din urmă nedepunând la dosar înscrisuri din care să rezulte dacă s-au interesat în legătură cu stadiul notificării aflate la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ori dacă au efectuat demersurile legale pentru a le fi soluţionată notificarea cu celeritate. Prima instanţă nu a făcut vorbire despre situaţia notificării reclamanţilor care, fiind formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001, se află în faza administrativă de soluţionare la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în condiţiile în care a admis o "acţiune în revendicare" (practic în retrocedare) a bunului care face obiectul notificării în contradictoriu cu o societate care nu a fost notificată.

Referirile intimaţilor la procesele derulate de către apelantă, în contradictoriu cu numitul M.M. şi succesorii acestuia, pentru anularea titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 nu demonstrează ceea ce susţin intimaţii şi anume, că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul nu s-ar fi aflat în patrimoniul societăţii pârâte, ci tocmai contrariul. Astfel, instanţele judecătoreşti au stabilit irevocabil anterior, pe de o parte, că titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 este nul, la fel ca şi actele întocmite în baza acestui titlu, iar pe de altă parte, că certificatul de atestare al dreptului de proprietate seria M07 nr. 1458 din 14 octombrie 1997 este perfect valabil şi necontestat.

A mai reţinut curtea de apel că aserţiunile primei instanţe, conform cărora nesoluţionarea în termen a notificării le-ar da dreptul reclamanţilor să recurgă la o acţiune directă, chiar împotriva unei societăţi care nu a fost sesizată cu o notificare în baza Legii nr. 10/2001, în virtutea garanţiilor conferite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (fără a se a observa că reclamanţii nu aveau calitate pentru a solicita restituirea în natură, nici în baza dreptului comun, nici în baza Legii nr. 10/2001), sunt contrazise de către instanţa supremă, a cărei practică este constantă în materia analizată şi, prin urmare, trebuie respectată de către celelalte instanţe. Astfel, în Decizia nr. 6008 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, se arată că: "Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, iniţiată de către reclamanţi. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire ... Aşadar, proprietarul care nu deţine un "bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială ..." .

Toate aceste considerente au condus instanţa de apel la concluzia caracterului întemeiat al apelului declarat de către societatea pârâtă, în condiţiile în care nu s-a demonstrat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a bunului, aceştia având, eventual, dreptul la despăgubiri în echivalent, în limitele contravalorii acţiunilor deţinute de către autorii lor la societatea preluată în baza Legii nr. 119/1948 (care urmează a fi stabilite, evident, în condiţiile Legii nr. 10/2001, cu ocazia soluţionării notificării, care în prezent se află la AVAS.)

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, care au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând caracterul nelegal al soluţiei sub următoarele aspecte:

- Instanţa de apel a analizat în mod discriminatoriu probele administrate în cauză şi a permis ca prin concluziile scrise depuse de intimată, aceasta să-şi extindă motivele de apel şi asupra încheierii din data de 29 noiembrie 2010.

S-a arătat că instanţa nu a ţinut cont de toate hotărârile judecătoreşti irevocabile depuse de către reclamanţi şi care dovedeau calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea în natură.

Astfel, au fost ignorate Sentinţele nr. 571 din 38 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi nr. 907 din 26 mai 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care instanţele de judecată au stabilit, în urma cererilor reclamanţilor vizând restituirea în natură a unor parcele de teren din cele 20 ha din care face parte şi cea din prezenta cauză, că terenurile respective erau deţinute de societăţi comerciale în condiţii ilegale, în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Or, aceasta este şi situaţia terenului în cauză deţinut de S.T.A.B. S.A.

Fără să ţină cont de acestea, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 în mod greşit, concluzionând, în contradicţie cu situaţia de fapt şi cu precizările ample ale reclamanţilor, că "asociaţii firmei naţionalizate nu erau membrii aceleiaşi familii în înţelesul art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel încât au doar dreptul de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent pentru acţiunile autorilor lor".

