ICCJ. Decizia nr. 2817/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2817/2014
Dosar nr. 3272/3/2011
Şedinţa publică din 22 octombrie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 ianuarie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 3272/3/2011, reclamanţii W.I. (născut W.S.V.) şi W.M. (născut W.M.), au chemat în judecată pe pârâţii F.D. şi F.C., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Administraţia Fondului Imobiliar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:
- obligarea pârâţilor F.D. şi F.C. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 3 situat în Bucureşti, sector 3;
- obligarea celorlalţi pârâţi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele cu nr. 1, 2, 4, 5, 6, 7 şi 8, precum şi terenul aferent întregii construcţii, situate în Bucureşti, sector 3;
- constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. N1028 din 27 ianuarie 1997 încheiat între Administraţia Fondului Imobiliar şi F.D. şi F.C.;
- constatarea nevalabilităţii titlului statului, respectiv a Decretului nr. 92/1950 şi a certificatului de naţionalizare nr. 19132 din 17 iulie 1950.
La data de 22 septembrie 2011, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a depus note de şedinţă, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe capătul de cerere privind revendicarea.
La data de 11 noiembrie 2011, pârâţii F.A. şi F.C. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a mandatarului reclamanţilor, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia netimbrării cererii.
La data de 18 noiembrie 2011, reclamanţii au precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că au solicitat obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 6 situat la etajul 2, apartamentul nr. 7 situat la etaj 3 şi întreg etaj 4 al imobilului, împreună cu cota de teren aferentă acestora.
La acelaşi termen de judecată, a fost introdus în cauză F.A., în calitate de moştenitor al pârâtului F.D.
Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia netimbrării au fost respinse prin încheierea de la data de 16 martie 2012.
Prin Sentinţa civilă nr. 1101 din 18 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca nefondată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca nefondată şi a respins ca nefondată acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat, în ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, că imobilul situat în Bucureşti, sector 3, a fost dobândit de L.K. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20521/1932 şi transcris sub nr. 11050/1932 de fostul Tribunal Ilfov - Secţia notariat.
Prin actul dotal autentificat sub nr. 31139/1938 şi transcris sub nr. 476/1938 de fostul Tribunal Ilfov - Secţia Notariat, L.K. a constituit dotă în favoarea numitei A.C., căsătorită W., jumătate din imobil şi anume partea dinspre numărul poştal 31, având 4 apartamente, două cu camere pentru servitori la subsol şi două cu camere pentru servitori la mansardă.
Conform certificatului de moştenitor din data de 01 octombrie 1998, moştenitorii defunctei W.A. (fostă C.), sunt reclamanţii, în calitate de descendenţi, cu o cotă de 1/2 fiecare.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, din adresa emisă de către Administraţia Fondului Imobiliar sub nr. 789 din 10 mai 2006 rezultă că imobilul este parţial proprietate de stat, spaţiile revendicate de reclamanţi fiind în patrimoniul statului.
Urmare a decesului numitului F.D., intervenit la data de 06 mai 2005, în cauză a fost introdus în calitate de pârât F.A., moştenitor, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 52 din 02 iunie 2005 emis de B.N.P. D.S.
Pe fondul cauzei, în ce priveşte acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. N1028 din 27 ianuarie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat că potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, respectiv 14 august 2002, astfel încât critica reclamanţilor în sensul că pârâţii au dobândit apartamentul de la un neproprietar cu încălcarea dispoziţiilor legale nu mai poate face obiect de analiză, câtă vreme aceste critici au fost formulate cu mult peste termenul de 14 august 2002.
Asupra cererii în revendicarea apartamentului nr. 3, dobândit de pârâţii F.D. şi F.C. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. N1028 din 27 ianuarie 1997, în baza Legii nr. 112/1995, prin comparaţia titlurilor de proprietate, tribunalul a constatat că în speţă nu s-a făcut dovada preluării imobilului în patrimoniul statului în mod abuziv, astfel încât autorii reclamanţilor pierzând dreptul de proprietate nu mai pot invoca un titlu care să poată face obiect de analiză în temeiul art. 480 C. civ., cu titlu pârâţilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului invocate de reclamanţi, pârâţii sunt cei care se bucură de credinţa posedării unui "bun", întrucât dreptul lor de proprietate nu a fost desfiinţat, acţiunea fostului proprietar fiind deci îndreptată împotriva unei persoane care are atributul unui posesor pretins proprietar, iar Convenţia nu garantează dreptul de a redobândi un bun.
