ICCJ. Decizia nr. 2840/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2840/2014
Dosar nr. 415/298/2010
Şedinţa publică din 23 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă formulată şi înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sebeş sub dosar nr. 415/298/2010, reclamanţii S.C. şi S.G. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Sebeş, prin primar, şi Consiliul Local Sebeş solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că imobilele înscrise în CF 2.641, nr. top. 8.164/1, 8.534/1/D/5, 8.534/1/D/7, 8.526/2, 8.534/2/h/1, 8.534/2/h/4, respectiv, imobilul înscris în CF 9.221 Sebeş, nr. top. 915, 916 (casă şi teren), au trecut fără titlu (în mod abuziv) în proprietatea Statului Român; să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea imobilelor menţionate la pct. 1 din petit în echivalent, respectiv raportat la preţul de circulaţie al acestora care urmează să fie stabilit în baza unui raport de expertiză ce va fi efectuat în cauză, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Dat fiind faptul că la termenul stabilit la data de 07 iunie 2010 mandatara reclamanţilor a învederat instanţei valoarea obiectului cererii ca fiind de peste 500.000 RON, prin Sentinţa civilă nr. 618/2010 s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Sebeş în soluţionarea cauzei promovate de reclamanţi şi, pe cale de consecinţă, a fost declinată în favoarea Tribunalului Alba competenţa de soluţionare a acţiunii, apreciindu-se incidenţa prevederilor art. 2 alin (1) lit. b) C. proc. civ.
Pe rolul Tribunalului Alba, cauza a fost înregistrată la data de 12 iulie 2010.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că imobilul înscris în CF 2.641 Sebeş a constituit proprietatea tabulară a antecesorului acestora, respectiv, a numitului S.I., tatăl reclamantului de ord. 1 şi, respectiv, bunicul reclamantului de ord. 2. Evidenţa de CF menţionează intabularea acestuia la data de 5 iunie 1940 cu titlu de moştenire la poziţia B8 - după S.J., proprietar al imobilului din anul 1897. Parte din imobilul menţionat, respectiv, de la poziţia A2 a trecut în data de 22 martie 1972, în CF 9.221 Sebeş cu nr. top. 915 şi, respectiv, 916, iniţial în favoarea lui S.C., iar mai apoi la data de 12 mai 1972 în favoarea reclamantului S.C. şi a soţiei sale M.E., cu titlu de întreţinere. Deoarece în anul 1986 reclamantul S.C. şi soţia sa au decis să plece din ţară împreună cu copiii, respectiv, reclamantul S.G., pentru a-şi întregi familia în Germania, proprietăţile acestuia au fost trecute în mod abuziv în favoarea Statului Român în baza Decretului nr. 223/1974. Conform procedurii, reclamantul S.C. a fost silit să renunţe la cetăţenia română în vederea aprobării plecării definitive din ţară, condiţionat de predarea în favoarea Statului Român a bunurilor sale mobile şi imobile. Ca o consecinţă a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 21 din 3 februarie 1986, imobilul casă şi grădină în suprafaţă de 1.414 mp., înscris în CF 9.221 Sebeş, a trecut în proprietatea Statului Român în considerarea dispoziţiilor art. art. 2, art. 3 şi art. 4 din Decretul nr. 223/1974. Celelalte imobile care au rămas înscrise în CF 2.641 Sebeş - terenuri, au fost, de asemenea, preluate de către Statul Român fără acordarea de despăgubiri.
Prin Sentinţa civilă nr. 214/2009, pronunţată de Judecătoria Sebeş în dos. nr. 530/298/2006, a fost constatată nulitatea declaraţiei de renunţare la cetăţenia română a reclamantului S.C., ca urmare a vicierii consimţământului acestuia, fiind dispusă anularea menţiunilor efectuate în acest sens în Registrul stării civile al Primăriei Sebeş.
S-a mai arătat, că reclamanţii au solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv, ale Legii nr. 18/1991, însă, în primul caz notificarea acestora a fost respinsă prin Dispoziţia nr. 441 din 26 ianuarie 2006 emisă de către Primarul Municipiului Sebeş, ca fiind tardiv introdusă, iar în ceea ce priveşte legea fondului funciar, posibilitatea de a beneficia de dispoziţiile acesteia a fost limitată cât timp reclamantul S.C. nu a avut cetăţenie română. Ulterior pronunţării Sentinţei civile nr. 214/2009 a Judecătoriei Sebeş, cererea acestuia a fost respinsă ca tardivă. S-a argumentat că în cazul dedus judecăţii sunt incidente dispoziţiile cuprinse în art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în condiţiile în care art. 20 din Constituţie stabileşte prioritatea în faţa legislaţiei naţionale a convenţiilor la care România este parte; că prejudiciul încercat de către reclamanţi este evident în condiţiile în care, justificând calitatea de proprietari ai bunurilor din petit, sunt în imposibilitate de a exercita prerogativele ce decurg din exerciţiul acestuia în condiţiile în care statul a dispus în favoarea unor terţe persoane constituirea dreptului de proprietate.
