ICCJ. Decizia nr. 2898/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2898/2014
Dosar nr. 5428/103/2010*
Şedinţa publică din 7 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia comercială de contencios administrativ, sub nr. 5424/103/2010, reclamanta SC M.C. SA, în contradictoriu cu pârâta SC T.C. SRL a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 153.843,58 lei reprezentând plită parţială, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 28 decembrie 2007 a livrat pârâtei piese de schimb şi materiale, conform facturilor fiscale prevăzute în anexa la cerere, că s-a eşalonat plata până la 31 decembrie 2009, iar din valoarea totală pârâta mai are de achitat suma de 153.843,58 lei, şi că, deşi a făcut repetate intervenţii pentru achitarea acestor facturi, pârâta nu s-a conformat obligaţiei de plată.
Prin Sentinţa civilă nr. 517/2011 din 5 aprilie 2013, Tribunalul Neamţ, secţia comercială de contencios administrativ, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC M.C. SA împotriva pârâtei SC T.C. SRL, reţinând în ceea ce priveşte excepţia lipsei procedurii prealabile că aceasta este neîntemeiată, deoarece reclamanta a făcut dovada că anterior învestirii instanţei a încercat soluţionarea litigiului pe cale amiabilă, adresa nr. 3379 din 5 octombrie 2010 făcând dovadă în acest sens.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că în anul 2007 părţile au încheiat un contract al cărui obiect era vânzarea-cumpărarea de materiale diverse cu plata până la 31 decembrie 2009, termenul de livrare fiind decembrie 2007, art. 5 din contract prevedea faptul că plata urma să se facă prin compensare până la data de 31 decembrie 2009.
În acest sens, prima instanţă a apreciat că respectivul contract nu constituie un contract de vânzare-cumpărare, conform art. 1295 C. civ., de esenţa vânzării fiind stabilirea preţului sub forma unei sume de bani, condiţie care nu este îndeplinită în cauză. Astfel, înstrăinarea materialelor evidenţiate în facturile fiscale emise de reclamantă nu s-a făcut pentru bani, ci în schimbul unei alte prestaţii din partea pârâte, iar ca urmare a livrărilor de produse efectuate de reclamantă în baza contractului, în valoare de 380.568,96 lei, pârâta şi-a îndeplinit parţial obligaţia asumată prin contract, serviciile prestate de pârâtă reclamantei compensând până la concurenţa sumei de 226.717,64 lei contravaloarea produselor.
A mai constatat prima instanţă, că pentru diferenţa de 153.851,32 lei, sumă pentru care reclamanta a promovat prezenta acţiune nu poate fi stabilită obligaţia de plată în sarcina pârâtei, întrucât în cauză, obligaţia contractuală a pârâtei era de a compensa contravaloarea produselor livrate de reclamantă şi nu de a achita preţul acestor produse, deşi în contract nu se specificase în mod expres în ce constă compensarea.
Astfel, având în vedere obiectul prestaţiei pârâtei la naşterea raportului juridic obligaţional, prima instanţă a constatat că acţiunea reclamantei este nefondată, pârâta neputând fi obligată la înlocuirea obligaţiei cu o altă prestaţie, respectiv plata unei sume de bani.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta SC M.C. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 106/2011 a Curţii de apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată în tot sentinţa apelată şi obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 153.843,58 lei pretenţii, plus cheltuieli de judecată în sumă de 6037,50 lei.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că intimata a recunoscut faptul că nu a achitat integral suma, făcând referire la compensare, dar precizează că se află în imposibilitate să efectueze compensarea, iar solicitarea de a storna diferenţa de facturi nu are niciun temei legal. S-a mai apreciat că argumentul primei instanţe conform căruia reclamanta nu a făcut dovada emiterii unei comenzi pe care nu a executat-o pârâta, nu este întemeiat atât timp cât s-au emis facturi şi chiar intimata a recunoscut că mai datorează o sumă de bani apelantei.
Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, iar prin Decizia civilă nr. 4169/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul pârâtei, casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bacău, în considerentele deciziei reţinându-se că hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale pentru a putea dispune admiterea cererii de chemare în judecată şi nici nu a lămurit raportul juridic dintre părţi sub aspectul comenzilor efectuate de către reclamantă care să nu fi fost onorate de către pârâtă prin compensare.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău sub nr. 5428/103/2010*, fiind administrată proba cu înscrisuri.
Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 49/2013 din 18 aprilie 2013 a admis apelul după casare, promovat de reclamanta SC M.C. SA, a fost schimbată în tot sentinţa apelată în sensul că a fost admisă acţiunea şi a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 153.843,58 lei.
