ICCJ. Decizia nr. 2885/2014. Civil. Expropriere. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2885/2014

Dosar nr. 2204/97/2010

Şedinţa publică din 28 octombrie 2014

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 06 mai 2010 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanţii B.V. şi B.S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin SC H. SA Bucureşti şi Sucursala Hidrocentrale Haţeg, pronunţarea unei sentinţe prin care:

- să se constate că reclamanţii, în calitate de fii ai defunctului B.S., sunt proprietarii terenului în suprafaţa de 4.458,32 mp, ocupat de pârâta SC H. SA din anul 1989 pentru realizarea lucrării de interes naţional”Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate Simeria”, declarată de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002.

- să fie obligat pârâtul Statul Român prin SC H. SA să le plătească despăgubiri în sumă de 40.124,88 euro reprezentând preţul real al terenului şi suma de 79.200 lei reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a terenului pe perioada 1989-2010.

Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1-4, 21, 25-26, 30, 38 din Legea r. 33/1994, art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1)-3 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâta SC P.E.E.H.H. SA Bucureşti, a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în temeiul Legii nr. 33/1994, excepţia prematurităţii acţiunii faţă de neîndeplinirea procedurii prealabile, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în cauză - raportat la prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 ce conferă atare calitate doar expropriatorului în cazul în care expropriatul nu a formulat întâmpinare la propunerea de expropriere ori, dacă această cale de atac a fost respinsă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei raportat la H.G. nr. 392/2002, prin care este stabilită calitatea de expropriator a Statului Român, astfel că SC H. SA are doar calitatea de interpus, fiindu-i conferit doar un drept de administrare, deci dreptul de a acţiona în interesul şi spre apărarea intereselor statului.

Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a Statului Român, prin M.F.P., invocând calitatea statului de unic beneficiar al investiţiei, precum şi aceea de „singur organism” îndrituit să deţină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil şi deci singurul având obligaţia de a suporta costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică.

Prin întâmpinarea depusă, M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Hunedoara, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, raportat la prevederile H.G. nr. 392/2002 şi art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în condiţiile în care prin actul normativ emis de guvern, pârâta este desemnată expres ca organ abilitat cu îndeplinirea obiectivului de utilitate publică de interes naţional, solicitând totodată, pe fond respingerea cererii de chemare în garanţie, raportat la atribuţiile sale, strict de reprezentare a statului, conferite expres prin H.G. nr. 1634/2009.

În şedinţa publică din 15 septembrie 2010, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, excepţia prematurităţii introducerii acţiunii şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 112 din 27 martie 2013, Tribunalul Hunedoara a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român reprezentat de SC H. SA Bucureşti împotriva chematului în garanţie M.F.P., pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru folos de tras pe perioada 1989-2007, ca fiind tardiv invocată de pârâţi, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Haţeg şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu această pârâtă.

A admis, în parte, acţiunea reclamanţilor împotriva pârâtului Statul Român prin SC H. SA Bucureşti, a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane expropriate asupra terenului agricol în suprafaţă de 4.537 mp, situat pe raza localităţii Subcetate, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expropriat pentru cauză de utilitate publică de interes naţional declarată prin H.G. nr. 392/2002.

A obligat pârâtul să plătească reclamanţilor, cu titlu de despăgubiri, suma de 115.693 lei reprezentând valoarea terenului expropriat şi suma de 41.373 lei, reprezentând prejudiciul creat reclamanţilor pentru lipsa folosului agricol nerealizat, pe perioada 2002-2010 şi suma de 3900 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor s-a constatat că aceştia au calitatea de descendenţi ai defunctului B.S., astfel că antecesorul reclamanţilor era îndreptăţit la reconstituirea întregii proprietăţi agricole pe care a fost nevoit să o înscrie în C.A.P. Sîntămărie Orlea în împrejurările anului 1962.

Prin Titlul de proprietate din 1997 a fost reconstituit dreptul de proprietate în favoarea antecesorului reclamanţilor B.S. asupra terenurilor arabile, cu excepţia celor care sunt afectate de lucrările hidroenergetice şi apele lacului de acumulare Sîntămărie Orlea.

Tribunalul a constatat că succesiunea legală constituie un mod de dobândire a proprietăţii, astfel că a reţinut că este evidentă vocaţia reclamanţilor de a primi despăgubiri pentru suprafeţele de teren ce au fost ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe numele antecesorului lor şi pentru care a fost demarată procedura exproprierii, după declararea cauzei de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru folosul de tras solicitat de reclamanţi pentru perioada 1989-2007, instanţa a reţinut că prescripţia, ca modalitate de stingere a dreptului material la acţiune şi, implicit, ca sancţiune juridică aplicabilă titularului unui drept care prin pasivitate nu l-a exercitat în intervalul de timp stabilit de lege, constituie o excepţie de fond, dirimantă şi peremtorie.

Dar, prescripţia extinctivă şi consecinţele ei este exclusă în cazurile prevăzute de art. 21 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză, potrivit art. 266³ din Legea nr. 71/2011, între acestea fiind dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale.

