ICCJ. Decizia nr. 2837/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2837/2014
Dosar nr. 14/110/2004
Şedinţa publică din 23 octombrie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău la data de 15 aprilie 1997, reclamanţii A.M.M. şi A.M.T. au formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 153 din 20 februarie 1997 a Comisiei Judeţene de Aplicare a Legii nr. 112/1995 Bacău şi au solicitat instanţei să dispună anularea acestei hotărâri şi restituirea în natură a imobilului situat în Bacău, str. G.B. nr. 49, iar în subsidiar, au solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul menţionat.
La termenul de judecată din data de 04 iunie 1997, reclamanţii şi-au modificat cererea de chemare în judecată, arătând că înţeleg să cheme în judecată pe S.C. T. S.A, M.E., M.V., C.C., V.M., T.I., O.I.L., V.I., B.M., B.G., A.A., G.C., G.F., B.C. şi H.M. şi că obiectul cererii lor este revendicarea şi evacuarea pârâţilor din imobilul situat în Bacău, str. G.B. nr. 49 şi terenul aferent în suprafaţă de 1620 mp., constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate şi obligarea terţilor detentori la sistarea şi demolarea unor construcţii efectuate la imobil.
La termenul de judecată din data de 25 martie 1998, reclamanţii au precizat că înţeleg să se judece în contradictoriu şi cu Consiliul Local Bacău, iar la termenul de judecată din data de 22 martie 2002, au solicitat să se constate şi încetarea de drept a contractelor de închiriere încheiate între S.C. T. S.A. (R.), pe de o parte şi B.C., H.M., C.C., B.M.M.V. şi B.M.
La data de 19 septembrie 2002, B.C. a formulat cerere de intervenţie prin care a solicitat să se constate că este chiriaşul imobilului din Bacău, str. G.B., nr. 49 şi a solicitat să-i fie restituite cheltuielile efectuate pentru repararea şi îmbunătăţirea locuinţei precum şi cheltuielile de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 5944 din 19 septembrie 2003, Judecătoria Bacău a admis acţiunea civilă, astfel cum a fost modificată, a constatat nulitatea absolută a Contractelor de vânzare-cumpărare: nr 737 din 18 decembrie 1996, nr. 746 din 19 decembrie 1996, nr. 757 din 20 decembrie 1996, nr. 733 din 19 decembrie 1996, nr. 741 din 13 decembrie 1996, nr. 732 din 19 decembrie 1996, nr. 736 din 19 decembrie 1996, nr. 731 din 19 decembrie 1996 şi nr. 51 din 18 decembrie 1996, încheiate între S.C. T. S.A. Bacău şi M.E., G.C., A.A., V.I., B.G., B.E., O.I.L., T.I., T.A., V.M., G.M. şi G.F.
A obligat intervenienţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bacău, str. G.B., nr. 49 şi suprafaţa de teren aferentă de 1620 m.p. şi a respins, ca nefondate, cererea de evacuare şi cererea cu privire la constatarea încetării contractelor de închiriere formulată de reclamanţi, precum şi cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de intervenientul B.C.
Prin Decizia nr. 418 din 01 aprilie 2004, Curtea de Apel Bacău a anulat Sentinţa nr. 5944 din 19 septembrie 2003 pronunţată de Judecătoria Bacău şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bacău, secţia civilă.
La data de 22 septembrie 2009, intervenienţii A.A., B.G., M.E., I.O.L., T.I. şi T.A. au formulat cereri reconvenţionale prin care au solicitat ca, în cazul în care instanţa va dispune restituirea imobilului către reclamanţi, să dispună şi compensarea contravalorii îmbunătăţirilor pe care intervenienţii le-au efectuat la imobil cu chiria pe care ar trebui să o plătească.
La data de 17 noiembrie 2004, intervenienţii A.A., B.G., M.E., T.I. şi T.A., V.M. şi V.I. au formulat cereri de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bacău şi a Ministerului Finanţelor Publice, solicitând ca în cazul admiterii acţiunii principale, să li se restituie preţul apartamentelor cumpărate, precizând totodată şi obiectul cererilor reconvenţionale, respectiv valoarea îmbunătăţirilor efectuate.
La data de 20 decembrie 2004, reclamanţii au depus la dosarul cauzei o cerere de restrângere a acţiunii iniţiale, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să constate nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilul situat în Bacău, str. G.B. nr. 49, format din construcţie şi teren aferent în suprafaţă de 1620 mp., să dispună lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului de mai sus, cu excepţia părţii restituită prin Dispoziţia nr. 187/2004, modificată prin Dispoziţia nr. 1537/2004, să constate nulitatea absolută a Contractelor de vânzare-cumpărare nr. 737 din 18 decembrie 1996, nr. 751 din 18 decembrie 1996, nr. 746 din 19 decembrie 1996, nr. 757 din 20 decembrie 1996, nr. 733 din 19 decembrie 1996, nr. 741 din 13 decembrie 1996, nr. 731 din 19 decembrie 1996 şi nr. 732 din 19 decembrie 1996. şi să dispună evacuarea pârâţilor din apartamentele ce fac obiectul acestor contracte de vânzare-cumpărare.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ, art. 10 alin. (2), art. 11 din Legea nr. 112/1995 şi Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.
La termenul de judecată din data de 22 decembrie 2004, a fost introdusă în cauză A.L.C., în calitate de moştenitoare a pârâtului I.O.L., decedat pe parcursul procesului.
