ICCJ. Decizia nr. 2835/2014. Civil . Revendicare imobiliară. Anulare act. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2835/2014

Dosar nr. 24755/3/2006

Şedinţa publică din 23 octombrie 2014

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 11 noiembrie 2006, reclamanţii G.I.A. şi G.M. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti - Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 prin Primarul General, I.A., I.I. şi I.C., C.G.M. şi C.I., K.M.M., A.D., V.L., C.E., I.V., I.M., Ş.A.; T.M., Ş.V. şi Ş.A., P.G.M. şi P.M.R.A. şi N.M.A. şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

- constatarea nelegalităţii titlului statului pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5 (fost nr. 9), preluat abuziv, prin încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 şi a actelor normative ce reglementau proprietatea;

- obligarea Municipiului Bucureşti să restituie reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector compus din teren în suprafaţa de 324 m.p. şi construcţie compusă din subsol, parter, 4 etaje şi mansardă - partea nevândută din imobil.

- constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. N4616 din 25 septembrie 2002, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de S.C. F. S.A., în calitate de vânzător şi P.G.M. şi P.M.R.A., în calitate de cumpărători şi obligarea pârâţilor P.G.M. şi P.M.R.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 12, situat la etajul 3 al imobilului din Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2, compus din 3 camere şi dependinţe;

- constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. N 4967 din 22 ianuarie 2003 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de S.C. F. S.A., în calitate de vânzător, şi I.A., în calitate fie cumpărător, şi obligarea pârâtei I.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 2, situat la subsolul imobilului din Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2, compus din 2 camere şi dependinţe;

- obligarea pârâţilor I.I. şi I.C. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 2, situat la subsolul imobilului din Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2, compus din 2 camere şi dependinţe;

- obligarea pârâţilor C.G.M. şi C.O. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 5, situat la parterul imobilului din Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2, compus din 3 camere şi dependinţe;

- obligarea pârâtei K.M.M. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 6, situat la parterul imobilului din Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2, compus din 3 camere şi dependinţe;

- obligarea pârâtului A.D. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 7, situat la etajul 1 al imobilului din Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2. compus din 2 camere şi dependinţe;

- obligarea pârâtei V.L. să lase reclamanţilor în deplina proprietate şi posesie apartamentul nr. 7, situat la etajul 1 al imobilului din Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2, compus din 2 camere şi dependinţe;

- obligarea pârâtei C.E. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 8, situat la etajul 1 al imobilului din Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2, compus din 3 camere şi dependinţe;

- obligarea pârâtul I.V. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 9, situat la etajul 2 al imobilului din Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2, compus dintr-o cameră şi dependinţe;

- obligarea pârâtei I.M. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 9, situat la etajul 2 al imobilului din Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2, compus din 2 camere şi dependinţe;

- obligarea pârâtei Ş.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 9, situat la etajul 2 al imobilului din Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2, compus dintr-o cameră şi dependinţe;

- obligarea pârâtei T.M. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 10, situat la etajul 2 al imobilului din Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2, compus din 3 camere şi dependinţe;

- obligarea pârâţilor Ş.V. şi Ş.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 11, situat la etajul 3 al imobilului din Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2, compus din 3 camere şi dependinţe.

Cererea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 480 - 481 C. civ., ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, ale Legii nr. 10/2001, ale Constituţia României, ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi ale Primului Protocol adiţional la Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Pârâţii O.E., I.I. şi I.C., K.M.M., C.E., V.R.C., D.B.M. şi D.B.D., P.G.M. şi P.M.R.A., Ş.A. şi Ş.M., T.M., Ş.A. şi N.M.A. au chemat în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi S.C. F. S.A., solicitând obligarea acestora să garanteze pentru evicţiune pentru apartamentele pe care le deţin pârâţii, iar în cazul în care pârâţii vor cădea în pretenţii, să le plătească despăgubiri, în raport de valoarea de piaţă a respectivelor apartamente şi a îmbunătăţirilor efectuate.

La data de 26 februarie 2008, pârâtul Municipiul Bucureşti - prin Primar General, a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumelor pretinse de pârâţii persoane fizice, în ipoteza admiterii cererii principale.

La data de 28 martie 2008, chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a S.C. F. S.A. A invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte chemarea sa în garanţie de către pârâtul Municipiul Bucureşti - prin Primar General, menţionând că încă nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractelor încheiate cu pârâţii persoane fizice.

La data de 16 iunie 2008, S.C. F. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, cu motivarea că proprietarul imobilului este Primăria Municipiului Bucureşti.

Tribunalul Bucureşti, secţia a V- a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 2162 din 02 decembrie 2011, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei capacităţi procesuale de folosinţă a pârâtelor V.L. şi I.A.

A admis în parte cererea principală formulată de reclamanţii G.I.A. şi G.M. în contradictoriu cu pârâţii C.A. (moştenitorul lui C.E.), Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, I.I. şi I.C., C.G.M. şi C.O., K.J.L., A.D., Ş.A., T.M., Ş.A., P.G.M. şi P.M.R.A., N.M.A., V.R.C., D.B.D. (moştenitorul A.I.) şi D.B.M. (moştenitorul M.I.), Ş.G. şi Ş.M. (moştenitorii lui Ş.V.), P.D.T. şi chemaţi în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi S.C. F. S.A.

A constatat nelegalitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu.

A obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2, respectiv terenul care nu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, aşa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert D.P. şi partea neînstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995 din construcţia situată pe acesta.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. N 4616 din 25 septembrie 2002 şi a obligat pe pârâţii P.G.M. şi P.M.R.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 12 situat Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, et. 3, sector 2.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. N 4967 din 22 ianuarie 2003 şi a obligat pe pârâtul P.D.T. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 2 situat Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, subsol, sector 2.

A respins acţiunea în revendicare împotriva celorlalţi pârâţi, ca neîntemeiată.

A disjuns cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii P.G.M., P.M.R.A. şi P.D.T. şi a respins cererile de chemare în garanţie ale celorlalţi pârâţi, ca rămase fără obiect.

