ICCJ. Decizia nr. 2860/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Actiune în daune delictuale. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2860/2014
Dosar nr. 7009/1285/2010
Şedinţa publică din 23 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţa, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Cluj la data de 12 octombrie 2010, reclamanţii B.B.M., B.A.L. şi S.C. C.P.C. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâţii R.D., S.C. R. S.R.L. şi S.C. U.V.D.G. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
A. obligarea pârâtului R.D., în calitate de autor al faptei delictuale, în solidar cu pârâta S.C. R. S.R.L., în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata următoarelor sume:
a. pentru perioada dintre data accidentului de circulaţie din 12 octombrie 2007 şi data pronunţării hotărârii în primă instanţă în materie penală (Sentinţa penală nr. 174 din 16 octombrie 2009):
D. 2.064,77 euro, 5.511,13 RON şi 361,75 RON, ultima sumă plătibilă lunar de la data de 12 octombrie 2007 şi până la încetarea stării de invaliditate a victimei B.B.M., cu titlu de despăgubiri civile pentru daunele materiale către partea civilă B.A.L., cu dobânda legală aferentă acestor sume de la data pronunţării hotărârii de primă instanţă în materie penală, până la data plăţii efective;
ID. 30.000 euro, cu titlu de despăgubiri civile pentru daune morale către partea civilă B.A.L., cu dobânda legală aferentă acestei sume de la data pronunţării hotărârii de primă instanţă în materie penală, până la data plăţii efective;
IID. 90.000 RON, cu titlu de daune materiale constând în beneficiu nerealizat şi 912,47 euro, cu titlu de daune materiale către S.C. C.P.C. S.R.L., cu dobânda legală aferentă acestor sume de la data pronunţării hotărârii de primă instanţă în materie penală, până la data plăţii efective;
b. pentru perioada ulterioară pronunţării hotărârii penale în primă instanţă - Sentinţa penală nr. 174 din 16 octombrie 2009 (în concret, data rămânerii în pronunţare în primă instanţă în materie penală, respectiv 02 octombrie 2009);
D. cca. 8.000 euro, cu titlu de despăgubiri civile pentru daune materiale pentru B.B.M. şi B.A.L., cu dobânda legală aferentă acestor sume de la data introducerii prezentei acţiuni, până la data plăţii efective;
ID. 60.000 euro, cu titlu de despăgubiri civile pentru daune morale pentru B.B.M. şi B.A.L., cu dobânda legală aferentă acestor sume de la data introducerii prezentei acţiuni, până la data plăţii efective.
B. obligarea pârâtei S.C. U.V.D.G. S.A., în calitate de asigurător, la plata către reclamanţi a sumelor solicitate mai sus, în limita plafonului privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru anul 2007 (anul producerii accidentului).
C. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 3488 din 26 septembrie 2012, Tribunalul Specializat Cluj:
A respins, ca neîntemeiată, excepţia prematurităţii formulării cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtele S.C. R. S.R.L. şi S.C. U.A. S.A.
A admis excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de Sentinţa penală nr. 174 din 16 octombrie 2009 a Judecătoriei Huedin, modificată prin Decizia penală nr. 179/A din 02 mai 2011 a Tribunalului Cluj, secţia penală, modificată prin Decizia penală nr. 1676/R din 24 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, toate pronunţate în dosarul nr. 1533/242/2008 şi, în consecinţă, a respins petitele A.a şi B din cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenţii pentru perioada dintre data accidentului de circulaţie din 12 octombrie 2007 şi data pronunţării Sentinţei penale nr. 174 din 16 octombrie 2009 a Judecătoriei Huedin.
A respins, ca neîntemeiate, petitele A.b şi B din cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenţii pentru perioada ulterioară pronunţării Sentinţei penale nr. 174 din 16 octombrie 2009 a Judecătoriei Huedin.
A obligat pe reclamanţi, în solidar, la plata către pârâta S.C. R. S.R.L. a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul B.B.M. a fost victima unui accident de circulaţie produs din culpa pârâtului R.D., prepus al S.C. R. S.R.L., societate având încheiată poliţa de asigurare RCA la S.C. U.A. S.A., în urma căruia a rămas cu grave sechele. Dată fiind împrejurarea că fapta pârâtului R. a întrunit elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., în cadrul procesului penal au fost soluţionate definitiv şi pretenţiile civile invocate de reclamanţi, pentru intervalul dintre data producerii accidentului, 12 octombrie 2007, şi până la data pronunţării Sentinţei penale nr. 174 din 16 octombrie 2009.
Ca atare, dat fiind faptul că sumele de 2.064,77 euro, 5.511,13 RON şi 361,75 RON, ultima sumă plătibilă lunar de la data de 12 octombrie 2007 şi până la încetarea stării de invaliditate, cu titlul de despăgubiri civile pentru daune materiale, cu dobânda calculată la data plăţii, de 30,000 euro, daune morale şi de 90.000 RON daune materiale, beneficiu nerealizat, au făcut obiectul judecăţii pe latură civilă în dosarul penal, aceste pretenţii au fost respinse ca urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Totodată, pentru perioada ulterioară pronunţării Sentinţei penale nr. 174 din 16 octombrie 2009, s-a constatat că pretenţiile de 8.000 euro, despăgubiri civile pentru daune materiale cu dobânda aferentă calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective şi de 60.000 euro, despăgubiri civile pentru daune morale cu dobânda aferentă calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective, nu au fost dovedite prin probaţiunea administrată, cu toate că reclamanţilor le-au fost acordate mai multe termene în acest scop.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.
Prin Decizia nr. 210 din 13 decembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de reclamantul B.B.M. şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:
A admis în parte cererea formulată de reclamantul B.B.M.
A obligat pe pârâţii R.D., S.C. U.A. S.A. şi S.C. R. S.R.L., în solidar, la plata sumei de 12,696,13 RON, cu titlu de daune materiale, către acest reclamant.
A obligat pe reclamanţii B.A.L. şi S.C. C.P.C. S.R.L. să plătească pârâtei S.C. R. S.R.L. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei.
A respins apelurile declarate de reclamanţii B.A.L. şi S.C. C.P.C. S.R.L.
A dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantul B.B.M. şi de pârâta S.C. R. S.R.L. în fond şi în apel,
A obligat pe apelanţii B.A.L. şi S.C. C.P.C. S.R.L., în solidar, să plătească pârâtei S.C. R. S.R.L. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin apelurile formulate şi precizate, reclamanţii au criticat sentinţa atacată în sensul că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 22 C. proc. pen., art. 1201 C. civ. şi că prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi respingerea, ca neîntemeiată, a acţiunii li s-a încălcat dreptul de acces la justiţie.
Cu titlu prealabil, Curtea a reţinut că, prin întâmpinarea depusă la dosar de către asigurător, s-a invocat neîndeplinirea procedurii prealabile de conciliere directă, ca urmare a nerespectării termenului de 30 zile prevăzut de art. 7201 alin. (2) şi (5) C. proc. civ., arătându-se că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 12 octombrie 2010, fără a fi respectat termenul de 30 de zile libere, prevăzut de lege, între data primirii convocării la conciliere şi data introducerii acţiunii. Pe de altă parte, s-a arătat că trebuie avut în vedere că pentru susţinerea pretenţiilor, nu a fost comunicat niciun act doveditor cu prilejul convocării la conciliere directă.
Curtea a constatat că aceste apărări au fost invocate şi în faţa instanţei de fond, care, prin sentinţa dată, a respins excepţia prematurităţii introducerii cererii, pe considerentul că aspectele relevate sunt de natură pur formală, raportat la împrejurarea că a existat o încercare de soluţionare amiabilă a diferendului, căreia nu i s-a dat curs. De altfel, poziţia pârâtei exprimată în faţa instanţei atestă că nu era posibilă ajungerea la un acord, dat fiind şi istoricul litigiilor dintre părţi.
Ca atare, este vorba despre o chestiune care a fost deja tranşată de către tribunal, iar în contextul în care asigurătorul nu a declarat, la rândul său, apel, este discutabil în ce măsură este admisibilă o astfel de atitudine procesuală, de a repune în această manieră în discuţie aspecte care au intrat în puterea de lucru judecat, nefăcând obiectul criticilor din calea de atac.
Pe de altă parte, Curtea a constatat că în sprijinul acestor apărări nu au fost aduse elemente noi, care să fie de natură să ducă la concluzia nelegalităţii soluţiei de respingere a excepţiei. Ca atare, prevederile legale invocate de către intimată au fost interpretate într-o manieră strict subiectivă, fără a lua în considerare imperativul de a evita instituirea unor piedici pur formale în calea accesului la justiţie, nejustificate de scopul în vederea căruia au fost ele instituite.
Trecând la analiza criticilor referitoare la modul în care instanţa de fond s-a pronunţat asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, Curtea a constatat pertinenţa apărărilor pârâtei R., conform cărora soluţia de admitere a acestei excepţii este corectă, dat fiind faptul că, prin acţiunea civilă alăturată acţiunii penale în dosarul nr. 1533/242/2008, partea civilă B.A.L. a solicitat obligarea pârâtului R.D., în solidar cu pârâta S.C. R. S.R.L., la plata sumelor de 2.064,77 euro, 5.511,13 RON, 361,75 RON lunar (ultima sumă reprezentând diferenţa dintre venitul realizat anterior accidentului şi indemnizaţia de însoţitor primită pentru invaliditate) cu titlu de daune materiale, 30.000 euro cu titlu de daune morale şi dobânda aferentă de la data pronunţării hotărârii primei instanţe şi până la data efectivă a plăţii.
Totodată, prin acţiunea civilă alăturată acţiunii penale în dosarul nr. 1533/242/2008, partea civilă S.C. C.P.C. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului R.D., în solidar cu pârâta S.C. R. S.R.L., la plata sumelor de 90.000 RON reprezentând beneficiu nerealizat, 912,47 euro ca diferenţă între suma de 5.000 euro deja plătită şi suma de 5912,47 euro pentru utilitara D. implicată în accident, cu titlu de daune materiale şi dobânda aferentă de la data pronunţării hotărârii primei instanţe şi până la data efectivă a plăţii.
Prin Sentinţa penală nr. 174/2009 pronunţată de Judecătoria Huedin, modificată prin Decizia penală nr. 179/A/2011 pronunţată de Tribunalul Cluj, modificată prin Decizia penală nr. 1676/R/2011, toate pronunţate în dosarul nr. 1533/242/2008, instanţa a soluţionat irevocabil:
- cererea formulată de partea civilă B.A.L. - reclamantă în prezentul dosar - în sensul că, în temeiul art. 14, 346 C. proc. pen. rap. la art. 998, 999, 1000 alin. (3) C. civ., a obligat pe inculpatul R.I., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. R. S.R.L. - pârâţi în prezentul dosar - la plata sumei de 2.064, 77 euro şi a sumei de 5.511,13 RON, cu dobânda legală de la data pronunţării sentinţei judecătoriei Huedin, cu titlu de daune materiale şi a respins celelalte cereri formulate de aceasta, ca neîntemeiate;
- cererea formulată de partea civilă S.C. C.P.C. S.R.L. - reclamantă în prezentul dosar - în sensul că, în temeiul art. 14, 346 C. proc. pen. rap. la art. 998, 999, 1000 alin. (3) C. civ., a obligat pe inculpatul R.I., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. R. S.R.L., la plata sumei de 912,47 euro cu titlu de daune materiale şi a respins celelalte cereri formulate de aceasta, ca neîntemeiate.
