ICCJ. Decizia nr. 2838/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2838/2014
Dosar nr. 1426/110/2012
Şedinţa publică din 23 octombrie 2014
Deliberând, în condiţiile art 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 69 din 23 aprilie 2014, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâtul Municipiul Oneşti prin Primar împotriva Sentinţei civile nr. 1.652 din 22 noiembrie 2013 a Tribunalului Bacău.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că acţiunea iniţială, formulată de S.C. D.G. S.R.L. Oneşti, la 12 martie 2014 pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă, contencios administrativ, având ca obiect anularea Hotărârii Municipiului Oneşti - Consiliul Local nr. 13 din 3 februarie 2012, a fost declinată de această instanţă în favoarea secţiei civilă, prin Încheierea din 17 ianuarie 2013.
Concluziile apelantei pârâte, pe excepţia invocată din oficiu, a fost de admitere, faţă de prevederile art. 23 alin. (1) Legea nr. 255/2010 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. "f". Drept urmare a acestei poziţii procesuale, în faţa secţiei I civilă pârâta nu a invocat necompetenţa materială funcţională, survenind decăderea prevăzută de art. 1591 alin. (3) C. proc. civ. (introdus prin Legea nr. 202/2010), fiind vorba de o necompetenţă de ordine privată potrivit art. 159 C. proc. civ. (modificată prin Legea nr. 202/2010).
Prin urmare, eventuala necompetenţă funcţională nu mai poate servi ca motiv întemeiat de apel.
Nu a putut fi primită apărarea intimaţilor în combaterea excepţiei necompetenţei privitor la lipsa vătămării, întrucât, în condiţiile art. 17 C proc. civ., necompetenţa cererii principale (şi pentru care s-a dispus respingerea ca rămasă fără obiect) ar fi atras şi necompetenţa pentru cererile accesorii şi incidentale (şi pentru care s-a dispus admiterea).
Principiul disponibilităţii procesuale nu a fost încălcat atât timp cât soluţia dispusă cererii formulate de S.C. D.G. S.R.L. Oneşti s-a circumscris doar limitelor investirii (anularea Hotărârii nr. 22/2009 şi Hotărârii nr. 13/2012) conform precizării de la 6 decembrie 2012.
Faptul că acţiunea având ca obiect principal anularea a două hotărâri ale Consiliului Local Oneşti a fost calificată a fi de competenţa secţiei I civilă, şi nu a celei de contencios administrativ, nu ridică probleme de atingere a disponibilităţii procesuale, ci de interpretare şi aplicare a normelor procedurale privitoare la competenţă. Oricum, eventuala încălcare a acestui principiu, ar fi putut fi invocată doar de partea lezată prin această neregularitate -respectiv reclamanta S.C. D.G. S.R.L. Oneşti şi nu de apelanta-pârâtă. În cazul acesta, s-ar fi putut, cel mult, pune problema încălcării dreptului la apărare - conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ, - însă, această lezare nu a survenit întrucât:
- acţiunea completată şi precizată s»a comunicat apelantei pârâte, iar aceasta şi-a formulat apărări în scris şi oral, prin consilier juridic;
- considerentele şi dispozitivul sentinţei apelate aduc dezlegare acţiunii S.C. D.G. S.R.L. Oneşti vizând anularea Hotărârilor nr. 22/2009 şi 13/2012, iar în raport de acestea nu s-au formulat nici un fel de critici concrete sub aspectul dreptului la apărare analizat.
Introducerea în cauză a celor două persoane fizice - D.M. şi D.L. la termenul din 22 februarie 2013, nu a fost determinată de confundarea stadiului exproprierii (cum susţine apelanta) şi nici nu s-a realizat cu încălcarea normelor procedurale privind stabilirea cadrului procesual, ci, a survenit ca o consecinţă firească a interpretării şi aplicării normelor speciale de procedură din Legea nr. 255/2010. Astfel, deşi pentru prima etapă în procesul exproprierii (art. 4 lit. "a" coroborat cu art. 5 - 6 din Legea nr. 255/2010 - indicate în Hotărârile contestate), nu este prevăzută expres o procedură de contestare, - ca în cazul celei de a treia etape (art. 8 - 23), aceasta nu este însă exclusă. Din contră, atât pentru această fază, cât şi pentru cea de a doua - în care se aflau de altfel părţile (a se vedea faptul că li se notificase expropriaţilor intenţia de expropriere şi se publicase Hotărârea din 2009 - conform art. 7 - 8 din Legea nr. 255/2010 - în M. Of. al Municipiului Oneşti şi pe site-ul Primăriei la 13 aprilie 2009) - legea deschide posibilitatea formulării contestaţiei fie la lista proprietarilor şi a proprietăţilor afectate, fie la sumele aferente despăgubirilor estimate, prin formulările din art. 8 alin. (3) şi art. 18 ("sumele individuale prevăzute la art. 7 pot fi suplimentate ... la cererea expropriatului, în situaţia modificării numărului necesar a fi expropriate, precum şi în orice altă situaţie, temeinic motivate ...", "... expropriatorul numeşte Comisia de verificare a dreptului de proprietate ... şi constată acceptarea sau, după caz, neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar ..."), coroborat cu cele ale art. 34 ("dispoziţiile prevăzute mai sus se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum şi cu cele ale C. civ. şi ale C. proc. civ., în măsura în care nu contravin prevederile prezentei legi").