La data de 18 ianuarie 2005, intervenientul G.F. a formulat cerere de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bacău şi a Ministerului Finanţelor Publice, solicitând ca în cazul admiterii acţiunii principale, să i se restituie preţul apartamentelor cumpărate, precizând totodată şi obiectul cererilor reconvenţionale, respectiv valoarea îmbunătăţirilor efectuate.
La termenul de judecată din data de 6 aprilie 2005, reclamanţii au arătat că înţeleg să se judece în contradictoriu şi cu T.A., cu moştenitorii lui G.M. şi cu moştenitorii lui B.E.
Pe parcursul procesului, au fost introduşi în cauză B.D. şi B.G.L. în calitate de moştenitori a pârâtei B.E., G.L. şi L.L. în calitate de moştenitori ai pârâţilor G.M. şi G.F. şi V.E., în calitate de moştenitoare a pârâtei V.M.
La termenul de judecată din data de 07 ianuarie 2009, instanţa a dispus disjungerea judecăţii faţă de moştenitorii pârâtei B.E. (B.D. şi B.G.L.), fiind constituit dosarul nr. 622/110/2009.
La termenul de judecată din data de 04 martie 2009, instanţa a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecată în contradictoriu cu M.V., C.C., B.M., B.C. şi H.M. şi a dispus disjungerea cererilor reconvenţionale şi a cererilor de chemare în garanţie, acestea fiind înregistrate sub nr. 1957/110/2009.
La termenul de judecată din data de 01 aprilie 2009, pârâţii au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de dispoziţiile Deciziei nr. 33/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de faptul că reclamanţii au formulat notificare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, precum şi excepţia necompetenţei materiale a instanţei. La termenul de judecată din data de 13 mai 2009, instanţa a respins excepţia necompetenţei materiale şi a unit excepţia inadmisibilităţii cu fondul cauzei.
La termenul de judecată din data de 21 octombrie 2009, reclamanţii au precizat că înţeleg să se judece în contradictoriu cu Municipiul Bacău prin primar şi nu cu Consiliul Local Bacău.
La termenul de judecată din data de 09 februarie 2011, s-a dispus introducerea în cauză a reclamantului A.V.P., în calitate de moştenitor al defunctului A.M.M. şi conexarea dosarului nr. 622/110/2009 la prezenta cauză.
La termenul de judecată din data de 01 iunie 2012, s-a dispus introducerea în cauză a pârâtului T.I., în calitate de moştenitor al defunctului T.I., decedat pe parcursul procesului.
Prin Sentinţa civilă nr. 2294 din 12 octombrie 2012, Tribunalul Bacău, secţia I civilă, a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost modificată (restrânsă), a constatat că imobilul situat în Bacău, str. G.B. nr. 49 a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu.
A constatat nulitatea Contractelor de vânzare-cumpărare: nr. 741 din 13 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. şi B.G. şi B.E., nr. 737 din 18 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. şi M.E., nr. 751 din 18 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. şi G.M. şi G.F., nr. 731 din 19 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. şi V.M., nr. 732 din 19 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. şi O.I.L., nr. 733 din 19 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. şi V.I., nr. 735 din 19 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. şi T.I. şi T.A., nr. 46 din 19 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. şi G.C. şi nr. 757 din 20 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. şi A.A.
A obligat Municipiul Bacău prin primar să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită apartamentele ocupate de pârâţii A.A., V.E., M.E., A.L.C., V.I., G.L. şi L.L., B.G. şi G.C., cu suprafeţele identificate prin raportul de expertiză H., precum şi terenul aferent construcţiilor de mai sus, evidenţiat prin raportul de expertiză topo-cadastrală B.
A respins cererea de evacuare a pârâţilor persoane fizice ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Imobilul situat în Bacău, str. G.B., nr. 49, a fost construit de A.M., în baza autorizaţiei nr. 93 din 03 mai 1907. Acest imobil a fost trecut în proprietatea statului în baza art. III din Decretul nr. 218/1960 şi a Decretului nr. 712/1996.
Prin cererea nr. 21122 din 24 iulie 1996, A.M.M. şi A.M.T., în calitate de nepoţi ai defunctului A.M. (după fiii post-decedaţi A.G. şi A.T.) au solicitat, în baza Legii nr. 112/1995, acordarea de despăgubiri pentru acest imobil.
Prin protocolul de predare-primire înregistrat la Primăria Bacău sub nr. 28082 din 7 octombrie 1996, imobilul a fost trecut din administrarea S.C. T. S.A. în administrarea Consiliului Local Bacău. Ulterior, în temeiul Legii nr. 112/1995, S.C. T. S.A. a încheiat cu pârâţii persoane fizice contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate se cere a fi constatată în prezentul litigiu.
Prin Hotărârea nr. 153 din 20 februarie 1997, Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii nr. 112/1995 a respins cererea reclamanţilor, înregistrată sub nr. 21122 din 24 iulie 1996, pe motiv că trecerea în proprietatea statului s-a făcut în baza Decretului nr. 218/1960 care, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1995, nu constituie titlu.
Prin Dispoziţia nr. 187 din 6 februarie 2004 a Primarului Municipiului Bacău, astfel cum a fost modificată prin Dispoziţia nr. 1337 din 28 aprilie 2004, s-au restituit reclamanţilor, în baza Legii nr. 10/2001, suprafaţa de 939,27 mp. teren situat în Bacău Str. G.B. nr. 49 şi 5 apartamente situate în imobilul construcţie de la aceeaşi adresă.
Analizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, instanţa a reţinut că prezenta acţiune a fost formulată în anul 1997, înainte de apariţia Legii nr. 10/2001. Prin urmare, la data sesizării instanţei, reclamanţii nu aveau la îndemână o lege specială care să reglementeze regimul imobilelor preluate în mod abuziv şi care să înlăture aplicarea dreptului comun în materia revendicării.