În speţă, titlul pârâţilor s-a constituit în temeiul legii, lege care a fost respectată la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, câtă vreme reclamanţii nu au răsturnat această prezumţie absolută de validitate, nu au contestat şi nu au desfiinţat acest contract.
Reclamanţii au susţinut că imobilul a trecut în patrimoniul statului prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, însă aceste susţineri sunt contrazise de conţinutul adresei emise de către Administraţia Fondului Imobiliar sub nr. 789 din 10 mai 2006, din care rezultă că imobilul este parţial proprietate de stat, fără a se cunoaşte modalitatea de trecere în patrimoniul statului, astfel că cererea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului nu a fost apreciată ca fondată.
Din aceleaşi considerente, cererea reclamanţilor în revendicarea părţii din imobil ce este în patrimoniul statului la momentul formulării acţiunii nu a fost reţinută ca fondată, din actele dosarului nerezultând că autorii reclamanţilor au fost deposedaţi în mod abuziv, că statul şi-a constituit un titlu asupra imobilului în mod abuziv şi deci dreptul de proprietate protejat de dispoziţiile art. 480 C. civ., potrivit cu care proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura liber şi neîngrădit în limitele legii de un bun, nu are incidenţă în cauza din perspectiva dorită de reclamanţi.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 10 iulie 2012 au declarat apel reclamanţii.
Prin motivele de apel depuse la 22 noiembrie 2012, apelanţii reclamanţi au arătat că soluţia instanţei de fond privind respingerea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. N1028 din 27 ianuarie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 între Administraţia Fondului Imobiliar, pe de o parte şi F.D. şi F.C., pe de altă parte, este legală şi temeinică în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată.
Cât priveşte soluţia instanţei de fond privind celelalte capete de cerere ale acţiunii, astfel cum a fost precizată, apelanţii reclamanţi au învederat că în mod greşit această a reţinut că o atare acţiune în revendicare prin metoda comparării titlurilor părţilor ar fi posibilă doar în ipoteza în care proprietarul neposesor ar face dovada pierderii posesiei prin acţiunea abuzivă a statului de preluare a imobilului. O atare condiţie, pe lângă faptul că nu există în jurisprudenţă, ar reprezenta o îngrădire semnificativă a dreptului la acţiune al proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar. Raţiunea acţiunii în revendicare o constituie tocmai compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, urmând ca instanţa, pe baza tuturor probatoriilor administrate, să stabilească care din ele este mai bine caracterizat şi este preferabil.
În cadrul probei cu înscrisuri au solicitat ca pârâtul Municipiul Bucureşti să depună la dosarul cauzei dosarul administrativ constituit ca urmare a notificării ce a formulat în temeiul Legii nr. 10/2001. Raţiunea acestei solicitări a constituit-o necesitatea de a proba modalitatea de trecere a imobilului în patrimoniul statului, prin efectul Decretului nr. 92/1950 şi a Certificatului de naţionalizare nr. 19132 din 17 iulie 1959, aspect invocat prin chiar cererea de chemare în judecată.
Susţinerile apelanţilor reclamanţi că imobilul a trecut în patrimoniul statului prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 nu sunt în niciun fel contrazise de conţinutul adresei nr. 789 din 10 mai 2006 emise de intimata pârâtă Administraţia Fondului Imobiliar. Din conţinutul acestei adrese rezultă că Administraţia Fondului Imobiliar nu cunoaşte modalitatea de preluare a imobilului de către stat şi nu că acest imobil nu a făcut obiectul de aplicare a Decretului nr. 92/1950.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut, în ceea ce priveşte titlul pârâţilor F., că acesta s-a constituit în temeiul legii, adică Legea nr. 112/1995, care ar fi fost respectată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, însă apelanţii reclamanţi, au solicitat, în termenul prevăzut de Legea nr. 112/1995, restituirea imobilului situat în str. Călăraşi nr. 33, cerere ce nu a fost niciodată soluţionată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 282 şi următoarele C. proc. civ.