Ca atare, în condiţiile în care exproprierea pentru cauză de utilitate publică vizează preluarea de proprietăţi imobiliare sub condiţia imperativă a unei drepte şi prealabile despăgubiri şi a faptului expres prevăzut de Legea nr. 33/1994 că aceste despăgubiri compensează valoarea proprietăţii imobiliare şi valoarea prejudiciului dovedit, acesta constituind un accesorium variabil ca natură şi ca întindere, în raport cu valoarea efectivă a imobilului care totdeauna se stabileşte pe baza valorii de piaţă instanţă a conchis că această componentă a despăgubirilor este supusă principiului elementar de drept accesorium sequitur principale.

Deci, apreciind că despăgubirile pentru expropriere - astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 33/1994 - formând împreună o unitate complexă, inseparabilă ope legis - având o componentă pentru valoarea de piaţă a proprietăţii imobiliare expropriate şi componentă despăgubirilor pentru prejudiciul suferit de persoana expropriată, exced regulilor prescripţiei extinctive, în condiţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, considerente care au condus instanţa de fond la soluţia de respingere a excepţiei respective.

În considerarea prevederilor art. 137 C. proc. civ., instanţa a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, se impune respingerea acţiunii formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta Sucursala „Hidrocentrale” Haţeg, pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia.

Pentru acelaşi argument juridic a fost admisă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie M.F.P., conform încheierii de şedinţă din 17 noiembrie 2010.

Pe fondul cauzei, constatându-se că expropriatorul şi expropriaţii nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite, în condiţiile în care procedura exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor şi nici nu s-a găsit o soluţie amiabilă de stingere a litigiului, pe tot parcursul procesului civil, instanţa a desemnat, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, comisia de evaluare alcătuită din trei experţi.

Prin raportul de evaluare întocmit în cauză, experţii judiciari au identificat terenurile în litigiu, afectate de obiectivul de interes naţional, declarat potrivit H.G. nr. 392/2002 a Guvernului României, cu date de carte funciară, vecinătăţi şi categorii de folosinţă, stabilind suprafaţa acestora la 4.537 mp, precum şi valoarea acestuia la 25,5 lei/mp, potrivit variantei I din raportul de expertiză, iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual nerealizat, la suma de 10.217 lei/ha.

Având în vedere concluziile raportului de evaluare efectuat în cauză, instanţa a stabilit despăgubiri în suma de 115.693 lei, reprezentând valoarea terenului şi în suma de 41.373 lei, pentru folosul agricol nerealizat, pe perioada 2002-2010, având în vedere zona agricolă, categoria ternului şi culturile tradiţionale practicate pe aceste terenuri, în special cartofi şi porumb, la care se adaugă culturile de legume şi zarzavat pentru uz gospodăresc.

Apelul declarat de pârâta SC P.E.E.H. SA a fost admis prin Decizia nr. 94 din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă . În consecinţă, a fost schimbată, în parte, sentinţa atacată, sub aspectul despăgubirilor acordate reclamanţilor B.V. şi B.S. cu titlu de contravaloare a terenului expropriat şi cu titlu de folos agricol nerealizat şi, rejudecând în aceste limite, a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor despăgubiri în sumă totală de 99.455 lei, din care 85.664 lei reprezintă valoarea terenului expropriat şi suma de 13.791 lei reprezintă folos agricol nerealizat, pe perioada 2007-2010. A fost menţinută în rest sentinţa atacată.

În considerentele deciziei, instanţa a reţinut următoarele:

Referitor la fondul cauzei, curtea de apel a constatat că pârâta formulează critici vizând valoarea terenului expropriat, precum şi valoarea folosului de tras acordat de instanţa de fond, considerând că nu s-au respectat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât instanţa de fond nu a ţinut cont că valoarea terenului este exagerat de mare în raport cu preţul la care se vând efectiv terenuri în zonă.

Prin expertiza şi suplimentul la expertiză efectuate în faţa primei instanţe, experţii au arătat că pe piaţa imobiliară nu se tranzacţionează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului Strei din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a preţului cu care se vând în mod obişnuit imobile de genul celui în cauză.

Experţii au propus, prin raportul de expertiză, ca variantă de determinare a cuantumului despăgubirilor, stabilirea preţului terenului prin metoda de evaluare a terenului pe bază de profit, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Pe baza acestei metode, experţii au stabilit un preţ de 25,5 lei/mp.

Instanţa de apel a apreciat însă că nici această metodă nu se justifică a fi luată în considerare deoarece ea are în vedere potenţialul agricol al terenului în litigiu, criteriu teoretic şi nerealist întrucât nu se poate vorbi de potenţialul productiv al unui teren aflat sub apele lacului de acumulare de peste 20 de ani. Experţii au arătat că nu se poate spune cu certitudine ce şi cât anume din fiecare cultură s-ar fi cultivat în ultimii 20 de ani dacă terenul ar fi fost folosit în scop agricol, toate devizele întocmite fiind ipotetice.

Experţii au propus şi alte variante de stabilire a preţului terenului în litigiu, instanţa de apel apreciind că stabilirea unei valori minime de 6,16 euro/mp este echitabilă, având în vedere că terenurile nu au corespondenţă pe raza comunei şi deci nu se poate vorbi de o valoare de circulaţie, neputându-se stabili o astfel de valoare.