Într-adevăr, pe parcursul desfăşurării procesului, a intrat în vigoare şi Legea nr. 10/2001, iar faţă de dispoziţiile art. 47 alin. (1) din acest act normativ (în forma de la data intrării în vigoare a legii, art. 46 după republicare), reclamanţii aveau posibilitatea, iar nu obligaţia, de a urma procedura prevăzută de legea specială.
În speţă, deşi reclamanţii au formulat şi notificare în baza Legii nr. 10/2001, ei nu au renunţat la judecată, iar prezenta cauză nu a fost suspendată, ci a continuat paralel cu procedura prevăzută de legea specială. Prin Dispoziţia nr. 187 din 6 februarie 2004 emisă de Primarul Municipiului Bacău, astfel cum a fost modificată prin Dispoziţia nr. 1337 din 28 aprilie 2004, reclamanţii au obţinut doar o parte din imobilul revendicat, respectiv terenul liber de construcţii şi 5 apartamente care nu fuseseră vândute către chiriaşi. Asupra restului imobilului reprezentat de apartamentele pentru care se încheiaseră contracte de vânzare-cumpărare, Primarul Municipiului Bacău nu s-a pronunţat.
Instanţa a apreciat că reclamanţii au optat pentru procedura prevăzută de legea specială numai pentru partea din imobil care putea fi restituită în natură, prin modificarea (restrângerea) acţiunii depusă la data de 20 decembrie 2004, aceştia înţelegând să continue procesul pentru partea din imobil reprezentat de apartamentele pentru care se încheiaseră contracte de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, instanţa a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că imobilul din Str. G.B. nr. 49 a intrat în posesia de fapt a statului în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului. Acesta a devenit proprietate de stat în baza Decretului nr. 712/1996, fiind considerat astfel încă de la data intrării lui în posesia statului sau a oricărei organizaţii socialiste.
În aceste condiţii, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 20/1996 alin. (4) din forma republicată, instanţa a constatat că acest imobil a fost trecut, fără titlu, în proprietatea statului.
Acest aspect este confirmat şi de Hotărârea nr. 153 din 20 februarie 1997 a Comisiei Judeţene Bacău de Aplicare a Legii nr. 112/1995, hotărâre devenită definitivă prin renunţarea reclamanţilor la contestaţia introdusă iniţial.
Instanţa a apreciat că, în condiţiile inexistenţei unui titlu legal de preluare a imobilului, primul capăt de cerere este întemeiat.
Analizând capătul de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa a constatat că acesta a fost întemeiat, pe de o parte, pe dispoziţiile art. 11 raportat la art. 10 din Legea nr. 112/1995, iar pe de altă parte, pe existenţa unei cauze ilicite şi imposibilitatea vânzătorului de a transmite un drept pe care nu îl avea.
Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 (în forma în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare) sunt exceptate de la vânzare locuinţele (...) declarate monumente istorice, iar sancţiunea pentru nerespectarea acestei dispoziţii legale este nulitatea absolută (art. 11 din acelaşi act normativ).
În speţă, imobilul din Bacău, str. G.B. nr. 49 este înscris pe lista monumentelor istorice la nr. 04B0006 încă din 1992, astfel cum rezultă din adresa de la dosar.
Susţinerile pârâţilor în sensul că imobilul a primit statutul de monument istoric abia în anul 2004 nu poate fi primită, întrucât această listă a monumentelor istorice a fost doar actualizată în anul 2004, astfel cum rezultă chiar din titlul Ordinului nr. 2314/2004 al Ministerului Culturii şi cultelor. Până la această actualizare, conform art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, lista cuprinzând monumentele, ansamblurile şi siturile istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în anii 1991 - 1992, cu modificările şi completările ulterioare, a rămas în vigoare.
Aşadar, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare ce fac obiectul prezentei cauze, imobilul din Bacău, str. G.B. nr. 49 era monument istoric şi nu putea fi vândut în condiţiile Legii nr. 112/1995. Sancţiunea care intervine este nulitatea absolută.
Referitor la susţinerile reclamanţilor privind nulitatea contractelor pe motiv că imobilul nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 12 lit. a) din H.G. nr. 20/1996, republicată, nu erau în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare şi, prin urmare, nu sunt aplicabile în speţă, legea nouă neputând retroactiva.
Însă, făcând aplicarea principiilor generale de drept, instanţa a considerat că, fiind încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale, respectiv a art. 1 raportat la art. 9 din Legea nr. 112/1995, contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate.
Instanţa a respins susţinerile reclamanţilor privind existenţa unei cauze ilicite şi, implicit, a unei rele-credinţe a cumpărătorilor, în speţă nefiind dovedit că dobânditorii apartamentelor cunoşteau, la momentul încheierii contractelor, că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, şi astfel, că nu putea fi cumpărat în baza Legii nr. 112/1995. Mai mult, prin cererea nr. 21122 din 24 iulie 1996, reclamanţii au solicitat doar despăgubiri pentru imobil şi astfel, în aparenţă, chiriaşii erau îndreptăţiţi să solicite cumpărarea apartamentelor.
Nici teza privind vânzarea lucrului altuia nu poate fi primită întrucât acest motiv nu este de natură a duce la constatarea nulităţii actului decât în condiţiile în care părţile contractante cunoşteau că bunul era proprietatea altei persoane. Or, în speţă, în sarcina cumpărătorilor nu se poate reţine o intenţie de fraudare.