Rezultă din cele ce preced că între acţiunea civilă formulată de reclamanţi în dosarul penal şi acţiunea civilă din prezentul doar, în ceea ce priveşte cererile de la pct. A.a pct. 1, II, III există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. O reanalizare pe fond a pretenţiilor avansate de reclamanţi în prezentul dosar, identice cu cele avansate în dosarul penai, asupra cărora instanţa a statuat irevocabil prin sentinţele penale anterior amintite, ar înfrânge principiul securităţii raporturilor juridice dintre părţi şi ar presupune o încălcare a dreptului părţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Deşi prin apel s-a susţinut că nu au fost corect aplicate prevederile art. 22 C. proc. pen., apelanţii susţinând teza unei interpretări restrictive a lor, ei ignoră faptul că, în situaţia de faţă, în cadrul procesului penal a fost soluţionată şi latura civilă, iar aspectele tranşate în acest context intră pe deplin sub incidenţa prevederilor art. 1201 C. civ.
Totodată, reclamanţii au arătat şi că autoritatea de lucru judecat se aplică exclusiv asupra dispozitivului hotărârii, deoarece doar prin această parte a actului final al instanţei se statuează asupra conflictului de interese, existând formulate şi pretenţii asupra cărora instanţa penală nu s-a aplecat suficient, neindicând, de exemplu, motivele pentru care nu a fost încuviinţată plata unei despăgubiri lunare. Niciunul din aceste elemente nu sunt de natură să ateste nelegalitatea soluţiei de la fond.
Aceasta întrucât identitatea nu trebuie raportată la dispozitivul hotărârilor, ci la obiectul pretenţiilor deduse judecăţii, independent dacă ele au fost încuviinţate sau nu sau de maniera în care au fost expuse considerentele.
În plus, nu pot fi reţinute nici alegaţiile privind încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din moment ce, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor contractante (cauza Bîidaru c. României). Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie pusă în discuţie (Brumărescu c. României, par. 61).
În ceea ce priveşte criticile care vizează modul de soluţionare a pretenţiilor invocate de către reclamanţii B. pentru perioada ulterioară pronunţării Sentinţei penale nr. 174/2009, Curtea a reţinut incidenţa prevederilor art. 22 C. proc. pen., din perspectiva faptului că în dosarul penal s-a statuat definitiv că vinovat de producerea accidentului se face intimatul R.D., acesta putând fi obligat la plata prejudiciului produs petenţilor, în solidar cu comitentul S.C. R. şi cu asigurătorul S.C. U.A.
Totodată, s-a constatat că unui dintre principiile operante în materia răspunderii civile delictuale este acela al acoperirii integrale a prejudiciului, ceea ce, în principiu, permite obligarea părţii responsabile la repararea prejudiciilor care s-au născut ulterior momentului de referinţă impus de prevederile art. 20 alin. (3) C. proc. pen., respectiv cel al pronunţării sentinţei penale mai sus amintite. Din această perspectivă, susţinerile contrare ale asigurătorului, bazate pe incidenţa unor norme cuprinse în Ordinul CSA în vigoare la data producerii accidentului, sunt neavenite.
Plecând de la aceste premise, în ceea ce priveşte apelul precizat formulat de reclamantul B.B.M., Curtea a apreciat ca fiind pertinente apărările intimatei R., conform cărora, în apel, reclamantul a formulat următoarele cereri noi;
- cererea privind despăgubiri materiale referitoare la suma de 21.021,2 RON, sumă ce excede sumei solicitate prin acţiunea introductivă (38.101,20 RON - 17.080 RON - 21.021,2 RON);
- cererea privind suma 361,75 RON, plătibilă lunar.
Ca atare, aceste sume intră sub incidenţa prevederilor art. 294 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., criticile din apel prin care se urmăreşte schimbarea sentinţei, în sensul obligării intimaţilor la plata lor, fiind inadmisibile.
În ceea ce priveşte cererea reclamantului-apelant B.B.M. referitoare la despăgubirile civile în cuantum de 17.080 RON, ce reprezintă echivalentul în RON la data introducerii acţiunii a 4.000 euro şi cererea pentru despăgubiri morale - 60.000 euro, menţionate în acţiunea introductivă de instanţă la pct. A.b.I, II, astfel cum a fost precizată în apel şi dobânda legală, Curtea a apreciat că este parţial întemeiată, impunându-se schimbarea parţială a soluţiei de fond, în acord cu probele administrate în apel.
Astfel, apelantului îi va fi acordată, cu titlu de despăgubiri civile pentru daune materiale, suma de 2.108,65 RON, cheltuieli cu medicamente, efectuate între decembrie 2009 şi mai 2012, conform celor cuprinse în centralizator.
Deşi intimatele au relevat că aceste pretenţii nu au fost probate, dată fiind inexistenţa unor înscrisuri care să ateste că aceste medicamente au fost prescrise reclamantului, cum ar fi reţete, scrisori de recomandare, etc. Curtea a apreciat în sensul temeiniciei acestor pretenţii, pornind de la natura medicamentelor indicate în chitanţele depuse. Totodată, corect a relevat apelantul că trebuie avut în vedere faptul că în ceea ce priveşte medicamentele compensate, acestea sunt Ramipril, Tramadol, Liorexal şi Lipantil, necesitatea lor, dată fiind starea de sănătate a reclamantului, neputând fi negată.
Totodată, au fost achiziţionate calmante pentru dureri ale sistemului muscular, osos şi nervos (Ibuprofen, Distonocalm, etc.), acestea nefiind compensate şi fiind administrate petentului în mod neîntrerupt de la data accidentului. La toate acestea se adaugă medicamentele hepatoprotetice. În plus, s-a indicat de către apelant că aceste medicamente se pot cumpăra doar în baza unei reţete, reţetă ce se păstrează la farmacie, ceea ce nu este însă de natură să infirme susţinerile conform cărora este evident că toate aceste medicamente sunt absolut necesare reclamantului.
Pentru aceleaşi considerente, vor fi acordate şi sumele de 2.174 RON şi de 3.235,21 RON, cheltuieli cu transportul şi spitalizarea reclamantului în Ungaria, efectuate în perioada decembrie 2009 - mai 2011. În acest context, de reţinut este că necesitatea efectuării acestor cheltuieli, precum şi legătura de cauzalitate cu fapta prejudiciabilă rezultă fără dubiu din natura serviciilor de care a beneficiat apelantul în Ungaria, esenţiale fiind şi cele subliniate de petent, în sensul în care intervenţia chirurgicală şi protezele folosite nu sunt cuprinse în aceste sume, ele fiind suportate de către CAS, facturile prezentate fiind doar cheltuieli suplimentare din timpul intervenţiei chirurgicale neacoperite de CAS. Or, în această manieră primeşte răspuns şi teza conform căreia ar fi vorba despre cheltuieli voluptorii, cunoscut fiind faptul că mecanismul de decontare al CAS nu permite rambursarea unor astfel de sume.
Ca atare, se impune ca reclamantului să-i fie restituite şi sumele aferente traducerii actelor medicale, în cuantum de 1077 RON, cheltuielile poştale, în cuantum de 43,41 RON, cheltuielile notariale, în cuantum de 284,8 RON, precum şi contravaloarea asigurării de sănătate pentru călătorie, în cuantum de 18 RON, necesitatea acestora şi legătura de cauzalitate cu fapta prejudiciabilă fiind dovedită implicit.
Apoi, vor fi validate şi pretenţiile privind contravaloarea cheltuielilor pentru recuperare la Băile Felix, în sumă de 2.242,56 RON şi de transport cu ambulanţa pentru intervenţie chirurgicală în străinătate, în cuantum de 1.512,5 RON, acestea fiind strict necesare pentru recuperare medicală şi pentru deplasările în vederea efectuării unor intervenţii chirurgicale.
În ceea ce priveşte restul pretenţiilor formulate (cheltuieli de deplasare cu taxiul şi cele aferente bonurilor de combustibil, tratament de recuperare kinetoterapie, şedinţa fiind 30 RON), Curtea le-a apreciat ca neîntemeiate, luând act de pertinenţa susţinerilor intimatelor conform cărora reclamantul nu a făcut dovada nici în apel a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv caracterul cert şi actual al prejudiciului şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciul solicitat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C.civ., cel ce face o propunere înaintea judecaţii trebuie să o dovedească, or, în speţă, înscrisurile încuviinţate de instanţă ca probe în dosar nu dovedesc caracterul cert şi actual al prejudiciului şi raportul de cauzalitate dintre fapta pretins cauzatoare a prejudiciului şi prejudiciu.
Aceste considerente rămân valabile chiar în contextul în care se susţine că deplasările cu autoturismul au fost făcute strict pentru recuperare medicală sau deplasările strict necesare pentru intervenţii chirurgicale, rezolvarea problemelor privind diverse consultaţii medicale etc, deoarece acestea rămân nişte simple afirmaţii, fără corespondent în probaţiunea administrată.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte contravaloarea şedinţelor de kinetoterapie, chiar apelantul a arătat că nu se află în posesia unor chitanţe, iar administrarea altor mijloace de proba nu a fost solicitată.
Aşa fiind, se impune obligarea celor trei pârâţi, în solidar, la plata către reclamantul B.B.M., a sumei de 12.696,13 RON, cu titlu de daune materiale.
În ceea ce priveşte daunele morale, Curtea a constatat că prin sentinţele penale anterior menţionate, reclamantului i s-au acordat daune morale în cuantum de 150.000 euro. Instanţele au ţinut cont de circumstanţele concrete ale cauzei din momentul acordării, cât şi de circumstanţele ulterioare, cum ar fi faptul că partea civilă B.B.M. are în continuare nevoie de tratament recuperator diversificat şi complex, urmând a fi supus altor intervenţii, că a ajuns să fie dependent de ajutorul celor din jur, fiind nevoit să suporte tratamente recuperatorii dureroase şi complexe. Luând în calcul toate aceste elemente, instanţa a apreciat că suma de 150.000 euro acordată cu titlu de daune morale este o sumă rezonabilă şi necesară pentru a putea compensa, măcar în parte, suferinţele fizice şi traumele psihice provocate părţii civile, urmare a accidentului a cărui victimă a fost.
Ca atare, sunt corecte şi pertinente apărările conform cărora instanţele penale au avut în vedere un prejudiciu moral global suferit de reclamantul B.B.M., ca urmare a accidentului de circulaţie din data de 12 octombrie 2007, şi nu un prejudiciu suferit pe o anumită perioadă de timp. Pe de altă parte, reclamantul nu a invocat împrejurări noi, apărute ulterior pronunţării Deciziei penale nr. 179/R/2011 prin care i s-au acordat daunele morale, împrejurări pe care instanţa penală să nu le fi avut în vedere, de natură să justifice cererea privind despăgubirile morale. Ca atare, Curtea nu a primit susţinerile reclamanţilor conform cărora ar exista prejudiciu care nu a fost cunoscut la data pronunţării de către instanţa de fond ce a soluţionat dosarul penal 1553/242/2008, în contextul în care nu s-a dovedit că starea reclamantului B.B.M. este mai gravă la acest moment decât la cel la care s-a raportat instanţa penală. Nu este relevantă în acest context nici decizia medicală care atestă pierderea totală a capacităţii de muncă şi încadrarea în gradul I de handicap, aceste elemente fiind cunoscute sau previzibile încă din cursul procesului penal, starea vizibil precară de sănătate a petentului fiind confirmată de însuşi ultimul raport de expertiză medico-legală administrat în cauză, raportul nr. 2089/II/h/4 din 22 iunie 2009, unde se constată cel mai grav grad de invaliditate şi un număr de 620 de zile de îngrijiri medicale, care se poate mări datorită problemelor medicale complexe.
În acest context, Curtea a constatat că ceea ce trebuie subliniat cu privire la solicitarea reclamantului este faptul că, prin acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial suferit, este vizată strict alinarea suferinţei pricinuite prin vătămarea integrităţii corporale, a sănătăţii şi nu conferirea unui grad de satisfacţie persoanei prejudiciate prin sancţionarea pe latură civilă a persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului.