Pentru aceste considerente, curtea de apel a admis apelul pârâtei sub aspectul valorii imobilului expropriat şi a stabilit despăgubirile ce se cuvin reclamanţilor la suma de 85.664 lei, respectiv 6,16 euro/mp, conform variantei 3 propuse de experţi în suplimentul la expertiză depus pentru termenul din 4 aprilie 2012.

În ceea ce priveşte despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosinţă, instanţa a constatat că sunt nefondate criticile formulate de pârâtă, apelanta fiind în eroare cu privire la culturile avute în vedere de experţi, aceştia arătând că terenul în litigiu este în zonă de luncă, terenurile fiind fertile şi pretabile cultivării legumelor diverse, cartofilor şi porumbului.

Experţii au determinat profitul mediu pe an, luând în calcul venitul mediu ce s-ar fi putut realiza dacă întreaga suprafaţă de 4.537 mp ar fi fost cultivată cu legume, cu cartofi şi cu porumb, fiind deci avute în vedere exact culturile arătate de apelantă, şi nicidecum culturi de grâu. Prin această metodă, experţii au determinat un profit mediu pe hectar de 10.217 lei/an, ceea ce înseamnă un profit mediu de 4.597 lei/an pentru suprafaţa în litigiu, de 4.537 mp.

Faţă de cele ce preced, instanţa de apel a constatat că valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza efectuată în primă instanţă este corect determinată, astfel că sub acest aspect, criticile apelantei nu sunt întemeiate.

În ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiunea prin care reclamanţii solicită lipsa de folosinţă pe ultimii 21 de ani, s-a constatat că această cerere este una patrimonială, iar potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naşte dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţă îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Aşadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Ca urmare, cererea reclamanţilor pentru obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, pentru restul perioadei, acţiunea fiind prescrisă.

Curtea a reţinut că nu poate primi argumentele instanţei de fond în sensul că aceste pretenţii ar reprezenta o componentă a despăgubirilor şi că ar urma regimul juridic al drepturilor reale imobiliare, în sensul art. 21 din Decretul nr. 167/1958. Este de observat, arată instanţa de apel, că despăgubirile la care se referă dispoziţiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului şi prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecinţa exproprierii, şi nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptăţită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat şi eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosinţă din teren arabil în cale acces şi alte asemenea despăgubiri.

Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii şi acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994 să acopere şi un astfel de prejudiciu.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situaţia în care instanţa este sesizată de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere şi la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că despăgubirea reprezentând lipsa de folosinţă, anterioară emiterii hotărârii de expropriere şi stabilirii despăgubirilor, nu poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.

Curtea a reţinut şi faptul că, şi în ipoteza în care s-ar accepta susţinerile instanţei de fond că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noţiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune pentru despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă este cel de la care reclamanţii au cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat, astfel că şi în această situaţie cererea este prescriptibilă.

Termenul de prescripţie al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este acelaşi cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosinţă, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acţiune curge de la data notificării - în condiţiile art. 14 şi urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanţei de a stabili aceste despăgubiri.

În cazul pretenţiilor vizând lipsa de folosinţă, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamanţilor, astfel că dreptul la acţiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat.

Pentru cele ce preced, curtea a constatat fondate criticile formulate de apelantă cu privire la prescripţia dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă, prima instanţă pronunţând hotărârea cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce priveşte momentul invocării acestei prescripţii, hotărârea tribunalului este dată cu încălcarea legii, instanţa reţinând în mod greşit că noul C. civ. impune un termen limită până la care excepţia trebuie invocată, termen care ar fi fost încălcat de pârâtă.

În speţă, vorbim de o prescripţie începută înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., astfel că potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind codul civil, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, dispoziţiile art. 2512-2513 din noul C. civ., referitoare la persoana care poate invoca excepţia prescripţiei şi momentul până la care poate fi invocată, nu sunt aplicabile în speţă, întrucât prescripţia a început să curgă la momentul la care era în vigoare vechiul C. civ. şi decretul 167/1958, acte normative care au reglementat excepţia prescripţiei ca o excepţie de fond, absolută, ce trebuia invocată şi de instanţă din oficiu, inclusiv în căile de atac (art. 18, Decretul nr. 167/1958).

În consecinţă, întrucât excepţia a fost invocată în termeni procedurali şi este întemeiată, instanţa de apel a constatat că trebuie admisă, iar cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras urmează a fi redus la suma de 13.791 lei, pe perioada 2007-2010 (4.597 lei/an x 3 ani).

Întrucât acţiunea a fost promovată de reclamanţi în anul 2010, despăgubirile se cuvin începând cu trei ani anteriori introducerii acţiunii, adică din anul 2007, pretenţiile formulate pentru perioada anterioară fiind prescrise.

Ulterior, prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia la data de 06 februarie 2014, reclamanţii B.V. şi B.S. au solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele şi dispozitivul Deciziei civile nr. 94 din 19 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor ce se cuvin pentru terenul expropriat, în suprafaţă de 4.537 mp.