Prin urmare, instanţa a admis capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte cererea în revendicarea imobilului, instanţa a reţinut, pe de o parte, că reclamanţii sunt moştenitorii proprietarului imobilului din Bacău, str. G.B. nr. 49, iar pe de altă parte, a constatat că, prin desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare, ca urmare a admiterii celui de-al doilea capăt de cerere, imobilul a reintrat în proprietatea statului, la momentul actual bunul aflându-se în proprietatea privată a Municipiului Bacău.
Procedând la compararea celor două titluri de proprietate, instanţa a reţinut că, prin soluţionarea primul capăt de cerere, s-a constatat că imobilul a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, fără un titlu.
În aceste condiţii, în baza art. 480 C. civ, instanţa a admis şi acest capăt de cerere şi a obligat Municipiul Bacău prin primar să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul revendicat, respectiv apartamentele şi terenul aferent acestora, astfel cum au fost identificate în rapoartele de expertiză H. şi B.
În ceea ce priveşte cererea în evacuare, instanţa a constatat că aceasta este neîntemeiată, faţă de prevederile art. 6 şi art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Municipiul Bacău, T.A., T.I., M.E., V.I., A.A., V.M., G.L., G.C., L. (G.) L., A.L.C. şi B.G.L.
Prin Decizia civilă nr. 23 din 30 octombrie 2013, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 (forma în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare care fac obiectul cererii de chemare în judecată) prevede că sunt exceptate de la vânzare locuinţele declarate monumente istorice. Sancţiunea juridică pentru nerespectarea acestei dispoziţii legale imperative este nulitatea absolută, aşa cum prevede în mod expres art. 11 din aceeaşi lege.
Legea nr. 112/1995 a fost publicată în M. Of. al României, astfel că nu s-ar putea susţine că aceasta nu ar fi fost accesibilă pârâţilor. Faţă de formularea foarte clară a interdicţiei de vânzare prevăzută de art. 10 din această lege, nu s-ar putea, de asemenea, reţine că Legea nr. 112/1995, deşi a fost accesibilă, nu a fost însă şi previzibilă, în sensul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în această materie.
Instanţa de apel a concluzionat că, în aceste condiţii, rămâne de stabilit dacă, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare a fost cerută de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, imobilul din Bacău, str. G.B. nr. 49 (în numerotarea poştală din anul 2010), construit de autorii reclamanţilor, avea sau nu avea statutul juridic de monument istoric.
Curtea de apel a reţinut că, sub acest aspect, probatoriul administrat confirmă faptul că imobilul, cunoscut sub denumirea de "Casa inginer A.", a fost inclus în Lista Monumentelor Istorice încă din anul 1992, fiind menţionat la categoria "Monumente şi Ansambluri de Arhitectură" cu codul 04B006, la adresa str. G.B. nr. 16, cu denumirea "Casa" datată în anul 1910.
Apărarea pârâţilor conform căreia această listă întocmită în anul 1992 nu ar reprezenta decât un proiect şi nu o listă finală nu este confirmată de Institutul Naţional al Patrimoniului. Conform răspunsului transmis instanţei de apel şi întocmit de acest institut naţional, imobilele din Lista Monumentelor Istorice întocmită în anii 1991 - 1992 au fost doar reconfirmate în Lista Monumentelor Istorice întocmită în anul 2004, conform Legii nr. 422/2001 şi a normelor de aplicare a ei, cu actualizarea adresei poştale şi corectarea denumirii monumentelor istorice. Lista Monumentelor Istorice întocmită în anii 1991 - 1992 a fost avizată (nu propusă spre aprobare, cum eronat susţin apelanţii-pârâţi) de către Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor la data de 27 mai 1992, deci cu mult timp înainte de întocmirea contractelor de vânzare-cumpărare care fac obiectul cererii de chemare în judecată din cauza de faţă.
Împrejurarea că apelanţii-pârâţi nu au avut cunoştinţă despre acest fapt este irelevantă în cauză, deoarece nulitatea prevăzută de art. 11 din Legea nr. 112/1995 nu este una condiţionată de buna sau reaua-credinţă a cumpărătorilor sau a vânzătorului, ci una necondiţionată.
Oricum, atâta timp cât Lista Monumentelor Istorice 1991 - 1992 nu a avut caracter secret, fiind transmisă autorităţilor publice locale în scopul aducerii la cunoştinţă şi proprietarilor imobilelor, nu se poate reţine că pârâţii ar fi fost de bună-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece aceştia puteau, prin minime diligenţe să afle dacă imobilul din str. G.B. nr. 16 (actualmente nr. 49) avea sau nu statutul juridic de monument istoric. Faptul că această listă întocmită în anii 1991 - 1992 nu a fost publicată în M. Of., ca Lista Monumentelor Istorice întocmită în anul 2004, nu face ca ea să nu fie opozabilă şi apelanţilor-pârâţi, întrucât, pe de o parte, legea în vigoare în 1991 şi 1992 nu a prevăzut obligaţia publicării listei monumentelor istorice în M. Of., iar pe de altă parte, această listă nu a avut caracter secret, fiind accesibilă oricărei persoane interesate de conţinutul ei.
Rezultă deci că susţinerea apelanţilor-pârâţi conform căreia "nici în anul 1994 şi nici în anul 1996 când au încheiat contractele de vânzare-cumpărare nu a existat o Listă a Monumentelor Istorice care să confere imobilului aflat în litigiu statutul de monument istoric" este vădit neadevărată.
