ICCJ. Decizia nr. 2878/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2878/2014
Dosar nr. 1471/108/2009**
Şedinţa publică din 28 octombrie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad, secţia civilă, la 13 aprilie 2009, reclamanta D.L. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Oraşului Ineu, solicitând anularea Dispoziţiei nr. 153/2009 emise de această autoritate, prin care s-a respins cererea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 805 m.p., situat în localitatea Ineu, str. I.S. nr. 22, înscris în CF nr. 3092, teren expropriat abuziv prin Decretul nr. 540/1973.
Prin Sentinţa civilă nr. 97 din 13 ianuarie 2012, Tribunalul Arad, secţia civilă, a admis plângerea reclamantei D.L., a anulat Dispoziţia nr. 153/2009 a Primarului oraşului Ineu şi a dispus emiterea unei noi dispoziţii privind restituirea în natură a suprafeţei de 805 m.p. teren situat în Ineu, judeţul Arad, str. I.S. nr. 22, înscris în CF 3092 Ineu, iar în situaţia în care nu se poate restitui în natură, să se dispună plata despăgubirilor conform titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Tribunalul a reţinut că, din actele depuse la dosar şi din decizia Curţii de Apel Timişoara nr. 26/2010, rezultă că petenta D.L. este persoană îndreptăţită la restituirea terenului de 805 m.p., situat în oraşul Ineu. Notificarea formulată de petentă cu nr. 1043 din 12 februarie 2002 nu a fost soluţionată pe fond, fiind stabilit faptul că petenta nu a urmat procedura legală conform Legii nr. 10/2001, respectiv termenul de depunere a notificării şi depunerea acesteia prin intermediul executorului judecătoresc.
Or aceste cerinţe au fost îndeplinite, oraşul Ineu urmând să soluţioneze pe fond cererea.
Prin Decizia nr. 175 din 23 octombrie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei Tribunalului Arad.
Instanţa de apel a reţinut că situaţia pe care reclamanta D.L. şi-a întemeiat pretenţiile face, într-adevăr, obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi că, în absenţa unui răspuns în termenul legal din partea persoanei juridice deţinătoare, instanţa poate proceda ea însăşi la analiza, în substanţă a solicitării cuprinse în notificare, însă dispoziţia instanţei trebuie să aibă în vedere particularitatea fiecărui caz pornind, în primul rând, de la titlul cu care statul a preluat imobilul şi de la situaţia lui de fapt.
În cauza de faţă, rezultă fără putinţă de tăgadă că imobilul (teren de 805 m.p.) pe care reclamanta D.L. l-a solicitat spre retrocedare a fost preluat de stat în baza Decretului de expropriere nr. 540 din 05 octombrie 1973, fapt cunoscut şi menţionat de aceasta în toate demersurile de restituire a lui.
Într-o atare ipoteză, natura şi întinderea măsurilor reparatorii sunt prevăzute în mod expres de art. 11 al Legii nr. 10/2001 şi nu de art. 16 al acestei legi, cum în mod constant a susţinut reclamanta.
Reclamanta însăşi recunoaşte că în raport de terenul expropriat statul a îndeplinit scopul acestei operaţiuni juridice şi a construit o clădire de utilitate publică (internatul Liceului I.), situaţie în care se putea verifica dacă întregul teren este ocupat de clădire, anexele sale sau de utilităţile publice şi servituţile legale care o deservesc sau dacă mai există o parte liberă care poate fi restituită conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, scop în care era oportună expertiza tehnică propusă de instanţă pentru identificarea, măsurarea şi delimitarea acestei parcele.
În egală măsură, tot potrivit aceluiaşi articol, putea fi stabilită prin expertiză şi valoarea de piaţă a terenului ce nu mai poate fi restituit.
Reclamanta nu a dorit însă să fie administrată această probă, solicitând ca terenul expropriat, cu clădirile edificate pe el, să-i fie restituit integral în natură în condiţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 şi ale pct. 1 din Anexa 1 lit. a) a acestei legi.
Curtea de apel a constatat că, prin natura procedurii în baza căreia terenul reclamantei a trecut în proprietatea statului (respectiv, expropriere) solicitarea ei nu se încadrează în dispoziţiile acestui articol, ci în cele ale art. 11 - astfel cum s-a arătat anterior - art. 16 fiind aplicabil situaţiei în care statul a preluat, cu orice alte titluri decât exproprierea, imobile care au fost apoi destinate unor instituţii publice din cele prevăzute în Anexa 2 (de ex. şcoli, spitale, clădiri ale administraţiei, etc.) şi care încă aveau această destinaţie la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ipoteză în care însă nu se încadrează imobilul (terenul) ce face obiectul material al cauzei de faţă.
