ICCJ. Decizia nr. 2881/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2881/2014
Dosar nr. 5813/3/2013
Şedinţa publică din 28 octombrie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1361 din 27 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul N.M. în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului Bucureşti, prin primar general împotriva sentinţei civile nr. 180 din 11 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 36362/3/2007.
Pentru a pronunţa această sentinţă civilă, tribunalul a reţinut că:
Potrivit art. 322 C. proc. civ., pot face obiectul unei cereri de revizuire, fie o hotărâre rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, fie o hotărâre dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, pct. 5 reglementând motivul de revizuire referitor la „înscrisuri noi”.
Astfel, se poate cere revizuirea unei hotărâri din cele indicate de art. 322 alin. (1) ipoteză C. proc. civ., dacă după darea hotărârii a cărei revizuire se solicită, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori daca s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, tribunalul a apreciat că înscrisul invocat de revizuent nu se încadrează în noţiunea de „înscrisuri noi şi doveditoare”.
Astfel, înscrisurile invocate de revizuent sunt adresa Arhivelor Naţionale din 07 ianuarie 2013, procesul verbal din 01 octombrie 1941 al Comisiunii pentru înfiinţarea C.F. în Bucureşti cu tabloul anexat, copia cărţii funciare cu partea I şi a II-a a imobilului din str. S.U. şi contractul de vânzare-cumpărare din 27 ianuarie 1940, au fost analizate de către tribunal dacă îndeplinesc cerinţele impuse de noţiunea „înscrisuri noi şi doveditoare” avută în vedere de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
În privinţa acestor înscrisuri, tribunalul a reţinut că acestea nu îndeplinesc, unele cerinţa anteriorităţii în raport de sentinţa civilă atacată cu revizuire nr. 180 din 11 februarie 2009, irevocabilă la data de 05 noiembrie 2010, iar altele deşi sunt anterioare sentinţei a cărei revizuire s-a solicitat, totuşi nu îndeplinesc cerinţa imposibilităţii de folosire în procesul finalizat prin hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat, imposibilitate determinată fie de reţinerea lui de către partea potrivnică, fie de o împrejurare mai presus de voinţa părţii.
Prin urmare, tribunalul a constatat că nu este permisă revizuirea unei hotărâri atunci când înscrisurile invocate de revizuent sunt procurate ulterior finalizării procesului, pentru că, într-o asemenea situaţie, s-ar ajunge la repunerea în discuţie a unei hotărâri irevocabile, intrată în puterea lucrului judecat. Or, partea din cauza de faţă - reclamantul N.M. era în situaţia de a putea procura şi înfăţişa în cadrul procedurii judiciare desfăşurate înscrisurile sus indicate, în măsura în care le considera relevante pentru obţinerea de consecinţe juridice. Altminteri, prezentând un mijloc de probă nou - în sensul de înscris procurat ulterior judecăţii - şi pretinzând ca pe baza acestuia să fie revizuită hotărârea, părţile tind, de fapt, la nesocotirea autorităţii de lucru judecat a celor statuate irevocabil.
Or, funcţia revizuirii, de cale extraordinară de atac, nu este aceea de a conduce la reevaluarea judecăţilor irevocabile în afara condiţiilor strict reglementate procedural. În sens contrar, dacă procurarea unui simplu mijloc de probă - fără ca partea să dovedească împrejurările excepţionale, mai presus de voinţa sa, care au împiedicat-o să-l înfăţişeze în cadrul procesului, ar fi suficientă pentru retractarea unei hotărâri, atunci stabilitatea juridică şi puterea de lucru judecat de care trebuia sa se bucure hotărârile, ar rămâne fără nici un fel de eficienţă (Decizia Înalteio Curții de Casație și Justiție nr. 2167/2012).
Prin Decizia nr. 104/A din 31 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins,ca nefondat, apelul declarat de revizuentul N.M. împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut, în considerentele deciziei, faptul că nu sunt întrunite cerinţele art. 322 pct. 5 C. proc. civ., cererea de revizuire fiind corect respinsă ca inadmisibilă.