Apărarea pârâţilor conform căreia instanţa trebuia să ţină seama şi de faptul că anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare au stăpânit imobilul, în calitate de chiriaşi, o perioadă de peste 30 de ani este, de asemenea, lipsită de relevanţă juridică în cauza de faţă, deoarece nulitatea prevăzută de art. 11 din Legea nr. 112/1995, fiind una absolută, este imprescriptibilă sub aspect extinctiv.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs pârâţii T.A., T.I., M.E., V.I., A.A., V.E. (moştenitoare a defunctei V.M.), G.L., G.C., L. (G.) L., A.L.C. şi B.G.L.
Prin motivele de recurs, pârâţii formulează următoarele critici:
Până la emiterea Ordinului Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2314/2004, prin care s-a aprobat Lista Monumentelor Istorice, publicată în M. Of. nr. 646 bis/2004, singura Listă a Monumentelor Istorice în vigoare, în măsură să confere unui imobil statutul de monument istoric, a fost cea anexă la Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 661/1955, care prevedea un nr. de 4345 de monumente istorice şi care nu cuprindea imobilul aflat în litigiu.
Prin Decretul-lege nr. 91 din 05 februarie 1990, s-a înfiinţat Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice şi, potrivit art. 1 alin. (2) din acest act normativ: "hotărârile comisiei în domeniul său de activitate sunt obligatorii". Conform prevederilor art. 2 din acelaşi act normativ, s-a înfiinţat ca organ operativ al Comisiei, Direcţia Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, care în perioada 1991 - 1992, a elaborat doar un proiect al Listei Monumentelor Istorice, fără valoare juridică, ce nu a fost niciodată aprobat printr-o hotărâre a Comisiei Naţionale sau printr-un alt act normativ şi care nu a fost niciodată publicat în M. Of., astfel încât acesta să fie opozabil recurenţilor, Municipiului Bacău sau terţilor.
Primul act normativ adoptat după 1990 în materia protecţiei monumentelor istorice este O.G. nr. 27/1992. Potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, "calitatea de bun imobil aparţinând patrimoniului naţional este atestată prin clasificarea acestuia în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice". Alin. (2) al aceluiaşi articol precizează faptul că "Lista se revizuieşte anual şi se comunică deţinătorilor împreună cu obligaţiile ce le revin". Or, în perioada 1991 - 1992 a fost elaborat doar un proiect al Listei Monumentelor Istorice, care nu a fost niciodată aprobat, revizuit sau comunicat deţinătorilor, în speţă Municipiului Bacău sau S.C. T. S.A.
Aceste aspecte rezultă şi din Adresa nr. 3131 din 14 martie 2013, în care se menţionează expres că "Lista Monumentelor Istorice 1991 - 1992 a fost avizată de către Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor la 27 mai 1992", adresă pe care instanţa de apel o invocă pentru a arăta că Lista Monumentelor Istorice ar fi fost avizată şi "nu propusă spre aprobare", deşi este evident că necesitatea şi obligaţia aprobării Listei Monumentelor Istorice, de către fosta Comisie Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în vederea conferirii statutului juridic de monument istoric unui imobil rezidă în dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 27/1992.
Mai mult, O.G. nr. 27/1992, primul act normativ după 1989 care stabileşte modul de dobândire al statutului juridic de monument istoric, a fost publicată în M. Of. nr. 215 din 28 august 1992, fiind astfel evident că avizarea, la data de 27 mai 1992, a proiectului Listei Monumentelor Istorice elaborată în perioada 1991 - 1992, de către fosta Comisie Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice nu poate echivala cu aprobarea unei asemenea liste în sensul dispoziţiilor legale indicate anterior.
De altfel, următorul act normativ adoptat în materia protecţiei monumentelor istorice, O.G. nr. 68/1994, precizează la art. 3 şi 4 categoriile de clasare pentru bunurile considerate monumente istorice şi prevede în mod expres, conform dispoziţiilor art. 4, faptul că "încadrarea unui bun cultural în una dintre categoriile prevăzute la art. 2 şi 3 se face pe baza criteriilor unice şi metodologiei stabilite de Ministerul Culturii printr-o procedură de clasare care se declanşează potrivit prevederilor prezentei ordonanţe". Prin acest act normativ se stabileşte şi o procedură pentru clasarea bunurilor şi imobilelor ca monumente istorice, aspect ce face pe deplin dovada faptului că, nici la momentul emiterii acestui act normativ - anul 1994 - şi nici ulterior, la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare între recurenţi şi S.C. T. S.A. - anul 1996 - nu exista o Listă a Monumentelor Istorice în vigoare, care să confere imobilului aflat în litigiu statutul de monument istoric şi să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 115/1992.
Recurenţii mai arată că, în considerentele hotărârii atacate se menţionează în mod eronat că "imobilele din Lista Monumentelor Istorice întocmită în anii 1991 -1992 au fost doar reconfirmate în Lista Monumentelor Istorice întocmită în anul 2004, conform Legii nr. 422/2001", deşi în realitate, în adresa nr. 3131 din 14 martie 2013 se menţionează că aceste imobile au fost validate în Lista Monumentelor Istorice 2004, conform Legii nr. 422/2011", fiind evident că reconfirmarea presupunea ca această listă să aibă o valoare juridică anterior Legii nr. 422/2011, deşi în realitate acest act normativ este primul în care se menţionează expres Lista Monumentelor Istorice elaborată în perioada 1991 - 1992. Or, având în vedere principiul neretroactivităţii legii, punctul de vedere exprimat de către Institutul Naţional al Patrimoniului prin Adresa nr. 3131 din 14 martie 2013 este unul just şi corect, însă a fost interpretat în mod eronat de către instanţa de apel, care a înţeles să confere acestei adrese valoarea unui act juridic.