Însă, reclamantul nu face altceva decât a se limita să ceară majorarea daunelor morale, care să acopere, eventual, inclusiv daunele materiale pentru care nu are documente justificative. În concluzie, pretenţiile invocate sunt contrare principiului acordării unei despăgubiri echitabile, prin obligarea la plata unor sume care să respecte atât criteriul echităţii şi evitarea îmbogăţirii fără justă cauză, cât şi cel al proporţionalităţii dintre prejudiciul suferit şi suma acordată ca despăgubire.
Pe de altă parte, deşi se arată că există împrejurări ulterioare judecăţii penale în primă instanţă, cum ar fi tentativa de suicid a reclamantului B.B.M., nici aceste susţineri nu au fost dovedite, nici din perspectiva existenţei lor şi nici a localizării temporale, importante în economia cauzei.
Apoi, apelantul a susţinut că faptul generator nu este cel ce a fost discutat în procesul penal - accidentul de circulaţie, ci modul de acţiune ulterior soluţionării, respectiv neconformarea cu prevederile legale în ceea ce priveşte plata despăgubirilor stabilite, respectiv întârzierea cu aproape un an a îndeplinirii obligaţiilor intimatei S.C. U.A. S.A., de achitare a sumelor stabilite prin decizia penală din recurs.
Fără a contesta această împrejurare, Curtea a reţinut că are serioase rezerve cu privire la posibilitatea reparării unui asemenea prejudiciu pe calea acordării daunelor morale, dat fiind faptul că în dispozitivul titlului executoriu a fost prevăzută acordarea dobânzii legale, menite să asigure tocmai repararea prejudiciului suferit prin întârzierea executării obligaţiei ce are ca obiect o sumă de bani, respectiv dobânda moratorie.
Ca atare, repararea aceluiaşi prejudiciu, de natură eminamente materială, pe calea acordării daunelor morale, nu poate fi dispusă.
Cu toate că apelantul a susţinut că suferinţele astfel provocate ar fi fost şi de ordin moral, dată fiind starea de tracasare ce i-a fost produsă prin atitudinea intimatei, cu atât mai mult cu cât în acea perioadă a fost limitat la un venit lunar de 1.500 RON, fiind nevoit să apeleze la împrumuturi, Curtea a reţinut că actele depuse în acest sens sunt anterioare pronunţării sentinţei penale în primă instanţă, astfel încât aceste aspecte nu pot primi relevanţă, date fiind cele precizate mai sus. în plus, contractele de împrumut sunt încheiate de către reclamanta B.A., care, conform celor arătate în apel, nu a formulat pretenţii de daune morale pentru perioada care nu este vizată de excepţia autorităţii de lucru judecat.
Pe de altă parte, deşi a fost depus şi un contract de vânzare a unei proprietăţi deţinute de apelanţii B., intervenit ulterior acestui moment, nu există alte probe care să ateste legătura de cauzalitate cu fapta intimatei sau dimensiunea suferinţelor psihice provocate în acest context.
Pentru toate aceste considerente, apelul reclamantului B.B.M. a fost apreciat ca fondat şi admis, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei de fond, în sensul admiterii în parte a cererii acestui reclamant şi obligării celor trei pârâţi, în solidar, la plata sumei de 12.696,13 RON, cu titlu de daune materiale.
Drept consecinţă, sentinţa a fost reformată şi din perspectiva modului de soluţionare a chestiunii cheltuielilor de judecată, în baza prevederilor art, 274 alin. (1) C. proc. civ. fiind obligaţi reclamanţii B.A.L. şi S.C. C.P.C. S.R.L. să plătească pârâtei S.C. R. S.R.L. suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, considerându-se că o astfel de manieră de repartizare a onorariului de 3.000 RON este echitabilă.
Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei şi respinse apelurile declarate de reclamanţii B.A.L. şi S.C. C.P.C. S.R.L.
Conform prevederilor art. 276 şi art. 274 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantul B.B.M. şi S.C. R. S.R.L. în fond şi apel, până la concurenta sumei de 2.000 RON. Acest cuantum a fost stabilit, din perspectiva reclamantului, cu luarea în considerare a complexităţii cauzei şi a muncii prestate de avocat, precum şi a faptului că pretenţiile formulate au fost încuviinţate în parte.
Totodată, fiind în culpă procesuală, au fost obligaţi apelanţii B.A.L. şi S.C. C.P.C. S.R.L., în solidar, să plătească pârâtei S.C. R. S.R.L. suma de 2000 iei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva deciziei curţii de apei au declarai recurs, în termen legal, reclamanţii şi pârâtele S.C. R. S.R.L. şi S.C. U.A. S.A.
D. Recurenţii-reclamanţi au invocat următoarele motive:
1. Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - în mod greşit instanţa de apel nu a anulat sentinţa apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în condiţiile în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecarea fondului.
Astfel, prima instanţă s-a pronunţat doar asupra excepţiilor invocate de către pârâte, respectiv excepţia prematurităţii şi excepţia autorităţii de lucru judecat, fără să evoce fondul cauzei, caz în care, faţă de dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare, mai ales că prin apelul formulat se solicitase expres acest lucru.
2. Art 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
- în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că prin cererea de apel s-au solicitat şi sume care intră sub incidenţa prevederilor art. 294 alin. (1) şi 2 C. proc. civ., iar criticile din apel prin care se urmăreşte schimbarea sentinţei, în sensul obligării intimaţilor la piaţa lor, sunt inadmisibile.
În apelul reclamanţilor nu s-au făcut modificări ale cererii introductive, ci doar s-au explicitat şi lămurit capetele de cerere ale acţiunii.
Având în vedere precizările făcute în apel privitor la sumele cerute la pct. A, şi anume faptul că în ceea ce priveşte capătul de cerere de la pct. a.I, suma de 361,75 RON plătibilă lunar reprezintă diferenţa între indemnizaţia pentru însoţitor acordată prin Decizia nr. 252754 din 17 iunie 2008, în cuantum de 500 RON, şi maximul prevăzut la art. 49 alin. (1) lit. e) din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că această sumă a făcut obiectul hotărârii penale pronunţate. Acest capăt de cerere nu a fost soluţionat prin hotărârea instanţei penale şi nici nu a făcut obiectul judecăţii în faţa instanţelor penale, cu atât mai mult cu cât decizia de pensionare este ulterioară soluţionării dosarului penal.
- În ceea ce priveşte capătul de cerere de la pct. a.II, respectiv suma de 30.000 euro daune morale către B.A.L., aşa cum s-a arătat, între data accidentului şi data Deciziei nr. 252754 din 17 iunie 2008, reclamantul victimă a accidentului a fost în totalitate lipsit de orice venit, cu excepţia sumei de 1.500 RON dată de către persoana responsabilă de accident, cu toate că în această perioadă dificilă a fost nevoie de sume considerabile pentru îngrijirile medicale din ţară, Germania şi Ungaria. Acest aspect nu a fost soluţionat de către instanţa de apel.
- Nici capătul de cerere de la pct. b.II, referitor la suma de 60,000 euro daune morale pentru B.B., cu dobânda aferentă calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective, nu a primit o soluţie şi o motivare corecte.
Instanţa de apel a reţinut doar că instanţa penală a avut în vedere un prejudiciu moral global suferit de către reclamantul B.B., fără a se avea în vedere că actul generator de prejudicii a fost ulterior soluţionării cauzei penale. Asupra acestei sume nu se poate considera că operează autoritatea de lucru judecat, fiind distinctă de daunele morale acordate prin hotărârile date în cadrul procesului penal, cauza acestor daune rezultând din atitudinea şi modul nelegal de a acţiona al asigurătorului, ulterior procesului penal.
Nu se poate susţine că instanţa penală ar fi avut în vedere şi eventualitatea faptului invocat de reclamant, respectiv modul de comportare ulterior judecării cauzei penale. Faptul generator nu este cel ce a fost discutat în procesul penal, accidentul de circulaţie, iar modul de acţiune ulterior, respectiv neconformarea cu prevederile legale în ceea ce priveşte plata despăgubirilor stabilite, întârzierea cu aproape un an a îndeplinirii obligaţiilor intimatei S.C. U. nu a făcut şi nici nu putea face obiectul cauzei penale.
Prejudiciul global la care face referire instanţa de apel se referă la fapta penală şi prejudiciul adus de către aceasta lui B.B., strict cu referire la accidentul de circulaţie şi nu la modul ulterior de acţiune al intimatei S.C. U.
Afirmaţiile intimatei în sensul că a achitat despăgubirile stabilite în cadrul procesului penal de bună voie sunt neadevărate. Această plată s-a făcut mult după data la care, în mod legal, ar fi trebuit să o facă şi folosind abuziv toate mijloacele procesuale pentru a evita plata sau măcar amânarea plăţii sumelor pe care trebuia să le achite - intimata a formulat contestaţie la executare, respinsă de instanţă.
Faţă de cele arătate, motivarea reţinută de către instanţa de apel, în sensul că deşi nu contestă întârzierea în executarea obligaţiilor S.C. U. S.A., are serioase rezerve cu privire la posibilitatea reparării unui asemenea prejudiciu pe calea acordării daunelor morale, dat fiind faptul că în dispozitivul titlului executoriu a fost prevăzută acordarea dobânzii legale, este contradictorie.
Instanţa de apel nu a reţinut cele precizate de reclamanţi în ceea ce priveşte întârzierea în îndeplinirea obligaţiilor, cu toate că prin art. 37 din Ordinul nr. 14/2011 se stabileşte o penalitate de 0,2% pe zi întârziere dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos. Este, astfel, evident că intimata a procedat în dispreţul legii şi prin aceasta a continuat să provoace în mod inutil suferinţe reclamantului, prin lipsirea acestuia de mijloacele de trai şi pentru efectuarea procedurilor medicale.
Instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că starea gravă produsă prin accident rezultă şi din interpretarea neurologică de specialitate din 13 februarie 2008, Dr. G.K., conform căreia viaţa personală este afectată în mod ireversibil şi grav, viaţa profesională, de asemenea, este afectată grav şi iremediabil, precum şi din Decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr. 451 din 28 februarie 2013, în care se precizează expres "capacitatea de muncă pierdută în totalitate + capacitatea de autoîngrijire pierdută în totalitate". Coşmarurile nocturne permanente prin care se retrăieşte momentul accidentului, problemele pe care consideră că le-a creat familiei atât din punct de vedere emoţional cât şi material (din susţinător al familiei ajungând în situaţia de a nu avea niciun venit şi nici nu mai poate să spere o atenuare sau anulare a acestei situaţii), faptul că frecvent are stări de depresie, momente în care regretă că a scăpat cu viaţă din accident, toate aceste traume au fost accentuate şi de către intimată care, în mod abuziv, a procedat la amânarea plăţii sumelor la care era obligată şi care ar fi dus la o ameliorare a suferinţelor morale încercate.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut în mod total eronat faptul că în acea perioadă a fost limitat la un venit lunar de 1.500 RON. Suma de 1.500 RON a fost plătită o singură dată de către R.I. şi nu a fost o sumă lunară, acest fapt fiind precizat şi în cadrul hotărârilor penale.
Motivarea reţinută de către instanţa de apel, în sensul că susţinerile privind tentativa de suicid a reclamantului B. nu au fost dovedite, este netemeinică, dat fiind atât cele ce rezultă din Decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr. 451 din 28 februarie 2013, cât şi susţinerile tăcute. Dacă instanţa de apel ar fi avut îndoieli asupra acestor aspecte ar fi trebuit, în virtutea rolului activ al instanţelor, să solicite prezenţa apelantului B.B. şi supunerea acestuia la un interogatoriu pentru lămurirea stării de fapt şi a realităţii celor afirmate.