S-a concluzionat, că reclamanţii, fiind lipsiţi de proprietatea lor, sunt îndreptăţiţi la acordarea unor despăgubiri corespunzătoare ce urmează a fi determinate prin efectuarea unui raport de expertiză.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480, 481 C. civ.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinare invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia, excepţia inadmisibilităţii şi tardivităţii formulării acţiunii, iar pârâţii Municipiul Sebeş, prin primar, şi Consiliul Local Sebeş au depus întâmpinare invocând, în principal, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestora şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, şi, pe fond, au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Acţiunea a fost precizată de reclamanţi după efectuarea raportului de expertiză în sensul că aceştia au solicitat, în principal, să se constate că preţul de circulaţie al imobilului construcţii şi teren înscris în CF 9.221 Sebeş la data de 11 februarie 1986 a fost în cuantum de 141.581 RON; să se constate că reclamantul S.C. a primit cu titlu de despăgubire, în ceea ce priveşte imobilul înscris în CF 9.221 Sebeş, la data de 11 februarie 1986, suma de 80.000 RON; să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 448.733 RON, având în vedere preţul de circulaţie al imobilelor înscrise în CF 9.221 Sebeş şi, respectiv, 2.641 Sebeş preluate fără titlu în proprietatea statului, din care a fost dedusă valoarea actualizată a sumei de 80 000 RON, acordată cu titlu de despăgubiri.
În secundar, au solicitat obligarea pârâţilor la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 234.966 RON, corespondent procentual al sumei de 61.581 RON (diferenţa dintre 141.581 RON şi cea de 80.000 RON efectiv încasată cu titlu de despăgubiri) din valoarea de 141.581 RON, aplicat la valoarea actuală de circulaţie a imobilelor, determinată prin raportul de expertiză; să se dispună obligarea pârâţilor la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 99.140 RON, corespondent procentual al sumei de 61.581 RON (diferenţa dintre 141.581 RON şi cea de 80.000 RON efectiv încasată cu titlu de despăgubiri din valoarea de 141.581 RON), aplicat la valoarea actuală de circulaţie a imobilului construcţie înscris în CF 9.221 Sebeş determinată prin raportul de expertiză; să se dispună obligarea pârâţilor la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 24.832 RON, reprezentând actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 61.591 RON neîncasată, cu titlu de despăgubiri.
Prin Sentinţa civilă nr. 1.152/2012, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă, s-a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Alba în soluţionarea cauzei, invocată din oficiu la termenul din 19 octombrie 2011, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Sebeş, prin primar, şi Consiliul Local Sebeş, şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul S.C. împotriva acestora; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii formulării acţiunii invocate de acest pârât prin întâmpinare, iar, pe fond, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul S.C. împotriva pârâtului Statul Român, şi a fost obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâţilor Municipiul Sebeş, prin primar, şi Consiliul Local Sebeş, în sumă de 600 RON.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
La termenul de judecată stabilit la data de 19 octombrie 2011, dată fiind valoarea imobilelor în litigiu stabilită prin expertiza efectuată în cauză la suma totală de 479.927 RON, instanţa a invocat excepţia de necompetenţă materială a tribunalului în soluţionarea cauzei, faţă de prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., excepţie ce a fost respinsă având în vedere că valoarea obiectului litigiului, după preţuirea reclamanţilor, depăşea suma de 500.000 RON.
Raportat la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Sebeş, prin primar, şi Consiliul Local Sebeş, s-a reţinut că aceasta se priveşte a fi întemeiată, fiind admisă şi, pe cale de consecinţă, s-a respins acţiunea formulată împotriva acestora.
Raportat la obiectul acţiunii, respectiv, constatarea preluării abuzive de către Statul Român a imobilelor în litigiu şi restituirea în echivalent a acestora la valoarea preţului de circulaţie actuală, calitatea procesuală pasivă în speţă revine pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, calitate conferită atât de cererea vizând preluarea abuzivă a imobilelor, cât şi de obligaţia achitării despăgubirilor pentru acestea în cazul în care o astfel de cerere s-ar aprecia ca fiind întemeiată.