Aplicarea acestor dispoziţii este profund greşită, existând o gravă confuzie a instanţei de apel, preluată dintr-o altă decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a încercat să se inoculeze ideea că anumite persoane nu ar fi membri ai aceleiaşi familii.

Separat de faptul că Decizia nr. 3793 din 28 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate avea putere de lucru judecat, cum reţine eronat instanţa de apel, întrucât nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, în litigiul respectiv a fost respins recursul declarat de reclamanţi şi a rămas astfel definitivă, Sentinţa nr. 921/2008 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestora.

În aceste condiţii, instanţa de apel nu se putea prevala de puterea de lucru judecat a deciziei menţionate pe aspectul lipsei calităţii de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001.

S-a susţinut că, dimpotrivă, din actele dosarului rezultă calitatea de membri ai aceleiaşi familii şi pentru N.V., G.F., S.A., fiind astfel întrunită cerinţa art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, pentru a se dispune restituirea în natură a imobilului.

- Instanţa de apel a tratat greşit, cu superficialitate, şi problema deţinerii bunului imobil la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi, astfel, a făcut o aplicare eronată a art. 21 alin. (2) din actul normativ menţionat.

În speţă, nu erau incidente aceste dispoziţii, întrucât S.C. A.T.B. nu avea imobilul în patrimoniu, nefiind unitate deţinătoare.

De fapt, terenul a fost deţinut în baza unui titlu emis în baza Legii nr. 18/1991 pe numele M.M., care l-a înstrăinat societăţii C.D. (la 20 septembrie 1999), iar aceasta din urmă, societăţii H.B. S.R.L., intabulată în cartea funciară la 21 septembrie 1999.

Rezultă că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, proprietarul tabular al terenului era o altă societate comercială decât intimata. Abia în anul 2005, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a constituit ca aport în capitalul social al S.C. T.A.B. S.A., terenul în litigiu, majorând capitalul iar statul devenind acţionar majoritar.

De asemenea, societatea intimată a devenit proprietar tabular al terenurilor în discuţie numai în anul 2008 (prin Încheierea de carte funciară nr. 299269/2008), deci la apariţia Legii nr. 10/2001 nu era unitate deţinătoare în sensul art. 21.

- Tot în mod nelegal a reţinut instanţa de apel, că reclamanţii nu au făcut dovada demersurilor efectuate la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului pentru soluţionarea notificării lor, având în vedere că nu aceasta este instituţia îndrituită să le rezolve notificarea, ci Primăria Municipiului Bucureşti, unde a fost depusă notificarea, faţă de împrejurarea menţionată, că societatea intimată, la care statul era acţionar minoritar, nu avea în patrimoniu acest teren.

Intimata S.C. A.T.B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând, în esenţă, că nu pot fi analizate aspectele vizând modalitatea de apreciere a probatoriului, în contextul abrogării pct. 10 şi 11 din art. 304 C. proc. civ.; că susţinerea extinderii motivelor de apel şi la încheierea din 29 noiembrie 2010 este fără suport, în condiţiile în care aceasta a constituit de la început obiect al apelului.

În ce priveşte modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, aceasta s-a realizat corect raportat la datele speţei, instanţa de apel neputând ignora cele statuate cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 3793 din 28 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu ocazia dezbaterilor orale, intimata a invocat şi nulitatea recursului, faţă de împrejurarea că reclamanţii critică, în esenţă, aprecierea probatoriului de către instanţa de apel, ceea ce vizează netemeinicia iar nu nelegalitatea deciziei.

Pe acest aspect, al încadrării criticilor, deşi este reală susţinerea intimatei, în sensul că motivele vizează, în cea mai mare parte, modalitatea de analizare a probatoriului, în acelaşi timp se va reţine, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că referirile la efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor anterioare, la aplicarea unor dispoziţii de drept material ale Legii nr. 10/2001 sau la depăşirea limitelor devoluţiunii în apel, fac posibilă încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 5 C. proc. civ.

