ICCJ. Decizia nr. 2814/2014. Civil. Contestaţie decizie de concediere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2814/2014
Dosar nr. 1252/88/2013
Şedinţa din camera de consiliu de la 21 octombrie 2014
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 232/CM din 10 iunie 2014, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Z.I.V. împotriva Sentinţei civile nr. 4271 din 18 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr. 1252/88/2013, în contradictoriu cu intimatul pârât Liceul Tehnologic "V.B." Mahmudia, având ca obiect contestaţie decizie de concediere.
Instanţa de apel a reţinut cu privire la prima critică a reclamantei referitoare la neanalizarea de către instanţa de fond a tuturor probelor administrate, că în motivarea apelului se face referire la concluziile scrise pe care reclamanta le-a depus odată cu închiderea dezbaterilor pe fondul cauzei, iar instanţa a rămas în pronunţare în baza materialului probator administrat, cu respectarea principiului contradictorialităţii, astfel că nu se poate critica sentinţa pentru faptul că nu a analizat alte probe pe care reclamanta nu le-a propus în termenul prevăzut de lege.
Cu privire la concluziile scrise la care se face referire, curtea de apel a constatat că, prin acestea reclamanta nu face altceva decât să nege faptele reţinute în sarcina sa prin decizia de concediere fără a susţine cu probe cele afirmate în scris.
Cea de a două critică se referă la greşita apreciere a probelor, deoarece martorii propuşi de reclamantă ar fi lămurit toate aspectele speţei.
Probele se propun prin cererea de chemare în judecată, iar dacă în timpul desfăşurării procesului rezultă din dezbateri necesitatea completării materialului probator, acesta se completează din dispoziţia instanţei şi numai dacă se impune pentru dezlegarea unor aspecte care au apărut ulterior şi care nu au fost cunoscute de la început.
Or, reclamanta este aceea care a iniţiat procesul aceasta având obligaţia să propună toate acele probe care i-ar fi susţinut cererea, ceea ce nu a făcut în termenul prevăzut de lege.
De altfel, şi cu ocazia soluţionării apelului s-a solicitat de către apelantă suplimentarea numărului de martori audiaţi la fond însă, verificându-se dosarul de fond s-a constatat că pe aspectele învederate de părţi au fost audiaţi 8 martori, iar suplimentarea acestora nu a reieşit din dezbateri, astfel că nu impune audierea altor martori.
A treia critică priveşte dubla sancţionare pentru aceleaşi fapte, având în vedere că anterior emiterii prezentei decizii a mai fost sancţionată cu diminuarea salariului cu 15% pentru 3 luni pentru aceleaşi fapte.
Analizând Decizia nr. 119 din 11 iulie 2012, la care se face referire, curtea de apel a constatat că decizia de sancţionare a reclamantei cu reducerea salariului a avut la bază evenimentele legate de organizarea excursiei organizată cu elevii în data de 6 aprilie 2012 în legătură cu numărul de participanţi, sumele încasate, transportul şi relaţiile cu părinţii elevilor, dar tot în legătură cu acest eveniment.
Aceste aspecte nu au făcut obiectul cercetării disciplinare şi nici nu au constituit temei al deciziei din cauză de faţă.
Cea de a patra critică formulată de apelantă se referă la faptul că aceasta nu a fost convocată la cercetarea disciplinară şi că a aflat de Raportul Comisiei de cercetare disciplinară doar din decizia de desfacere a contractului de muncă, fiind astfel încălcate dispoziţiile prevăzute în legea învăţământului.
Curtea de apel a pus în discuţia părţilor dovezile legate de această critică din apel, ocazie cu care intimata-pârâtă a depus la dosar copia convocării reclamantei la cercetarea disciplinară din 7 martie 2013 şi înregistrată sub nr. 372 din 28 februarie 2013, convocare care a fost trimisă reclamantei prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, astfel cum atestă confirmarea de primire de la dosar.
În speţă, dispoziţiile art. 251 C. muncii au fost respectate şi, totodată, nu au fost dovedite nici celelalte critici referitoare la încălcarea Legii nr. 1/2011, sub aspectul constituirii Comisiei de cercetare disciplinară.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs reclamanta Z.I.V., arătând că va depune motivele de recurs după ce îi va fi comunicată hotărârea atacată.
Pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dosarul a fost înregistrat la data de 29 iulie 2014.
Instanţa a dispus, în temeiul art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
În temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.
Recurenta-reclamantă Z.I.V. a formulat în scris un punct de vedere, solicitând examinarea celor două hotărâri judecătoreşti nelegale, prin care nu a fost cercetată legalitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă, făcându-i-se o mare nedreptate. Hotărârile pronunţate sunt în contradicţie cu probele administrate şi încalcă Legea educaţiei şi învăţământului nr. 1/2011, ceea ce impune rejudecarea, desfiinţarea deciziei contestate şi reintegrarea reclamantei pe postul pe care l-a avut.
Intimatul-pârât Liceul Tehnologic "V.B." Mahmudia a formulat în scris un punct de vedere, solicitând respingerea recursului declarat împotriva hotărârii date în apel, fără drept de recurs, definitivă.
Analizând, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., recursul formulat, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil şi urmează, în consecinţă, să îl respingă, pentru următoarele considerente:
Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Z.I.V. împotriva Sentinţei civile nr. 4271 din 18 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Tulcea. Decizia este definitivă.
Dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. prevăd că sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.
O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.
Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., hotărârile pronunţate în cererile privitoare la conflictele de muncă şi de asigurări sociale nu sunt supuse recursului.
Obiectul prezentului dosar îl reprezintă un litigiu de muncă, respectiv contestaţie împotriva deciziei de concediere, întemeiată pe dispoziţiile C. muncii.
Totodată, potrivit art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ. "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."
Textul reglementează posibilitatea ca anumite categorii de hotărâri să fie atacate numai cu apel, ceea ce configurează într-un mod mai pronunţat faţă de vechea reglementare caracterul recursului de cale extraordinară de atac.
În acest sens, este de reţinut că din analiza şi interpretarea dispoziţiilor art. 483 (obiectul şi scopul recursului; instanţa competentă) C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010 se observă o restrângere a ariei hotărârilor judecătoreşti care pot fi atacate cu recurs, tocmai în considerarea caracterului extraordinar al acestei căi de atac.
Faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate, Decizia nr. 232/CM din 10 iunie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă nu este supusă căii de atac a recursului.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta Z.I.V. împotriva Deciziei nr. 232/CM din 10 iunie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2812/2014. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2815/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