Imobilul înscris în CF 9.221 Sebeş, care a constituit proprietatea reclamantului S.C. şi a soţiei acestuia, a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării definitive a acestuia din ţară, făcând ulterior obiectul unei înstrăinări în baza Legii nr. 112/1995.
Potrivit art. 13 din actul normativ sus-menţionat, plata despăgubirilor se face de Ministerul de Finanţe, Statul fiind reprezentat, conform art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, de Ministerul Finanţelor Publice.
Prin urmare, Municipiul Sebeş şi Consiliul Local Sebeş nu au calitate procesuală pasivă în cauză, aceasta revenind Statului Român.
Câtă vreme excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi pârâţi a fost admisă, celelalte excepţii invocate de aceştia nu au mai fost analizate.
Pentru aceleaşi considerente, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, invocată de acesta prin întâmpinarea depusă la dosar, a fost respinsă, precum şi excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii formulării acţiunii.
Cu referire la ultimele două excepţii, instanţa a reţinut că, raportat la temeiul legal invocat de reclamanţi în acţiune, respectiv, art. 480 - 481 C. civ., cererea este imprescriptibilă, iar cât priveşte excepţia inadmisibilităţii, susţinerea pârâtului potrivit căreia reclamanţii trebuiau să urmeze procedura instituită de Legea nr. 10/2001 a fost apreciată ca o apărare de fond, cu atât mai mult cu cât reclamanţii au investit instanţa cu o acţiune atipică în revendicare.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că imobilul înscris în CF 264 Sebeş, nr. ord. A+2, nr. top. 915 şi 916, compus din casă din lut cu o cameră şi grădină intravilan în suprafaţă de 130 şi, respectiv, 263 stj., a constituit proprietatea antecesoarei reclamantului S.C., intabulată sub B9 (f. 285 verso), imobil ce a fost transcris în CF 9.221 sub B1 (f. 6 dosarul Judecătoriei Sebeş).
Prin contractul de întreţinere autentificat sub nr. 2.025/1972, acest imobil a fost transmis de S.C. (mama reclamantului S.C.) fiului şi soţiei acestuia (respectiv mamei reclamantului de ordin II), dobânditorii intabulându-se prin încheierea de CF 1.826/12 mai 1972, sub B 2-3.
Urmare plecării definitive din ţară a reclamantului S.C. şi a soţiei acestuia, S.M.E., în anul 1986, respectivul imobil a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 223/1974, intabularea acestuia fiind operată sub B4, prin Încheierea de C F 306 din 08 februarie 1986.
Ulterior, prin Legea nr. 112/1995, imobilul în discuţie a fost înstrăinat numiţilor P.I. şi P.C., dreptul de proprietate al acestora fiind intabulat sub B 5-6 prin Încheierea de CF 1.165 din 26 noiembrie 1996.
Cât priveşte terenurile de categorie arător şi neproductiv înscrise în CF 2.641 Sebeş, nr. ord. A+3-7, nr. top. 8.164/1, 8.534/1/b/5, 8.534/1/b/7, 8.526/2, 8.534/2/h/1 şi 8.534/2/h/4, s-a reţinut că acestea au rămas în proprietatea antecesorului reclamantului S.C. (respectiv în proprietatea numitului S.I.), astfel cum rezultă din menţiunea efectuată sub B8 în CF 2.641 Sebeş, fiind ulterior reconstituit dreptul de proprietate în favoarea unor terţe persoane cărora li s-au emis titluri de proprietate, astfel cum precizează pârâţii prin întâmpinările depuse la dosar.
Reclamantul S.G. este fiul reclamantului S.C., astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar.
Faţă de operaţiunile efectuate în cele două cărţi funciare şi cererea reclamanţilor, la termenul de judecată stabilit la data de 14 martie 2012, instanţa a pus în vedere mandatarei acestora să facă dovada calităţii procesuale active a reclamantului S.G., aspect clarificat la termenul din 18 aprilie 2012, în sensul că acesta nu are calitatea de reclamant ci doar de mandatar al tatălui său, cu toate că acţiunea a fost promovată de ambii.
S-a reţinut, că imobilele în litigiu au fost solicitate de reclamant atât în baza Legii nr. 10/2001, cât şi în baza legii fondului funciar, însă cu mult peste termenul legal prevăzut de aceste legi reparatorii pentru depunerea notificării, şi, respectiv, a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, motiv pentru care solicitările reclamantului au fost respinse, ca fiind tardive.