A obligat reclamanţii la plata către pârâţii I.I. şi I.C., C.G.M. şi C.O., K.J.L., Ş.A., Ş.A., N.M.A., V.R.C., D.B.D. şi D.B.M., Ş.G., Ş.M. şi C.A. a sumei de 20.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Soluţionând excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, tribunalul a reţinut că, printr-o hotărârea pronunţată în cauza Flaimbat contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că respingerea ca inadmisibilă a unei acţiuni în constatare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 încălcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Tribunalul a apreciat că, pentru identitate de raţiune, soluţia Curţii Europene a Drepturilor Omului este pe deplin aplicabilă şi acţiunii în revendicare.

În plus, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, se recunoaşte admisibilitatea acţiunii în revendicare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, tribunalul a reţinut că reclamanţii revendică imobilul în litigiu în calitate de moştenitori ai fostului proprietar, C.G. (zis şi C.G.), de la care bunul a fost preluat de către stat, şi că prin înscrisurile depuse la dosar au făcut dovada calităţii de moştenitori, astfel încât excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, tribunalul a reţinut că obiectul cererii de faţă îl constituie constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu privire la imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995 şi restituirea acestuia în deplină proprietate şi posesie către reclamanţi. Calitatea procesuală pasivă în cadrul acţiunii în revendicare presupune concordanţa între persoana pârâtului şi posesorul pretins de reclamant ca neproprietar. În cauză, pârâţii persoane fizice au în posesie părţi ale imobilului revendicat, astfel încât aceştia au calitate procesuală pasivă în cauză.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtelor V.L. şi I.A., reţinând că, prin cererea iniţială, reclamanţii au chemat în judecată pe pârâtele V.L. şi I.A., care erau decedate la momentul introducerii acţiunii, însă până la prima zi de înfăţişare, reclamanţii şi-au modificat cererea în sensul ca au solicitat introducerea în cauză a moştenitorilor celor două pârâte, astfel încât acţiunea s-a judecat în contradictoriu cu aceştia.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut următoarele:

Imobilul situat în Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2 a aparţinut numitului C.G. (zis şi C.G.), conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 15316 din 14 mai 1935, transcris sub nr. 9213/1935 de Tribunalul Ilfov secţia notariat şi a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Cu privire la imobil au fost încheiate de pârâţii persoane fizice contracte de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995. Autoarea reclamanţilor, C.E.D., a formulat prin executor judecătoresc, Notificarea nr. 1734 din 04 aprilie 2001, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti, sub nr. 604/2001, notificare pentru restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a reţinut că, din perspectiva art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 92/1950 nu constituie un titlu valabil de preluare a imobilului. Astfel, potrivit art. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul acestei legi, prin imobile preluate abuziv se înţelege imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950. Mai mult, Decretul nr. 92/1950 a fost un act normativ neconstituţional şi, în consecinţă, fără efecte juridice. Prin urmare, prin Decretul nr. 92/1950, dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv nu s-a transmis în mod valabil în proprietatea statului, consecinţa fiind aceea că statul nu a dobândit în patrimoniul său dreptul de proprietate cu privire la acest imobil.

În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată împotriva Municipiului Bucureşti prin Primar General, tribunalul a reţinut că, prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a statuat că, în situaţia concursului dintre legea specială şi legea generală, are prioritate legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant. Prin aceeaşi decizie însă, instanţa supremă a stabilit că, în situaţia în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi convenţia europeană a drepturilor omului, cea din urmă are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Prin urmare, în mod prioritar trebuie aplicate dispoziţiile art. 1 parag. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect, tribunalul a apreciat că reclamanţii au fost privaţi de un bun, fără ca această privare să fi fost compensată printr-o justă despăgubire. Constatând ca titlul de proprietate al reclamanţilor nu a fost desfiinţat în mod legal, prima instanţă a decis că acţiunea în revendicare a părţilor din imobil neînstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 este întemeiată şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2, respectiv terenul care nu a fost vândut în temeiul Legi nr. 112/1995, aşa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert D.P. şi partea neînstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995 din construcţia situată pe acesta.

În ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. N 4616 din 25 septembrie 2002, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de S.C. F. S.A., în calitate de vânzător şi P.G.M. şi P.M.R.A., în calitate de cumpărători, şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. N 4967 din 22 ianuarie 2003 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de S.C. F. S.A., în calitate de vânzător, şi I.A., în calitate fie cumpărător, tribunalul a reţinut următoarele:

Aceste contracte au fost încheiate după formularea de către reclamanţi a notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, fiind astfel încălcate prevederile art. 21 alin. (5) din această lege.

Pârâţii nu au făcut dovada că au depus minima diligenţă pe care o cere buna-credinţă pentru a se interesa de situaţia juridică a imobilului cumpărat. În consecinţă, tribunalul a concluzionat că pârâţii au cumpărat apartamentele în litigiu cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi cu rea-credinţă.

Procedând la compararea titlurilor de proprietate şi având în vedere ca prin anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor, aceştia nu mai deţin un titlu cu privire la apartamentele revendicate, tribunalul a constatat că reclamanta a dovedit că titlul său este valabil, deoarece provine de la adevăratul proprietar, iar pârâţii nu au titlu asupra imobilului posedat.

În consecinţă, a admis acţiunea în revendicare şi a obligat pârâţii P.G.M. şi P.M.R.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentele nr. 12 şi nr. 5 situate în Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, et. 3, sector 2.

În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată împotriva celorlalţi pârâţi, tribunalul a apreciat că analiza cererii în revendicare nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci şi în considerarea Legii nr. 10/2001 şi a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertarilor fundamentale, premise impuse de altfel şi prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat în fiecare speţă în parte respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul de proprietate prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiţii, şi, în primul rând, a celei privind existenţa unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

În cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speţă, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141,142 şi 143).

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Aşadar, proprietarul care nu deţine un "bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât, în speţă, reclamanţii nu au un drept la restituire care să îi îndreptăţească la redobândirea posesiei. Dimpotrivă, pârâţii din cauza de faţă deţin un bun în sensul Convenţiei.