La data de 17 ianuarie 2013, intimaţii pârâţi F.A. şi F.C. au depus întâmpinare prin care au arătat că reclamanţii şi-au precizat cadrul procesual pasiv al cererii de chemare în judecată şi, totodată, şi-au micşorat câtimea obiectului cererii, cu privire la imobilele pe care le revendică. Apartamentul nr. 3, situat în Bucureşti, sector 3, nu mai face obiectul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, motiv pentru care au înţeles să invoce lipsa calităţii lor procesuale pasive.
Cu privire la timbraj, dacă se va trece peste excepţia anterior invocată, intimaţii au solicită să se observe faptul că cel puţin cererea privind revendicarea imobilului lor (pe care l-au dobândit prin contract de vânzare cumpărare şi care nu a fost preluat de stat sau de o altă persoană juridică în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989) nu beneficiază de prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Referitor la calitatea de reprezentant, intimaţii pârâţi au arătat că delegaţia din dosarul de apel nu poartă semnăturile apelanţilor reclamanţi şi nici nu cuprinde vreo menţiune cu privire la semnarea motivelor de apel de către apărător.
Cu privire la calitatea procesuală activă a apelanţilor reclamanţi, au arătat că nu s-a făcut dovada faptului că apelanţii reclamanţi sunt moştenitorii lui L.K. şi ai lui A.K.
Pe fondul cauzei, au solicitat să se observe că au dobândit imobilul în temeiul unui titlu valabil, fiind cumpărători de bună credinţă; că din analiza întregului Decret nr. 92/1950 se poate concluziona că acesta nu cuprinde nicio menţiune sau indicaţie că atât apartamentul lor, dar şi întregul imobil din Bucureşti, sector 3, ar fi trecut în proprietatea Statului, precum şi că apelanţii reclamanţi nu au făcut dovada preluării imobilului intimaţilor în mod abuziv de către Stat.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 282 şi următoarele C. proc. civ., Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr. 10/2001.
Prin Încheierea din 12 septembrie 2013, Curtea a respins excepţia de netimbrare şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant, pentru considerentele expuse la acel moment procesual.
În dovedirea susţinerilor lor, apelanţii reclamanţi au depus certificat de deces emis de Statul Israel.
În dovedirea susţinerilor lor, intimaţii pârâţi F.A. şi F.C. au depus la dosar, în fotocopie, următoarele înscrisuri: Adresa nr. 11566 din 15 noiembrie 2011 emisă de Municipiul Bucureşti - Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti - Direcţia de Impozite şi Taxe Locale, Contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1068 din 07 septembrie 2011 de notar public N.A.N., Contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11960 din 19 septembrie 1990 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 3 Bucureşti.
Au fost întocmite rapoarte de expertiză specialitatea topografie, de expert A.O. şi specialitatea construcţii, de expert N.H.
La termenul din 20 iunie 2013, la solicitarea instanţei de lămurire a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, în care s-a făcut referire atât la dreptul comun în materia revendicării (art. 480 C. civ.), cât şi la prevederile Legii nr. 10/2001, reclamanţii au depus o precizare, prin care au arătat că, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul Bucureşti, cererea are caracterul unei contestaţii împotriva refuzului nejustificat al acestuia de a soluţiona notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Având în vedere că solicitarea reclamanţilor nu reprezintă o cerere nouă în sensul art. 294 alin. (1) C. proc. civ., ea regăsindu-se în cererea iniţială, Curtea a respins excepţia tardivităţii invocată de pârâţii F.A. şi F.C. la termenul din 12 septembrie 2013, ca nefondată.
Sub un alt aspect, Curtea a reţinut că potrivit art. 109 C. proc. civ. oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanţa competentă. Calitatea procesuală activă presupune deci existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care pretinde că este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, iar calitatea procesuală pasivă presupune deci existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Aplicând această regulă de drept în cazul acţiunii în revendicare, care este, potrivit definiţiei consacrate de practica judecătorească şi de literatura de specialitate în absenţa unei definiţii legale acea acţiune reală prin care proprietarul ce a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanţei să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar, legitimarea procesuală activă aparţine în asemenea situaţii celui care se pretinde proprietarului bunului respectiv, iar legitimarea procesuală pasivă celui despre care se pretinde că se află în posesia lui.