Procedând, cu precizările anterioare, la analiza criticilor deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Susţinând că instanţa ar fi ignorat din analiză anumite hotărâri judecătoreşti (Sentinţa civilă nr. 571 din 28 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi nr. 907 din 26 mai 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă) care, luate în considerare, ar fi trebuit să conducă la o altă concluzie în privinţa calităţii lor de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a imobilului, recurenţii-reclamanţi nesocotesc faptul că, pentru a se putea prevala de o hotărâre judecătorească cu valoarea prezumţiei de lucru judecat, este necesar ca aceasta să fi tranşat aceeaşi chestiune litigioasă cu cea dedusă judecăţii ulterior (astfel încât să se impună în noua judecată, fără posibilitatea de a mai fi contestată sau de a face obiectul propriei evaluări a instanţei, care să o conducă, eventual, la un rezultat opus).

Or, aşa cum recurenţii înşişi menţionează, ceea ce s-a examinat în cadrul judecăţii finalizate prin Sentinţa civilă nr. 571 din 28 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost legalitatea emiterii Dispoziţiei nr. 8682 din 27 august 2007 a Primăriei Municipiului Bucureşti, fără să se fi pus problema şi să se fi validat jurisdicţional faptul că autorii reclamanţilor, ca asociaţi ai Societăţii anonime S.F., erau membrii aceleiaşi familii, ceea ce ar fi atras aplicabilitatea art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 (iar pe acest temei, ar fi fost obligată o altă societate, S.S.A., la restituirea imobilului).

Instanţa anterioară şi-a fundamentat soluţia pe aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reţinând că reclamanţii sunt moştenitori legali ai persoanelor fizice îndreptăţite, iar "de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care n-au urmat procedura prevăzută de lege profită ceilalţi moştenitori ai persoanelor îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire".

Acestea sunt considerentele determinante, necesare care, sprijinind şi justificând soluţia din dispozitiv, se bucură de autoritate de lucru judecat.

Tot astfel, prin Sentinţa nr. 907/26 mai 2008 (iar nu din 26 mai 2007, dată indicată greşit de recurenţi) a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă o acţiune în revendicare a reclamanţilor împotriva S.C. P.T.G. S.A., reţinându-se că aceştia, în calitate de moştenitori legali ai autorilor lor, S.F.S.H., justifică dreptul de proprietate, în condiţiile art. 480 C. civ., în contradictoriu cu societatea pârâtă care nu deţine un titlu în acest sens.

Rezultă că ceea ce s-a tranşat în judecăţile anterioare, determinând soluţii favorabile reclamanţilor, vizează aspecte diferite de cele analizate în prezenta speţă (respectiv, calitatea de membri ai aceleiaşi familii pentru asociaţii societăţii naţionalizate).

De aceea, nefiind vorba despre aceeaşi problemă de drept controversată - care să-şi fi găsit dezlegare jurisdicţională anterioară - aspectele de care se prevalează reclamanţii nu pot funcţiona în prezentul litigiu cu valoarea efectului pozitiv al lucrului judecat (valoarea probatorie, de prezumţie legală în sensul art. 1200 pct. 4, art. 1202 C. civ.), aptă să demonstreze conţinutul raportului juridic dintre părţi în noua judecată.

Este de principiu, constituind fundamentul instituţiei, că ceea ce rămâne înzestrat cu autoritate de lucru judecat, sunt aspectele contestate şi dezbătute judiciar în cadrul unui proces, bucurându-se de imutabilitate jurisdicţională.

În litigiile anterioare, în care s-au pronunţat hotărârile menţionate, nu a constituit obiect al dezbaterilor modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 la situaţia reclamanţilor, pentru ca aceştia să susţină că, doar prin ignorarea celor deja statuate, instanţa de apel a pronunţat decizia atacată în sens contrar, nesocotind astfel hotărârile irevocabile depuse la dosar.

În schimb, prin Decizia nr. 3793 din 28 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pe ale cărei statuări curtea de apel îşi sprijină raţionamentul, a fost dezlegat tocmai aspectul determinant şi în litigiul de faţă, care a impus rezultatul pozitiv al autorităţii lucrului judecat şi care, dată fiind reglementarea sa imperativă - de prezumţie absolută, nesusceptibilă de dovada contrară faţă de părţi - nu poate fi ignorat de către instanţă şi nici de către părţi.