Prin urmare, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 33/1994 (ce nu contravin procedurii instituite de art. 18 - 23 Legea nr. 255/2010) instanţa era obligată a cita "proprietarii sau, după caz, posesorii, alţi titulari de drepturi reale sau orice, persoane cunoscute care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse a fi expropriate". Şi cum persoanele fizice D.N. şi L. figurau în Hotărârile Consiliului Local contestate (22/2009 şi 13/2012) ca persoane vizate de expropriere, în mod legal s-a dispus introducerea lor în cauză.
Inconsecvenţa invocată - în determinarea despăgubirilor, fără aplicarea regulii instituite de art. 25 al Legii nr. 33/1994, deşi cadrul procesual s-a stabilit în temeiul aceluiaşi act normativ - nu a putut fi reţinută în sarcina tribunalului întrucât, în cauză, învestirea efectuată de persoanele fizice introduse în cauză potrivit art. 22 Legea nr. 33/1994, nu a vizat despăgubiri pentru expropriere, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin imposibilitatea folosirii adecvate a proprietăţii urmare a notării intenţiei de expropriere în anul 2009 şi nefinalizării sale nici în prezent. Prin urmare, fiind despăgubiri de natură diferită, instituirea comisiei de experţi prevăzută de art. 25 din Legea nr. 33/1994 nu era necesară şi nici obligatorie.
Excepţia prescripţiei dreptului materiale la acţiune - vizând pretenţiile intimaţilor reclamanţi persoane fizice a primit o dezlegare adecvată în contextul apărărilor susţinute la tribunal. Faptul că în apel, pârâta încearcă să modifice data de la care apreciază că ar curge prescripţia (22 februarie 2009, în loc de 10 aprilie 2009 la fond), nu schimbă soluţia dispusă.
Astfel, fiind vorba de diferenţă de chirie lunară neîncasată urmare a declanşării procedurii exproprierii, solicitată pe ultimii trei ani anteriori formulării acţiunii (22 martie 2013) - aşa cum de altfel s-a şi acordat -, prescripţia curge separat pentru fiecare lună în parte, în condiţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Prin urmare, nu prezintă relevanţă niciuna din datele invocate de pârâtă, ci data când s-a produs lunar paguba pretinsă - neîncasarea chiriei în cuantumul iniţial convenit, ci doar a unui cuantum redus datorat exproprierii.
Angajarea răspunderii pârâtului s-a justificat pe calitatea sa de expropriator de beneficiar al lucrării de expropriere - demarate în 2002 şi nefinalizarea nici la data formulării acţiunii, ci chiar revocată prin Hotărârea nr. 127 din 4 septembrie 2013 - conform art. 2 alin. (2) Legea nr. 255/2010.
Faptul că actele contestate (Hotărârile nr. 22/2009 şi nr. 13/2012) erau emise de Consiliul Local, nu înlătură calitatea municipiului de expropriator, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) lit. "e" din Legea nr. 255/2010, Consiliul Local a reprezentat în procedura exproprierii unitatea administrativ teritorială.