În subsidiar, dacă cererea formulată nu va fi considerată o cerere de îndreptare a erorii materiale, petenţii au solicitat lămurirea dispozitivului şi punerea de acord a acestuia cu cele reţinute în considerentele Deciziei nr. 94/2013.

În motivarea cererii, petenţii au arătat că în Decizia nr. 94/2013 instanţa de apel a reţinut ca metodă de evaluare a terenului, metoda evaluării pe bază de profit, prin care s-a stabilit un preţ de 25,5 lei/mp, conform variantei 1 din raportul de expertiză, astfel că nu se justifică valoarea minimă de 6,16 euro conform variantei 3 propuse de experţi în suplimentul de expertiză.

Petenţii au considerat că instanţa de apel a comis o eroare materială prin reţinerea sumei de 85.664 lei ca reprezentând valoarea terenului expropriat, întrucât prin raportul dintre mărimea terenului şi preţul acestuia rezultă o valoare mai mare, respectiv suma de 27.947 euro (6,16 euro x 4537 mp). Această sumă transformată în lei reprezintă o valoare de 119.147 lei, la care se adaugă folosul de tras de 13.691 lei, rezultând o valoare totală de 133.038 lei şi nu cea de 99.455 lei, reţinută de instanţă ca valoare totală a despăgubirilor.

În subsidiar, petenţii au apreciat că există o contradicţie între valorile stabilite prin raportul de expertiză şi cele din considerentele şi dispozitivul deciziei civile nr. 94/2013, astfel că se impune lămurirea acestui dispozitiv şi punerea de acord cu sumele şi valorile reale.

Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu de la 13 februarie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele şi dispozitivul Deciziei civile nr. 94 din 19 decembrie 2013.

În motivarea soluţiei s-au reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte metoda de evaluare a terenului, instanţa de apel a arătat în pagina 12 a motivării (pagina 69 verso, dosar apel) că metoda evaluării pe bază de profit nu se justifică şi a apreciat că valoarea echitabilă este cea stabilită conform variantei 3 propuse de experţi în suplimentul la expertiză depus pentru termenul din 04 aprilie 2012 (fila 182, dosar fond).

De asemenea, instanţa de apel a preluat din această lucrare atât suma de 6,16 euro/mp, cât şi valoarea stabilită de experţi în lei, respectiv suma de 85.664 lei. Verificând lucrarea de la fila 182 dosar fond, s-a constatat că nu există nicio eroare materială, respectiv suma de 85.664 lei este indicată de experţi ca preţ global al terenului şi astfel a fost preluată de instanţa de apel, care a arătat că se impune stabilirea unei valori minime, având în vedere că terenurile nu au corespondenţă pe raza comunei şi deci nu se poate vorbi de o valoare de circulaţie.

La suma de 85. 664 lei, cât reprezintă valoarea terenului, instanţa de apel a adăugat valoarea folosului de tras, respectiv suma de 13.971 lei, ajungând astfel la o valoare totală a despăgubirilor de 99.455 lei, calculul matematic al sumei care reprezintă despăgubirile fiind corect, neexistând prin urmare nicio eroare materială.

Este adevărat însă că înmulţind suprafaţa de 4.537 mp cu preţul indicat de expert de 6,16 euro/mp rezultă o valoare mai mare decât cea reţinută în final de experţi şi de instanţă - 85.664 lei, dar nu aceasta a fost intenţia instanţei de apel, de a mări despăgubirile acordate reclamanţilor, deoarece instanţa a fost sesizată doar cu apelul pârâtei SC H. SA, astfel că nu putea ca în apelul acesteia să majoreze despăgubirile acordate reclamanţilor, deoarece se opunea principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.

În ceea ce priveşte cererea de lămurire a considerentelor aceleiaşi decizii, curtea de apel a constatat că nici această cerere nu poate fi admisă, instanţa arătând în considerente că „admite apelul pârâtei sub aspectul valorii imobilului expropriat”, valoare pe care a stabilit-o la suma de 85.664 lei, fără să existe neclarităţi sau contradicţii între aceste considerente şi dispozitivul deciziei.

În ceea ce priveşte cererea de lămurire a dispozitivului, nu rezultă care sunt neclarităţile Deciziei 94/2013, prin decizia atacată instanţa de apel admiţând apelul pârâtei şi reducând despăgubirile acordate reclamanţilor de instanţa de fond.

Aceste despăgubiri au fost reduse de la suma de 115.693 lei (reprezentând valoarea terenului expropriat) şi suma de 41.373 lei (reprezentând folos de tras pe perioada 2002-2010) la suma totală de 99.455 lei, din care 85.664 lei reprezintă valoarea terenului expropriat şi suma de 13.791 lei reprezintă folos agricol nerealizat, pe perioada 2007 - 2010.

Celelalte aspecte privitoare la reţinerea greşită a variantei 3 propuse de experţi sau criticile care vizează soluţia la care a ajuns instanţa de fond sunt aspecte care nu pot fi soluţionate în cadrul acestei proceduri, ci vor putea fi eventual invocate ca motive de recurs.