Având în vedere soluţia pronunţata asupra cererii principale, tribunalul a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie.

În ceea ce priveşte cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii P.G.M., P.M.R.A. şi P.D.T., tribunalul a constatat că nu sunt în stare de judecată şi, în consecinţă, în temeiul art. 63 alin. (2) C. proc. civ., a dispus disjungerea acestor cereri.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii G.I.A. şi G.M., pârâtul P.D.T. şi pârâţii I.I. şi I.C., C.G.M. şi C.O., K.J.L., A.D., V.R.C., C.A., Ş.A., S.A., Ş.G., P.G.M., N.M.A. şi Municipiului Bucureşti.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 31A din 06 februarie 2013, a respins apelurile formulate de reclamanţi şi de pârâţii persoane fizice, a admis apelul Municipiului Bucureşti şi, în consecinţă, a schimbat în parte Sentinţa civilă nr. 2.162 din 02 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul că a constatat preluarea abuzivă a imobilului de către stat şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Nu poate fi primită susţinerea reclamanţilor G.I.A. şi G.M. în sensul că prima instanţă nu a efectuat o cercetare unitară a cauzei. Pe de o parte, apelanţii nu arată ce anume a omis tribunalul în pronunţarea deciziei apelate, iar pe de altă parte, faptul că prima instanţă a dat preferabilitate titlului pârâţilor nu înseamnă că instanţa nu s-a pronunţat pe toate capetele de cerere.

În mod corect, tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au un "bun actual", deoarece nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi recunoscut apelanţilor-reclamanţi calitatea de proprietari (parag. 140 şi 143 din cauza Maia Atanasiu şi alţii contra României).

Referitor la criticile care vizează nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, curtea de apel a reţinut că, atâta timp cât reclamanţii nu au cerut constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa nu putea să se autoînvestească cu un astfel de capăt de cerere.

În atare situaţie, contractele nefiind desfiinţate, dreptul de proprietate al cumpărătorilor chiriaşi s-a consolidat prin scurgerea termenului înăuntrul căruia se putea solicita constatarea nulităţii absolute.

În raport de aceste persoane, apelanţii-reclamanţi nu pot pretinde că au un "bun actual", astfel încât, în mod corect s-a respins acţiunea în revendicare.

De asemenea, nu se poate examina calitatea de cumpărător de rea sau de bună-credinţă a pârâţilor, în lipsa unui capăt de cerere de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.

În ceea ce priveşte apelul formulat de Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a reţinut că, din considerentele hotărârii atacate, se constată că a tribunalul a examinat primul capăt de cerere atât din perspectiva art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998, în raport de care a reţinut că titlul statului reprezentat de Decretul nr. 92/1950 nu ar fi un titlu valabil de proprietate, cât şi din perspectiva Legii nr. 10/2001, în raport de care s-a reţinut că preluarea s-a făcut în mod abuziv.

În dispozitivul sentinţei apelate s-a constatat nelegalitatea titlului statului cu privire la imobil, astfel încât între considerente şi dispozitiv apare o neconcordanţă.

În plus, reclamanţii au cerut prin primul capăt de cerere să se constate nelegalitatea titlului statului, iar în subsidiar să se constate preluarea abuzivă a imobilului.

Art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 se referă la competenţa instanţelor judecătoreşti de drept civil de a constata "valabilitatea" titlului statului şi nu nelegalitatea titlului statului. curtea de apel a apreciat că, lipsind un temei legal pentru a se constata nelegalitatea titlului statului, apelul declarat de Municipiul Bucureşti sub acest aspect este fondat, astfel încât se impune schimbarea dispozitivului hotărârii apelate în sensul că se va reţine preluarea abuzivă a imobilului de către stat.

Motivul de apel prin care pârâtul Municipiul Bucureşti a susţinut că acţiunea în revendicare ar fi inadmisibilă deoarece face obiectul unei legi speciale de reparaţie a fost apreciat ca fiind nefondat, pentru următoarele argumente:

Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea în revendicare atât pe art. 480 - 481 C. civ., cât şi pe Legea nr. 10/2001, precum şi pe art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Nu poate fi exclusă aplicarea dispoziţiilor art. 480 - 481 C. civ. cu motivarea că este aplicabilă legea specială, deoarece reclamanţii au invocat existenţa unui bun în patrimoniul lor, ceea ce face aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 în sensul că atunci când există neconcordanţe între dreptul intern şi Convenţia Europeană trebuie să se verifice pe fond atât existenţa bunului în patrimoniul reclamanţilor, cât şi posibilitatea existenţei unui bun în patrimoniul pârâţilor persoane fizice.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul P.D.T., curtea de apel a constatat că tribunalul a reţinut drept motiv de nulitate a contractului încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Acest text a fost introdus prin Legea nr. 247/2005, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. N4967 din 22 ianuarie 2003, ceea ce face ca acest text de lege să nu fie aplicabil ca motiv de nulitate absolută a contractului, deoarece orice lege dispune numai pentru viitor, nu şi pentru trecut.

Cu toate acestea, Legea nr. 10/2001 prevedea, în art. 20 alin. (1), o cauză virtuală de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate după adoptarea Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. N4967 din 22 ianuarie 2003, s-a stabilit ca scop al legii restituirea terenurilor şi construcţiilor deţinute, printre alţii, şi de autorităţile administraţiei publice locale, în speţă, de către Municipiul Bucureşti, dacă acestea nu au fost vândute.

Contrar acestui scop legal, s-a procedat însă, la vânzarea apartamentului, deci, la transmiterea dreptului de proprietate şi a posesiei către o persoană care nu era îndreptăţită la restituire.

În acest fel, s-au încălcat dispoziţiile imperative ale art. 20 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, fapt ce atrage nulitatea absolută a actului juridic.