Şi, cum despăgubirile vizau exclusiv atingerea adusă proprietăţii prin limitarea posibilităţii de a beneficia deplin de toate atribuţiile dreptului, cauzată de declanşarea unei proceduri de expropriere nelegală (vezi Sentinţa civilă nr. 884/2004 a Tribunalului Bacău, irevocabilă prin nerecurarea Sentinţei civile nr. 341 din 29 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bacău) nedocumentată şi nesusţinută financiar menită să sporească domeniul public al Municipiului Oneşti, în mod legal s-a făcut aplicarea art. 480 C. civ., art. 44 din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi nu cele ale art. 998 C. civ.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordare, s-a constatat că nu a existat nici în faţa Tribunalului şi nici a instanţei de apel, din partea pârâtului, o contestare a nivelului chiriei negociate iniţial, dar neîncasate de către reclamanţii D.N. şi L. pentru suprafaţa de 3187 mp după aflarea despre intenţia exproprierii, sau a perioadei vizate, deşi probele s-au administrat la 07 iunie 2013. Prin urmare, acordarea chiriei de 0,20 euro/mp pe ultimii trei ani anterior acţiunii pentru suprafaţa de 3187 mp, conform ofertei din 16 ianuarie 2010, retrase la 10 februarie 2010 şi a diferenţei de chirie pentru 600 mp închiriaţi cu 1300 RON/ lună, deşi oferta iniţială era de 5200 RON/lună pentru perioada 01 aprilie 2013 - noiembrie 2013 (pretenţiile fiind solicitate la zi, deci data pronunţării sentinţei), este temeinic justificată.
Recursul
Motive
Pârâtul Municipiul Oneşti, prin Primar, a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată eu nesocotirea art. 159 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., coroborat cu art. 313 C. proc. civ.
Astfel, a fost încălcată competenţa materială absolută a instanţei de contencios administrativ, deoarece nu s-a ţinut cont de cadrul procesual stabilit de către reclamant, care a înţeles să solicite anularea unui act administrativ, respectiv a Hotărârii Consiliului Local Oneşti nr. 13/2012.
Au fost încălcate prevederile art. 129 alin. (2) - (5) C. proc. civ. în plus, pârâtul nu este decăzut din dreptul de a mai invoca această excepţie, pentru că reclamanta a stabilit cadrul procesual, învestind instanţa de contencios administrativ, care, din oficiu a invocat excepţia necompetenţei materiale. Or, încălcarea sau nesocotirea normelor de competenţă de ordin imperativ atrage necompetenţa absolută şi, implicit, nulitatea hotărârii pronunţate, indiferent care ar fi fost poziţia procesuală a pârâtului.
Municipiul Oneşti nu are calitate procesual pasivă. Conform art. 23 şi art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 215/2001, cel care are calitate procesual pasivă este cel care a emis hotărârea, deci Consiliul Local.
Acţiunea pârâţilor - reclamanţi D.N. şi L. este prescrisă, pentru că este supusă prescripţiei de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Data de la care s-a născut dreptul la acţiune al reclamanţilor nu este, cum a apreciat instanţa de apel, data aprobării declanşării procedurii de expropriere, ci data de la care reclamanţii au cunoscut fapta ilicită, cauzatoare de prejudicii, adică data de 22 februarie 2009.
Pe fondul cauzei, acţiunea trebuie respinsă deoarece instanţa nu a stabilit corect situaţia de fapt, neavând rol activ pentru că nu a dispus efectuarea probatoriilor necesare stabilirii în concret a cuantumului prejudiciului.
Au fost greşit apreciate probele şi s-a reţinut eronat că pârâtul nu a contestat niciodată cuantumul prejudiciului. Prejudiciul trebuie calculat în raport cu art. 998 C. civ. şi art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994.
Greşit instanţa de fond a dispus introducerea în cauză a numiţilor D.N. şi L., în calitate de reclamanţi, cu încălcarea principiului disponibilităţii. Procedând astfel, instanţa a modificat acţiunea dintr-una de anulare a unui act administrativ într-una de plată a despăgubirilor. Ca atare, tot greşit a admis acţiunea, câtă vreme cererea formulată de D.N. şi L. nu îndeplinea condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 49 şi art. 50 C. proc. civ.
Mai mult, s-a încălcat principiul disponibilităţii vizând obiectul procesului, pentru că pârâţii nu au precizat care sunt motivele de fapt şi de drept ale cererii lor, ci au arătat doar că îşi întemeiază prejudiciul pe art. 998 şi art. 999 C. civ. Cu toate acestea, iar instanţa a reţinut în motivare incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.
Nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins de către reclamanţi şi o inacţiune a municipiului Oneşti care să fi produs pierderi în patrimoniul reclamanţilor. Lucrările de expropriere nu au fost niciodată demarate, a existat doar intenţia autorităţii deliberative de demarare a acestor lucrări.