A arăta instanţa că, pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut la pct. 5, trebuie îndeplinite cinci condiţii. Prima - invocarea unui înscris, acesta este avut în vedere în sensul „instrumentum”, ca mijloc de probă, iar nu „negatium”. A doua condiţie - înscrisul este doveditor (probat prin el însuşi). A treia - înscrisul este descoperit după darea hotărârii, deci este nou. Or, în cauză prin înscris nou se înţelege că acesta exista la data pronunţării hotărârii, nu a putu fi înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii (prin împrejurare se înţelege forţa majoră, care trebuie dovedită). Celelalte două condiţii - înscrisul este determinant şi trebuie prezentat de revizuent, iar nu procurat la solicitarea instanţei.
În cauză, apelantul nu a dovedit „forţa majoră” care l-a împiedicat să procure înscrisul.
Faptul că s-a adresat unor autorităţi care au eliberat târziu înscrisul nu poate fi reţinut că este cazul de forţă majoră în sensul legii (la data pornirii procesului trebuia prin demersuri proprii să-şi procure acest înscris şi nu ulterior). Numai o calamitate (incendiul, inundaţia etc.) constituie cazuri de forţă majoră, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.
Împotriva Deciziei nr. 104/A din 31 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul N.M.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul solicită casarea deciziei instanţei de apel şi a sentinţei primei instanţei, cu trimiterea cauzei la Tribunalul Bucureşti pentru a judeca pe fond cererea de revizuire.
În motivarea cererii de recurs se arată că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. atunci când a calificat sintagma „împrejurare mai presus de voinţa părţii” ca reprezentând numai situaţii de „forţă majoră”, adică „numai o calamitate (incendiu, inundaţie etc.).
De asemenea, se arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1 Protocolul 1 C.E.D.O. şi art. 44 din Constituţia României, încălcând dreptul reclamantului la un „bun” şi la „speranţa legitimă” de a-şi recupera întregul imobil revendicat, drept recunoscut printr-o hotărâre irevocabilă.
În opinia recurentului, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală întrucât a adăugat la lege, arătând că revizuentul ar trebui să dovedească un caz de forţă majoră, deşi legea face referire la „împrejurare mai presus de voinţa părţii” şi nu neapărat la „forţă majoră”. Recurentul apreciază că, în mod greşit, instanţele de fond şi apel (în revizuire) au pus în sarcina sa culpa Arhivelor Naţionale de a-i răspunde la solicitări, comunicându-i acte utile cu mare întârziere, respectiv ulterior soluţionării cauzei, deşi cererile sale au fost formulate pe parcursul procedurii administrative şi reiterate, dar au primit o soluţionare favorabilă din partea instituţiei amintite abia după finalizarea procesului.
Analizând recursul, prin raportare la criticile formulate şi la motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed:
Textul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care constituie temeiul de drept al cererii de revizuire, prevede că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel, sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere: "dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori, daca s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere".
Prima ipoteza a textului de lege mai sus evocat, se referă la descoperirea de înscrisuri doveditoare, deci când partea care a pierdut procesul dovedeşte existenţa unor înscrisuri care au fost reţinute de partea adversă sau care nu au putut fi prezentate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Pentru a se putea invoca acest motiv şi a se admite cererea de revizuire, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii. Aşadar, condiţiile impuse prin aceste dispoziţii trebuie îndeplinite în mod cumulativ, neîndeplinirea oricăreia conducând la respingerea cererii de revizuire care, potrivit art. 326 alin. (3) C. proc. civ., este analizată în cadrul dezbaterilor exclusiv sub aspectul admisibilităţii.
În ceea ce priveşte condiţia privind” o împrejurarea mai presus de voinţa părţii”, aceasta urmează a fi apreciată de instanţa de revizuire, însă partea interesata trebuie sa o dovedească.
Actele noi invocate de către revizuent sunt reprezentate de înscrisurile care, susţine acesta, s-ar fi aflat în Arhivelor Naţionale, pe care revizuentul nu le-a putut deţine, la momentul soluţionării cauzei, pentru că această instituţie i le-a pus la dispoziţie mult mai târziu.