Curtea de apel a mai reţinut că, odată cu adoptarea Legii nr. 10/2001, prin art. 20, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, s-a instituit o interdicţie de vânzare a imobilelor preluate de stat prin stabilirea obligaţiei de restituire către foştii proprietari. Faptul că autoarea apelantului-pârât nu avea cunoştinţe juridice sau că ar fi fost informată greşit despre lipsa vreunei cereri, notificare sau acţiune în justiţie, este irelevant în cauză, de vreme ce prin Legea nr. 10/2001 s-a dispus restituirea către foştii proprietari, ceea ce echivala cu o interdicţie de vânzare, iar în cuprinsul actului normativ nu există o dispoziţie expresă privind posibilitatea de vânzare în ipoteza în care nu s-ar fi depus notificare.

Prin urmare, nu se poate reţine existenţa bunei-credinţe, de vreme ce s-a procedat la încălcarea unei dispoziţii imperative, dispoziţie care s-a aflat la îndemâna autoarei apelantului-pârât.

Referitor la apelul declarat de pârâţii I.I., I.C., C.G.M., C.O., A.D., V.R.C., C.A., Ş.A., Ş.A., Ş.G., Ş.M., P.M.R.A., P.G.M. şi N.M.A., instanţa de apel a reţinut că numai pârâţii P.M.R.A., P.G.M. aveau interesul de a formula calea de atac a apelului pentru că li s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare. Ceilalţi apelanţi-pârâţi persoane fizice nu aveau un interes procedural, deoarece actele lor de vânzare-cumpărare nu s-a cerut a fi anulate, iar acţiunea în revendicare formulată împotriva lor s-a respins ca nefondată.

Curtea de apel a apreciat ca fiind nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active. Astfel, din probele dosarului rezultă că reclamanţii au dovedit un interes legitim de a cere nulitatea contractului, interes care rezultă din depunerea notificării şi din existenţa dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, care a obligat unităţile deţinătoare să restituie imobilele foştilor proprietari.

În ce priveşte acţiunea în revendicare, imobilul a aparţinut autorului reclamanţilor, C.G., conform Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 15316 din 14 mai 1935.

Cum reclamanţii au depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, atunci au interesul şi dreptul de a pretinde restituirea în natură a imobilului, astfel încât motivul de apel reprezentat de lipsa calităţii procesuale active este nefondat.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este nefondată, atâta timp cât s-a dovedit că pârâţii deţin părţi din imobilul care a aparţinut autorului reclamanţilor.

În mod corect, instanţa de fond a examinat excepţia inadmisibilităţii cu privire la posibilitatea exercitării celor două tipuri de acţiuni şi, în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a reţinut că este nefondată această excepţie.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea de constatare a nulităţii Contractului de vânzare-cumpărare nr. 4616 din 25 septembrie 2002, curtea de apel a reţinut că, la data adoptării Legii nr. 10/2001, prin art. 46 alin. (2), se reglementa sancţiunea nulităţii absolute cu privire la actele de vânzare-cumpărare deja încheiate pe temeiul Legii nr. 112/1995, termenul de prescripţie, astfel cum a fost prelungit, fiind epuizat în august 2002.

Apelanţii P.M.R.A. şi P.G.M. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. N4616 din 25 septembrie 2002, după ce se epuizase termenul special de prescripţie. În aceste condiţii, nu erau aplicabile prevederile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ci dispoziţiile dreptului comun privind nulitatea absolută, respectiv art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă. Or, potrivit acestui text de lege, nulitatea contractului poate fi cerută oricând, astfel încât excepţia prescripţiei este nefondată.

Instanţa de apel a apreciat că nici în cazul apelanţilor P.M.R.A. şi P.G.M. nu se poate reţine buna-credinţă, deoarece aceştia au avut la dispoziţie Legea nr. 10/2001 şi posibilitatea de a constata că, prin art. 20 din Lege, s-a dispus restituirea imobilelor către persoanele îndreptăţite, dispoziţie care era imperativă.

Încălcând acest text de lege este evident că s-a încălcat un interes general, iar apelanţii-pârâţi P.M.R.A. şi P.G.M. au fost de rea-credinţă, deoarece aveau obligaţia de a nu face ceva de natură a vătăma dreptul foştilor proprietari.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanţii G.M. şi G.I.A., pârâţii P.M.R.A., P.G.M. şi P.D.T., şi pârâţii I.I., I.C., C.G.M., C.O., A.D., V.R.C., Ş.M., Ş.A., Ş.A., Ş.G., P.M.R.A., P.G.M., G.P.R., P.D.T., K.J.L.

1. Reclamanţii G.I.A. şi G.M. formulează următoarele motive de recurs pe care le întemeiază pe prevederile art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Prin Decretul nr. 92/1950, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu s-a transmis în mod valabil în proprietatea statului. Or, obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995 îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după data de 6 martie 1945 cu titlu, astfel încât bunul în litigiu nu putea fi vândut chiriaşilor în baza acestei legi.

Prin urmare, reclamanţii recurenţi deţin un titlu din care rezultă o prezumţie simplă de proprietate asupra imobilului revendicat.

În schimb, prezumţia de proprietate ce rezultă din titlul pârâţilor a fost răsturnată, în condiţiile în care s-a dovedit că pârâţii au cumpărat de la un neproprietar, care preluase fără titlu legal imobilul de la autorii reclamanţilor.

Astfel, se impune obligarea tuturor pârâţilor (nu doar a celor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate ulterior formulării notificării întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001) la restituirea în deplină proprietate şi posesie a apartamentelor (părţilor în imobil) proprietatea reclamanţilor.

Niciunul dintre pârâţii intimaţi nu poate invoca eroarea asupra calităţii de proprietar a statului, întrucât aceasta nu a fost una comună şi invincibilă (toţi pârâţii intimaţi au cumpărat imobilul în condiţiile în care erau avizaţi de caracterul nesigur al titlului statului asupra imobilului), condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru aplicarea principiului validităţii actelor încheiate cu titularul aparent al dreptului.

2. Pârâţii P.M.R.A. şi P.G.M. formulează următoarele critici:

Instanţa de apel a ignorat practica recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României.