Astfel, potrivit demersului judiciar finalizat prin decizia menţionată, reclamanţii au pretins, arătând că sunt moştenitori ai foştilor acţionari ai Societăţii anonime F.S.S.F., restituirea unui teren în suprafaţă de 1285,61 m.p. deţinut de D.S. S.A. - parte a suprafeţei de 20 ha (în care este inclus şi terenul din prezentul litigiu), solicitat prin aceeaşi notificare, nr. 3499 din 10 august 2001, adresată Primăriei Municipiului Bucureşti.

S-a reţinut în mod expres, cu ocazia soluţionării dosarului anterior, că problema de drept aflată în dezbaterea judiciară şi care dă dezlegare litigiului este în ce măsură reclamanţii se pot prevala - pentru a obţine restituirea în natură - de dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 (adică, aceeaşi chestiune de drept care s-a impus analizei prioritare în prezentul litigiu).

Or, sub acest aspect, judecata anterioară a constatat în mod irevocabil că nu sunt întrunite cerinţele legale menţionate în persoana reclamanţilor, întrucât asociaţii din cadrul societăţii S.A.R., fostă S.F. (autorii reclamanţilor), nu erau toţi membri ai aceleiaşi familii.

S-a stabilit astfel, că asociaţii N.V., G.F. şi S.A. nu erau nici rude în linie directă, fără limită în grad, ale celorlalţi asociaţi, nici rude colaterale până la gradul IV inclusiv, cu ceilalţi (8) asociaţi. Dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 18.1 din H.G. nr. 250/2007, coroborate cu art. 45 C. fam., art. 659, art. 669 - 676 C. civ., s-a statuat că situaţia celor trei îi exclude din sfera noţiunii de familie avută în vedere de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, nefiind îndeplinită, aşadar, cerinţa textului pentru a se dispune restituirea în natură a imobilului.

Astfel fiind, instanţa ulterioară, învestită cu soluţionarea aceluiaşi aspect litigios, nu ar fi putut statua în sens contrar - cum solicită recurenţii - decât dacă ar fi ignorat efectul (pozitiv) al autorităţii de lucru judecat.

Principiul autorităţii de lucru judecat interzice părţilor, precum şi instanţei de judecată, să nege, să conteste rezultatul finit al unei judecăţi, readucând-o în dezbaterea judiciară şi pretinzând o altă soluţie.

În realitate, există o manifestare pozitivă a autorităţii de lucru judecat (prezumţia de lucru judecat) - în sensul că ceea ce a fost dezlegat jurisdicţional într-un litigiu nu mai poate fi contestat, impunându-se ca atare unei judecăţi ulterioare - şi aceasta reprezintă, alături de excepţia lucrului judecat, instrumentul juridic menit să servească instituţiei autorităţii lucrului judecat, care are la bază două reguli fundamentale: o acţiune nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) şi o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă printr-o altă hotărâre (res iudicata pro veritate accipitur).

Recurenţii-reclamanţi sunt în eroare asupra funcţiilor autorităţii de lucru judecat, atunci când susţin că Decizia nr. 3793 din 28 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, nu s-ar bucura de autoritate de lucru judecat (sau putere de lucru judecat, cum susţin aceştia şi cum reţine şi instanţa de apel, fără ca distincţia de ordin terminologic să aibă suport pe planul dreptului pozitiv), întrucât nu subzistă tripla identitate de elemente: părţi, obiect, cauză.

Aşa cum s-a arătat anterior, modalitatea în care se repercutează autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare este aceea a efectului său pozitiv - respectiv, prezumţie de lucru judecat în legătură cu un aspect determinant al litigiului, vizând incidenţa art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în situaţia reclamanţilor.