Deşi este adevărată susţinerea reclamantei potrivit căreia conform Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti - Secţiile Unite, în ipoteza anulării unei dispoziţii/decizii emise de persoana juridică deţinătoare în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 instanţa de judecată este abilitată ea însăşi să dispună acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege, în cauza de faţă, natura şi întinderea acestor măsuri nu pot fi decise de instanţă, în absenţa unei expertize tehnice de specialitate care să stabilească situaţia de fapt actuală a terenului expropriat, probă pe care a pus-o în discuţie, dar cu a cărei administrare reclamanta nu a fost de acord.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs petenta D.L., iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3093 din 04 iunie 2013, pronunţată în dosarul nr. 1471/108/2009*, a admis recursul petentei, a casat decizia recurată şi a trimis cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere considerentele ce succed:
Potrivit prevederilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai cu scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
În speţă, instanţa de apel a soluţionat cauza fără să procedeze la stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt şi fără să dea eficienţă dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., conform cărora "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale."
Totodată, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. "Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.".
Faţă de conţinutul prevederilor legale enunţate şi de particularităţile speţei, s-a constatat că respingerea apelului reclamantei cu motivarea că partea s-a opus efectuării unei expertize tehnice judiciare care ar fi lămurit situaţia de fapt actuală a terenului în litigiu reprezintă o soluţionare greşită a pricinii, contrară prevederilor legii.
Pe de altă parte, prin acţiunea introductivă reclamanta a atacat Dispoziţia nr. 153/2009 a Primarului oraşului Ineu, prin care i-a fost respinsă notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Ineu, judeţul Arad, str. I.S. nr. 22, înscris în CF 3092 Ineu.
Având în vedere soluţia pronunţată de instanţa de fond - Tribunalul Arad, care, admiţând plângerea reclamantei şi anulând dispoziţia nr. 153/2009 a Primarului oraşului Ineu, a dispus emiterea unei noi dispoziţii pentru stabilirea măsurilor reparatorii (în natură sau în echivalent conform titlului VII din Legea nr. 247/2005) pentru terenul expropriat, instanţa de apel a ignorat Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite.
Prin această decizie, Înalta Curte a statuat că instanţa de judecată, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este competentă să soluţioneze pe fond atât contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, cât şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În motivarea acestei soluţii, instanţa supremă a reţinut că "în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum şi respingerea acţiunii, ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.".
Or, pentru soluţionarea cauzei potrivit Deciziei nr. XX/2007, a cărei aplicare este obligatorie pentru instanţei, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., Curtea de Apel Timişoara trebuia să dispună, în baza art. 129 alin. (5) C. proc. civ., administrarea unei expertize tehnice judiciare, probă absolut necesară pentru stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt în prezenta speţă, la care să se facă o aplicare corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Cum pentru stabilirea situaţiei de fapt s-a apreciat că se impune efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, probă incompatibilă cu structura recursului, potrivit art. 305 C. proc. civ., instanţa supremă a constatat că se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, urmând ca instanţa de apel să dispună completarea probatoriului prin efectuarea unei expertize tehnice judiciare pentru identificarea, măsurarea şi delimitarea terenului în litigiu, precum şi pentru a se verifica dacă acesta este liber sau este ocupat de construcţii şi/sau afectat de amenajări/utilităţi de interes public.
Instanţa supremă a conchis că după administrarea expertizei tehnice judiciare, prin coroborarea întregului material probator existent la dosarul cauzei, instanţa de trimitere va stabili pe deplin situaţia de fapt, la care va face aplicarea dispoziţiilor legale incidente şi, drept urmare, va soluţiona pricina pe fond, dispunând măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce pot fi acordate reclamantei.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 27 septembrie 2013.
În apel s-a dispus efectuarea unei expertize topografice, potrivit îndrumărilor date prin decizia de casare.
Prin Decizia civilă nr. 70 A din 21 mai 2014, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamantă şi a modificat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis acţiunea, a anulat Dispoziţia nr. 153/2009 emisă de Primarul Oraşului Ineu şi a dispus restituirea suprafeţei de 563 m.p. teren, notate cu literele A G H L M A, conform planului de situaţie anexă la raportul de expertiză, ce face parte integrantă din decizie.
S-a constatat dreptul petentei la măsuri reparatorii, conform Legii nr. 165/2013, pentru diferenţa de teren nerestituită în suprafaţă de 242 m.p.
S-au respins în rest pretenţiile reclamantei şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A fost obligat pârâtul la 2194 RON cheltuieli de judecată în toate instanţele.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că imobilul teren în suprafaţă de 805 m.p., înscris în CF 3092 Ineu, a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român, în baza Decretului de expropriere nr. 540 din 5 octombrie 1973, fiind aplicabile dispoziţiile art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001.
S-a constatat că o suprafaţă de 563 m.p. este liberă de utilităţi, amenajări de interes public sau alte lucrări (respectiv suprafaţa notată cu literele A G H L M A în planul de situaţie anexă la raportul de expertiză), iar prin răspunsul la obiecţiunile formulate de Primăria Oraşului Ineu s-a precizat că şeful Serviciului Urbanism, R.S., prezent la efectuarea constatărilor şi măsurătorilor, a arătat că nu este în stare de funcţionare clădirea amplasată pe acest teren şi că nu există autorizaţie de construcţie pentru căminul de pompare a apelor uzate, aspect ce reiese şi din adresa cu nr. 1345 din 31 octombrie 2014 emisă de Primăria Oraşului Ineu.