- Nici în ceea ce priveşte capătul de cerere de la pct. a.III, privind suma de 90.000 RON daune materiale, beneficiu nerealizat, pentru apelanta S.C. C.P.C. S.R.L., instanţa de apel nu a făcut o motivare clară a cauzelor/motivelor ce au fost avute în vedere pentru respingerea acestui capăt de cerere, cu atât mai mult cu cât asupra acestui capăt de cerere instanţa penală a dat îndrumări de a se soluţiona pe calea unei acţiuni civile, atât prin Sentinţa penală nr. 174 din 16 octombrie 2009, cât şi prin Decizia penală nr. 179/A din 02 mai 2011 pronunţată în dosar nr. 1553/242/2008 al Tribunalului Cluj.
3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Instanţa de apel a precizat că identitatea nu trebuie raportată la dispozitivul hotărârilor, ci la obiectul pretenţiilor deduse judecăţii, independent dacă ele au fost încuviinţate sau nu sau de maniera în care au fost expuse considerentele.
Potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, persoana care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Aşadar, autoritatea de lucru judecat nu se manifestă asupra civilului în mod absolut, ci există o triplă limitare.
Instanţa de apel a extins în mod nelegal dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen., ceea ce constituie o greşită aplicare a legii.
Tot referitor la autoritatea de lucru judecat, trebuie avut în vedere faptul că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 6 parag. 1 garantează tuturor persoanelor dreptul ca o instanţă să analizeze orice contestaţie legată de drepturi şi obligaţii cu caracter civil (Golder c. Regatul Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18).
Desigur, dreptul de acces la justiţie nu este absolut, fiind admise restricţii în temeiul faptului că statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, restricţiile aplicate nu ar putea restrânge accesul deschis individului în aşa fel încât sau până la punctul în care dreptul este atins în substanţa sa însăşi. De asemenea, restricţiile nu se armonizează cu art. 6 parag. 1 decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (F.E. c. Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998, CEDH 1998-V11I, p. 3349 şi Yagtzilar şi alţii c. Greciei nr. 41727/98, CEDH 2001-XII).
Excepţia autorităţii de lucru judecat, care vizează să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă, urmăreşte un scop legitim. Dacă acest obiectiv pare legitim în sine, el merită o analiză concretă în fiecare cauză, fără a uita contextul general al cauzei.
Rolul Curţii nu este nicidecum să controleze art. 1201 C. civ. ca atare, ci să verifice dacă modalitatea în care instanţele naţionale au respins acţiunea, prin aplicarea dispoziţiilor legale în materie de autoritate de lucru judecat, a respectat dreptul reclamantului de acces la justiţie (Yagtzilar şi alţii c. Greciei şi Skondrianos c. Greciei, nr. 63.000/00, 74,291/01 şi 74.292/01, 18 decembrie 2003).
Curtea consideră că accesul la justiţie, numai pentru a se respinge o acţiune ca urmare a reţinerii autorităţii de lucru judecat, nu respectă dispoziţiile imperative ale art. 6 parag. 1 din Convenţie, persoana fiind astfel lipsită de posibilitatea clară şi concretă de a avea acces la o instanţă care să statueze asupra contestaţiei sale referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil (C.E.D.O., cauza Lungoci c. României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, M. Of. nr. 588 din 7 iulie 2006; cauza Caracas c. României, Hotărârea din 29 iunie 2006).
În concluzie, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei atacate, prin admiterea apelului lor şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii, aşa cum a fost formulată.
ID. Recurenta-pârâtă S.C. R. S.R.L. a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:
1. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
Raportat la aceste dispoziţii legale, instanţa de apel era obligată să analizeze apelul formulat de reclamantul B.B.M. doar în baza probelor administrate în primă instanţă, în condiţiile în care prin cererea de apel şi prin precizarea depusă ulterior nu s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, iar necesitatea administrării acestei probe nu a rezultat din dezbaterea cauzei.
Cu toate acestea, instanţa de apel a încuviinţat apelanţilor-reclamanţi înscrisurile depuse la fond după rămânerea în pronunţare a cauzei şi înscrisurile depuse la termenul din 08 noiembrie 2003, contrar dispoziţiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
2. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 1169 C. civ., art. 1000 alin. (3) C. civ. şi art. 51 din Normele cuprinse în Ordinul CSA nr. 113133/2006.
Instanţa de apel a apreciat că cererea reclamantului B.B.M. referitoare la despăgubirile materiale este parţial întemeiată, respectiv în limita a 12.696,13 RON, reprezentând 2.108,65 RON cheltuieli cu medicamente efectuate în decembrie 2009 şi mai 2012, 2.174 RON şi 3.235,21 RON cheltuieli cu transportul şi spitalizarea în Ungaria, 1.077 RON cheltuieli cu traducerea actelor medicale, 43,41 RON cheltuieli poştale, 284,8 RON cheltuieli notariale, 18 RON contravaloare asigurare de sănătate, 2.242,56 RON cheltuieli pentru recuperare la Băile Felix, 1.512,5 RON cheltuieli transport ambulantă.
Această soluţie este nelegală, deoarece pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală este necesar a fi dovedite existenţa condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv caracterul cert şi actual al prejudiciului şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciul solicitat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecaţii trebuie să o dovedească, or, în speţă, înscrisurile încuviinţate de instanţă nu dovedesc caracterul cert şi actual al prejudiciului şi raportul de cauzalitate dintre fapta pretins cauzatoare a prejudiciului şi prejudiciu.
În conformitate cu art. 51 din Normele cuprinse în Ordinul CSA nr. 113133/2006, eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, se vor achita conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare, or despăgubirile acordate de instanţa nu au fost dovedite raportat la aceste dispoziţii legale.
3. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.
La data producerii accidentului de circulaţie, 12 octombrie 2007, pârâta S.C. R. S.R.L. era asigurată pentru cazurile de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de circulaţie, conform contractului de asigurare încheiat cu asigurătorul S.C. U.V.I.G. S.A., actualmente U.A. S.A.
Pârâtul R.I. era la data producerii accidentului angajatul pârâtei S.C. R. S.R.L.
Potrivit art. 51 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 şi 50, se acordă şi în cazul în care cel care conducea vehiculul răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul.
Potrivit art. 54 din lege, despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului, în calitate de intervenienţi forţaţi.
Potrivit art. 55 din lege, despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.
Din dispoziţiile legale anterior menţionate rezultă că obligativitatea încheierii şi menţinerii valabilităţii contractelor de asigurare are ca raţiune, pe de o parte, protecţia victimelor accidentelor de circulaţie şi siguranţa desdăunării acestora, iar, pe de altă parte, eliberarea persoanelor fizice şi juridice de riscurile de a acoperi personal pagubele produse prin accidente de circulaţie.
Raportat la aceste dispoziţii, precum şi la incidenţa răspunderii contractuale a asigurătorului, rezultă că, în speţă, pârâta S.C. R. S.R.L., în calitate de comitent, este ţinută să răspundă în solidar cu prepusul său faţa de victima accidentului, respectiv faţă de reclamantul B.B.M., doar pentru sumele de bani ce exced plafonului maxim stabilit prin poliţa de despăgubire şi nu în solidar cu asigurătorul.
IID. Recurenta-pârâtă S.C. U.A. S.A. a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:
1. Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a analizat excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile de conciliere directă, ca urmare a nerespectării termenului de 30 zile prevăzut de art. 7201 alin. (2) şi (5) C. proc. civ.
Convocarea la conciliere s-a făcut pentru data de 08 octombrie 2010, iar S.C. U. a primit actele la data de 22 septembrie 2010.
Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 12 octombrie 2010, fără a fi respectat termenul de 30 de zile libere, prevăzut de lege, între data primirii convocării la conciliere şi data introducerii acţiunii.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că pentru susţinerea pretenţiilor nu a fost comunicat niciun act doveditor cu prilejul convocării la conciliere directă. în lipsa oricărui document din care să rezulte cuantumul sumelor pretinse, S.C. U. nu a putut stabili dacă pretenţiile cuprinse în conciliere sunt justificate sau nu.
Întrucât termenul de 30 zile libere prevăzut de lege între data primirii actelor şi data introducerii acţiunii nu a fost respectat şi nu au fost comunicate actele doveditoare ale pretenţiilor decât cu ocazia judecării apelului, rezultă că procedura de conciliere directă nu a fost îndeplinită în condiţiile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., urmând ca acţiunea să fie respinsă ca atare.
2. Hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
Raportat la aceste dispoziţii legale, instanţa de apel era obligată să analizeze apelul formulat doar în baza probelor administrate în primă instanţă, întrucât prin cererea de apel şi prin precizarea depusă nu s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, iar necesitatea administrării acestor înscrisuri nu a reieşit din dezbateri.
3. Obligarea S.C. U. în solidar cu pârâţii R.D. şi S.C. R. S.R.L. este nelegală, fiind încălcate dispoziţiile legale ce reglementează solidaritatea pasivă, dar şi prevederile legii speciale ce reglementează contractul de asigurare.
Potrivit art. 1041 C. civ., solidaritatea pasivă nu se prezumă, ci trebuie expres prevăzută prin lege ori prin convenţia părţilor.
Pentru a stabili dacă între S.C. U. şi ceilalţi pârâţi există solidaritate pasivă trebuie stabilite în mod corect natura raporturilor juridice dintre părţi şi dacă legea ori contractul prevede solidaritatea pasivă.
Raportul juridic dintre pârâţii R.D. şi R. S.R.L., întemeiat pe art. 1000 alin. (3) C. civ., implică şi solidaritatea pasivă prevăzută expres de art. 1003 C. civ.
Raportul juridic dintre asigurat, persoana vinovată de producerea accidentului rutier şi asigurător ia naştere în temeiul contractului de asigurare. Contractul de asigurare obligatorie pentru pagube cauzate terţilor prin accidente de autovehicule, reglementat de cap. III din Legea 136/1996, nu prevede solidaritatea pasivă a asiguratului şi asigurătorului faţă de cel prejudiciat prin accidentul rutier.
Decizia 1/2005 a ICCJ a stabilit că asigurătorul execută o obligaţie contractuală şi nu răspunde în solidar cu persoana care a cauzat prejudiciul sau cu asiguratul. Obligaţia asigurătorului are o natură contractuală şi nu una delictuală.
Asigurătorul execută o obligaţie contractuală în baza contractului încheiat cu asiguratul, dar nu răspunde în solidar cu acesta.
Rezultă că obligaţia asigurătorului este una contractuală, angajată în baza contractului de asigurare încheiat cu asiguratul şi nu o formă a răspunderii civile delictuale, iar decizia atacată este dată cu încălcarea prevederilor art. 1041 C. civ. şi ale Legii nr. 136/1995, care nu prevăd solidaritatea asigurătorului cu asiguratul ori persoana vinovată de producerea accidentului rutier, ceea ce impune modificarea hotărârii atacate în sensul înlăturării obligaţiei solidare de plată stabilită în sarcina asigurătorului.
4. Incidenţa în cauză a art. 132 şi art. 7201 C. proc. civ. şi a art. 51 din Normele cuprinse în Ordinul CSA nr. 113133/2006 a fost nesocotită sau greşit aplicată.
Raportat la înscrisurile depuse până la închiderea dezbaterilor de către apelantul-reclamant B.B.M., la sumele pretinse de acesta şi la cele acordate de instanţa de apel, rezultă că sumele pretinse de reclamant se referă la cheltuieli care au fost făcute după data introducerii cererii de chemare în judecată şi nu s-a stabilit existenţa unei legături de cauzalitate între sumele solicitate şi fapta ilicită a pârâtului R.D.