Reclamanţii B.V. şi B.S. au declarat recurs atât împotriva Deciziei nr. 94 din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, cât şi împotriva încheierii de şedinţă din camera de consiliu de la 13 februarie 2014 a aceleiaşi instanţe.

Prin cererea de recurs îndreptată împotriva Deciziei nr. 94 din 19 decembrie 2013 şi întemeiată pe dispoziţie art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamanţii solicită modificarea deciziei instanţei de apel, în sensul respingerii apelului declarat de pârât şi menţinerii, ca temeinică şi legală, a sentinţei Tribunalului Hunedoara.

O primă critică vizează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi se referă la faptul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii ce se regăsesc atât în considerentele referitoare la excepţiile procesuale şi de fond, cât şi în cele referitoare la fondul cauzei. Astfel, reclamanţii amintesc şi citează mai multe pagini şi paragrafe din hotărârea instanţei de apel care ar cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.

O altă critică vizează aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, reclamanţii susţin că, în stabilirea valorii despăgubirilor privind terenul expropriat, instanţa de apel a interpretat greşit probele existente la dosarul cauzei, ajungând, în mod vădit eronat, la o concluzie greşită în privinţa valorii imobilului în litigiu. Totodată, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit atât dispoziţiile cuprinse în art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cât şi pe cele ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În ceea ce priveşte cererea de recurs îndreptată împotriva încheierii de şedinţă din camera de consiliu de la 13 februarie 2014, reclamanţii solicită modificarea în totalitate a încheierii, în sensul admiterii, în principal, a cererii de îndreptare a erorii materiale, iar în subsidiar, a cererii de lămurire a dispozitivului deciziei instanţei de apel.

În esenţă, recurenţii arată că instanţa de apel a reţinut o stare de fapt ce nu corespunde realităţii, care a determinat-o să concluzioneze că nu poate fi vorba de o eroare materială.

De asemenea, instanţa de apel a făcut, în mod eronat şi în sens material, o apreciere greşită a probelor din dosar, respectiv a probei constând din noua lucrare de expertiză şi depusă la dosar la termenul din 04 aprilie 2012, în sensul că această probă ştiinţifică a apreciat-o ca fiind cea în măsură să stabilească care este valoarea echitabilă ce urmează a fi primită de reclamanţi drept despăgubire, indicând şi raportându-se la o metodă şi o variantă de stabilire a acestei valori, când de fapt aceasta nu reprezintă a metodă de evaluare stabilită de noua comisie de experţi, ci este una dintre variantele propuse de prima comisie de experţi şi care a avut la bază ofertele de vânzare a terenurilor din zona Haţeg, la nivelul anului 2011.

Mai mult decât atât, arată recurenţii, în interpretarea şi aprecierea acestor probe, constând în cele două rapoarte de expertiză, instanţa de apel nu a manifestat rol activ, în sensul art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv nu a solicitat lămuriri şi explicaţii nici primei comisii de experţi, nici cele de-a doua comisii şi nici nu a pus în discuţia părţilor, din oficiu, starea de fapt şi concluziile rezultate din cele două rapoarte de expertiză.

Împotriva Deciziei nr. 94 din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a declarat recurs şi pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H.H. SA, cale de atac întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi prin care se solicită constatarea nelegalităţii hotărârii pronunţate şi, pe cale de consecinţă, admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate.

Recurentul-pârât apreciază că instanţa de judecată a soluţionat excepţiile invocate cu aplicarea greşită a legii de drept material si interpretarea eronată a înscrisurilor supuse judecaţii de către părţi, din considerarea următoarele argumente:

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, arată că soluţia pronunţată de instanţa de apel nu răspunde motivelor invocate cu privire la această excepţie, nefiind luate în considerare criticile care vizează caracterul exclusiv al căii procedurale prevăzute de Legea nr. 18/1991, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Totodată, soluţia pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii în raport cu situaţia de fapt dedusă judecăţii, precum şi cu nesocotirea existenţei normelor speciale, instanţa aplicând norma generală, deşi motivele de fapt şi de drept au arătat incidenţa şi prioritatea normei speciale, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul solicită ca, în cazul în care instanţa va înlătura critica cu privire la nesocotirea caracterului exclusiv al procedurilor instituite de Legea nr. 18/1991, să se aibă în vedere aspectele care conduc la soluţia inadmisibilităţii prin prisma caracterului special al normelor prevăzute de Legea nr. 1/2000 în raport cu exercitarea dreptului la acţiune al reclamanţilor.

