ICCJ. Decizia nr. 2900/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2900/2014
Dosar nr. 4153/99/2012
Şedinţa publică din 7 octombrie 2014
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 4153/99/2012, reclamanta SC "C.F." SA Iaşi, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Bucureşti a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.926.446,70 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă şi daune, cât şi a dobânzii legale penalizatoare aferente debitului.
Prin sentinţa civilă nr. 547 din 22 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Iaşi a fost respinsă excepţia; prescripţiei dreptului la acţiune şi acţiunea formulată de reclamanta SC "C.F." SA Iaşi în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Bucureşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că la data de 30 august 2006 între reclamanta SC C.F.M. SA Iaşi, în calitate de comodant şi pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Iaşi, în calitate de comodatar a fost încheiat un contract de împrumut de folosinţă, prin care reclamanta a dat spre folosinţă gratuită pârâtei o suprafaţă locativă însumând 1500 mp (S+P+Et.1+Et.2), în imobilul situat în Iaşi, pentru destinaţia de sediu al Centrului Regional de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Iaşi.
În raport de întreg istoricul relaţiei dintre părţi, instanţa a considerat că reclamanta a permis tacit pârâtei să utilizeze imobilul fără încheierea vreunei convenţii în perioadele 12 aprilie 2009 - 30 decembrie 2009 şi 01 ianuarie 2011 - 08 august 2011, împrejurare ce duce la concluzia absenţei unei fapte ilicite în sarcina pârâtei, având drept consecinţă respingerea cererii reclamantei de obţinere a despăgubirilor în temeiul răspunderii delictuale.
Referitor la daunele reprezentând lipsa de folosinţă a 20 de locuri de parcare, instanţa a constatat că nu este dovedită fapta ilicită a pârâtei în producerea respectivelor daune, reţinându-se că nici unul dintre contractele de comodat încheiate între părţi nu priveşte şi locuri de parcare.
De asemenea, nefondat s-a apreciat a fi şi capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata sumei de 19.289 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor suportate de reclamantă pentru readucerea spaţiului la starea normală de folosire, întrucât cauza acestor distrugeri a constituit-o pătrunderea apelor pluviale în subsolul clădirii, ca efect al diferenţei de nivel, sens în care, reclamanta era obligată să informeze pârâta despre deficienţa de construcţie a imobilului, ce permitea inundarea subsolului, iar din moment ce nu a fost probată îndeplinirea acestei sarcini, nu poate fi reţinută răspunderea comodatarului pentru daunele provocate.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC "C.F.M." SA Iaşi a declarat apel şi a criticat sentinţa tribunalului pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin Decizia nr. 97/2013 din 7 octombrie 2013 a admis apelul declarat de apelanta SC "C.F.M." SA, prin administrator judiciar SC "E.B.L." SPRL, a schimbat în parte sentinţa, în sensul admiterii în parte a acţiunii formulate de reclamanta SC "C.F.M." SA în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.
A obligat pârâta să achite reclamantei suma de 19.289 lei reprezentând daune şi dobândă legală aferentă conform O.G. nr. 13/2011, precum şi suma de 2.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată la fond, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că este întemeiată critica referitoare la contravaloarea cheltuielilor reprezentând readucerea spaţiului la starea normală de folosinţă, întrucât din probatoriile administrate nu s-a putut stabili cu certitudine dacă apelanta a informat-o pe intimată în legătură cu închiderea vanelor în condiţii de ploi abundente.
În acest sens s-a reţinut că, vanele puteau fi închise în momentul apariţiei ploilor torenţiale, iar apa din canalizare nu ar mai fi inundat subsolul clădirii, iar din acest considerent s-a apreciat că intimata nu s-a comportat ca un adevărat proprietar.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC C.F.M. SA prin administrator judiciar E.B.L. SPRL Iaşi şi pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale au declarat recurs.
Recursul reclamantei SC C.F.M. SA prin administrator judiciar E.B.L. SPRL Iaşi a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 îşi 9 C. proc. civ., solicitând în principal, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, solicită modificarea deciziei recurate în ceea ce priveşte suma de 2.200 lei acordată în apel cu titlu de cheltuieli de judecată de la fond în sensul acordării sumei de 12.658,08 lei.
Criticile aduse deciziei atacate se referă în esenţă la faptul că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut încheierea între părţi a unui nou contract de comodat, încheiat solo consensu, pentru perioadele 12 aprilie 2009 - 30 decembrie 2009 respectiv 01 ianuarie 2011 şi respectiv 08 august 2011, având în vedere că acest aspect al încheierii unui nou contract de comodat nu a fost pus în dezbaterea contradictorie a părţilor ceea ce a reprezentat o încălcare a prevederilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., precum şi a principiului consensualismului.
Mai susţine reclamanta că, nelegalitatea deciziei din apel se referă şi la faptul că s-a dispus în mod greşit obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 2.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond, întrucât instanţa trebuia să aibă în vedere prevederile art. 274 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, judecătorii nu pot micşora plata experţilor, în măsura în care partea dovedeşte că a făcut aceste cheltuieli, iar suma de 12.000 lei, era reprezentată chiar de onorariile pentru experţi şi prin urmare reducerea acestor cheltuieli, în acest context nu era posibilă.