Or, aşa cum au reţinut instanţa de fond şi apel, nu se poate considera că împrejurarea învederată în susţinerea cererii de revizuire - comunicarea cu întârziere, de către Arhivele Naţionale, a înscrisurilor solicitate de revizuent - ar fi fost una obiectivă, mai presus de voinţa sa, de natură sa îl împiedice a folosi aceste înscrisuri considerate ca fiind determinante în soluţionarea pe fond a cauzei.
Revizuentul reia, în recurs, argumentele pentru care, în opinia sa, instanţa de apel trebuia să reţină că s-a aflat în imposibilitate de a depune actele aflate în posesia Arhivelor Naţionale, argumente referitoare la culpa acestei instituţii în eliberarea cu întârziere a documentelor solicitate.
Aceste argumente, cu trimitere la dovezile care ar trebui considerate relevante în acest sens, respectiv cererile sale formulate pe parcursul procedurii administrative şi reiterate, dar care au primit o soluţionare favorabilă din partea instituţiei amintite abia după finalizarea procesului, nu pot face obiect de analiză în recurs faţă de prevederile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., care permit casarea sau modificarea unei hotărâri numai pentru nelegalitate si nu pentru netemeinicie.
Se reţine, de asemenea, că instanţa de apel nu a considerat că înscrisurile invocate nu întrunesc, de plano, cerinţele art. 322 pct. 5 C. proc. civ., ci a stabilit că nu s-a dovedit existenţa unei împrejurări insurmontabile, care să împiedice procurarea lor în timpul judecaţii, ceea ce reprezintă o chestiune de temeinicie.
În aceste condiţii, în mod corect cererea de revizuire a fost respinsă, în cauză nefiind îndeplinită condiţia de admisibilitate a acestei căi de atac, anume aceea ca înscrisurile să nu fi putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii.
Odată constatată ca nefiind îndeplinită această condiţie, restul argumentelor pe baza cărora prima instanţa a respins cererea de revizuire nu mai prezintă importanţă şi nu se mai impuneau a fi analizate, deoarece toate condiţiile trebuie îndeplinite în mod cumulativ.
De altfel, se impune a se preciza faptul că înscrisul invocat de revizuent, chiar dacă ar fi fost eliberat de Arhivele Naţionale pe parcursul soluţionării cauzei, ar fi fost lipsit de relevanţă, având în vedere că notificarea iniţială a vizat doar imobilul din Bucureşti. Or, înscrisul invocat în cererea de revizuire se referă la terenul din Bucureşti, şi prin urmare, nu era determinant în soluţionarea cauzei, întrucât nu s-ar fi putut dispune repunerea în termenul de formulare a notificării în ceea ce priveşte acest imobil.
În concluzie, aşa cum corect au reţinut instanţele de fond şi apel, se constată că nu este permisă revizuirea atunci când înscrisurile sunt procurate de parte ulterior finalizării procesului, pentru că, într-o asemenea situaţie, s-ar ajunge la repunerea în discuţie a unei hotărâri irevocabile, intrată în puterea lucrului judecat. Cu alte cuvinte, prezentând un mijloc de probă nou - un înscris procurat ulterior judecăţii - şi pretinzând ca pe baza acestuia să fie revizuită hotărârea, partea tinde, de fapt, la nesocotirea autorităţii de lucru judecat a celor statuate irevocabil.
Stabilitatea juridică şi puterea de lucru judecat, de care trebuie să se bucure hotărârile, ar rămâne fără niciun fel de eficienţă dacă procurarea unui mijloc de probă - fără ca partea să dovedească împrejurările excepţionale, mai presus de voinţa sa, care au împiedicat-o să-l înfăţişeze în cadrul procesului -, ar fi suficientă pentru retractarea unei hotărâri.
Având în vedere considerentele expuse, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.M. împotriva Deciziei nr. 104/A din 31 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2880/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2884/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