Nu au fost depuse acte medicale, recomandări medicale, reţete, adeverinţe care să ateste că starea de sănătate a apelantului s-a înrăutăţit sau că prejudiciul pe care îl suferă nu putea fi cunoscut la data soluţionării cererii de despăgubire în procesul penal.
Rezultă, însă, din actele medicale depuse de către apelant în procesul penal şi din toate susţinerile acestuia că starea sa nu s-a agravat, dimpotrivă, la acest moment apelantul poate să călătorească, să se deplaseze cu cadrul, poate participa la şedinţe de recuperare fizică, poate să meargă în staţiune.
Chiar dacă au fost acordate cheltuieli pentru operaţii în străinătate, nu s-a făcut dovada cu acte medicale. Acestea au fost efectuate recent şi nu ca urmare a agravării stării de sănătate, ci pentru că apelantul-reclamant a înţeles să facă eforturi pentru încetarea stării sale de invaliditate, întrucât starea sănătăţii apelantului nu s-a agravat după data pronunţării hotărârii instanţei de fond şi nici nu s-a afirmat ori adus vreo probă în sens contrar, cererea acestuia de acordare a unor daune materiale nu se impunea a fi admisă de către instanţa de apel.
Instanţa de apel a încălcat prevederile art 132 C. proc. civ. şi ale art. 7201 C. proc. civ., întrucât a admis pretenţiile reclamantului-apelant B.B.M. pentru cheltuieli efectuate ulterior datei de 12 octombrie 2010, data introducerii cererii de chemare în judecată.
De asemenea, au fost nesocotite prevederile art. 51 lit. d) din Normele cuprinse în Ordinul CSA nr. 113133/2006, potrivit cărora, în cazul vătămării corporale, despăgubirile ce pot acorda în baza contractului de asigurare obligatorie includ "eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale probate cu documente justificative şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare".
Acordarea unor despăgubiri pentru acoperirea unor costuri legale de traduceri acte, cheltuieli pentru recuperare la Băile Felix, operaţii în străinătate, medicamente care nu au prescripţii/recomandări medicale excede art. 51 lit. d) din Normele cuprinse în Ordinul CSA nr. 113133/2006.
În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca fiind prematură, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Recurenta-pârâtă S.C. R. S.R.L. a depus, în termen legal, întâmpinări la recursurile reclamanţilor şi pârâtei S.C. U.A. S.A., solicitând respingerea recursului reclamanţilor şi admiterea recursului pârâtei, cu consecinţa modificării deciziei recurate, în sensul menţinerii sentinţei de fond.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
D. Cu privire la recursul reclamanţilor:
1. Recurenţii-reclamanţi impută instanţei de apel că nu a anulat sentinţa atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cât timp prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, respingându-le acţiunea pe excepţia autorităţii de lucru judecat, iar prin apelul formulat, ei solicitaseră expres trimiterea cauzei spre rejudecare.
Art. 297 alin. (1) C. proc. civ. prevede soluţia anularii hotărârii apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe numai atunci când această instanţă, în mod greşit, a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, dacă părţile au solicitat expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.
În speţă, însă, condiţia ca prima instanţă, în mod greşit, să nu fi intrat în judecata fondului nu este îndeplinită, motiv pentru care corect instanţa de apel nu a anulat sentinţa atacată şi nu a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, cum solicitaseră reclamanţii prin cererea de apel.
Astfel, prima instanţă a respins, ca neîntemeiate, pretenţiile vizând perioada ulterioară pronunţării sentinţei penale prin care s-a soluţionat latura civilă a procesului penal, ceea ce echivalează cu intrarea în cercetarea fondului acestor pretenţii.
Cu privire la pretenţiile vizând perioada anterioară pronunţării sentinţei penale, s-a admis, într-adevăr, excepţia autorităţii de lucru judecat, dar această soluţie este corectă, pentru considerentele ce se vor expune în continuare, în analiza motivului de recurs referitor la dezlegarea dată excepţiei autorităţii de lucru judecat. Or, în aceste condiţii, admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat nu echivalează cu o necercetare a fondului care să atragă anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., trimiterea spre rejudecare se dispune numai în cazul în care, în mod greşit, prima instanţă nu a intrat în judecata fondului, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Necercetarea fondului ca efect al admiterii corecte a unei excepţii de procedură nu atrage desfiinţarea hotărârii astfel pronunţate, deoarece nu este rezultatul unei greşeli de judecată sau a unei omisiuni în instrumentarea cauzei, ci este o consecinţă legală a incidenţei în speţă a excepţiei respective.
Aşa fiind, criticile vizând pronunţarea hotărârii recurate cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Nu sunt fondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
2. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii s-au plâns de modul în care instanţa de apel a răspuns criticilor relative la următoarele sume: 361,75 RON, plătibilă lunar; 30.000 euro daune morale către reclamanta B.A.L.; 60.000 euro daune morale către reclamantul B.B.M.; 90.000 RON daune materiale, reprezentând beneficiu nerealizat, către reclamanta S.C. C.P.C. S.R.L.
- Cu privire la suma de 361,75 RON, plătibilă lunar, reprezentând diferenţa dintre indemnizaţia pentru însoţitor acordată prin Decizia nr. 252754 din 17 iunie 2008, în cuantum de 500 RON, şi maximul prevăzut la art. 49 alin. (1) lit. e) din Ordinul nr. 14/2011, s-a susţinut că instanţa de apel a reţinut greşit că intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care suma respectivă fusese solicitată prin acţiune, tăcând obiectul capătului de cerere de la pct. A a.1, cu privire la care în apel s-au adus doar precizări. Totodată, s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că aceeaşi sumă a făcut obiectul judecăţii în faţa instanţei penale.
Prin modul în care au fost dezvoltate în cererea de recurs, criticile vizând suma de 361,75 RON, plătibilă lunar, nu pun în discuţie nemotivarea, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii, spre a putea fi încadrate în cazul de modificare indicat de recurenţi - art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci pronunţarea hotărârii atacate cu aplicarea greşită a legii, ceea ce permite încadrarea lor în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă vor fi analizate în continuare.
Astfel, contrar susţinerilor din recurs, la pct. A a.I din cererea de chemare în judecată, ca, de altfel, la niciun alt punct din această cerere, nu se regăseşte solicitarea de acordare a sumei de 361,75 RON, plătibilă lunar, către reclamantul B.B.M.. Suma de 361,75 RON, plătibilă lunar, a fost solicitată prin acţiune de către reclamanta B.A.L. - pct. A aD.
Reclamantul B.B.M. a solicitat suma de 361,75 RON, plătibilă lunar, reprezentând diferenţa dintre indemnizaţia pentru însoţitor acordată prin Decizia nr. 252754 din 17 iunie 2008 şi maximul prevăzut la art. 49 alin. (1) lit. e) din Ordinul nr. 14/2011,
Abia în apel, prin notele precizatoare din dosarul apel, astfel că este vorba despre o cerere nouă, formulată direct în calea de atac a apelului şi, ca atare, inadmisibilă raportat la dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care interzic cererile noi în apel.
Rezultă că, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, incidenţa dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. în privinţa sumei de 361,75 RON, plătibilă lunar, solicitată de reclamantul B.B.M., criticile formulate pe acest aspect în recurs nefiind fondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe de altă parte, instanţa de apel nu a reţinut că suma de 361,75 RON, plătibilă lunar, solicitată de către reclamantul B.B.M., a făcut obiectul judecăţii în faţa instanţei penale, cum neîntemeiat se pretinde în recurs.
Ceea ce a reţinut instanţa de apel că a făcut obiectul judecăţii în penal a vizat suma de 361,75 RON, plătibilă lunar, solicitată de către reclamanta B.A.L. la pct. A. a.I din acţiunea pendinte, acest argument fiind adus corect în justificarea confirmării soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat pe acest capăt de cerere, în raport de hotărârea pronunţată pe latură civilă în procesul penal.
Într-adevăr, aşa cum rezultă din considerentele Sentinţei penale nr. 174 din 16 octombrie 2009 a Judecătoriei Huedin, B.A.L. a solicitat în procesul penal, prin cererea de constituire de parte civilă, ca despăgubiri materiale, şi suma de 361,75 RON plătibilă lunar, reprezentând diferenţa dintre venitul realizat anterior accidentului şi indemnizaţia de însoţitor primită pentru invaliditate. Cum această sumă a fost solicitată şi în procesul pendinte, de către aceeaşi parte, cu aceIaşi titlu, de la aceleaşi părţi, în mod corect instanţa de apel a reţinut în privinţa ei incidenţa excepţiei autorităţii de lucru judecat, fiind întrunită condiţia triplei identităţi de elemente cerută de art. 1201 C. civ. - părţi, obiect şi cauză - între acţiunea civilă formulată în dosarul penal şi acţiunea civilă pendinte. Ca atare, nici sub acest aspect nu devine aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
- Cu privire la suma de 30.000 euro daune morale, solicitată de către reclamanta B.A.L., s-a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat.
Critica nu este fondată, din considerentele deciziei recurate rezultând că instanţa şi-a motivat soluţia cu privire la suma în discuţie, situaţie în care nu devine incident cazul de modificare prevăzut de art 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut de către instanţa de apel că, în privinţa cererii reclamantei B.A.L. de acordare a daunelor morale de 30.000 euro, operează excepţia autorităţii de lucru judecat, raportat la hotărârea pronunţată în procesul penal, întrucât aceeaşi suma a fost solicitată de către aceeaşi parte, cu acelaşi titlu, de la aceleaşi părţi şi în cadrul procesului penal, existând între cele două acţiuni civile - cea formulată în procesul penal şi cea din procesul pendinte - tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ., iar faţă de existenţa autorităţii de lucru judecat o reanalizare pe fond a aceloraşi pretenţii în prezentul dosar nu mai este posibilă, pentru că s-ar înfrânge principiul securităţii raporturilor juridice şi s-ar încălca dreptul părţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
- Cu privire la suma de 60.000 euro, reprezentând daune morale, solicitată de către reclamantul B.B., s-a invocat nemotivarea prin raportare la toate apărările părţii, respectiv motivarea contradictorie a instanţei de apel.
În justificarea soluţiei pe cererea de daune morale formulată de reclamantul B.B.M., instanţa de apel a reţinut că, prin hotărârile pronunţate în procesul penal, reclamantului i-au fost acordate daune morale în cuantum de 150,000 euro, în considerarea unui prejudiciu moral global suferit ea urmare a accidentului de circulaţie din data de 12 octombrie 2007, instanţa penală ţinând cont de toate circumstanţele concrete ale cauzei din momentul acordării, cât şi de circumstanţele ulterioare, şi anume că reclamantul are în continuare nevoie de tratament recuperator diversificat şi complex, urmând a fi supus altor intervenţii, că a ajuns să fie dependent de ajutorul celor din jur, fiind nevoit să suporte tratamente recuperatorii dureroase şi complexe.
Este adevărat că reclamantul B.B.M. a invocat că faptul cauzator al prejudiciului moral reclamat în prezenta cauză nu l-ar constitui accidentul de circulaţie a cărui victimă a fost şi pe care l-a avut în vedere instanţa penală atunci când i-a acordat daune morale, ci executarea cu întârziere, de către asigurător, a obligaţiei de plată a sumelor acordate ca despăgubire prin hotărârea penală.
Contrar, însă, susţinerilor din recurs, această apărare a fost avută în vedere de instanţa de apel, care a înlăturat-o cu o motivare pertinentă, aceea că prejudiciul pe care îl poate genera întârzierea în executarea unei obligaţii nu poate avea decât o natură materială şi că repararea unui asemenea prejudiciu se poate realiza pe calea acordării de daune-interese moratorii (sens în care în dispozitivul titlului executoriu s-a prevăzut acordarea dobânzii legale), iar nu pe calea acordării de daune morale.