A fost obligată intimata să achite reclamantei suma de 6037,50 lei cheltuieli de judecată, fiind obligată apelanta să plătească diferenţă de taxă timbru de 999,84 lei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1361 C. civ. principala obligaţie a cumpărătorului este aceea de a plăti preţul şi având în vedere că pârâta nu a plătit în întregime preţul lucrului cumpărat, iar termenul stabilit pentru plată s-a împlinit, creanţa reclamată fiind certă, lichidă şi exigibilă s-a apreciat că se impune admiterea apelului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta SC T.C. SRL Piatra-Neamţ, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Criticile aduse deciziei atacate se referă în esenţă la greşita interpretare a actului juridic dedus judecaţii, respectiv contractul de vânzare-cumpărare FN din 28 decembrie 2007, având în vedere că instanţa de apel, calificând greşit raportul juridic dedus judecaţii ca fiind un contract de vânzare-cumpărare a obligat recurenta la plata sumei solicitate de către intimata-reclamantă cu titlu de preţ, în condiţiile în care una dintre condiţiile esenţiale ale vânzării este ca obiectul prestaţiei cumpărătorului să fie plata preţului, iar preţul să fie stabilit în bani.
În acest sens, recurenta arată că, atunci când înstrăinarea unui lucru nu se face pentru bani, ci în schimbul altui lucru sau în schimbul altei prestaţii, contractul nu mai poate fi calificat drept vânzare-cumpărare, ci un schimb sau contract nenumit, iar din cap. V art. 1 al contractului rezultă fără dubiu că la data încheierii contractului între părţi nu a existat intenţia strămutării proprietăţii în schimbul remiterii unei sumei de bani, în acest articol stabilindu-se că "plata se efectuează prin compensare până la data de (...)", astfel că, părţile nu au stabilit nici o modalitate alternativa de "plată" în schimbul transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor arătate, arătând în mod expres că plata se face doar prin compensare.
În acest context, recurenta solicită ca instanţa de recurs să reţină faptul că între părţi a fost încheiat un contract nenumit, aşa cum în mod corect a apreciat Tribunalul Neamţ în soluţionarea fondului procesului, în raport de care, soluţia instanţei de apel este greşită faţă de dispoziţiile art. 1294 şi art. 1066 C. civ.
Mai susţine recurenta că, este adevărat faptul că în contract s-a stabilit un preţ în bani al bunurilor livrate, însă acest lucru nu este de natură a conduce la calificarea contractului ca fiind unul de vânzare-cumpărare, scopul pentru care părţile au stabilit respectivele sume fiind acela de a cuantifica valoarea produselor livrate de către M.C. SA, societăţii recurente, iar faptul că reclamanta a primit în schimbul bunurilor livrate, servicii şi produse din partea T.C. SRL rezultă că aceasta a acceptat acest mod de stingere a obligaţiilor, aspect ce confirmă susţinerile recurentei cu privire la natura juridica a contractului în discuţie.
O altă critică a recurentei vizează greşita aplicare a legii, întrucât pronunţându-se în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a trecut peste voinţa părţilor liber exprimată la data încheierii contractului, încălcând astfel dispoziţiile art. 969 C. civ.
În această situaţie, recurenta a fost constrânsă să îndeplinească o obligaţie pe care nu şi-a asumat-o prin contractul încheiat, fiind obligată să plătească o sumă de bani, deşi aceasta nu s-a obligat niciodată să plătească un preţ în schimbul bunurilor primite de la intimata-reclamanta, întrucât la încheierea contractului pe care îşi întemeiază intimata-reclamanta pretenţiile în prezenta cauză s-a avut în vedere, ca o condiţie esenţială, colaborarea dintre cele două societăţi, colaborare care să permită plata prin compensare.
Astfel, prin semnarea contractului prin care s-a convenit transferul proprietăţii bunurilor, SC M.C. SA s-a angajat, indirect, că va menţine celelalte contracte de colaborare existente între părţi, prin aceea că a acceptat ca plata să se realizeze numai prin compensare. Acest lucru presupunea ca recurenta să primească din partea reclamantei comenzi de prestare de servicii sau de livrări de componente pentru maşinile agricole pe care le produce, comenzi care permiteau efectuarea de compensări la termenele arătate, în valoare minimă de 21142,72 lei lunar.
În opinia recurentei, se apreciază că tocmai această obligaţie nerespectată de către reclamantă a condus la prezenta situaţie, aceea de a nu exista posibilitatea de a fi duse la îndeplinire obligaţiile stabilite prin contract în sarcina intimatei, ori în condiţiile în care reclamanta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii, de realizarea cărora era legată în mod direct posibilitatea îndeplinirii obligaţiilor de către recurentă, ar fi incorect ca acţiunea să fie admisă şi pârâta să fie obligată la plata sumelor solicitate.