În stabilirea prevalenţei unuia dintre titlurile comparate trebuie analizat în primul rând care dintre părţi are în patrimoniul său un bun sau speranţa legitimă de a obţine un bun. În prezenta cauză, reclamanţii nu au un astfel de bun sau speranţă legitimă în patrimoniu, întrucât nu exista nicio hotărâre, administrativă sau jurisdicţională, anterioară acestui litigiu, care să ateste lipsa de titlu a deţinătorului actual.

Din aceste considerente instanţa a respins ca neîntemeiată cererea de revendicare formulată în contradictoriu cu celelalte persoane fizice din cauză. Însă, aplicând acest raţionament, şi constatând că o cerere de revendicare a imobilului, formulată fie în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, fie în contradictoriu cu persoanele fizice deţinătoare ale apartamentelor nu este întemeiată, rezultă fără putinţă de tăgadă că o cerere de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare trebuie respinsă ca fiind lipsită de interes.

Nulitatea absolută poate fi solicitată de orice persoană, însă acea persoană trebuie să justifice un interes. În condiţiile în care cererea de revendicare a imobilului a fost respinsă, nu se mai poate justifica un interes pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor.

Cererea de recurs este întemeiată în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

3. Pârâtul P.D.T. critică decizia pronunţată de instanţa de apel pentru următoarele considerente întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Instanţa de apel a aplicat prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 fără a avea în vedere şi prevederile art. 21 alin. (1) şi alin. (5) din aceeaşi lege, astfel cum era în vigoare la data de 22 ianuarie 2003, care prevedeau o perioadă de timp limitată (14 februarie 2001 - 14 februarie 2002) în care se puteau depune cererile de restituire în natură, depăşirea datei limită atrăgând pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii sau în echivalent.

În mod greşit instanţa de apel a arătat că autoarea recurenţilor trebuia să cunoască interdicţia de înstrăinare a imobilelor ce puteau fi revendicate, fără să reţină că, în egală măsură, trebuia să cunoască şi restul prevederilor legii, adică limitarea exactă în timp a acestei interdicţii, limitare stabilită tot printr-un text expres de lege, dar ignorat de către instanţă.

Aşadar, autoarea recurenţilor a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. N4967 la data de 22 ianuarie 2003, dată la care nu mai puteau fi depuse cereri de restituire în natură şi cunoscând faptul că nu existau notificări pentru apartamentul cumpărat.

În egală măsură, instanţa de apel a lipsii de eficacitate şi prevederile art. 46 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001.

În interpretarea dată de instanţa de apel articolului 20 din Legea nr. 10/2001, simpla intrare în vigoare a legii indisponibilizează tot ce este bun imobil şi face inaplicabil art. 46 alin. (2) teza a doua din aceeaşi lege, eliminând posibilitatea existenţei bunei-credinţe, deşi legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei.

În concluzie, Contractul de vânzare-cumpărare nr. N4967 din 22 ianuarie 2003 a fost încheiat cu respectarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, dar şi a celorlalte prevederi exprese ale acestei legi.

Astfel, autoarea recurenţilor, cunoscând faptul că apartamentul său ar putea fi retrocedat, a aşteptat mult peste termenul limită de depunere a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001, a avut convingerea că în ianuarie 2003 nu exista nicio cerere de restituire în natură (convingere care exista şi de partea co-contractantului vânzător, după cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar) şi, cu bună-credinţă, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare sus-menţionat.

4. Pârâţii I.I., I.C., C.G.M., C.O., A.D., V.R.C., Ş.M., Ş.A., Ş.A., Ş.G., P.M.R.A., P.G.M., G.P.R., P.D.T., K.J.L. formulează următoarele motive de recurs pe care le încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

a. Deşi pârâţii au invocat lipsa legitimării procesual active a reclamanţilor, instanţa de apel, cu argumente străine de natura pricinii, a considerat că dacă există certificate de moştenitor, care nu fac decât dovada unor persoane cu vocaţie şi acceptante ale unei moşteniri sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea unei acţiuni în revendicare.

Certificatele de moştenitor nu sunt titluri de proprietate, iar în condiţiile în care reclamanţii nu au identificat şi individualizat imobilul revendicat, ele nu pot constitui premisa de legitimare procesual activă în acţiunea în revendicare.

b. Instanţele nu au clarificat neconcordantele privind identitatea imobilului revendicat, condiţie esenţială pentru admisibilitatea acţiunii, mulţumindu-se cu afirmaţiile reclamanţilor, un proces-verbal privind unificarea cărţilor funciare, suficient pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/201, dar insuficient pentru acţiunea în revendicare, şi două certificate de moştenitor.

Or, aşa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, reclamanţii au prezentat procesul verbal pentru str. Sfinţilor nr. 9, notificarea depusă de C.E.D. cu nr. 1734 din 04 aprilie 2001 prin care solicită, în condiţiile Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în str. Sfinţilor nr. 9, sector 2 şi identifică, prin descriere, imobilul ca fiind compus din teren în suprafaţă de 300 m.p. şi construcţie formată din parter cu spaţii cu destinaţie comercială, trei nivele cu apartamente cu destinaţie de locuinţă şi mansardă.

Din adresa cu nr. 780071/16890/05 noiembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţa Imobiliară şi Cadastrală - Serviciul de Evidenţa Proprietăţii, rezultă situaţia imobilului din str. Sfinţilor nr. 5 sector 2, care la nivelul anilor 1986 a figurat cu adresa în str. Salva Vişeu nr. 5, sector 2 cu suprafaţa de teren de 330 mp. şi construcţii în suprafaţa de 260 m.p. amprentă la sol.

Reclamanţii nu au administrat nici o probă, deşi obligaţia le incumba, pentru a se lămuri inadvertenţele privind imobilul revendicat, nu s-a depus nici măcar un plan al construcţiei, pentru a constata dacă există identitate între bunul situat în str. Sfinţilor nr. 9 şi cel revendicat şi, deşi în cauză s-a efectuat expertiza privind identificarea fiecărui apartament şi valoarea acestuia, solicitate de pârâţi, reclamanţii nu au formulat niciun obiectiv în vederea lămuririi contradicţiilor privind titlul lor.