Invocând dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariţiei acestei legi reparatorii, recurentul-pârât apreciază că articolul vizează exact situaţia existentă în speţă. Modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această convingere, prin aceea că includ expres instalaţiile hidroelectrice în sfera obiectivelor existente pe terenurile preluate.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, sub aspectul plăţii despăgubirilor cerute şi respingerea cererii de chemare în garanţie formulată împotriva M.F.P., recurentul invocă următoarele critici:

- instanţa de judecată a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică şi a efectelor generate de actul prin care a fost declarată utilitatea publică - H.G. 392/2002 - faţă de calitatea de reprezentant a SC H. SA, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

- în mod eronat şi cu încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr. 213/1998, instanţa a schimbat natura relaţiilor contractuale dintre SC H. SA şi Statul roman, dând o interpretare greşită raportului juridic dedus judecăţii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi făcând o aplicare greşită a legii materiale, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

- decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii cu privire la calitatea de reprezentant a SC H. SA, care nu acţionează în nume propriu, şi consecinţa din dispozitiv constând în obligarea SC H. SA la plata despăgubirilor aferente exproprierii care produce efecte directe în patrimoniul reprezentantului şi nu al titularului dreptului de proprietate publică, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, recurentul-pârât arată că instanţa a interpretat eronat actele pe care se sprijină dovada calităţii de moştenitor a reclamanţilor, astfel cum au fost depuse la data formulării cererii introductive, fiind întrunit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în opinia recurentului, reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de moştenitor propriu-zis, ci doar dovada unei vocaţii succesorale abstracte la succesiunile defuncţilor autori. Probatoriul administrat în speţă nu a dovedit masa succesorala aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în C.F. şi ţinând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole.

În raport de susţinerile din cuprinsul întâmpinării depuse la fond pe acest aspect, recurentul apreciază ca neprobată, în speţă, existenţa şi dovedirea dreptului de proprietate al reclamanţilor (direct sau prin antecesori) asupra terenului în litigiu, la data pretinsei lor ocupări de către pârâtă.

Astfel, cât priveşte aspectele reţinute de curtea de apel cu privire la despăgubiri, recurentul consideră că, în mod netemeinic şi nelegal, instanţa s-a aplecat asupra concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, valorile reţinute de experţi nefiind stabilite în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

De asemenea, susţine că instanţa de judecata a aplicat în mod greşit dispoziţiile legii exproprierii, în ceea ce priveşte acordarea daunelor reprezentând lipsa de folosinţa a terenului, fiind absolut necesar să se facă dovada acestora, întrucât prejudiciile nu se stabilesc şi nu se acordă a priori prin prisma prevederilor Legii nr. 33/1994, ci trebuie dovedite întrucât acordarea lor arbitrară ar conduce la o îmbogăţire fără justă cauză de către reclamanţi.

Astfel, instanţa de judecată nu a procedat la acordarea unei juste şi echitabile despăgubiri, astfel cum prevede legea, daunele reprezentând lipsa de folosinţă a terenului fiind acordate pe un simplu fapt al potenţialităţii folosului agricol, dincolo de criteriile legale şi care este de natură a distorsiona justul echilibru între interesul privat al expropriatului şi interesul general al procedurii exproprierii.

Analizând recursurile declarate în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate, având în vedere considerentele ce succed.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţii B.V. şi B.S. împotriva Deciziei nr. 94 din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, se reţin următoarele:

Criticile formulate de reclamanţi, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În cauză, niciuna din ipotezele la care se referă textul menţionat nu se regăseşte, considerentele hotărârii atacate fiind clare şi neechivoce, hotărârea cuprinzând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei pronunţate, fiind respectate astfel prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanţa de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de apelantă, ţinând cont de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor şi argumentând pe larg soluţia de admitere a apelului.

Critica vizând aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care reclamanţii susţin că, în stabilirea valorii despăgubirilor privind terenul expropriat, instanţa de apel a interpretat greşit probele existente la dosarul cauzei, ajungând la o concluzie eronată în privinţa valorii imobilului în litigiu, încălcând astfel dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, se constată a fi nefondată.

Astfel, potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.

La evaluarea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de acestea”.

Textul enunţat stabileşte atât criteriile de determinare a despăgubirii compusă din valoarea reală a bunului şi prejudiciul cauzat expropriatului, cât şi momentul (data de referinţă în raport cu care se determină cuantumul despăgubirii, care este „data întocmirii raportului de expertiză” întocmit în conformitate cu prescripţiile art. 25 din Lege, aceasta fiind proba şi modalitatea sa de administrare admisă de textul ce o reglementează).

Instanţa de apel a aplicat şi interpretat în mod corect textul de lege amintit, acordând reclamanţilor contravaloarea prejudiciului suferit ca urma a exproprierii şi stabilind despăgubirile ce se cuvin acestora la suma de 85.664 lei, respectiv 6,16 euro/mp, conform variantei 3 propuse de experţi în suplimentul la expertiză depus pentru termenul din 4 aprilie 2012 (fila 182, dosar fond).

Critica reclamanţilor vizând greşita interpretare a probelor existente la dosarul cauzei, respectiv expertiza tehnică judiciară, proba testimonială etc., vizează netemeinicia hotărârii şi nu nelegalitatea acesteia, De altfel, acest aspect ţine de modul de apreciere a probelor şi vizează un motiv de netemeinicie ce nu mai poate fi cenzurat în recurs, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosinţă, instanţa de apel a constatat, în mod legal, că acestea se cuvin reclamanţilor începând cu anul 2007. Acţiunea fiind promovată de reclamanţi în anul 2010, aceştia au dreptul la despăgubiri doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii adică din anul 2007, pretenţiile formulate pentru perioada anterioară fiind prescrise. Cererea prin care reclamanţii solicită lipsa de folosinţă pe ultimii 21 de ani este o acţiune patrimonială, iar potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi împotriva încheierii de şedinţă din camera de consiliu de la 13 februarie 2014 a aceleiaşi instanţe, Curtea constată următoarele:

În mod temeinic şi legal, curtea de apel a respins cererea formulată de reclamanţi şi întemeiată pe dispoziţiile art. 281-281¹C. proc. civ.