Pe de altă parte, s-a constatat că starea de degradare în care se află clădirea staţie de pompare aflată pe terenul în litigiu reiese şi din fotografiile depuse la dosar de reclamantă.
S-a considerat că se impune în rest respingerea pretenţiilor reclamantei privind acordarea de daune materiale şi morale, fiind cereri noi, formulate prima dată în apel cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs pârâtul Oraşul Ineu prin primar, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând respingerea capătului de cerere privind restituirea în natură a parcelei de teren în suprafaţă de 563 m.p.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 10/2001 republicată, (art. 10 alin. (1), (2) şi (3)) şi a Legii nr. 165/2003.
Recurentul a susţinut că, aşa cum a arătat şi în obiecţiunile la raportul de expertiză, pe terenul delimitat cu literele A G H L M A conform raportului de expertiză, sunt edificate construcţii şi instalaţii tehnico-edilitare, respectiv reţele de canalizare ce deservesc Liceul Industrial M.V. şi străzile I.S., L. şi D., reţele edificate în parte înainte de 1 ianuarie 1990 şi în parte după 1 ianuarie 1990, acestea din urmă cu autorizaţie de construire. De asemenea, s-a arătat că pe terenul în discuţie se situează construcţia fostei staţii de pompare cu instalaţie electrică, supraedificat construit înainte de 1 ianuarie 1990, respectiv odată cu construirea ansamblului Liceului M.V., în anii 1970, şi o fosă septică cu două cămine de vizitare.
S-a învederat că aceste construcţii sunt, prin natura şi destinaţia lor, de utilitate publică, fiind astfel exceptate de la restituirea în natură şi că instanţa de apel a dat dovadă de o înţelegere greşită a normelor legale care guvernează probele, substituindu-se expertului şi dând ea însăşi răspuns la obiecţiuni şi interpretând fotografiile.
Intimata reclamantă D.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În susţinerea recursului, pârâtul a depus la dosar procesele verbale din 28 octombrie 2010 şi 30 septembrie 2010 privind recepţia lucrărilor de canalizare menajeră şi pluvială în cadrul proiectului Ecomanagement Ineu - proiect pentru implementarea unui sistem eficient de gestionare a apelor uzate, precum şi procesele verbale din 4 septembrie 1975 şi 2 octombrie 1975, încheiate în şedinţa Comandamentului privind investiţiile la nivel orăşenesc pentru lucrările nominalizate în conformitate cu Dispoziţia nr. 366 din 23 iunie 1975 a prim-vicepreşedintelui Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Arad.
Examinând criticile invocate de recurentul pârât, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Având în vedere situaţia de fapt constatată prin raportul de expertiză topografică efectuat potrivit îndrumărilor de casare, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001, reţinând că terenul de 563 m.p. (notat în schiţa anexă la raport cu literele A G H L M A) este liber de utilităţi şi amenajări de interes public, putând fi restituit reclamantei.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a avut în vedere şi răspunsul la obiecţiunile formulate de Primăria Oraşului Ineu în sensul că nu există o autorizaţie de construcţie pentru căminul de pompare a apelor uzate, situat pe latura GH, situaţie confirmată la momentul efectuării constatărilor şi măsurătorilor de şeful Serviciului de urbanism, dl. R.S.
Adresa Primăriei Oraşului Ineu nr. 1345 din 31 ianuarie 2014 a menţionat în acelaşi sens că din anul 1990 şi până în prezent nu s-a eliberat autorizaţie de construcţie pentru reţele de apă - canal, pentru imobilul înscris în CF nr. 302519 Ineu.
Curtea va reţine că sunt nefondate criticile recurentului pârât în sensul că reţelele de canalizare ce deservesc Liceul M.V. au fost parţial edificate cu autorizaţie de construcţie (cele de după 1 ianuarie 1990), având în vedere că aceste susţineri nu au fost dovedite.
Sub acest aspect, în lipsa unor autorizaţii de construire, înscrisurile depuse în susţinerea recursului sunt lipsite de relevanţă, fiind, totodată, infirmate de adresa nr. 427 din 13 mai 2014 emisă de Liceul M.V. Ineu, în care se precizează că noua construcţie "fosă cu sistem de recirculare", edificată în anul 2012 - 2013 nu afectează grădina familiilor D. şi B.
Criticile vizând stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea constatată prin expertiza efectuată în rejudecarea apelului nu vor fi analizate întrucât nu se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în condiţiile abrogării pct. 11 al art. 304, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Oraşul Ineu prin primar împotriva Deciziei nr. 70/A din 21 mai 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2858/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2879/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