Până la apariţia Legii nr. 10/2001, analiza valabilităţii titlului statului, a actelor de înstrăinare a imobilelor şi restituirea acestora, putea forma obiectul acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
În speţă, acţiunea întemeiată pe textul de lege sus menţionat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, având ca obiect constatarea preluării abuzive a imobilelor în litigiu de către pârâtul Statul Român, s-a apreciat a fi nefondată, titlul statului pentru imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 fiind analizat în cuprinsul Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, ca fiind abuziv, atât cu privire la bunurile trecute în proprietatea statului cu plată (cum e situaţia în speţă pentru construcţii), cât şi a celor preluate fără plată.
Faţă de aceste considerente, prima instanţă a concluzionat că preluarea abuzivă la care face referire reclamantul în acţiune nu poate face obiectul analizei prin prisma dispoziţiilor art. 480 C. civ., aceasta fiind posibilă doar în cadrul juridic instituit şi reglementat de Legea nr. 10/2001, de care reclamantul se poate considera că nu a uzat, câtă vreme o atare cerere a fost formulată doar în anul 2005, soluţia de respingere a cererii ca tardivă fiind previzibilă. Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte terenurile.
Constatarea preluării abuzive conferă reclamantului doar un interes patrimonial a cărui transformare într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigenţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de lege. Ori, la acest moment reclamantul nu mai are deschisă procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 sau de Legea nr. 247/2005 din motive imputabile, astfel că nu poate pretinde că ar avea un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu privire la imobilele în litigiu şi nici că poate pretinde despăgubiri din partea Statului Român, în sarcina căruia nu se poate reţine nici o culpă pentru lipsa de diligenţă a reclamantului.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, prin Decizia nr. 65 din 15 noiembrie 2012, a respins apelul declarat de către reclamantul S.C. reţinând următoarele:
Apelantul a invocat fără temei faptul că instanţa de fond nu a analizat situaţia imobilelor înscrise în CF 2.641 Sebeş, pentru că s-a reţinut în sentinţă că au rămas înscrise pe antecesoarea reclamantului dar au fost emise titluri de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, în favoarea altor persoane. S-a mai reţinut şi tardivitatea depunerii cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legii fondului funciar, astfel că a fost analizată în întregime acţiunea pendinte.
Reclamantul a promovat acţiunea în revendicare în condiţiile în care nu a uzat de prevederile legilor speciale de reparaţie, respectiv ale Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 10/2001, în termenele şi condiţiile prevăzute de acestea.
Decizia nr. 33/2008, dată de ICCJ în recurs în interesul legii, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, a stabilit că în cazul concursului dintre legea specială şi legea generală rezolvarea se face în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Deciziile date de ICCJ în interpretarea legii sunt obligatorii, potrivit art. 3293 C. proc. civ.
În speţă, este aplicabilă prima teză din dispozitivul deciziei instanţei supreme, respectiv, conflictul dintre legea generală şi legea specială. În considerentele deciziei, s-a arătat că nu există posibilitatea de opţiune între legea specială şi legea generală în materia revendicării pentru că asta ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.
Problema compatibilităţii între dreptul intern şi Convenţie se pune doar în situaţia în care, în cadrul acţiunii în revendicare, ambele părţi se pot prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice. În atare situaţie, soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna că nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular.
Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, or, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.
Aşadar, neconcordanţele între legislaţia internă şi Convenţie se soluţionează în favoarea celei din urmă doar în ipoteza în care în cadrul acţiunii în revendicare instanţa trebuie să acorde prioritate unui titlu de proprietate în detrimentul altui titlu, ceea ce ar determina ca o persoană să suporte inconsecvenţa legislativă.