În esenţă, prin cererea respectivă, ca de altfel şi prin recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă amintite, reclamanţii critică netemeinicia stării de fapt reţinută de instanţa de apel, greşita interpretare de către instanţă a probatoriului administrat în cauză şi lipsa rolului activ al instanţei, critici ce sunt străine de dispoziţiile art. 281-281¹C. proc. civ., invocate în cererea adresată Curţii de Apel Alba Iulia la data de 06 februarie 2014.

Din analiza acestei cereri se poate constata că cele solicitate de recurenţi nu se înscriu în categoria erorilor materiale pentru care sunt aplicabile dispoziţiile art. 281C. proc. civ. sau a dispoziţiilor privind lămurirea dispozitivului, prevăzute de art. 281¹C. proc. civ.

Erorile invocate nu sunt erori sau omisiuni cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor, sau erori de calcul, precum şi orice alte erori materiale, pentru a putea fi îndreptate pe această cale.

Susţinerile recurenţilor, făcute în cererea respectivă, se referă la aspecte de judecată ce au fost analizate de către instanţa de apel prin hotărârea pronunţată.

De altfel, corect a reţinut instanţa de apel că aceste critici vizează soluţia pronunţată şi singura cale pe care pot fi valorificate asemenea critici este calea recursului, iar nu calea îndreptării de eroare materială sau lămurire a dispozitivului.

Referitor la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H.H. SA împotriva Deciziei nr. 94 din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, se reţin următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de pârât, se referă la situaţia când decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanţa de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-pârâtă, ţinând cont de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor şi argumentând pe larg soluţia de admitere a apelului, astfel cum s-a precizat şi anterior, în analiza aceluiaşi motiv de nelegalitate invocat şi de reclamanţi.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci ,,când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.

Acest motiv nu a fost argumentat potrivit cerinţelor textului redat mai sus, nefiind indicat actul pretins denaturat şi, în concret, în ce constă denaturarea lui. Cenzura instanţei de recurs, în cazul în care se invocă acest motiv nu poate interveni decât atunci când se demonstrează că s-a denaturat adevăratul înţeles al termenilor cuprinşi în act, astfel încât s-a ajuns la o calificare greşită din punct de vedere legal al actului dedus judecăţii.

Având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac fără caracter devolutiv, Înalta Curte nu se poate substitui părţii care a invocat acest motiv pentru a desprinde din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul recursului eventualele critici care ar putea să facă posibilă această încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ..

Pe fondul cauzei, criticile formulate de pârât vizează, în general, greşita aplicare şi interpretare a prevederilor din materia exproprierii, încadrându-se, astfel, în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate prin raportare la susţinerile subsumate acestui motiv de recurs, astfel cum au fost formulate de către recurent.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, recurentul-pârât susţine, în argumentarea acestei excepţii, faptul că terenul a fost preluat şi ocupat anterior apariţiei Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989.

Susţinerea pârâtului, în sensul că terenul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 40/1989, este nefondată. Se reţine că prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, iar pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare a terenurilor. În acest din urmă proces-verbal sunt identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparţinând antecesorilor reclamanţilor nu figurează între aceste terenuri.

Imobilul în litigiu a fost expropriat prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind Statul Român prin SC P.E.E.H. SA, întreaga procedură de expropriere fiind demarată de expropriator în temeiul Legii nr. 33/1994. În acest sens, expropriatorul a notificat proprietarii, respectiv pârâta a emis notificări pe numele antecesorilor reclamanţilor, însă o parte din aceştia erau decedaţi la momentul emiterii notificărilor. Prin urmare, însuşi expropriatorul a considerat, la acel moment, că aceştia sunt proprietarii terenurilor şi că li se cuvin despăgubiri conform legislaţiei în materia exproprierii.

În mod legal, instanţa de apel, reţinând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, a constatat că nu pot fi primite argumentele pârâtului, în sensul incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziţie este anterioară exproprierii şi nu poate produce efecte ultraactiv. Actul juridic de declarare a utilităţii publice a intrat în vigoare după data apariţiei Legii nr. 1/2000, iar procedurile de restituire a dreptului de proprietate erau deja finalizate prin punerea în posesie şi eliberarea titlului de proprietate.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, sub aspectul plăţii despăgubirilor cerute şi respingerea cererii de chemare în garanţie formulată împotriva M.F.P. , se constată că această critică este neîntemeiată.

Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, în vigoare la momentul promovării acțiunii: ”Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin M.F.P, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.

În același sens sunt și prevederile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea M.F.P., potrivit cărora acest minister ”reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ”.