Recurenţii-reclamanţi, faţă de care s-a stabilit deja modalitatea de aplicare a unei norme legale, nu pot veni ulterior cu o solicitare identică - vizând proprietatea aceleiaşi societăţi naţionalizate, doar parcela de teren fiind diferită, dar parte a suprafeţei de 20 ha, obiect al aceleiaşi notificări, nr. 3499/10 august 2001 - pentru a putea pretinde o soluţie contrară.

În speţă, nu s-a pus problema triplei identităţi de elemente reglementate de art. 1201 C. civ., art. 166 C. proc. civ., întrucât nu s-a dat eficienţă efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, ceea ce ar fi presupus o rezolvare a cauzei prin reţinerea excepţiei procesuale a lucrului judecat.

Dimpotrivă, pricina a fost soluţionată pe fondul ei, dar ţinându-se seama, cum era obligatoriu din punct de vedere legal, de autoritatea de lucru judecat cu care este învestită Decizia nr. 3793 din 28 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Afirmaţia recurenţilor, conform căreia prin hotărârea de primă instanţă (Sentinţa nr. 921 din 18 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă) a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesule active - soluţie validată prin decizia din apel şi prin Decizia nr. 3793/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -, nu le poate sprijini apărarea în sensul că, în realitate, în judecata anterioară ar fi fost confirmată calitatea lor de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001.

Potrivit considerentelor hotărârii, respingându-se excepţia lipsei calităţii procesuale active s-a avut în vedere, de principiu, calitatea acestora de moştenitori ai acţionarilor fostei societăţi naţionalizate, pentru ca ulterior, pe fondul dreptului, raportat la măsura reparatorie concretă solicitată (de restituire în natură a bunului) să se verifice în ce măsură autorii lor erau, ca asociaţi ai întreprinderii naţionalizate, membrii aceleiaşi familii (rezultatul acestei din urmă verificări fiind cel care a determinat soluţia adoptată, în aplicarea art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001).

În consecinţă, pretinzând pe de o parte, că ar fi fost nesocotite (analizate "discriminatoriu") efectele unor hotărâri judecătoreşti şi pe de altă parte, că în mod greşit ar fi fost recunoscută şi aplicată autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile, recurenţii ignoră conţinutul acestei instituţii.

Este nesocotită, în concret, modalitatea în care se manifestă autoritatea de lucru judecat atunci când nu este vorba despre tripla identitate de elemente pentru a se opune excepţia lucrului judecat, ci doar despre existenţa aceleiaşi chestiuni litigioase deduse deja judecăţii de către parte (recurenţii-reclamanţi) într-un litigiu anterior. Or, aceştia nu pot decât ignorând statuările irevocabile ale unei instanţe, să pretindă o nouă analiză, cu o soluţie diferită în privinţa aceleiaşi probleme de drept.

- Susţinerea vizând depăşirea limitelor judecăţii, prin aceea că instanţa de apel şi-ar fi extins analiza şi asupra încheierii de şedinţă din data de 29 noiembrie 2010 (prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii), în condiţiile în care critici asupra acesteia ar fi fost formulate abia prin notele scrise, se constată că este lipsită de fundament şi în contradicţie cu actele procedurale ale cauzei.

Aspectul vizând lipsa calităţii procesuale pasive, cu referire punctuală la încheierea menţionată anterior, a constituit obiect de critică în conţinutul motivelor de apel formulate în termen de către S.T.A.B. S.A. (motivul IV de apel).

Împrejurarea că instanţa de apel face referire şi la conţinutul notelor scrise depuse de către apelanta-pârâtă la dosar nu poate avea consecinţa pretinsă de către recurenţi, a depăşirii limitelor devoluţiunii şi extinderii cadrului judecăţii, câtă vreme instanţa fusese legal învestită cu judecata criticii respective prin cererea de apel.

- Critica referitoare la aprecierea instanţei de apel în sensul că societatea intimată nu este unitate deţinătoare, nefiind incidente dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, este lipsită de semnificaţia juridică pretinsă de recurenţi, raportat la datele speţei şi la aspectul care s-a impus analizei cu prioritate, vizând lipsa calităţii de persoane îndreptăţite a acestora.