Pe de altă parte, faptul că prin Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule se prevede o penalitate pe zi de întârziere în caz de nerespectare a termenelor de executare a obligaţiei de plată a despăgubirilor de către asigurător, nu constituie un argument care să justifice acordarea de daune morale reclamantului pentru întârzierea în executarea, de către asigurător, a obligaţiei de plată a despăgubirilor, cum neîntemeiat se pretinde prin motivele de recurs. Dimpotrivă, acest argument confirmă concluzia instanţei de apei în sensul că prejudiciul la care dă naştere întârzierea în executarea obligaţiei având ca obiect o sumă de bani este unul strict material, susceptibil de reparare pe calea acordării daunelor-interese moratorii, iar nu pe calea acordării de daune morale, pentru ca stabilirea printr-un act normativ a penalităţilor pentru întârzierea în executarea unei obligaţii reprezintă o evaluare legală a daunelor-interese moratorii cuvenite creditorului tocmai ca echivalent al prejudiciului material suferit pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de către debitorul său.
Recurenţii au invocat şi caracterul contradictoriu al motivării deciziei atacate, faţă de faptul că instanţa de apel a reţinut, pe de o pare, că nu contestă întârzierea în executarea obligaţiei de plată de către asigurător, iar, pe de altă parte, că are serioase rezerve cu privire la posibilitatea reparării unui asemenea prejudiciu pe calea acordării daunelor morale, dat fiind faptul că în dispozitivul titlului executoriu a fost prevăzută acordarea dobânzii legale.
Critica nu este fondată.
Recurenţii redau trunchiat argumentele pentru care instanţa de apel a considerat că prejudiciul cauzat prin întârzierea executării, de către asigurător, a obligaţiei de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârea instanţei penale nu poate fi reparat pe calea acordării daunelor morale.
Instanţa de apel a reţinut că deşi nu contestă întârzierea executării, de către asigurător, a obligaţiei de plată a despăgubirilor acordate prin hotărârea instanţei penale, are serioase rezerve cu privire ia posibilitatea reparării unui asemenea prejudiciu pe calea acordării daunelor morale, dat fiind faptul că în dispozitivul titlului executoriu a fost prevăzută acordarea dobânzii legale, menite să asigure tocmai repararea prejudiciului suferit prin întârzierea executării obligaţiei ce are ca obiect o sumă de bani, respectiv dobânda moratorie, pentru a trage apoi concluzia că repararea aceluiaşi prejudiciu, de natură eminamente materială, pe calea acordării daunelor morale, nu poate fi dispusă.
Raţionamentul instanţei nu este contradictoriu, ci argumentele pe care le cuprinde concură, în mod logic, la concluzia finală. Astfel, instanţa a recunoscut că întârzierea în executarea unei obligaţii este generatoare de prejudiciu, dar a justificat de ce prejudiciul astfel cauzat nu poate fi reparat pe calea acordării de daune morale, respectiv pentru că natura sa este una eminamente materială, iar repararea unui asemenea prejudiciu se poate realiza pe calea acordării de daune-interese moratorii, sens în care în dispozitivul titlului executoriu s-a şi prevăzut acordarea dobânzii legale.
În concluzie, urmează a se reţine că instanţa de apel şi-a motivat soluţia cu privire la cererea reclamantului B.B.M. de acordare a daunelor morale, analizând şi apărarea părţii relativă la cauza prejudiciului moral reclamat în prezentul litigiu, iar argumentele aduse în susţinerea acestei soluţii nu sunt contradictorii, nefiind astfel întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Recurentul B.B.M. a imputat instanţei de apel şi faptul că a apreciat greşit ca fiind nedovedite susţinerile lui referitoare la starea gravă generată de accidentul de circulaţie a cărui victimă a fost, traumele psihice suferite, lipsa mijloacelor financiare, tentativa de suicid, sens în care a făcut trimitere la probele administrate care, în opinia sa, ar dovedi toate aceste împrejurări.
Modul în care instanţa de apel a apreciat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie, însă, motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 şi art. 304, care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt consecutive aprecierii eronate a probelor administrate, fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Ca atare, criticile prin care se tinde la schimbarea situaţiei de fapt, prin reevaluarea probelor administrate nu pot fi analizate, neîncadrându-se în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., care permit cenzura instanţei de recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
- Cu privire la suma de 90.000 RON, daune materiale reprezentând beneficiu nerealizat, solicitată de reclamanta S.C. C.P.C. S.R.L., s-a susţinut că motivarea cu care instanţa de apel a respins acest capăt de cerere nu este clară.
Contrar susţinerilor din recurs, nu poate fi reţinută nemotivarea deciziei recurate nici cu privire la soluţia data acestui capăt de cerere, spre a fi incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a făcut o expunere clară a argumentelor de fapt şi de drept ce fundamentează soluţia pronunţată, ceea ce răspunde exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că şi în privinţa capătului de cerere având ca obiect plata sumei de 90.000 RON, daune materiale reprezentând beneficiu nerealizat, către reclamanta S.C. C.P.C. S.R.L., operează excepţia autorităţii de lucru judecat, dat fiindcă, prin acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, partea civilă S.C. C.P.C. S.R.L. a solicitat aceeaşi sumă, cu aceIaşi titlu, de la aceleaşi părţi. Pentru a demonstra identitatea de părţi, obiect şi cauză cerute de art. 1201 C. civ., instanţa de apel a redat pretenţiile cu care S.C. C.P.C. S.R.L. s-a constituit parte civilă în procesul penal şi cele deduse judecăţii în litigiul pendinte, or expunerea acestor elemente configurează raţionamentul necesar în justificarea unei soluţii date pe excepţia autorităţii de lucru judecat.
3. Nici criticile privind nelegalitatea hotărârii recurate sub aspectul soluţiei de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat nu sunt fondate, nefiind întrunite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, în dezlegarea excepţiei autorităţii de lucru judecat nu erau incidente dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen., spre a se putea susţine greşita lor aplicare la speţă, cum neîntemeiat pretind recurenţii.
Art. 22 alin. (1) C. proc. pen. prevede că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Această autoritate a lucrului judecat în penal, pe care o consacră dispoziţiile legale evocate şi care se opune judecăţii ulterioare în civil cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, interzicând reluarea dezbaterii asupra acestor aspecte, nu reprezintă decât aplicarea efectului pozitiv al lucrului judecat al hotărârii penale cu privire la chestiunile litigioase tranşate pe latura penală, şi anume existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Nu, însă, aceasta este problema care s-a ridicat în speţă, ci aceea dacă între acţiunea civilă pendinte şi cea care a tăcut obiectul laturii civile a cauzei penale, soluţionată prin hotărâre definitivă a instanţei penale, există tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ. pentru a funcţiona excepţia autorităţii de lucru judecat.
Astfel, în cadrul procesului penal generat de accidentul de circulaţie din 12 iulie 2007, a cărui victimă a fost reclamantul B.B.M., s-au constituit părţi civile B.B.M., B.A.L. şi S.C. C.P.C. S.R.L. împotriva autorului accidentului, R.D., comitentului acestuia, S.C. R. S.R.L. (asigurat RCA) şi asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, S.C. U.V.D.G. S.A.. Rezultă că acţiunii penale i-a fost alăturată acţiunea civilă, iar din verificarea hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă şi în căile de atac (Sentinţa penală nr. 174/2009 a Judecătoriei Huedin, Decizia penală nr. 179/A/2011 a Tribunalului Cluj şi Decizia penală nr. 1676/R/2011 a Curţii de Apel Cluj) rezultă că instanţa penală a soluţionat şi latura civilă a cauzei.
În litigiul pendinte, instanţa a fost învestită cu a doua acţiune civilă în despăgubiri de către reclamanţii B.B.M., B.A.L. şi S.C. C.P.C. S.R.L., tot ca urmare a accidentului de circulaţie din 12 octombrie 2007, situaţie în care, în mod corect, instanţa de fond şi cea de apel au verificat dacă între această a doua acţiune şi acţiunea civilă anterioară, exercitată şi soluţionată irevocabil în procesul penal, există tripla identitate de elemente - părţi, obiect şi cauză - cerută de art. 1201 C. civ. pentru a opera excepţia autorităţii de lucru judecat.
Este, aşadar, vorba despre autoritatea de lucru judecat, ca excepţie procesuală, care paralizează o a doua acţiune civilă introdusă în condiţii identice cu una anterioară rezolvată irevocabil, fiind fără relevanţă sub acest aspect că prima acţiune civilă a fost soluţionată în cadrul laturii civile a procesului penal, prin hotărâre a instanţei penale.
Prin urmare, în mod legal instanţa de fond şi cea de apel au avut în vedere, în dezlegarea excepţiei autorităţii de lucru judecat, dispoziţiile art. 1201 C. civ., iar nu pe cele ale art. 22 alin. (1) C. proc. pen., criticile în acest sens nefiind fondate.
Pe de altă parte, confirmând soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat cu privire la pretenţiile pentru perioada dintre data accidentului de circulaţie şi data hotărârii de primă instanţă în materie penală, raportat la Sentinţa penală nr. 174/2009 a Judecătoriei Huedin, modificată prin Decizia penală nr. 179/A/2011 a Tribunalului Cluj, modificată prin Decizia penală nr. 1676/R/2011 a Curţii de Apel Cluj, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente - art. 1201 C. civ.
Astfel, din considerentele Sentinţei penale nr. 174/16,10.2009 a Judecătoriei Huedin, rezultă că prin acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, partea civilă B.A.L. a solicitat obligarea inculpatului R.I., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. R. S.R.L. şi cu asigurătorul S.C. U.V.D.G. S.A., la plata sumelor de 2.064,77 euro, 5.511,13 RON şi 361,75 RON lunar, ultima reprezentând diferenţa dintre venitul realizat anterior accidentului şi indemnizaţia de însoţitor primită pentru invaliditate, cu titlu de daune materiale şi 30.000 euro cu titlu de daune morale, iar partea civilă S.C. C.P.C. S.R.L. a solicitat obligarea, în solidar, a aceloraşi părţi la plata sumelor de 90.000 RON, reprezentând beneficiu nerealizat şi 912,47 euro, ca diferenţă între suma de 5.000 euro deja plătită şi suma de 5.912,47 euro pentru autoutilitara D. implicată în accident, cu titlu de daune materiale, plus dobânda legală aferentă acestor sume de la data pronunţării hotărâţii şi până la data plăţii efective.
Prin acţiunea dedusă judecăţii în prezentul litigiu, pentru perioada dintre data accidentului de circulaţie din 12 octombrie 2007 şi data pronunţării hotărârii în prima instanţă în materie penală, reclamanta B.A.L. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor R.D. şi S.C. R. S.A., la plata sumelor de 2.064,77 euro, 5.511,13 RON şi 361,75 RON lunar, ultima reprezentând diferenţa dintre venitul realizat anterior accidentului şi indemnizaţia de însoţitor primită pentru invaliditate, cu titlu de daune materiale şi 30.000 euro cu titlu de daune morale, cu dobânda legală aferentă acestor sume de la data pronunţării hotărârii de primă instanţă în materie penală până la data plăţii efective (pct. A a.I, II acţiune), iar reclamanta S.C. C.P.C. S.R.L. a solicitat obligarea, în solidar, a aceloraşi pârâţi la plata sumelor de 90.000 RON, reprezentând beneficiu nerealizat şi 912,47 euro, ca diferenţă între suma de 5.000 euro deja plătită şi suma de 5.912,47 euro pentru autoutilitara D. implicată în accident, cu titlu de daune materiale, cu dobânda legală aferentă acestor sume de la data pronunţării hotărârii de primă instanţă în materie penală până la data plăţii efective (pct. A. a. III din acţiune). Aceleaşi reclamante au solicitat şi obligarea pârâtei S.C. U.A. S.A., în calitate de asigurător, la plata sumelor sus-menţionate, în limita plafonului privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru anul 2007 (pct. B din acţiune).