O altă critică se referă la încălcarea formelor de procedură, prin nerespectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prin decizia de casare s-a impus lămurirea naturii juridice a raporturilor juridice dintre părţi, iar din considerentele instanţei de apel rezultă că s-a depăşit această delimitare.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de pârâta SC T.C. SRL Piatra-Neamţ să fie respins, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când instanţa interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Acest motiv de casare îşi găseşte aplicaţiunea numai în cazul în care din probele administrate în cauză coroborate cu susţinerile părţilor ar rezulta un dubiu asupra conţinutului actului supus judecăţii iar judecătorii s-ar substitui părţilor contractante modificând sau înlocuind clauzele contractuale fie schimbând natura juridică a actului care a fost încheiat.
Această ipoteză nu se regăseşte în criticile aduse deciziei pronunţate de instanţa de apel, câtă vreme din considerentele deciziei atacate rezultă că problema litigioasă ce privea natura juridică a contractului încheiat între părţi în anul 2007 a fost analizată în raport cu dispoziţiile art. 977 - 985 C. civ., clauzele contractuale atestând faptul că acest contract are natura unui contract de vânzare-cumpărare, preţul fiind clar stabilit în bani, respectiv 18 rate lunare egale a câte 21.142,72 lei, scadent cel târziu la data de 31 decembrie 2009, iar din această perspectivă este eronată susţinerea recurentei, potrivit căreia, acest contract ar fi un contract de schimb, respectiv un contract nenumit întrucât nu a fost stabilit prin contract obiectul obligaţiei pârâtei, nefiind stabilit lucrul sau prestaţia la care se obliga pârâta să transmită proprietatea sau să o execute fată de reclamantă.
Tot în acelaşi context, se reţine că prin acelaşi contract, părţile au încheiat şi o convenţie de compensare, dar aceasta nu schimbă natura contractului, compensarea fiind un mod de stingere a obligaţiilor, având avantajul de a evita o dublă plată, dar nu reprezintă o obligaţie în sine, aceasta putând opera chiar şi fără intervenţia părţilor dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1144 C. civ., însă din conţinutul contractului nu rezultă că această modalitate de stingere a obligaţiei cumpărătorului era de esenţa contractului, întrucât conţinutul Titlului XII art. 2 din finalul contractului confirmă natura juridică de contract de vânzare-cumpărare, cumpărătorul asumându-şi obligaţia de a achita integral toate sumele datorate cu titlu de preţ pentru materialele diverse achiziţionate.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greşită a legii.
Altfel spus, motivul de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa temeiului legal, situaţie în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a soluţiei cu argumente din care să rezulte că, din conţinutul deciziei atacate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză se referă la încălcarea unei norme de drept substanţial, iar ultima vizează interpretarea eronată a unei norme juridice.
Pentru a fi în prezenţa ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice - trebuie ca instanţa, recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greşită interpretare sau faptul reţinut să fi fost greşit calificat, în raport cu exigenţele unui anumit text de lege.
Din această perspectivă, susţinerea recurentei, potrivit căreia, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu greşita aplicare a legii, întrucât a trecut peste voinţa părţilor liber exprimată la data încheierii contractului, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 969 C. civ., se constată că nu poate fi primită.
Aceasta deoarece, întreruperea activităţii reclamantei a determinat afectarea activităţii pârâtei, care a comunicat reclamantei prin adresa nr. 599 din 2 decembrie 2008 sistarea plăţilor, având în vedere că executarea contractului presupunea comenzi interdependente pe care reclamanta nu le-a onorat, se constată că acest fapt presupunea o eventuală excepţie de neexecutare, corect înlăturată ca neîntemeiată de către instanţa de apel, nefiind îndeplinită în special condiţia ca obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, potrivit căreia, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea formelor de procedură, prin nerespectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a lămurit natura juridică a raporturilor juridice dintre părţi, astfel cum s-a dispus prin decizia de casare, se constată că este nefondată, având în vedere că, Curtea de Apel Bacău a respectat dispoziţiile hotărârii instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, sens în care se apreciază că decizia atacată este legală, astfel că, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţiile pronunţate de instanţa de apel, la modalitatea în care aceasta a analizat şi interpretat probele administrate, nu poate constitui obiectul cenzurii instanţei de recurs în raport de dispoziţiile legale aplicabile speţei.
Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente şi a făcut o corectă aplicare a acestora la situaţia de fapt stabilită şi că motivele de nelegalitate au fost invocate cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenta lor în ceea ce priveşte fondul cauzei, aspect ce nu este permis în această fază procesuală.
În concluzie, recursul pârâtei este nefondat şi va fi respins în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC T.C. SRL Piatra-Neamţ împotriva Deciziei civile nr. 49/2013 din 18 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 2894/2014. Civil. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 2899/2014. Civil → |
|---|