Aceste aspecte sunt confirmate şi prin adresa nr. 188/14 martie 2012, emisă de către Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Bacău, în care se precizează faptul că imobilul din Bacău, str. G.B., nr. 49, este înscris în Lista Monumentelor Istorice, reactualizată în 2010, cu denumirea Casa Ing. A. - cod BC-II-m-B00765. Această clădire a primit statutul juridic de monument istoric, în conformitate cu Lista Monumentelor Istorice - 2004 publicată ca Anexă la Ordinul nr. 2314 din 08 iulie 2004 al ministrului culturii şi cultelor", respectiv se confirmă faptul că nici măcar potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, invocate de către instanţa de fond, imobilul aflat în litigiu nu a primit statutul de monument istoric, întrucât dispoziţiile legale invocate fac trimitere la Lista Monumentelor Istorice aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, or, în perioada 1991 - 1992, a fost elaborat doar un proiect de listă care nu a fost aprobat niciodată printr-o hotărâre a Comisiei Naţionale a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice.
Mai mult, prin adresa nr. 753 din 22 octombrie 1997, Primarul Municipiului Bacău a făcut cunoscut faptul că instalarea pe imobil a unei plăci memoriale nu este în măsură să ducă la transformarea acestui imobil în casă memorială, iar calitatea de chiriaşi sau proprietari nu este afectată de amplasarea acestei plăci memoriale pe clădire.
În aceste condiţii, nici reţinerea de către instanţa de apel a faptului că proiectul Listei Monumentelor Istorice elaborat în anii 1991 - 1992 ar fi fost transmis autorităţilor publice locale în scopul aducerii la cunoştinţa acestora şi a proprietarilor de imobile, fundamentată integral din adresa nr. 188/14 martie 2012, emisă de către Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Bacău, nu este legală şi temeinică, întrucât nu se coroborează cu probele administrate în cauză şi nici cu poziţia autorităţilor locale, care nu numai că nu i-au înştiinţat pe recurenţi la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare sau ulterior cu privire la faptul că imobilul aflat în litigiu ar fi avut statutul de monument istoric, ci au negat în mod expres acest fapt, chiar pe parcursul soluţionării prezentei cauze, aşa cum rezultă din probele administrate.
Prin motivele de apel, pârâţii au solicitat instanţei de apel să aibă în vedere şi faptul că, pentru a fi aplicabile în prezenta speţă, dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 trebuie să îndeplinească condiţiile de previzibilitate şi accesibilitate, astfel cum au fost acestea dezvoltate în Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Or, aceste dispoziţii legale nu îndeplinesc condiţiile de previzibilitate şi accesibilitate întrucât, pe de o parte, recurenţii nu aveau acces la un act normativ publicat în M. Of., care să stabilească măcar criterii pe baza cărora să poată aprecia dacă imobilului îi erau aplicabile dispoziţiile art. 10 din Legea 112/1995, iar pe de altă parte, nu erau în măsură să prevadă că, ulterior, în anul 2004, imobilul aflat în litigiu va dobândi statutul de monument istoric sau că instanţele naţionale vor aprecia statutul de monument istoric prin raportare la un proiect de listă a monumentelor istorice, ce nu a fost adus la cunoştinţă persoanelor interesate.
Deşi împotriva Sentinţei civile nr. 2294 din 12 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bacău au declarat apel doar pârâţii, instanţa de apel şi-a depăşit limitele învestirii şi a încălcat principiile disponibilităţii, al neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac şi dreptul la apărare, deoarece a reţinut faptul că pârâţii ar fi fost de rea-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ce fac obiectul prezentei cauze, cu toate că, prin Sentinţa civilă nr. 2294 din 12 octombrie 2012, tribunalul a respins susţinerile reclamanţilor privind existenţa unei cauze ilicite şi, implicit, a unei rele-credinţe a cumpărătorilor. În plus, instanţa de apel a dispus emiterea unei adrese către Oficiu de cadastru şi Publicitate Imobiliară Bacău pentru notarea prezentului litigiu în cartea funciară, fără ca părţile să fi formulat o asemenea cerere şi fără ca această chestiune să fi fost pusă în discuţia părţilor pe parcursul soluţionării apelului.
Recurenţii mai arată că actele juridice au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice, astfel că la soluţionarea prezentei cauze trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului coroborate cu noţiunea de "speranţă legitimă", aşa cum a fost aceasta definită şi aplicată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa.
Cererea de recurs este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 10 din Legea nr. 112/1995, sunt exceptate de la vânzare în temeiul acestui act normativ, "locuinţele declarate monumente istorice şi din patrimoniul naţional". Sancţiunea care intervine în cazul încheierii unui act de vânzare-cumpărare având un astfel de obiect este, potrivit art. 11 din aceeaşi lege, nulitatea absolută.
Este necontestat în cauză că actele de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută a fost constatată în cauză, au fost încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în perioada 13 decembrie 1996 - 20 decembrie 1996 şi au avut ca obiect apartamentele ocupate de recurenţi, situate în imobilul din Bacău, strada G.B. nr. 49, judeţul Bacău.
Instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe prin care aceste contracte de vânzare-cumpărare au fost constatate nule, apreciind că imobilul care a constituit obiectul material al actelor juridice încheiate a fost inclus în Lista Monumentelor Istorice încă din anul 1992.