Astfel, ceea ce pretind recurenţii este lipsa calităţii de unitate deţinătoare a societăţii intimate - pe considerentul că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta nu se afla în posesia imobilului care, anterior anului 2001, a fost deţinut de o persoană fizică (devenită proprietar în procedura reconstituirii conform Legii nr. 18/1991), urmând alte două înstrăinări succesive către societăţi comerciale, aşa încât, la momentul de referinţă care interesează în speţă - intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - bunul imobil era deţinut de o societate comercială cu răspundere limitată (S.C. H.B. S.R.L.).

Deşi pe alte considerente - respectiv, calitatea statului de acţionar minoritar, valoarea acţiunilor acestuia mai mică decât valoarea imobilului - instanţa de apel a reţinut aceeaşi lipsă de calitate de unitate deţinătoare a societăţii-intimate.

În acest context, rezultă că recurenţii înşişi contestă că societăţii intimate, faţă de care, de altfel, nu s-a derulat nicio procedură prealabilă, i-ar fi aplicabile dispoziţiile legii speciale.

Fundamentându-şi demersul judiciar şi pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., recurenţii au pretins obligarea intimatei la restituirea în natură a imobilului, întrucât aceasta este deţinătorul actual al bunului.

Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, cu trimitere la jurisprudenţa instanţei supreme şi a instanţei de contencios european, o astfel de acţiune directă, împotriva unei societăţi care nu a fost notificată în procedura Legii nr. 10/2001, nu dă dreptul la restituire în natură, întrucât "proprietarul nu deţine un bun actual".

Într-adevăr, dreptul invocat de recurenţi, în valorificarea căruia au acţionat în prezentul litigiu, a ieşit din patrimoniul întreprinderii (la care autorii acestora erau asociaţi) prin efectul naţionalizării din anul 1948.

Ca atare, ei nu se pot prevala de existenţa actuală a dreptului de proprietate în patrimoniul lor, pentru a obţine obligarea unui terţ, străin de procedura legii speciale - în speţă, societatea-intimată - la restituirea bunului.

Astfel fiind, este corect considerentul instanţei de apel, care îşi însuşeşte, de fapt, raţionamentul expus de instanţa supremă într-un caz de speţă similar, conform căruia "proprietarul care nu deţine un bun actual nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială".

- Susţinerea recurenţilor în sensul că nu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este instituţia care trebuie să le soluţioneze notificarea - ci Primăria Municipiului Bucureşti, cea care a fost învestită cu respectiva notificare - nu relevă un aspect de nelegalitate a soluţiei din apel.

Aprecierea în sensul menţionat a Curţii de Apel s-a bazat pe elementele factuale ale cauzei - retransmiterea notificării de către Primăria Municipiului Bucureşti către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, fără ca această dispoziţie de dezînvestire să fi fost atacată în instanţă - şi nu a reprezentat considerentul de ordin determinant al adoptării soluţiei referitoare la pretenţia reclamanţilor, de restituire în natură a imobilului.

Pentru toate argumentele expuse anterior, s-a constatat caracterul nefondat al criticilor deduse judecăţii, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

De asemenea, va fi respinsă solicitarea privind cheltuielile de judecată (onorariul de avocat) formulată de societatea-intimată, având în vedere că nu s-a făcut dovada temeiniciei pretenţiei, nedepunându-se dovezi justificative în dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.B.F., G.B.A., H.T. şi K.R.E. împotriva Deciziei nr. 95A din 06 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă S.C. S.T.A.B. S.A.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2815/2014. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 2817/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 2799/2014. Civil. Partaj bunuri comune/lichidarea regimului matrimonial. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2812/2014. Civil. Strămutare. Fond ICCJ. Decizia nr. 2814/2014. Civil. Contestaţie decizie de concediere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2815/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2817/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2832/2014. Civil. Strămutare. Fond ICCJ. Decizia nr. 2833/2014. Civil. Strămutare. Fond ICCJ. Decizia nr. 2835/2014. Civil . Revendicare imobiliară. Anulare act. Recurs