În consecinţă, instanţa de apel a respins şi excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale pasive ca nefondate.
Reţinând că prin admiterea acţiunii reclamanţii ar obţine restituirea bunului ai cărui proprietari se pretind, deci ar obţine un folos practic, Curtea a constatat că nici excepţia lipsei de interes nu poate fi reţinută.
În fine, instanţa de apel a mai reţinut că, deşi în considerente Tribunalul a reţinut în mod corect intervenirea prescripţiei în privinţa capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. N108 din 27 ianuarie 1997, în dispozitiv a arătat că a fost respins ca nefondat.
Prin Decizia civilă nr. 99 A din 25 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost respinse excepţiile tardivităţii, lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F.A. şi F.C. şi lipsei de interes ca nefondate.
A admis apelul formulat de reclamanţii W.I. şi W.M. împotriva Sentinţei civile nr. 1101 din 18 aprilie 2012 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi în consecinţă:
A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că: a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. N108 din 27 ianuarie 1997, ca prescris; a admis în parte cererea formulată de reclamanţi şi a dispus restituirea în natură către reclamanţi de către Municipiul Bucureşti prin Primarul General a apartamentelor 6 şi 7 şi a camerei de serviciu mansardă (6,80 m.p.), astfel cum au fost identificate prin expertiza întocmită de către expert N.H., din construcţia situată în Bucureşti, sector 3 şi cota de ¼ din terenul situat la aceeaşi adresă, în suprafaţă de 232 m.p., astfel cum a fost identificat de către expert A.O. şi unei cote de ¼ din spaţiile comune de construcţii.
A menţinut dispoziţiile instanţei privind respingerea în rest a acţiunii şi a luat act că apelanţii reclamanţi nu au solicitat cheltuieli de judecată, iar pârâţii intimaţi şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În mod corect prima instanţă a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, a fost dobândit de L.K. în baza Actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20531 din 01 august 1932 de fostul Tribunal Ilfov - Secţia Notariat.
Prin actul dotal autentificat sub nr. 31139 din 03 septembrie 1938 de fostul Tribunal Ilfov - Secţia Notariat, L.K. a constituit dotă în favoarea fiicei sale A.K., la trecerea în căsătoria cu H.W., jumătate din imobilul sus menţionat, având în total 8 apartamente, şi anume partea dinspre numărul poştal 31, având 4 apartamente, două cu camere pentru servitori la subsol şi două cu camere pentru servitori la mansardă.
Ulterior, cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4083 din 11 aprilie 1949 de fostul Tribunal Ilfov, secţia civilă comercială, L.K. a vândut soţilor M. şi P.I. apartamentul nr. 1 din dreapta din imobil, împreună cu cameră de serviciu la subsol, o boxă în pivniţă şi un teren ce cuprinde în mod proporţional o suprafaţă de 24,20 m.p.
Cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 17921 din 30 noiembrie 1948 de fostul Tribunal Ilfov, secţia civilă comercială, A.W., născută K., în calitate de vânzătoare, H.W., actualmente A., în calitate de soţ dotal uzufructuar şi L.K., în calitate de mamă înzestrătoare pentru consimţământ au înstrăinat către N.B. apartamentul nr. 2 de la parter, împreună cu cameră de serviciu la subsol şi boxă, precum şi o cotă parte de teren ce se va calcula în raport cu întreaga construcţie şi cu suprafaţa totală a terenului.
Prin declaraţia pentru stabilirea impozitului asupra clădirilor şi terenurilor din oraşe pe anul 1952, M.R. s-a declarat proprietara apartamentului nr. 3. Prin Decizia nr. 876 din 30 iunie 1977 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv, a fost trecut cu plată în proprietatea statului apartamentul în discuţie, proprietatea numitei M.R în baza Actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22616 din 20 aprilie 1945 de fostul Tribunal Ilfov şi totodată a fost trecută fără plată în proprietatea statului cota parte indiviză aferentă terenului din terenul construit şi neconstruit.
Cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4854 din 08 februarie 1950 de fostul Tribunal Ilfov, A.A., fostă W., născută K., în calitate de vânzătoare, H.A., fost W., în calitate de soţ dotal uzufructuar şi L. (L.) K., în calitate de mamă înzestrătoare pentru consimţământ au înstrăinat către A.I. apartamentul nr. 4 de la etajul 1, împreună cu cameră de serviciu şi boxă la subsol, precum şi partea de teren de 1/8 care s-a stabilit că revine apartamentului nr. 4.
Cu actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 7916 din 08 iunie 1971 de fostul Tribunal Ilfov, K.L. (zisă K.L.) a înstrăinat către S.V. apartamentul nr. 5, etajul 2, împreună cu cota parte indiviză de teren în suprafaţă de 30 m.p.
Cu actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 19409 din 17 decembrie 1949 de fostul Tribunal Ilfov, A.A., fostă W., născută K., în calitate de vânzătoare, H.A., fost W., în calitate de soţ dotal uzufructuar şi L.K. zisă şi L.K., în calitate de mamă înzestrătoare pentru consimţământ au înstrăinat către V.I. şi N.B.I apartamentul nr. 8 de la etajul 3, împreună cu odaie de serviciu la mansardă şi boxă la subsol, precum şi cota parte de teren, ce se va calcula în raport cu întreaga construcţie şi cu suprafaţa totală a terenului.
În concluzie, în urma înstrăinărilor succesive, A.A., fostă W. şi L.K. zisă şi L.K. au rămas proprietarele apartamentelor nr. 6 şi 7 din imobil, precum şi a unei cote de 2 x 1/8 din întregul teren, construit şi neconstruit (identificat de expert A.O.) şi a unui spaţiu aflat la mansardă, în suprafaţă de 6,80 m.p., astfel cum a fost identificat prin expertiza efectuată de către expert N.H.
Potrivit certificatului de naştere nr. 6357 din 10 septembrie 1938, A.K. este fiica lui S.B.K. şi a lui L.K. Conform extrasului pentru uz oficial de pe actul de deces privind pe K.L., eliberat de Sectorul 1 - Direcţia Publică de Evidenţă a Persoanelor şi Stare Civilă, aceasta a decedat la data de 06 mai 1973.
De asemenea, potrivit certificatului de moştenitor emis la data de 01 octombrie 1998 de Tribunalul Regional R.P.T. în dosarul nr. 007700602-41-1, moştenitorii defunctei W.A. sunt reclamanţii, în calitate de descendenţi, cu câte o cotă de 1/2 fiecare.
Din relaţiile solicitate la instituţiile abilitate, nu rezultă modalitatea de preluare a apartamentelor nr. 6 şi 7 de către stat, existând numai o adresă nr. 19132 emisă de fostul Sfat Popular al Raionului T.V. trimisă către A.H., căruia, ca răspuns la cererea sa nr. 19132 din 17 iulie 1950 prin care a solicitat un certificat de naţionalizare, i s-a solicitat să se prezinte la Secretariat.
În drept, Curtea reţine, sub un prim aspect, că acţiunea în revendicare a apartamentului nr. 3, formulată în contradictoriu cu pârâţii F.A. şi F.C., nu poate fi admisă, în condiţiile în care autoarele reclamanţilor l-au înstrăinat unei alte persoane, pierzându-şi astfel calitatea de proprietare.
În ce priveşte contestaţia formulată împotriva refuzului Municipiului Bucureşti de a soluţiona notificarea formulată de aceştia în temeiul Legii nr. 10/2001, trimisă la data de 23 iulie 2001 prin executor judecătoresc M.D., Curtea are în vedere că, potrivit art. 25 (art. 21 în varianta iniţială) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 (art. 22 în varianta iniţială), unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire. Legea nr. 10/2001, ca lege specială, se completează cu normele generale în materie, una dintre ele fiind dreptul constituţional al persoanei de petiţionare, autorităţilor publice revenindu-le obligaţia să răspundă în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.