O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a constatat în esenţă că, deşi în speţă nu a operat tacita relocaţiune, folosirea spaţiului cu titlu gratuit de către pârâtă s-a realizat în baza unui contract sau poate a două contracte de comodat încheiat solo consensu pentru perioadele 12 aprilie 2009 - 30 decembrie 2009 şi 01 ianuarie 2011 - 01 august 2011.
Din această perspectivă, recurenta consideră că instanţa nu a arătat în mod expres care sunt faptele din care rezultă naşterea consensuală a contractului de comodat, întrucât nu a existat un consimţământ expres al reclamantei pentru încheierea unor asemenea noi contracte de comodat în continuare, iar tacit ele nu se puteau încheia, astfel că, motivarea instanţei de apel, potrivit căreia, între părţi s-au încheiat noi contracte de comodat solo consensu contravine prevederilor art. 34 alin. (2) din Decretul 31/1954.
Recursul pârâtei Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată în tot, inclusiv în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor pentru aducerea spaţiului în stare de folosire existentă la momentul predării spaţiului şi menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei pronunţate de Tribunalul Iaşi prin care s-a respins în tot acţiunea reclamantei.
Criticile aduse deciziei atacate se referă în esenţă la faptul că, în mod eronat instanţa de apel şi-a motivat decizia, în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor de aducere a spaţiului în stare de folosinţă existentă la momentul predării spaţiului, deşi Tribunalul Iaşi a reţinut că din probatoriile administrate nu s-a putut stabili cu certitudine dacă apelanta, în speţă reclamanta SC C.F.M. SA Iaşi a informat-o pe intimată în legătură cu închiderea vanelor în condiţii de ploi abundente, iar cu toate acestea, instanţa de apel a motivat admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor constând în preţul suportat de SC C.F.M. SA pentru readucerea spaţiului la starea normală de folosire, ca urmare a deteriorării acestuia de către pârâta A.P.D.R.P.
Din această perspectivă, recurenta-pârâtă consideră că daunele aduse subsolului de către inundaţii nu s-au datorat utilizării obişnuite a spaţiului, în acest sens fiind menţionat faptul că, potrivit contractului de comodat, comodatarul răspunde doar în cazul în care imobilul se deteriorează din vina sa, or în cazul de faţă deteriorarea spaţiului s-a datorat unor cauze independente de voinţa părţilor - inundaţii datorate apelor pluviale, respectiv a unui viciu de construcţie şi a neaducerii la cunoştinţa pârâtei de existenţa vanelor.
O altă critică se referă la faptul că în mod nelegal instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii aferente conform O.G. nr. 13/2011, întrucât litigiul având ca obiect, acţiunea în pretenţii derivată dintr-un contract de comodat, respectiv dintr-un raport civil delictual, din aceste raporturi juridice neizvorând obligaţii comerciale s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile în materie comercială, precum şi cele ale O.G. nr. 13/2011.
Cu privire la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina A.P.D.R.P. de către instanţa de apel, pârâta susţine că instanţa de apel nu a motivat sub nicio formă admiterea acestora, în sensul dacă acestea reprezintă întreaga sumă solicitată în fond, dacă a fost restricţionată sau limitată în funcţie de capătul de cerere admis în urma apelului, limitându-se doar la a menţiona că reprezintă cheltuieli de judecată la fond.
Prin întâmpinarea formulată de către recurenta-reclamantă SC C.F.M. SA s-a invocat excepţia nulităţii recursului pârâtei cu privire la primul motiv de recurs, apreciindu-se că motivarea acestuia conţine aspecte ce vizează doar o eventuală netemeinicie a deciziei atacate având în vedere că s-au formulat critici privind modul de interpretare al probatoriului administrat în cauză.
Înalta Curte, după deliberare a apreciat că excepţia invocată este nefondată şi prin urmare a respins-o, reţinând că, susţinerea recurentei-pârâte privind criticile aduse probatoriului administrat în cauză se referă la contradicţia existentă între considerentele reţinute de către instanţa de apel şi dispozitivul deciziei atacate, referitor la faptul că soluţia adoptată nu este susţinută de probele administrate, deoarece dezvoltarea criticilor face posibilă încadrarea acestora în ipotezele vizate de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. Pe de altă parte, sancţiunea nulităţii vizează recursul în întregul său, şi nu a unui motiv de recurs, interpretare ce rezultă în mod evident din dispoziţiile art. 306 C. proc. civ.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate şi vor fi admise în considerarea următoarelor argumente:
În ceea ce priveşte recursul reclamantei SC C.F.M. SA, Înalta Curte reţine că atunci când o parte a criticat hotărârea, instanţa de apel trebuie să analizeze şi să răspundă motivat criticilor formulate, care nu îşi găseau răspuns în hotărârea primei instanţe şi, totodată, să argumenteze motivele pentru care îşi însuşeşte, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reţinute de prima instanţă, aspecte care însă nu se regăsesc în motivarea deciziei recurate.