Ori, reclamantul a formulat acţiunea în revendicare în contradictoriu cu Statul Român şi nu cu actualii proprietari ai imobilelor în litigiu, astfel că instanţa de fond, în mod corect, a făcut aplicarea principiului potrivit căruia legea specială derogă de la cea generală. Cu alte cuvinte, reclamantul avea posibilitatea de a recupera bunurile preluate de stat fără titlu în condiţiile legii speciale, Legea nr. 18/1991, respectiv, Legea nr. 10/2001, şi nu în cadrul dreptului comun, pentru că nu are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Hotărârea este la adăpost şi faţă de critica vizând îngrădirea liberului acces la justiţie în condiţiile în care, deşi există legi speciale de reparaţie, reclamantul nu uzat de prevederile lor.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive, s-a reţinut că aceasta corect a fost admisă faţă de petitul principal din acţiunea reclamantului, care vizează constatarea preluării abuzive a imobilelor reclamanţilor, şi de prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, dar şi faţă de art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, pentru solicitarea reclamantului de a fi despăgubit pentru imobilele preluate abuziv.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.C., care, indicând art. 304 pct. 6 - 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele:
În mod greşit, s-a reţinut de către instanţa de apel că în speţă este aplicabilă prima teză reglementată prin dispoziţiile Deciziei instanţei supreme nr. 33/2008, potrivit căreia conflictul dintre legea generală şi legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă.
Prin Decizia nr. 33/2008, ICCJ a statuat ca în situaţia concursului dintre legea specială şi cea generală are prioritate legea specială, însă cu precizarea că atunci când sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cea din urma are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Prin urmare, în cauza dedusă judecaţii, se impune aplicarea prioritară a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constatând că privarea reclamantului de proprietatea celor două imobile s-a făcut cu încălcarea criteriului de proporţionalitate între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general, vocaţia recurentului de a promova acţiunea în revendicare decurgând din calitatea sa de proprietar tabular.
Instanţa de apel a reţinut că "atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti" iar în speţă recurentul a solicitat restituirea bunurilor prin echivalent.
Motivarea instanţei de apel se circumscrie dezvoltării principiului specialia generalibus derogant, invocând inadmisibilitatea acţiunii reclamantului în condiţiile în care acesta nu a uzitat de prevederile Legii nr. 10/2001.
Or, o atare soluţie îngrădeşte accesul la justiţie şi încalcă normele Constituţiei României care instituie prevalenţa tratatelor internaţionale la care România este parte faţă de dreptul intern.
S-a mai arătat, că reclamantul şi-a configurat exerciţiul dreptului de acces la instanţă în scopul valorificării pretenţiei sale concrete - recunoaşterea pe cale judecătorească a dreptului de proprietate, şi că art. 21 din Constituţia României prevede că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.
Potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În cauza Canciovici şi alţii c. României, cauza Anghelescu împotriva României, cauza Brumărescu c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că excluderea de către instanţe din sfera lor de competenţă a acţiunii în revendicare este în sine contrară dreptului de acces la justiţie garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie.
Acţiunea în revendicare, chiar intentată sub imperiul Legii nr. 10/2001, nu este inadmisibilă, căci prevederile art. 480 C. civ., nu au fost abrogate expres sau implicit prin dispoziţiile acestei legi, iar încercările de a declara inadmisibile acţiunile în revendicare sub imperiul Legii nr. 112/1995, care reglementa tot regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi instituia a priori o procedură prealabilă administrativă, au fost sancţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel trebuia să aplice principiul preeminenţei dispoziţiilor Convenţiei faţă de dispoziţiile de drept intern, potrivit art. 20 din Constituţia României.
Cele doua imobile au trecut în proprietatea statului român fără titlu valabil, temeiul juridic la momentul deposedării recurentului de către Statul Român fiind Decretul nr. 223/1974.
S-a conchis că, reclamantul deţine "un bun" în sensul Convenţiei, nevalabilitatea titlului statului echivalând cu recunoaşterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al acestuia, iar în acest context recurentul justifică un interes legitim, personal, născut şi actual, care să tindă la restituirea în natură sau, în speţă, prin echivalent a bunurilor imobile ce formează obiectul prezentului litigiu, ca o condiţie de exercitare a acţiunii în revendicare.
Prin urmare, având în vedere decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, se impune ca judecătorul naţional să dea prioritate normelor de drept comunitar în condiţiile în care reclamantul deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, asupra căruia acestuia i s-a recunoscut cu efect retroactiv şi nerevocabil, dreptul de proprietate.
În absenţa oricărei posibilităţi reale de despăgubire a recurentului în condiţiile în care, aşa cum s-a precizat, acestuia i s-a constituit cu efect retroactiv dreptul de proprietate, reclamantului i se cuvin despăgubiri în echivalent care pot să fie acordate în cadrul unei acţiuni în revendicare.
În continuare, s-a expus situaţia de fapt în legătură cu preluarea imobilelor de către stat şi cu soluţiile date de autorităţile naţionale solicitării reclamantului de a i se acorda măsuri reparatorii pentru imobilele în litigiu, în temeiul Legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, şi s-a concluzionat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile cuprinse în art. 1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în condiţiile în care art. 20 din Constituţie stabileşte prioritatea în faţa legislaţiei naţionale a convenţiilor la care România este parte, convenţie ce a fost ratificată de Statul Român prin Legea nr. 30/1994.