În materie de expropriere, prin art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, s-a prevăzut că statul, atunci când are calitatea de expropriator, este reprezentat prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes naţional (cum este cazul obiectivul de interes naţional „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”), iar prin H.G. nr. 392/2002, a fost desemnat ca reprezentant al expropriatorului SC P.E.E.H. SA, nefiind astfel aplicabilă regula potrivit căreia Statul Român este reprezentat în fața instanțelor judecătorești prin M.F.P.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, pârâta SC H. SA are calitate procesuală pasivă în cauză, din H.G. nr. 392 din 18 aprilie 2002, act normativ prin care s-a declarat utilitatea publică, rezultând calitatea de expropriator a Statului Român, prin SC H. SA.

Prin urmare, susţinerea recurentului-pârât, în sensul că M.F.P. avea calitate procesuală pasivă în cauză, este neîntemeiată, acesta având calitatea de reprezentant al statului doar atunci când nu există un act normativ special care să stabilească un alt reprezentant.

O altă critică a recurentului-pârât vizează soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, acesta susţinând că instanţa a interpretat eronat actele pe care se sprijină dovada calităţii de moştenitor a reclamanţilor. Critica este nefondată.

Reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere de constatare a calităţii de persoane expropriate, în calitate de moştenitori ai proprietarilor tabulari şi, totodată, cu o cerere de stabilire a despăgubirilor în cadrul unei proceduri de expropriere deja declanşată de către expropriator, după apariţia H.G. nr. 392/2002, notificându-i pe proprietarii tabulari, antecesorii reclamanţilor, cu privire la oferta de acordare a despăgubirilor.

Actele emise în procedura exproprierii, prin care antecesorii reclamanţilor au fost recunoscuţi ca fiind îndreptăţiţi să primească despăgubiri pentru terenul în litigiu, sunt acte ce produc efecte juridice, iar pârâtul-expropriator nu mai poate contesta în faţa instanţei de judecată împrejurări stabilite deja în procedura de expropriere.

Reclamanţii au dovedit pe deplin calitatea de moştenitori faţă de proprietarii tabulari, pe baza înscrisurilor şi probelor administrate în cauză.

Recurenta invocă, în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, şi împrejurarea că reclamanţii nu au făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor. Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, dreptul de proprietate tabulară al antecesorilor reclamanţilor asupra terenului în litigiu a fost recunoscut de către însăşi recurentă prin emiterea notificării pe numele proprietarilor tabulari, în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Aşa cum s-a reţinut în decizia instanţei de apel, din înscrisurilor depuse la dosar (acte de stare civilă, certificat de moştenitor, arbore genealogic) rezultă că reclamanţii sunt moştenitorii proprietarilor tabulari ai imobilului în litigiu.

Pe fondul cauzei, recurentul arată că înţelege să critice modul în care instanţa de judecata a soluţionat cererea privind despăgubirile aferente procedurii exproprierii, aplicând în mod greşit legea de drept material privind exproprierea. De asemenea, susţine că instanţa de judecată a aplicat în mod greşit dispoziţiile legii exproprierii, în ceea ce priveşte acordarea daunelor reprezentând lipsa de folosinţa a terenului.

Se constată că şi aceste critici sunt nefondate, decizia instanţei de apel fiind dată cu aplicarea corectă a legii în materia exproprierii.

Astfel, despăgubirile solicitate de reclamanţi, respectiv contravaloarea terenului expropriat şi lipsa de folosinţă au fost acordate şi stabilite conform dispoziţiilor legale în materie, respectiv art. 25-26 din Legea nr. 33/1994, pe baza concluziilor raportului de expertiză întocmit de către o comisie de experţi, aşa cum prevede actul normativ menţionat.

Sub aspectul valorii imobilului expropriat, instanţa de apel a stabilit, în mod legal, despăgubirile ce se cuvin reclamanţilor la suma de 85.664 lei, respectiv 6,16 euro/mp, conform variantei 3 propuse de experţi în suplimentul la expertiză depus pentru termenul din 04 aprilie 2012 (fila 182 - dosar fond), apreciind că stabilirea unei valori minime de 6,16 euro/mp este echitabilă, având în vedere că terenurile nu au corespondenţă pe raza comunei şi deci nu se poate vorbi de o valoare de circulaţie, neputându-se stabili o astfel de valoare.

În ce priveşte despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosinţă, Curtea constată că instanţa de apel a reţinut că valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza efectuată în primă instanţă este corect determinată, astfel că, sub acest aspect, criticile recurentului-pârât nu sunt întemeiate.

În concluzie, reclamanţii şi-au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului expropriat şi calitatea de moştenitori ai proprietarilor tabulari ai terenului în litigiu, justificând dreptul de a primi despăgubiri în baza legii aplicabile în materia exproprierii.

Având în vedere considerentele expuse, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.V. şi B.S. împotriva Deciziei nr. 94 din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, şi împotriva încheierii de şedinţă din camera de consiliu de la 13 februarie 2014 a aceleiaşi instanţe.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H.H. SA împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2884/2014. Civil. Expropriere. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 2888/2014. Civil. Expropriere. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 2885/2014. Civil. Expropriere. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2885/2014. Civil. Expropriere. Recurs