De asemenea, până la expirarea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării şi a depunerii actelor considerate doveditoare de către solicitanţi, astfel cum în mod firesc prevăd Normele metodologice de aplicare a legii în considerarea principiului disponibilităţii, pârâtul trebuia să emită o decizie prin care să răspundă solicitării petentului cu privire la măsurile reparatorii. Nedepunerea actelor considerate necesare de către unitatea deţinătoare nu o îndreptăţeşte pe aceasta să refuze emiterea unei dispoziţii, ci, în absenţa unei prorogări a termenului ce poate interveni doar în condiţiile art. 25.1 şi 25.2 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 250/2007, era obligat să răspundă, chiar într-un sens defavorabil reclamanţilor, deoarece în acest mod solicitanţilor li se deschide calea accesului la justiţie pentru contestarea soluţiei, în caz contrar cererea lor privind recunoaşterea dreptului de proprietate pretins fiind temporizată, cu încălcarea dreptului de soluţionare a ei într-un termen rezonabil.
Având în vedere această raţiune, posibilitatea reclamanţilor de a se adresa instanţei de judecată în cazul omisiunii autorităţilor abilitate de a soluţiona notificarea a fost recunoscută cu putere obligatorie conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. prin mai multe decizii în interesul legii, în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a referit la situaţia refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare. Astfel, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006, s-a arătat că: "(...) în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziţia prevăzută de textul de lege menţionat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente, respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă. În această privinţă, absenţa răspunderii persoanei juridice deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condiţiile procedurii speciale". În mod similar, reluând aceeaşi statuare în drept conform căreia "lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat", instanţa supremă a stabilit prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 şi că "Instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate".
Curtea a constatat, conform celor expuse anterior (pct. I) că apelanţii reclamanţi au făcut dovada, în condiţiile art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, că au calitatea de persoane îndreptăţite numai cu privire la apartamentele nr. 6 şi 7, spaţiul de la mansardă şi terenul aferent celor două apartamente.
Întrucât cele două apartamente au fost preluate în fapt, intră în categoria celor preluate în mod abuziv în temeiul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, s-a făcut dovada că pârâtul Municipiul Bucureşti are calitatea de unitate deţinătoare pentru aceste părţi din imobil, cu adresa nr. 789 din 10 mai 2006 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, din care rezultă că cele două apartamente sunt închiriate de această instituţie, iar spaţiul de la mansardă este liber.
Împotriva acestei din urmă decizii a formulat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia a susţinut următoarele critici de nelegalitate:
În mod greşit, instanţa de apel a reţinut incidenţa în speţă a dispoziţiilor Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, în sensul că ar exista un refuz nejustificat de a soluţiona notificarea reclamantelor, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada unui asemenea refuz nejustificat.
Faptul că în considerentele deciziei atacate se invocă termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 (art. 21 în varianta iniţială), precum şi în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007, nu a existat un refuz nejustificat de a soluţiona notificarea reclamanţilor (în sensul precizat prin Decizia nr. XX/2007), ci doar o procedură administrativă prevăzute de lege aflată în derulare şi care urma să fie finalizată într-un termen rezonabil prin emiterea unei dispoziţii motivate în acest sens.
În raport cu cele expuse, recurentul Municipiul Bucureşti prin primar general a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii acţiunii.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi având în vedere prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat în sensul considerentelor ce succed:
În temeiul art. 25 (art. 21 în varianta iniţială) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii W.I. şi W.M., la data de 23 iulie 2001, prin executor judecătoresc M.D., au notificat Municipiul Bucureşti prin primar general pentru restituirea imobilelor în litigiu, dovadă în acest sens fiind notificarea aflată în dosarul de fond.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 (art. 22 în varianta iniţială), unitatea deţinătoare notificată avea obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz, de la depunerea actelor doveditoare.
Termenul pentru îndeplinirea acestei obligaţii se poate proroga numai dacă unitatea deţinătoare notificată, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptăţite în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia este insuficientă pentru fundamentarea deciziei.
Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice în scris persoanei îndreptăţite faptul că documentaţia este incompletă pentru emiterea deciziei de restituire.
Tăcerea entităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea formulată nu poate împiedica însă accesul la justiţie al titularilor dreptului subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din Constituţie, art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Criticile sunt nefondate şi pentru că prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, s-a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Având în vedere intervalul de timp trecut de la data formulării notificării, 23 iulie 2001, fără ca aceasta să fie soluţionată, refuzul nu poate fi considerat decât nejustificat.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de Municipiul Bucureşti prin primar general.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva Deciziei nr. 99 A din 25 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2816/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2832/2014. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