Or, condiţia sine qua non a orice acţiuni în revendicare este ca revendicatorul să fie titularul unui drept de proprietate dovedit cu un titlu valabil, neviciat şi necontestat, fiind obligatorie identitatea dintre bunul asupra căruia revendicatorul îşi clamează dreptul şi bunul revendicat.

c. Analizând şi condiţiile în care bunul din str. Sfinţilor nr. 5 ori str. Sfinţilor nr. 9 ar fi intrat în patrimoniul statului, se constată că, din relaţiile prezentate, rezultă că s-ar fi preluat de la autorul reclamanţilor, C.G., 23 de apartamente din Bucureşti, str. Sofia nr. 24 şi str. Sfinţilor nr. 5.

Din dispoziţiile art. 11 din Decretul nr. 92/1950 raportate la interpretarea teleologică a actului normativ, rezultă că, indiferent dacă autorul reclamanţilor a fost funcţionar bancar ori pensionar, făcând parte din categoriile exceptate de la naţionalizare, faţă de multitudinea de imobile, 23 de apartamente în str. Sofia nr. 24 şi posibil 20 de apartamente în str. Sfinţilor nr. 5, caracterul de exploatator de locuinţe se păstrează, ca de altfel şi efectele actului normativ privind valabilitatea titlului pe care l-ar fi avut acesta şi pe care l-ar fi opus pârâţilor în acţiunea în revendicare.

d. Ca o confirmare este şi faptul că instanţele nu au pus în discuţie calitatea procesuală a intimatei pârâte Primăria Municipiului Bucureşti - Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, entitate care are calitate procesual pasivă în cauzele având drept obiect plângeri ori acţiuni formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001, dar nu are legitimare procesual pasivă în cazul acţiunilor în revendicare.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Recursul declarat de reclamanţii G.I.A. şi G.M. nu este fondat.

Prin recursul formulat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la Decretul nr. 92/1950 şi la dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 112/1995, reclamanţii susţin nelegalitatea deciziei recurate, arătând că bunul în litigiu nu putea fi vândut chiriaşilor, întrucât obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995 îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după data de 6 martie 1945 cu titlu (or, prin Decretul nr. 92/1950, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu s-a transmis în mod valabil în proprietatea statului) şi că pârâţii nu pot invoca eroarea asupra calităţii de proprietar a statului, întrucât aceasta nu a fost una comună şi invincibilă.

Aceste critici vizează însă aspecte legate de valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Or, cererea de chemare în judecată nu a cuprins un capăt de cerere cu un astfel de obiect (cu excepţia capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare N4616 din 25 septembrie 2002, formulat în contradictoriu cu pârâţii P.M.R.A. şi P.G.M. şi a contractului de vânzare cumpărare N4967 din 22 ianuarie 2003 formulat în contradictoriu cu pârâtul P.D.T., capete de cerere admise prin hotărârile pronunţate şi în privinţa cărora reclamanţii nu ar mai avea interes să formuleze critici prin prezentul recurs).

Prin urmare, cât timp reclamanţii au înţeles să formuleze numai o cerere în revendicare, nu şi o cerere de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii din prezenta cauză, în mod corect, cu respectarea principiului disponibilităţii, instanţele nu au analizat cauzele de nulitate ale actelor juridice de natura celor invocate prin motivele de recurs. Pe cale de consecinţă, nu pot fi primite criticile formulate cu privire la aspecte asupra cărora, în lipsa unei învestiri din partea reclamanţilor în acest sens, instanţele anterioare nu s-au pronunţat.

Pe de altă parte, formularea unei cereri în sensul constatării nulităţii absolute a actelor juridice încheiate de pârâţi (cu excepţia pârâţilor P.M.R.A., P.G.M. şi P.D.T.) pentru prima dată în calea de atac a recursului nu poate fi primită, deoarece contravine prevederilor art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 294 C. proc. civ.

În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 480 C. civ., reclamanţii critică decizia instanţei de apel şi în privinţa dezlegării date acţiunii în revendicare. În acest sens, recurenţii susţin că deţin un titlu din care rezultă o prezumţie simplă de proprietate asupra imobilului revendicat, în timp ce prezumţia de proprietate ce rezultă din titlul pârâţilor a fost răsturnată, în condiţiile în care s-a dovedit că pârâţii au cumpărat de la un neproprietar, care preluase fără titlu legal imobilul de la autorii reclamanţilor. În această situaţie, în opinia reclamanţilor, s-ar impune obligarea tuturor pârâţilor la restituirea în deplină proprietate şi posesie a apartamentelor (părţilor în imobil) pe care le deţin.

Înalta Curte apreciază ca nefondată această critică, soluţia instanţei de apel în privinţa cererii în revendicare fiind legală.

Imobilul în litigiu, situat în Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2 a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950. Ulterior, în baza Legii nr. 112/1995, apartamente situate în acest imobil au fost înstrăinate pârâţilor din prezenta cauză, rămânând în proprietatea statului terenul identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert D.P. şi o parte din construcţie, identificată prin acelaşi raport de expertiză.

Pentru restituirea imobilului în litigiu, reclamanţii au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, Notificarea nr. 1734 din 09 septembrie 2001 şi, la data de 11 noiembrie 2006, prezenta acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile de drept comun în materie - art. 480 şi următoarele C. civ şi pe prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ.

S-a concluzionat că opinia unor instanţe, în sensul că o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă şi că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este greşită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reţinut în decizia pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

În consecinţă, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.

Prin urmare, printr-o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, au stabilit în privinţa concursului dintre legea specială şi legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Aşa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmăreşte restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.

Faţă de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, hotărârea instanţei de apel este legală.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.