S-a mai arătat, că, având în vedere împrejurarea ca recurentul nu a solicitat desfiinţarea actelor de dobândire a proprietăţii de către terţi, prin acţiunea formulată acesta nu atentează la siguranţa circuitului civil; că nu există niciun motiv pentru a chema în judecată actualii proprietari ai imobilelor în litigiu, iar în acest context aprecierea instanţei de apel privind condiţionarea admisibilităţii acţiunii în revendicare de chemarea în judecată a actualilor proprietari a imobilelor în litigiu, este nelegală; că, cel puţin pentru imobilele înscrise în CF 2.641 Sebeş, extrasul de CF evidenţiind ca proprietar tabular pe antecesorul reclamantului recurent, respectiv, pe numitul S.I., în condiţiile în care se solicită constatarea trecerii abuzive a imobilelor în proprietatea statului şi obligarea la restituirea lor prin echivalent, calitatea procesuală pasivă revine în exclusivitate intimaţilor pârâţi care au fost chemaţi în judecată, astfel că, în mod greşit, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor Municipiul Sebeş, prin primar, şi Consiliul Local Sebeş, deoarece punctul 1 al petitului acţiunii introductive a investit instanţa de judecată cu o cerere de constatare a trecerii fără titlu în proprietatea Statului Român a imobilelor înscrise în CF 9.221 Sebeş, respectiv, 2.641 Sebeş, iar această solicitare implică soluţionarea în contradictoriu a acţiunii şi cu intimatele Municipiul Sebeş, prin primar, şi Consiliul Local Sebeş, având în vedere regimul juridic al terenului înscris în CF 2.641 Sebeş.
În ceea ce priveşte vânzarea imobilului construcţie, înscris în CF 9.221 Sebeş, s-a arătat că a avut loc în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (4) şi 6 din acest act normativ plata despăgubirilor se face de către Ministerul de Finanţe, la dispoziţia acestuia fiind constituit un fond extrabugetar alimentat şi din sumele obţinute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natura; că acţiunea vizează şi imobilele înscrise în CF 2.641 Sebeş, imobile care au intrat sub incidenţa legii fondului funciar, conform înscrisului depus în acest sens la dosarul cauzei, şi că, în speţă, este vorba şi de gradina aferentă imobilul înscris în CF 9.221 Sebeş, iar, cu privire la suprafeţele de teren aferente ambelor imobile. Municipiul Sebeş, prin Dispoziţia nr. 441/2006, a respins notificarea formulată de reclamant în baza Legii nr. 10/2011, fără însa a invoca lipsa calităţii instituţiei de a dispune în sensul soluţionării notificării Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că limitările implicit acceptate ale dreptului de acces la instanţa nu îi pot restricţiona unui justiţiabil accesul liber într-un asemenea mod sau măsura încât dreptul său de a se adresa unei instanţe judecătoreşti să fie afectat în însăşi esenţa sa, astfel de limitări nefiind compatibile cu prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţie, iar în absenţa oricărei posibilităţi reale de exercitare a dreptului de proprietate, s-a conchis că era justificată cererea de acordare de despăgubiri în echivalent în cadrul acţiunii în revendicare.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
În prealabil analizei întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că se impune a fi făcută următoarea precizare:
Deşi reclamantul a indicat ca temei de drept al criticilor formulate şi art. 304 pct. 6 - 8 C. proc. civ., din dezvoltarea acestora rezultă că nu se circumscriu niciunuia din aceste motive de recurs, astfel că instanţa constată că nu este legal investită cu analiza legalităţii deciziei recurate în raport de aceste motive de recurs.
Prin urmare, controlul de legalitate al deciziei recurate urmează a se face numai în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În speţă, motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aşa cum a fost formulat de reclamant, vizează pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea art. 480 C. civil, a dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în recurs în interesul legii, a dispoziţiilor art. 20(2) din Constituţia României, a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce urmează:
Obiectul prezentului litigiu îl constituie pretenţia reclamantului de a obliga pârâţii la restituirea bunurilor prin echivalent reprezentând despăgubiri băneşti, bunuri ce au fost preluate de stat abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi care au fost înstrăinate către terţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cu privire la părţile cu care reclamantul a înţeles să se judece în acest raport juridic, se constată că au fost chemaţi în judecată, în calitate de pârâţi, Statul Român, Municipiul Sebeş, prin primar, şi Consiliul Local Sebeş.
Prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Sebeş, prin primar, şi Consiliul local Sebeş, invocată de aceştia, cu motivarea că raportat la obiectul acţiunii, respectiv constatarea preluării abuzive de către Statul Român a imobilelor în litigiu şi restituirea în echivalent a acestora la valoarea preţului de circulaţie actuală, calitatea procesuală pasivă o are Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, faţă de dispoziţiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1995, iar prin motivele de apel, reclamantul a susţinut că pct. 1 din acţiune trebuia judecat în contradictoriu cu intimatele Municipiul Sebeş, prin primar, şi Consiliul local Sebeş, având în vedere regimul juridic al terenului înscris în CF 2.641 Sebeş, aceleaşi critici fiind formulate şi prin cererea de recurs.
În ceea ce priveşte criticile potrivit cărora punctul 1 al cererii de chemare în judecată trebuia soluţionat în contradictoriu şi cu intimatele Municipiul Sebeş, prin primar, şi Consiliul local Sebeş având în vedere regimul juridic al terenului înscris în CF 2.641 Sebeş, se constată că sunt nefondate.
Astfel, obiectul acţiunii îl constituie pretenţia reclamantului de a i se acorda despăgubiri în echivalent pentru imobilele în litigiu, preluate de stat abuziv.
Solicitarea reclamantului de a se constata că imobilul a fost preluat abuziv de stat nu constituie petitul principal al acţiunii pendinte, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci un argument în susţinerea temeiniciei singurului capăt de cerere, respectiv, de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri, pe calea dreptului comun, pentru imobilele preluate abuziv de stat, iar într-o astfel de acţiune calitatea procesuală pasivă o are cel ce a preluat abuziv imobilele, respectiv, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi nu intimaţii pârâţi Municipiul Sebeş, prin primar, şi Consiliul local Sebeş, faţă de regimul juridic actual al terenului înscris în CF 2.641 Sebeş, cum a susţinut recurentul reclamant.
În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de reclamant potrivit cărora, în raport de art. 20 (2) din Constituţie şi de dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în recurs în interesul legii, se impune aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care reclamantul deţine "un bun" cu privire la imobilele în litigiu, în sensul acestor dispoziţii convenţionale; că, greşit, instanţa de apel a reţinut că în speţă este aplicabilă prima teză din Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în recurs în interesul legii, întrucât este adevărat că s-a statuat că atunci când există neconcordanţe între legea specială şi legea generală, are prioritate legea specială, însă atunci când există neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană, cea din urmă are prioritate, ce poate fi dată în cadrul unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, şi că acţiunea în revendicare intentată chiar sub incidenţa Legii nr. 10/2001 nu este inadmisibilă, căci prevederile art. 480 C. civ. nu au fost abrogate implicit sau expres prin dispoziţiile legii speciale, se constată că sunt nefondate, pentru cele ce urmează;
Instanţa de apel, conformându-se dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în recurs în interesul legii, a analizat acţiunea formulată de reclamant pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civil, atât în raport de dreptul intern, cât şi în raport de normele convenţionale.
Astfel, imobilul în litigiu a fost preluat de stat abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar faţă de prevederile art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie", odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, se constată că imobilul în litigiu, fiind preluat abuziv de stat, putea fi solicitat în condiţiile acestei legi, care, la art. 2, menţionează că se înţelege prin preluare în mod abuziv.
În acest sens, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Având în vedere aceste statuări, obligatorii pentru instanţe, potrivit art. 329(3) C. proc. civ., se constată că analiza cererii de faţă în contradictoriu cu pârâtul Statul Român nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece concursul dintre legea generală şi legea specială se realizează în favoarea celei din urmă, şi, prin urmare, legal, instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare promovată, în temeiul art. 480 - 481 C. civ., de către reclamant, câtă vreme acesta avea deschisă calea procedurilor speciale pentru retrocedarea în natură a imobilelor în litigiu sau acordarea de măsuri reparatorii.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamant potrivit cărora în raport de normele convenţionale, acţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun este admisibilă potrivit tezei a doua reglementată prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, deoarece deţine un "bun" cu privire la imobilele în litigiu, intrând astfel sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează;
Instanţa supremă, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanţă condiţională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei, astfel că susţinerea reclamantului potrivit căreia deţin "un bun" în sensul Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la imobilele în litigiu, întrucât nevalabilitatea titlului statului echivalează cu recunoaşterea unui efect retroactiv a dreptului său, este nefondată.