Analiza comparativă a celor două acţiuni civile relevă că între acestea există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, în ceea ce priveşte pretenţiile reclamantelor B.A.L. şi S.C. C.P.C. S.R.L. pentru perioada dintre data accidentului de circulaţie şi data pronunţării hotărârii de primă instanţă în materie penală, astfel că în limita acestor pretenţii corect s-a reţinut în cauză incidenţa excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Cu referire la identitatea de obiect între cele două acţiuni, recurenţii au contestat argumentul instanţei de apel potrivit căruia această identitate nu trebuie raportată la dispozitivul hotărârii, ci la obiectul pretenţiilor deduse judecăţii, indiferent dacă ele au fost încuviinţate sau nu ori de maniera în care au fost expuse considerentele.
Argumentul instanţei de apel este, însă, corect, fiind în acord cu dispoziţiile art. 1201 C. civ., care raportează identitatea de obiect la cererea în judecată: "Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect (...)".
În fine, recurenţii au susţinut că prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat s-au încălcat prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, în componenta sa vizând dreptul de acces la instanţă.
Nici aceste susţineri nu sunt întemeiate.
Autoritatea de lucru judecat interesează ordinea publică şi are drept scop, pe de o parte, înlăturarea contradicţiilor existente între hotărârile judecătoreşti, iar, pe de altă parte, necesitatea de a pune capăt unor litigii care, prin posibilitatea revenirii pe rolul instanţelor, ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice.
Indiferent că se manifestă prin efectul său negativ care interzice o nouă judecată sau prin funcţia ei pozitivă, care obligă cea de-a doua instanţa să ţină seama de cele statuate anterior, autoritatea de lucru judecat depăşeşte sfera intereselor private, nefiind la îndemâna părţilor să ignore hotărârea anterioară (indiferent că este în profitul sau dauna acestora), după cum nici instanţa nou învestită nu poate nesocoti lucrul judecat anterior.
În aceste condiţii, nu se poate reţine că, prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil al reclamanţilor, întrucât principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, are drept finalitate interzicerea readucerii în faţa instanţelor de judecată a chestiunilor litigioase deja rezolvate şi constituie o limitare justificată a accesului la justiţie recunoscută de reglementările comunitare la care recurenţii fac trimitere.
Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor este nefondat şi îl va respinge ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
ID. Cu privire la recursul pârâtei S.C. R. S.R.L.:
1. Recurenta a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., pe motiv că, în mod greşit, a analizat apelul reclamanţilor luând în considerare şi înscrisurile noi, încuviinţate în calea de atac, deşi nu fuseseră solicitate prin cererea de apel sau cererea precizatoare ulterioară.
Critica nu este fondată.
Este adevărat că în conformitate cu dispoziţiile legale evocate, părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte dovezi decât cele invocate la prima instanţă, dacă nu au fost arătate în motivarea apelului sau în întâmpinare, ceea ce nu este, însă, cazul în speţă.
Astfel, contrar susţinerilor recurentei, prin cererea de apel formulată, reclamanţii au solicitat în mod expres "administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292 C. proc. civ.", aceeaşi solicitare fiind făcută de către reclamanţi şi prin precizările ulterioare aduse apelului.
În aceste condiţii, încuviinţând reclamanţilor apelanţi proba cu înscrisuri şi fundamentându-şi soluţia şi pe înscrisurile noi încuviinţate în calea de atac, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce face inoperant cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
2. Recurenta a invocat pronunţarea hotărârii atacate şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1169 C. civ., art. 1000 alin. (3) C. civ. şi art. 51 din Normele aprobate prin Ordinul CSA 113133/2006.
Din dezvoltarea criticilor vizând încălcarea dispoziţiilor art. 1169 şi 1000 alin. (3) C. civ. nu rezultă, însă, niciun element care să permită încadrarea acestor critici în cazul de nelegalitate invocat - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, partea a invocat nedovedirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv caracterul cert şi actual al prejudiciului şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, susţinând că înscrisurile încuviinţate de instanţă nu dovedesc aceste elemente. Or, prin asemenea susţineri se aduce în discuţie aprecierea probelor administrate de către instanţa de apel, deci o chestiune de fapt, care intră în competenţa exclusivă a instanţelor de fond, sustrasă cenzurii instanţei de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000.
Ca atare, criticile în discuţie nu pot fi analizate, neîncadrându-se în motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Critica vizând încălcarea dispoziţiilor art. 51 din Normele aprobate prin Ordinul CSA 113133/2006, dezvoltată în sensul că despăgubirile materiale acordate de instanţa de apel nu au fost dovedite în conformitate cu aceste dispoziţii legale, se încadrează în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar ea nu este fondată, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Într-adevăr, art 51 lit. d) din Normele evocate prevede condiţia dovedirii cheltuielilor prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, spitalizarea, pentru recuperare, pentru protezare, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative.
Contrar, însă, susţinerilor recurentei, condiţia textului referitoare la dovezile necesare pentru probarea cheltuielilor prilejuite de accident este îndeplinita în speţă.
Astfel, la acordarea despăgubirilor materiale către reclamantul B.B.M., instanţa de apel a avut în vedere cheltuielile prilejuite de accident care au fost probate cu înscrisuri justificative, fiind făcută trimitere expresă de către instanţă la filele din dosar la care se află înscrisurile ce atestă plata cheltuielilor acordate. În ceea ce priveşte medicamentele, condiţia legală a existenţei prescripţiilor medicale a fost prezumata de instanţă, pornind de la natura medicamentelor indicate în chitanţele de plată depuse la dosar, medicamente a căror necesitate nu poate fi negată faţă de starea de sănătate a reclamantului, luând, totodată, în considerare faptul că, pentru medicamentele compensate, reţetele se păstrează la farmacie.
În consecinţă, hotărârea atacată a fost pronunţata cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 51 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 113133/2006.
3. În fine, recurenta a imputat instanţei de apel şi încălcarea dispoziţiilor art. 55 alin. (1) raportat la art. 51 şi art. 54 din Legea nr. 136/1995, susţinând că faţă de aceste dispoziţii legale, în calitatea sa de comitent asigurat, era ţinută să răspundă în solidar cu prepusul său, vinovat de producerea accidentului, faţă de victimă, respectiv faţă de reclamantul B.B.M., doar pentru sumele de bani ce exced plafonului maxim stabilit prin poliţa de asigurare şi nu în solidar cu asigurătorul.
Critica este fondată.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, iar potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din aceeaşi lege, despăgubirile prevăzute la art. 49 se acordă şi în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul.
Pe de altă parte, art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 prevede că, "în cazul stabilirii despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia ..." iar art. 55 alin. (1) din aceeaşi lege prevede că "Despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite".
Din dispoziţiile legale evocate rezultă că, pentru prejudiciile suferite de persoana vătămată prin producerea unui accident de vehicule, se naşte, în temeiul contractului de asigurare, obligaţia de plată a asigurătorului RCA în locui persoanei vinovate de producerea accidentului, asigurat RCA, în limitele de despăgubire prevăzute în contract numai în cazul în care întinderea obligaţiei asigurătorului, determinata de limitele de despăgubire prevăzute expres în contractul de asigurare, nu ar fi de natură să acopere în întregime prejudiciul, face posibil ca, pentru pagubele neacoperite să fie angajată obligaţia de plată a persoanei care a cauzat prejudiciul şi/sau a asiguratului, pentru diferenţa de sumă neacoperită de poliţa RCA, dar pe un alt temei, acela al răspunderii civile delictuale.
Aşadar, asigurătorul execută o obligaţie contractuală, care nu poate să depăşească plafonul maxim de despăgubire prevăzut în poliţa RCA, iar pentru pagubele ce depăşesc acest plafon, obligaţia de despăgubire revine persoanei care a cauzat prejudiciul şi/sau asiguratului, răspunderea acestora din urmă fiind, însă, o răspundere civilă delictuală.
Potrivit art. 1041 C. civ., solidaritatea pasivă nu se prezumă, ci trebuie prevăzută expres în lege, or prin nicio dispoziţie a legii în materie de asigurări nu se prevede solidaritatea pasivă între asigurător, persoana care a cauzat prejudiciul şi asigurat. Astfel, asigurătorul răspunde singur, în limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare, iar nu în solidar cu persoana care a cauzat prejudiciul sau cu asiguratul, doar obligaţia acestora din urmă, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, fiind solidară, după cum dispune expres art. 1003 C. civ.
Altfel spus, răspunderea asigurătorului RCA nu este o răspundere în solidar cu a autorului producerii accidentului şi a asiguratului, ci este o obligaţie izvorâtă din contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de vehicule. Numai suma care depăşeşte limita maximă de despăgubire prevăzută în poliţa RCA este suportată de persoana care a cauzat prejudiciul şi/sau asigurat, în condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de C. civ.
Este evident că, prin instituirea caracterului obligatoriu pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pe lângă evitarea insolvabilităţii persoanei asigurate vinovate de producerea pagubei, se dă eficienţă chiar esenţei contractului de asigurare, respectiv asiguratul, în schimbul sumelor plătite, asigură un eveniment viitor şi incert, urmând ca în caz de producere a acestuia să nu îşi vadă diminuat brusc patrimoniul cu valoarea corespunzătoare. Dacă s-ar admite posibilitatea obligării asiguratului la plata despăgubirilor în principal, în subsidiar cu asigurătorul sau chiar în solidar, acesta ar fi pus în situaţia de a-şi vedea diminuat patrimoniul, suportând exact efectele riscului cu privire la care s-a asigurat.
În concluzie, în actuala reglementare a Legii nr. 136/1995, răspunderea asigurătorului RCA este o răspundere contractuală şi nu delictuală, care operează în limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurate, fără a exista solidaritate pasivă între asigurător şi persoana care a cauzat prejudiciul sau asigurat.
Aşa fiind, în mod nelegal instanţa de apel a dispus obligarea, în solidar, a autorului accidentului (pârâtul R.D.), a comitentului acestuia (pârâta S.C. R. S.R.L., asigurată RCA) şi a asigurătorului (pârâta S.C. U.A. S.A.) la plata către reclamantul B.B.M., victima accidentului, a sumei de 12.696,13 RON, cu titlu de despăgubiri materiale.
Potrivit poliţei RCA încheiate între pârâtele S.C. R. S.R.L. şi S.C. U.A. S.A. (fosta S.C. U. S.A.), depusă în copie la dosar, limita maximă de despăgubire pentru vătămări corporale şi deces este de 500.000 euro pentru anul 2007, anul producerii accidentului de circulaţie care a generat prezentul litigiu, iar limita maximă de despăgubire pentru pagube materiale este de 100.000 euro.
Cum despăgubirile materiale stabilite în favoarea persoanei păgubite nu depăşesc limita maximă de despăgubire prevăzută în poliţa RCA, raportat la dispoziţiile sus-menţionate ale Legii nr. 136/1995, în speţă putea fi angajată numai răspunderea asigurătorului RCA, nu şi a autorului accidentului şi a comitentului acestuia, asigurat RCA. Întrucât aceştia din urmă sunt ţinuţi să răspundă, în condiţiile art. 998 - 999, art. 1000 alin. (3) C. civ., numai pentru diferenţa de despăgubire neacoperită de poliţa RCA, ceea ce nu este cazul în speţă, acţiunea formulată de reclamantul B.B.M. împotriva lor, respectiv a pârâţilor R.D. şi S.C. R. S.R.L., pentru plata sumei de 12.696,13 RON, reprezentând daune materiale, este neîntemeiată şi trebuie respinsă ca atare, sens în care se va reforma decizia recurată.
Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul pârâtei S.C. R. S.R.L. este fondat în limita acestui ultim motiv, care face aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei S.C. R. S.R.L. şi va modifica, în parte, decizia atacată, în sensul că va respinge, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul B.B.M. în contradictoriu cu pârâţii R.I. şi S.C. R. S.R.L., pentru plata sumei de 12.696,13 RON, reprezentând daune materiale; celelalte dispoziţii ale deciziei recurate vor fi menţinute.
IID. Cu privire la recursul pârâtei S.C. U.A. S.A.:
1. Recurenta a imputat instanţei de apel încălcarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu ar fi analizat excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile de conciliere directă, ca urmare a nerespectării termenului de 30 zile prevăzut de art. 7201 alin. (2) şi 5 C. proc. civ.
Contrar, însă, susţinerilor recurentei, instanţa de apel a analizat această excepţie invocată în calea de atac, de către asigurător, prin întâmpinare. în acest sens, instanţa de apel a reţinut ca apărările formulate de asigurător prin întâmpinare, privind neîndeplinirea procedurii prealabile de conciliere directă, ca urmare a nerespectării termenului de 30 zile prevăzut de art. 7201 alin. (2) şi (5) C. proc. civ., au fost invocate şi în faţa instanţei de fond, care, prin sentinţa dată, a respins excepţia prematurităţii introducerii cererii, conturată de aceste apărări. Ca atare, instanţa de apel a reţinut că este vorba despre o chestiune care a fost deja tranşată de către tribunal, iar în contextul în care asigurătorul nu a declarat, la rândul său, apel, a apreciat ca inadmisibilă repunerea în discuţie, în această manieră, a unor aspecte care au intrat în puterea de lucru judecat, nefăcând obiectul criticilor din calea de atac.
Prin urmare, critica vizând neanalizarea de către instanţa de apel a excepţiei neîndeplinirii procedurii prealabile de conciliere directă nu este fondată, ceea ce face inaplicabil cazul de casare în care se încadrează - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Recurenta a formulat şi critici privind neîndeplinirea procedurii de conciliere directă în condiţiile art. 7201 C. proc. civ., susţinând că nu a fost respectat termenul de 30 de zile între data convocării la conciliere şi data introducerii acţiunii, iar odată cu convocarea la conciliere nu i-a fost comunicat niciun act doveditor al sumelor pretinse.
Aceste critici nu vizează, însă, argumentele pentru care instanţa de apel a înlăturat apărările recurentei privind neîndeplinirea procedurii prealabile de conciliere directă, astfel cum au fost redate mai sus, situaţie în care respectivele critici nu pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi, ca atare, nu pot fi analizate.
2. Critica vizând pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea dispoziţiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ. este comună cu prima critică din recursul pârâtei S.C. R. S.R.L.
În consecinţă, analiza acestei critici nu va mai fi reluată, urmând a fi avute în vedere în reţinerea caracterului ei nefondat argumentele prezentate la pct. 1 din analiza recursului pârâtei S.C. R. S.R.L.
3. Critica prin care recurenta contestă legalitatea obligării sale în solidar cu autorul accidentului şi comitentul acestuia la plata de daune materiale este fondată, pentru argumentele deja prezentate în analiza criticii având aceIaşi obiect din recursul pârâtei S.C. R. S.R.L.
Concluzia este că asigurătorul RCA, în speţă recurenta-pârâtă S.C. U.A. S.A., răspunde, în temeiul contractului de asigurare, faţă de victima accidentului de vehicul, în limitele de despăgubire prevăzute expres în contractul de asigurare, conform dispoziţiilor art. 49, art. 51 alin. (1), art. 54 alin. (1) şi art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.
În speţă, instanţa de apel a stabilit ca despăgubiri materiale cuvenite victimei accidentului suma de 12.696,13 RON, sumă care nu depăşeşte limita maximă de despăgubire pentru pagube materiale prevăzută în poliţa de asigurare, şi anume suma de 100.000 euro. Ca atare, obligaţia de plată a sumei de 12.696,13 RON, cu titlu de daune materiale, către victima accidentului, cade exclusiv în sarcina asigurătorului S.C. U.A. S.A., în temeiul contractului de asigurare, conform dispoziţiilor legale sus-menţionate, nu şi a persoanei vinovate de producerea accidentului şi a comitentului acesteia, asigurat RCA, Răspunderea acestora din urmă este o răspundere civilă delictuală, care poate fi angajată numai pentru despăgubiri ce depăşesc limita maximă de despăgubire prevăzută în poliţa RCA, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Este motivul pentru care s-a şi admis recursul pârâtei S.C. R. S.R.L., cu consecinţa modificării deciziei recurate în sensul respingerii acţiunii reclamantului B.B.M. faţă de pârâţii R.D. (persoana vinovată de producerea accidentului) şi S.C. R. S.R.L. (comitentul persoanei vinovate de producerea accidentului, asigurat RCA) pentru suma de 12.696,13 RON, cu titlu de daune materiale, astfel că obligaţia de plată a acestora, stabilită de către instanţa de apel în solidar cu cea a asigurătorului, nu mai subzistă, fiind menţinută numai obligaţia de plată a asigurătorului.
Prin urmare, deşi critica recurentei-pârâte S.C. U.A. S.A. vizând nelegalitatea obligării sale în solidar cu autorul accidentului şi comitentul acestuia la plata despăgubirilor materiale este fondată, ea nu poate conduce la admiterea recursului acestei părţi, întrucât nu i-ar aduce niciun efect pozitiv, pârâta S.C. U.A. S.A. rămânând obligată singură la plata despăgubirilor materiale către reclamantul B.B.M., în temeiul răspunderii izvorâte din contractul de asigurare.
4. În cadrul ultimului motiv de recurs s-a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 132 şi art. 7201 C. proc. civ., întrucât a admis pretenţiile reclamantului B.B.M. pentru cheltuieli efectuate ulterior datei introducerii acţiunii.
Contrar susţinerilor recurentei, faptul că în despăgubirile materiale acordate reclamantului au fost incluse şi cheltuieli efectuate ulterior datei introducerii cererii de chemare în judecată nu echivalează cu depăşirea limitelor obiectului cererii introductive de instanţă, deoarece respectivele cheltuieli se subsumează petitului de la pct. A. b.1 al acestei cereri, prin care s-au solicitat daune materiale pentru perioada ulterioară pronunţării hotărârii penale în primă instanţă.
Ca atare, fiind vorba despre cheltuieli ce intră în obiectul cererii introductive de instanţă, nu se pune problema pronunţării hotărârii atacate cu încălcarea art. 132 şi art. 7201 C. proc. civ., criticile în acest sens nefiind fondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De asemenea, recurenta a invocat şi încălcarea art. 51 lit. d) din Normele cuprinse în Ordinul CSA nr. 113133/2006, susţinând că instanţa de apel a acordat despăgubiri pentru cheltuieli ce exced celor prevăzute de aceste dispoziţii legale, respectiv cheltuieli legate de traduceri acte, recuperare la Băile Felix, operaţii în străinătate, medicamente care nu au prescripţii/recomandări medicale.
Nici această critică nu este fondată.
La stabilirea despăgubirilor materiale acordate reclamantului B.B.M., instanţa de apel a avut în vedere şi cheltuielile la care face referire recurenta, respectiv cheltuieli legate de traduceri acte, recuperare la Băile Felix, operaţii în străinătate şi medicamente.
Contrar, însă, susţinerilor din recurs, toate aceste cheltuieli se încadrează în cele prevăzute de art. 51 lit. d) din Normele puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 113133/2006.
Conform textului enunţat, la stabilirea despăgubirilor, în caz de vătămare corporală, se au în vedere "eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative, şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare".
Rezultă că, cheltuielile pentru recuperarea persoanei accidentate sunt prevăzute expres de textul enunţat ca fiind cheltuieli prilejuite de accident, ce trebuie avute în vedere la stabilirea despăgubirilor ce se vor acorda în cazul vătămării corporale, astfel că în mod legal instanţa de apel a inclus în despăgubirile materiale acordate reclamantului B.B.M. contravaloarea cheltuielilor de recuperare la Băile Felix.
Tot în mod expres prevede textul şi cheltuielile cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul şi spitalizarea, motiv pentru care apare ca legală măsura instanţei de apel de acordare de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea medicamentelor, a transportului şi a intervenţiei chirurgicale efectuate de reclamantul B.B.M. în străinătate.
Deşi art. 51 lit. d) din normele evocate nu detaliază care sunt cheltuielile de spitalizare, este neîndoielnic că în această categorie intră orice cheltuieli aferente şi în legătură cu spitalizarea victimei accidentului, fiind astfel corect incluse în cheltuielile de spitalizare în străinătate şi sumele aferente traducerii actelor medicale.
Cât priveşte cheltuielile cu medicamentele, într-adevăr art. 51 lit. d) impune condiţia de a fi dovedite cu prescripţii medicale.
Contrar, însă, celor susţinute de recurentă, în speţa această condiţie este îndeplinită, instanţa de apel prezumând existenţa prescripţiilor medicale pentru medicamentele a căror contravaloare a inclus-o în despăgubirile materiale acordate reclamantului B.B.M., pornind de la natura medicamentelor indicate în chitanţele de plată depuse la dosar, luând, totodată, în considerare faptul că, pentru medicamentele compensate, reţetele se păstrează la farmacie.
În consecinţă, hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 51 lit. d) din Normele puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 113133/2006, ceea ce face inaplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte criticile recurentei în sensul că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate dintre sumele solicitate şi fapta ilicită a pârâtului R.I., că nu s-au depus documente medicale care să ateste agravarea stării de sănătate a reclamantului B.B.M., că nu s-a făcut dovada cheltuielilor pentru operaţii în străinătate, acestea pun în discuţie reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, în raport de dovezile administrate, ceea ce nu mai poate face obiect de analiză al instanţei de recurs, faţă de actuala structură a recursului.
Astfel, motivul de casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, aşa încât criticile referitoare la probe şi situaţia de fapt nu vor fi analizate.
Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge recursul pârâtei S.C. U.A. S.A., ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Întrucât faţă de soluţia de admitere a recursului pârâtei S.C. R. S.A., recurenţii-reclamanţi au căzut în pretenţii faţă de această parte, ei vor fi obligaţi să-i plătească cheltuielile de judecată suportate în faza recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, recurenţii-reclamanţi B.B.M., B.A.L. şi S.C. C.P.C. S.R.L. vor fi obligaţi la plata sumei de 3.332 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă S.C. R. S.R.L., din care 3.000 RON reprezintă onorariu de avocat, dovedit cu copia extrasului de cont de la dosar, iar 332 RON reprezintă contravaloare transport la instanţă, dovedită cu biletele de călătorie de la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta S.C. R. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 210 din 13 decembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, decizia atacată, în sensul că respinge, ca neîntemeiata, acţiunea formulată de reclamantul B.B.M. în contradictoriu cu pârâţii R.D. şi S.C. R. S.R.L., pentru plata sumei de 12.696,13 RON, reprezentând daune materiale.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B.B.M., B.A.L., S.C. C.P.C. S.R.L. şi de pârâta S.C. U.A. S.A. împotriva Deciziei nr. 210 din 13 decembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenţii-reclamanţi B.B.M., B.A.L., S.C. C.P.C. S.R.L. la plata sumei de 3.332 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către recurenta-pârâtă S.C. R. S.R.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2838/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2882/2014. Civil → |
|---|