Aceasta deoarece, în considerentele deciziei atacate s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale referitoare la tacita relocaţiune, având în vedere că deşi instanţa de apel a reţinut că nu a operat tacita relocaţiune, iar folosirea spaţiului cu titlu gratuit de către pârâtă s-a realizat în temeiul unui contract de comodat nu s-a demonstrat în ce context a rezultat naşterea consensuală a contractului de comodat, faţă de împrejurarea care rezultă din corespondenţa părţilor, în sensul inexistenţei acordului de continuare a comodatului.
Mai mult decât atât, din analiza contractului de comodat nr. 1799/2006 şi a actelor sale adiţionale s-a prevăzut intenţia clară a reclamantei de a nu permite tacita relocaţiune, iar consimţământul tacit nu a existat, deoarece nu au îndeplinit niciodată condiţiile necesare pentru valabilitatea sa, potrivit dispoziţiilor art. 953 şi 969 C. civ., şi anume, consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice şi consimţământul trebuie să fie exteriorizat, să rezulte din fapte concludente şi neechivoce.
Din această perspectivă, se constată că decizia cuprinde motive contradictorii, în sensul că, instanţa nu îşi putea întemeia afirmaţia privind încheierea contractului de comodat doar pe principiul consensualismului, ci trebuia să aibă la dosar şi nu a avut nici un înscris cerut ad probationem din care să rezulte încheierea comodatului, mai ales în condiţiile în care instanţa a reţinut formal că tacita relocaţiune nu era posibilă, iar tacita relocaţiune ar fi fost singura situaţie în care un nou înscris nu ar fi fost necesar ad probationem pentru dovedirea existenţei noilor rapoarte juridice de comodat.
În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale referitoare la faptul că decizia atacată cuprinde motive contradictorii pe care se sprijină, respectiv străine de natura pricinii, se constată că, deşi din probatoriile administrate nu s-a putut stabili cu certitudine dacă reclamanta a informat-o pe intimată în legătură cu închiderea vanelor în condiţii de ploi abundente, instanţa de apel a admis acest capăt de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor constând în preţul suportat de reclamantă pentru readucerea spaţiului la starea normală de folosire, ca urmare a deteriorării acestuia de către pârâtă A.P.D.R.P.
În acest sens, se constată că, considerentele instanţei de apel sunt contradictorii, soluţia pronunţată nefiind susţinută de probele din dosar, acest aspect rezultând din faptul că, instanţa de apel a arătat că din probele administrate că nu se cunoaşte, în mod cert, dacă pârâta A.P.D.R.P. a fost informată de către reclamanta SC C.F.M. SA despre deficienţele de construcţie ale imobilului, ce au determinat inundarea subsolului, astfel că, în aceste condiţii pârâta nu ar fi putut să răspundă pentru o obligaţie ce revenea exclusiv reclamantei.
În această privinţă, prima instanţă a reţinut faptul că, reclamanta era obligată să informeze pârâta despre deficienţele de construcţie ale imobilului, care au permis inundarea subsolului, iar din moment ce nu a fost probată îndeplinirea acestei sarcini, nu putea fi reţinută răspunderea comodatarului pentru daunele provocate.
Cu privire la motivele de recurs formulate de către ambele recurente referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., se constată că şi aceste critici sunt fondate, având în vedere că, într-adevăr din considerentele deciziei atacate nu rezultă procedeul de cuantificare al cheltuielilor de judecată efectuate de părţi şi nici nu s-a specificat cărei faze procesuale, fond sau apel, i-ar aparţine cheltuielile acordate în acest sens.
Din această perspectivă, se constată că, hotărârea pronunţată în apel, cale de atac devolutivă, cuprinde lapidar şi contradictoriu argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate, rezultând fără echivoc că, în speţă, situaţia de fapt dedusă judecăţii nu a fost pe deplin stabilită, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., care consacră chiar caracterul devolutiv al căii de atac.
Toate aceste aspecte care nu au fost analizate, cu ocazia soluţionării cauzei urmează să fie lămurite de instanţa de apel prin suplimentarea probelor, totodată avându-se în vedere criticile şi apărările părţilor, iar faţă de soluţia de casare, celelalte critici formulate în cauză nu se vor mai analiza de către instanţa de recurs, însă instanţa de apel va avea în vedere şi aceste aspecte.
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, astfel încât pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 312 alin. (2), (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursurile declarate de reclamanta SC C.F.M. SA prin administrator judiciar E.B.L. SPRL Iaşi şi de pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, pe care le va casa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de reclamantă.
Admite recursurile declarate de reclamanta SC C.F.M. SA prin administrator judiciar E.B.L. SPRL Iaşi şi de pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale împotriva Deciziei nr. 97/2013 din 7 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, pe care o casează şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 2899/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2901/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