Recurenţii susţin că până la emiterea Ordinului Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2314/2004, prin care s-a aprobat Lista Monumentelor Istorice, publicată în M. Of. nr. 646 bis/2004, singura Listă a Monumentelor Istorice în vigoare a fost cea anexă la Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 661/1955, care nu cuprindea imobilul aflat în litigiu şi că, în baza Decretului-lege nr. 91 din 05 februarie 1990, Direcţia Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, în perioada 1991 - 1992, a elaborat doar un proiect al Listei Monumentelor Istorice, fără valoare juridică, ce nu a fost niciodată aprobat printr-o hotărâre a Comisiei Naţionale sau printr-un alt act normativ şi care nu a fost niciodată publicat în M. Of., astfel încât acesta să fie opozabil recurenţilor, Municipiului Bacău sau terţilor.
Recurenţii mai arată că primul act normativ adoptat după 1990 în materia protecţiei monumentelor istorice este O.G. nr. 27 din 28 august 1992, care prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) impune obligaţia aprobării Listei Monumentelor Istorice de către fosta Comisie Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, în vederea conferirii statutului juridic de monument istoric unui imobil, fiind astfel evident că avizarea, la data de 27 mai 1992, a proiectului Listei Monumentelor Istorice elaborată în perioada 1991 - 1992, de către fosta Comisie Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice nu poate echivala cu aprobarea unei asemenea liste în sensul dispoziţiilor legale indicate anterior. În plus, următorul act normativ adoptat în materia protecţiei monumentelor istorice, O.G. nr. 68/1994, stabileşte şi o procedură pentru clasarea bunurilor şi imobilelor ca monumente istorice. Prin urmare, arată recurenţii, nici la momentul emiterii acestui act normativ - anul 1994 - şi nici ulterior, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu exista o Listă a Monumentelor Istorice în vigoare, care să confere imobilului aflat în litigiu statutul de monument istoric.
Aceste susţineri ale pârâţilor, în sensul că, la nivelul anului 1996, anul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu exista o Listă a Monumentelor Istorice în vigoare, nu pot fi primite. A accepta criticile formulate în acest sens prin motivele de recurs înseamnă a accepta inaplicabilitatea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.
Cât timp, Legea nr. 112/1995 interzicea, sub sancţiunea nulităţii absolute, vânzarea locuinţelor declarate monumente istorice şi, cât timp, Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr. 20 din 17 ianuarie 1996, în forma în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, precizau în art. 8 că: "locuinţele declarate monumente istorice şi din patrimoniul naţional sunt cele aflate în evidenţa Ministerului Culturii şi/sau a serviciilor publice descentralizate ale acestuia" este evident că o astfel de evidenţă a clădirilor declarate monumente istorice exista. Dacă o astfel de evidenţă n-ar fi existat, norma cuprinsă în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 ar fi devenit lipsită de conţinut şi pe cale de consecinţă, inaplicabilă.
În plus, existenţa unei Liste a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în anii 1991 - 1992 rezultă şi din cuprinsul art. 60 al Legii nr. 422/2001. În articolul menţionat se prevede în mod expres că: "Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile şi siturile istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în anii 1991 - 1992, cu modificările şi completările ulterioare, rămâne în vigoare(...)". Prin urmare, la nivelul anilor 1991 - 1992, o astfel de listă a existat şi, din moment ce legea menţionată făcea referire în mod expres la ea prin raportare la anii 1991 - 992, nu se poate susţine că această listă ar fi avut acelaşi conţinut cu cea anexă la Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 661/1955 şi nici că în perioada 1991 - 1992 a fost elaborat doar un proiect al Listei Monumentelor Istorice, fără valoare juridică.
Împrejurarea că o Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în anii 1991 - 1992 nu a fost publicată în M. Of. nu poate constitui o cauză de înlăturare a sancţiunii nulităţii actului de vânzare-cumpărare încheiat cu privire la un bun aflat pe această listă. Cât timp Legea nr. 112/1995 impunea condiţia ca locuinţa vândută să nu fie monument istoric şi cum lista menţionată putea fi consultată la cerere, vânzarea unui imobil cuprins în această listă, în baza Legii nr. 112/1995, este nulă absolut, conform art. 11 din Legea nr. 112/1995.
Recurenţii susţin, totodată, că în temeiul art. 2 din O.G. nr. 27/1992, pentru a produce efecte, Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice trebuie aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice. Or, la data de 27 mai 1992, a existat numai o avizare a listei din 1991 - 1992 de către Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice. Prin urmare, numai lista publicată în urma aprobării prin Ordinului nr. 2314 din 08 iulie 2014 emis de Ministerul Culturii şi Cultelor îndeplineşte condiţiile art. 2 din O.G. nr. 27/1992, însă această listă este ulterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în cauză.
Aceste susţineri nu pot fi primite. Dacă numai lista publicată în urma aprobării prin Ordinului nr. 2314 din 08 iulie 2014 emis de Ministerul Culturii şi Cultelor, publicat la data de 16 iulie 2004 ar fi îndeplinit condiţiile necesare pentru a produce efecte juridice, atunci Legea nr. 422/2001, în vigoare de la 24 iulie 2001, nu ar mai fi făcut referire, în art. 60 la Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice trebuie aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în anii 1991 - 1992 şi despre care a precizat că "rămâne în vigoare". În consecinţă, atâta timp cât Legea nr. 422/2001 făcea trimitere la Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice din anii 1991 - 1992 şi arăta că aceasta rămâne în vigoare, trebuie admis că o astfel de listă exista şi îndeplinea condiţiile necesare pentru a produce efecte juridice.
Din aceleaşi motive, sunt irelevante susţinerile recurenţilor sub aspectul reglementării unor proceduri ulterioare, prin O.G. nr. 68/1994.
Criticile recurenţilor privind interpretarea dată de instanţa de apel conţinutului adreselor nr. 3131 din 14 martie 2013, nr. 188 din 14 martie 2012 şi nr. 753 din 22 octombrie 1997 şi susţinerile vizând necoroborarea probelor administrate în cauză nu vor fi analizate de instanţa de recurs.
Situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Prin urmare, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, care vizează modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt prin interpretarea probelor administrate, nu mai învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.
Recurenţii susţin că dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 nu îndeplinesc condiţiile de previzibilitate şi accesibilitate, astfel cum au fost acestea dezvoltate în Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului întrucât, pe de o parte, recurenţii nu aveau acces la un act normativ publicat în M. Of. care să stabilească măcar criterii pe baza cărora să poată aprecia dacă imobilului îi erau aplicabile dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 112/1995, iar pe de altă parte, nu erau în măsură să prevadă că, ulterior, în anul 2004, imobilul aflat în litigiu va dobândi statutul de monument istoric.
Nici aceste critici nu sunt fondate. În analiza lor, Înalta Curte are în vedere împrejurarea, bazată pe considerentele expuse anterior, că imobilul în litigiu nu a dobândit statutul de monument istoric în anul 2004, ci a fost cuprins în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice din anii 1991 - 1992 care produce efecte juridice cu relevanţă în prezenta cauză.
Este adevărat că simpla existenţă a unor norme juridice nu este suficientă şi că aceste norme trebuie să fie accesibile, precise şi previzibile. Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceste condiţii sunt îndeplinite atunci când cei cărora li se aplică respectivele norme pot obţine toate informaţiile necesare cu privire la conţinutul acelor norme şi la condiţiile lor de aplicare.
Or, în cauză, recurenţii ar fi putut oricând avea acces la Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice din anii 1991 - 1992 care cuprindea imobilul în care se aflau apartamentele pe care doreau să le cumpere, astfel încât nu se poate susţine că menţiunea "locuinţe declarate monumente istorice" din cuprinsul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, în lipsa unei liste publicate în M. Of. care să cuprindă aceste locuinţe, transformă norma legală în una lipsită de previzibilitate şi accesibilitate.
Recurenţii susţin că instanţa de apel ar fi încălcat principiul neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac prin faptul că a reţinut reaua-credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care prima instanţă a înlăturat acest aspect în analiza nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, prima instanţă a reţinut că, deşi nu a existat o intenţie de fraudare ori rea-credinţă din partea pârâţilor la încheierea actelor juridice, sancţiunea nulităţii nu poate fi înlăturată, date fiind prevederile art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel pârâţii şi Primarul Municipiului Bacău, dar, faţă de interesele lor procesuale, niciuna dintre aceste părţi nu a invocat, prin calea de atac declarată, problema relei - credinţe la încheierea actelor juridice.
Este adevărat că, instanţa de apel a menţionat în considerentele hotărârii pronunţate că "atâta timp cât Lista Monumentelor Istorice 1991 - 1992 nu a avut caracter secret, fiind transmisă autorităţilor publice locale în scopul aducerii la cunoştinţă şi proprietarilor imobilelor, nu se poate reţine că pârâţii ar fi fost de bună-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece aceştia puteau, prin minime diligenţe să afle dacă imobilul din str. G.B. nr. 16 (actualmente nr. 49) avea sau nu statutul juridic de monument istoric".
Însă, din modul de redactare al deciziei rezultă că aceste considerente au avut numai un caracter subsidiar deoarece anterior, prin aceeaşi decizie, curtea de apel a reţinut: "faptul că apelanţii-pârâţi nu au avut cunoştinţă despre acest fapt este irelevant în cauză, deoarece nulitatea prevăzută de art. 11 din Legea nr. 112/1995 nu este una condiţionată de buna sau reaua-credinţă a cumpărătorilor sau a vânzătorului, ci una necondiţionată".
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere în justificarea hotărârii adoptate împrejurarea că sancţiunea care intervine în cazul încălcării art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 este nulitatea absolută necondiţionată a contractelor încheiate, astfel încât referirile din cuprinsul deciziei la reaua-credinţă a pârâţilor exced argumentului esenţial avut în vedere de instanţa de apel şi, ca atare, nu au relevanţă sub aspectul soluţiei pronunţate.
În ceea ce dispoziţia instanţei de apel în sensul emiterii unei adrese Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bacău pentru notarea prezentului litigiu, Înalta Curte constată că, în temeiul art. 36 alin. (6) din Legea nr. 7/1996 şi art. 93 alin. (1) din Ordinul ANCPI nr. 633/2006, notarea existenţei unui litigiu cu privire la drepturile ce fac obiectul înscrierii în cartea funciară se va putea face din oficiu, la sesizarea instanţei de judecată, astfel încât criticile formulate de recurenţi în acest sens nu sunt fondate.
Nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor prin care aceştia arată că actele juridice au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice, astfel că la soluţionarea prezentei cauze trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului coroborate cu noţiunea de "speranţă legitimă", aşa cum a fost aceasta definită şi aplicată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Pe de o parte, recurenţii nu arată în ce constă încălcarea normelor menţionate şi aplicarea noţiunii de "speranţă legitimă" în prezentul litigiu, iar pe de altă parte, prin hotărârea primei instanţe, menţinută prin decizia instanţei de apel, acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi a fost admisă în contradictoriu cu Municipiul Bacău (care nu a înţeles să declare recurs în cauză), obligaţia de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul nefiind pronunţată în contradictoriu cu recurenţii-pârâţi.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii A.L.C., A.A., B.G.L., G.C., G.L., L.(G.)L., M.E., T.A., T.I., V.E. şi V.I. Deciziei civile nr. 23 din 30 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2835/2014. Civil . Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2838/2014. Civil → |
|---|