În plus, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Este adevărat că, prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată şi în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terţ dobânditor, ambele părţi prevalându-se de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

În cauză însă, reclamanţii nu se pot prevala de existenţa unui "bun" în accepţiunea dată de normele convenţionale şi de jurisprudenţa instanţei europene acestei noţiuni.

Aceasta deoarece, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a intervenit o schimbare în ceea ce priveşte interpretarea atribuită noţiunii de "bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor Omului.

În practica anterioară a instanţei europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilităţii exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terţi coroborată şi a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului.

Însă, prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a reţinut că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia declanşării procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

Prin urmare, câtă vreme reclamanţii nu beneficiază de o hotărâre definitivă şi executorie prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari ai bunului în litigiu şi care să cuprindă dispoziţia expresă de restituire a imobilului, ei nu sunt titularii unui bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie fiind obligatorie.

Prin urmare, constatând că reclamanţii nu deţin un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană şi că, din acest motiv ei nu pot beneficia de un drept de restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, Înalta Curte apreciază că este inutilă verificarea legalităţii titlului de proprietate al statului, a existenţei unui bun în patrimoniul pârâţilor, compararea titlurilor de proprietate, viciile titlului opus de pârâţi şi, pe cale de consecinţă, analiza criticilor formulate prin motivele de recurs sub aceste aspecte.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.I.A. şi G.M.

2. Pârâţii P.M.R.A., P.G.M. şi P.D.T. formulează critici similare, pe care Înalta Curte le va grupa pentru a le răspunde prin argumente comune.

Motivele de recurs vizează două aspecte şi anume: soluţionarea acţiunii în revendicare şi dezlegarea dată capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare care constituie titlurile de proprietate ale pârâţilor-recurenţi.

a. Sub primul aspect, se arată că instanţa de apel a ignorat practica recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României. În aplicarea acestei hotărâri, în stabilirea prevalenţei unuia dintre titlurile comparate trebuie analizat în primul rând care dintre părţi are în patrimoniul său un bun sau speranţa legitimă de a obţine un bun. În prezenta cauză, reclamanţii nu au un astfel de bun sau speranţă legitimă în patrimoniu, întrucât nu exista nicio hotărâre, administrativă sau jurisdicţională, anterioară acestui litigiu, care să ateste lipsa de titlu a deţinătorului actual.

Aceste critici sunt fondate.

Pentru considerentele expuse anterior, în analiza recursului formulat de reclamanţii G.M. şi G.I.A., Înalta Curte apreciază că reclamanţii nu se pot prevala de existenţa unui "bun" în interpretarea dată acestei noţiuni de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea-pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României.

Prin această hotărâre, obligatorie pentru instanţele naţionale, instanţa europeană a decis că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Or, în cauză, reclamanţii nu beneficiază de o astfel de hotărâre definitivă şi executorie prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari ai bunului în litigiu şi care să cuprindă dispoziţia expresă de restituire a imobilului.

Dovedirea calităţii de titulari ai bunului revendicat în condiţiile stabilite prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu şi alţii contra României reprezintă o condiţie esenţială, a cărei îndeplinire trebuia dovedită de reclamanţii din prezenta cauză pentru admiterea acţiunii lor în revendicare. Totodată, verificarea calităţii reclamanţilor de titulari ai bunului solicitat în condiţiile stabilite de instanţa europeană este prealabilă oricărei analize a titlului de proprietate al pârâţilor.

Împrejurarea că reclamanţii nu au făcut dovada că sunt titularii unui "bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului îi împiedică să beneficieze de un drept de restituire a imobilului şi de redobândirea posesiei şi face inutilă verificarea existenţei unui bun în patrimoniul pârâţilor şi compararea titlurilor de proprietate.

În consecinţă, constatând întemeiate criticile formulate sub acest aspect, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâţii P.M.R.A., P.G.M. şi P.D.T. şi va modifica în parte, decizia recurată în sensul că, în baza art. 296 C. proc. civ. va admite apelul declarat de aceşti pârâţi şi va înlătura din Sentinţa civilă nr. 2162 din 02 decembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, obligarea pârâţilor P.M.R.A., P.G.M. şi P.D.T. de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele nr. 12, situat la etajul 3 şi respectiv nr. 2, situat la subsol, din imobilul din Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.

Deşi prin dispozitivul aceleiaşi sentinţe o obligaţie de restituire similară a fost stabilită şi în sarcina Municipiului Bucureşti (pentru partea de imobil deţinută), Înalta Curte constată că această parte a declarat apel împotriva hotărârii primei instanţe, dar nu a înţeles să formuleze şi recurs împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel. Prin urmare, faţă de principiul disponibilităţii şi în limitele învestirii sale, instanţa de recurs nu poate schimba hotărârea primei instanţe şi în privinţa obligaţiei stabilite în sarcina acestei părţi.

b. Sub cel de-al doilea aspect, al valabilităţii actelor juridice care reprezintă titlul lor de proprietate, pârâţii susţin că, în condiţiile în care cererea de revendicare a imobilului a fost respinsă, reclamanţii nu mai justifică un interes pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare şi că această sancţiune nu poate fi pronunţată deoarece actele juridice au fost încheiate cu bună-credinţă.

Aceste critici nu sunt fondate.

Cât timp, reclamanţii au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, Notificarea nr. 1734 din 09 septembrie 2001 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, ei au un interes procesual în formularea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, dezlegarea dată acestui capăt de cerere prin decizia instanţei de apel este legală.

Este necontestat în cauză că cele două contracte de vânzare cumpărare au fost încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, la datele de 25 septembrie 2002, respectiv 22 ianuarie 2003, date la care reclamanţii, prin formularea Notificării nr. 1734 din 09 septembrie 2001, îşi exprimaseră intenţia de a redobândi în natură imobilul în care cele două apartamente sunt situate.

Dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sancţionează cu nulitatea absolută actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, cu excepţia celor încheiate cu bună-credinţă.

Textul menţionat reprezintă o aplicare a cauzei de nulitate absolută determinată de nevalabilitatea obiectului actului juridic în cazul imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, deşi nu au fost preluate de stat cu titlul valabil.