Prin urmare, reclamantul, care invocă dreptul de proprietate al autorului său ori dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu, care s-au stins de mult timp prin neexercitare, nu deţine un "bun actual" şi nu are un drept la acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri pe calea dreptului comun pentru imobilele în litigiu, ce au fost preluate abuziv de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, situaţie în care, legal, instanţa de apel nu a analizat îndreptăţirea reclamantului la despăgubiri şi în raport de teza a doua din Decizia nr. 33/2008.
Aşadar, faţă de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Primului Protocol adiţional la Convenţie, ale art. 480 C. civ. şi ale tezei a doua din Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în recurs în interesul legii, sunt nefondate.
Soluţia instanţei de apel potrivit căreia, în speţă, nu este incidentă teza a doua reglementată prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în recurs în interesul legii, se constată că este legală în raport şi de dispoziţiile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, care prevăd că "orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe", pentru cele ce urmează;
În cauza Rotaru contra României, Curtea Europeană a arătat că art. 13 din Convenţia Europeană garantează existenţa în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanţă, a drepturilor şi libertăţilor consacrate de Convenţie, cu alte cuvinte garantează în dreptul intern existenţa unui recurs care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat de Convenţie.
Potrivit acestei dispoziţii convenţionale, se constată că se impune o cale internă de atac în faţa unei "autorităţi naţionale competente", care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma dispoziţiilor Convenţiei.
Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului şi oferirea unui remediu corespunzător constituie ceea ce se numeşte a fi un "recurs efectiv" în jurisprudenţa C.E.D.O., în sensul art. 13 din Convenţie.
Or, atât jurisprudenţa C.E.D.O., cât şi doctrina, cu privire la natura acestui " recurs intern" au stabilit că garanţiile prevăzute de art. 13 din Convenţie nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi naţionale pe motiv că este contrară Convenţiei sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale.
De aceea, art. 13 din Convenţie, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei.
Cu alte cuvinte, în baza acestei dispoziţii convenţionale, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretext că nu corespunde Convenţiei, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate, întrucât deschiderea unei căi paralele legii speciale existente, în speţă Legea nr. 10/2001, fără nicio garanţie a oferirii remediului celui mai adecvat, nu reprezintă o soluţie compatibilă cu exigenţele art. 13 din Convenţie.
De aceea, faţă de această dispoziţie convenţională, se constată că în dreptul intern a fost adoptată o soluţie de către stat pentru restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de către acesta, sau, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, cum este cazul în speţă, acordarea de măsuri reparatorii printre care şi măsurile reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri, respectiv, Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, lege cu caracter special ale cărei dispoziţii nu contravin dispoziţiilor Convenţiei, întrucât, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, soluţie ce trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabilă pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
În ceea ce priveşte sistemul naţional existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, se constată că a fost deja realizat controlul de convenţionalitate de Curtea Europeană în hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României şi s-a stabilit în sarcina statului român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru bunurile preluate în mod abuziv de stat, impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile stabilite prin legile speciale pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii.
Or, prin norma naţională în materie, Legea nr. 10/2001, modificată, s-a reglementat că, în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri se acordă potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor se face potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din acest act normativ, şi că, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii acordate, acesta poate face obiect de analiză al instanţelor de judecată, după ce despăgubirile au fost stabilite de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, iar parcurgerea acestei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O., ale dreptului de acces la o instanţă, potrivit art. 6, aspect reamintit şi în hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
De aceea, existenţa mecanismului de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, ce reglementează procedurile de urmat şi stabilirea instituţiilor abilitate cu soluţionarea acestora, chiar perfectibil, obligaţie ce cade în sarcina statului român, aşa cum s-a dispus prin decizia pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în dreptul intern, nu atrage posibilitatea analizei acţiunii promovate de reclamant pe calea dreptului comun pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru un imobil ce intră sub incidenţa legii speciale.
Faţă de aceste considerente, se constată că, pe calea dreptului comun, nu se poate pronunţa o hotărâre de angajare a răspunderii Statului Român pentru legislaţia adoptată, în aplicarea art. 20 (2) din Constituţie, prin acordarea de despăgubiri băneşti reclamantului, care nu a uzat de procedurile speciale de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de stat şi imposibil de restituit în natură, din culpa sa.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.C. împotriva Deciziei nr. 65 din 15 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2751/2014. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2858/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