Analiza recursului
1. Critica vizând nesocotirea normelor de competenţă absolută, respectiv a momentului până la care poate fi invocată necompetenţa absolută, nu este întemeiată.
Astfel, faptul că o cerere este de competenţa instanţei civile, de drept comun, sau a instanţei de contencios administrativ, se determină cu ajutorul normelor de competenţă materială.
Conform art. 2 lit. g) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanţă de contencios administrativ este secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile de contencios administrativ şi fiscal, ale curţilor de apel şi tribunalele administrativ-fiscale.
Prin urmare, secţiile de contencios administrativ şi fiscal, funcţionează ca instanţe de sine-stătătoare, iar nu ca subdiviziuni administrative ale tribunalului, curţii de apel sau instanţei supreme.
Deşi aprecierea instanţei de apel referitoare la caracterul normelor de competenţă în cauză este eronată - întrucât necompetenţa materială funcţională, determinată în raport cu felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin unei instanţe, nu este una de ordine privată, căreia să-i fie incidente prevederile art. 1591 alin. (3) C. proc. civ. -, hotărârea pronunţată nu este nelegală, în considerarea, însă, a prevederilor art. 159 alin. (2) C. proc. civ.
Conform acestui text, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.
Drept urmare, pârâta putea invoca necompetenţa instanţei civile de a soluţiona prezentul litigiu cel mai târziu la termenul din 22 martie 2013, când toate părţile - corespunzător noului cadru procesual - au fost legal citate. Or, la acest termen, consilierul juridic al pârâtei a arătat că lasă la aprecierea instanţei soluţionarea chestiunii vidând competenţa. Aşadar, a intervenit decăderea din dreptul de a formula critici, vizând necompetenţa materială, în calea de atac.
În aceste condiţii, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Faţă de decăderea ce a operat cu privire la dreptul de a invoca necompetenţa materială a instanţei civile, deci, implicit, cu privire la posibilitatea analizării unei cereri care să vizeze anularea H.C.L. nr. 13 din 3 februarie 2012, înseamnă că obiectul procesului va fi limitat numai la solicitarea plăţii de despăgubiri.
Instanţa de apel a arătat că determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite lui D.N. şi L. nu trebuia făcută în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, pentru că aceste despăgubiri nu au rezultat din expropriere, ci sunt despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin imposibilitatea folosirii adecvate a proprietăţii.
Prin urmare, natura juridică a despăgubirilor solicitate face să nu le fie aplicabile prevederile art. 25 din Legea nr. 33/1994.
Totuşi, deşi a înlăturat incidenţa art. 25 din Legea nr. 33/1994, pe considerentul că, faţă de cadrul procesual stabilit cu privire la natura pretenţiilor, această lege nu este aplicabilă speţei, instanţa de apel a apreciat ca fiind legală lărgirea sferei subiective a procesului, din oficiu, în temeiul art. 22 din aceeaşi lege.
Cum nu este cu putinţă ca o lege materială să fie considerată aplicabilă pentru determinarea persoanelor care pot avea drepturi şi obligaţii într-o cauză concretă, dar neaplicabilă pentru determinarea întinderii cuantumului despăgubirilor ce pot fi solicitate, respectiv la care pot fi obligate aceleaşi categorii de persoane, instanţa de apel, păstrând soluţia primei instanţe, a pronunţat o soluţie nelegală.
Aşadar, se impune, în condiţiile art. 313 şi art. 297 alin. (2) C. proc. civ., casarea deciziei, cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel pentru lămurirea obiectului procesului, respectiv dacă, în lipsa unei exproprieri efective, litigiul putea purta în sistemul Legii nr. 33/1994 sau, în caz contrar, dacă despăgubirile puteau fi cerute conform dreptului comun.
După lămurirea acestui aspect, se va analiza în ce măsură instanţa putea sau nu să lărgească din oficiu sfera subiectivă a procesului, precum şi împotriva cui trebuia îndreptată acţiunea, respectiv momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune.
Aceasta, deoarece, numai dacă este incidenţă în cauza Legea nr. 33/1994 era aplicabil art. 22, dar, în egală măsură, cuantumul despăgubirilor trebuia stabilit aşa cum impune art. 25 din aceeaşi lege.
Or, instanţa a făcut un amalgam de legi - legea specială şi legea de drept comun - care face ca aspectele invocate prin motivele de recurs să întrunească cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Oneşti, prin Primar, împotriva Deciziei civile nr. 69 din 23 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă şi în consecinţă:
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2837/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2860/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