În lipsa unor prevederi contrare cuprinse în Legea nr. 10/2001, în privinţa noţiunii de "bună-credinţă" din cuprinsul art. 45 alin. (2) din Lege sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile art. 1898 C. civ. conform cărora buna-credinţă este credinţa achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. per a contrario, dacă dobânditorul ştia, ori cu minime diligenţe putea să ştie că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, el este de rea-credinţă neputând invoca prevederile art. 45 alin. (2) teza a II-a.

Aşa cum rezultă din cuprinsul prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, dispoziţiile acestui act normativ sunt aplicabile numai imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu. Aceste imobile puteau fi cumpărate de chiriaşi în condiţiile art. 9 din lege, dacă nu erau restituite în natură foştilor proprietari.

Înalta Curte apreciază că recurenţii ar fi putut, cu minime diligenţe afla despre declanşarea procedurii administrative de către reclamanţi. Aceste minime diligenţe care se impuneau a fi făcute de un cumpărător de bună-credinţă ar fi fost în măsură să dovedească că adevăratul proprietar încearcă să obţină restituirea bunului ce i-a aparţinut şi trebuiau să-i determine pe cumpărători să manifeste prudenţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

Cumpărând apartamentele în litigiu în condiţiile în care procedura administrativă declanşată de fostul proprietar nu era încă finalizată şi era posibil, aşa cum de altfel s-a şi întâmplat, ca pe parcursul ei, fostul proprietar să conteste valabilitatea titlului statului şi să solicite restituirea în natură a imobilului, recurenţii nu pot invoca eroarea lor invincibilă asupra valabilităţii titlului prin care statul a preluat imobilul în litigiu, nu pot fi apreciaţi ca fiind cumpărători de bună credinţă şi nu pot înlătura în acest fel efectele nulităţii ca sancţiune ce afectează valabilitatea contractelor lor de vânzare-cumpărare.

Pentru a beneficia de aplicarea art. 45 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, buna-credinţă trebuie să existe dincolo de orice culpă a cumpărătorului şi de aceea, nu poate fi invocată drept argument împrejurarea că notificarea reclamanţilor a fost formulată după depăşirea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001. Este suficientă împrejurarea analizată anterior, constând în existenţa unei proceduri declanşate de fostul proprietar şi nefinalizată la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pentru a fi înlăturată buna credinţă şi efectele pe care acesta le-ar fi putut produce sub aspectul nulităţii contractelor.

3. Recursul declarat de pârâţii I.I., I.C., C.G.M., C.O., A.D., V.R.C., Ş.M., Ş.A., Ş.A., Ş.G., P.M.R.A., P.G.M., G.P.R., P.D.T., K.J.L. este nefondat.

a. Contrar celor susţinute de reclamanţi, instanţa de apel nu a considerat că reclamanţii îşi dovedesc calitatea de proprietari prin certificatele de moştenitor depuse la dosar. Aşa cum în mod expres se arată în considerentele deciziei recurate, curtea de apel a reţinut că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 15316 din 14 mai 1935, iar nu certificatele de moştenitor, face dovada dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor asupra imobilului în litigiu.

b. Recurenţii susţin că probele administrate cuprind inadvertenţe în ceea ce priveşte identitatea imobilului revendicat, indicând în acest sens procesul verbal prezentat pentru str. Sfinţilor nr. 9 şi adresa cu nr. 780071/16890 din 05 noiembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţa Imobiliară şi Cadastrală - Serviciul de Evidenţa Proprietăţii.

Verificarea susţinerilor recurenţilor sub aspectul identificării imobilului în litigiu excede controlului judiciar care poate fi efectuat pe calea recursului.

Instanţa de apel, pe baza probelor administrate a stabilit că imobilul în litigiu, situat în Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2 a aparţinut autorului reclamanţilor, C.G. (zis şi C.G.). Situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Prin urmare, criticile care vizează modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt prin valorificarea probelor administrate nu mai învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.

c. Recurenţii susţin că dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 au fost în mod corect aplicate în cazul autorului reclamanţilor, astfel încât hotărârea instanţei de apel ar fi nelegală sub aspectul efectelor pe care acest act normativ l-a produs în privinţa valabilităţii titlului statului.

Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză nu au cuprins la rândul lor critici cu acest conţinut.

Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanţa de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanţei de apel şi care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative.

d. Recurenţii afirmă că Primăria Municipiului Bucureşti - Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 are calitate procesuală pasivă în cauzele având drept obiect plângeri ori acţiuni formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001, dar nu are legitimare procesuală pasivă în cazul acţiunilor în revendicare.

Pârâţii nu precizează însă care ar fi interesul lor în invocarea acestei excepţii şi nu formulează nici un argument în susţinerea ei.

Simpla afirmaţie în acest sens nu poate constitui o critică în sensul art. 304 C. proc. civ. raportat la art. 303 şi la art. 306 C. proc. civ. care să învestească în mod legal instanţa de recurs cu analizarea ei.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge acest recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii P.M.R.A., P.G.M. şi P.D.T. împotriva Deciziei civile nr. 31A din 06 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge recursurile declarate de reclamanţii G.M. şi G.I.A. şi de pârâţii I.I., I.C., C.G.M., C.O., A.D., V.R.C., Ş.M. - decedat, Ş.A., Ş.A., Ş.G., G.P.R. şi K.J.L., împotriva aceleiaşi decizii.

Modifică, în parte, decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâţii P.M.R.A., P.G.M. şi P.D.T. împotriva Sentinţei civile nr. 2162 din 02 decembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Înlătură, din sentinţă, obligarea pârâţilor P.M.R.A., P.G.M. şi P.D.T. de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele nr. 12, situat la etajul 3 şi respectiv nr. 2, situat la subsol, din imobilul din Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 5, sector 2.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2833/2014. Civil. Strămutare. Fond  ICCJ. Decizia nr. 2837/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2835/2014. Civil . Revendicare imobiliară. Anulare act. Recurs