ICCJ. Decizia nr. 2902/2014. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2902/2014
Dosar nr. 622/90/2011
Şedinţa publică din 7 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, la data de 27 ianuarie 2011, reclamanta M.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, ca instanţa să ia act că defunctul B.D., bunicul său, a avut o condamnare pe care legea o califică ca având caracter politic, asemenea caracter nemaifiind necesar să fie constatat de instanţă fiind stabilit de lege, să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în cuantum de 50.000 euro, să acorde despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative.
În motivarea cererii iniţiale, petenta a susţinut că este moştenitoarea legală a lui B.D., care a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 76 pronunţată de Tribunalul Militar Oradea, pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., cu confiscarea în întregime a averii personale, în realitate fiind confiscate bunurile proprii ale soţiei autorului.
Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1111 din 24 septembrie 2013 a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta M.I., ca neîntemeiată, reţinând că, autorul B.D., prin Sentinţa penală nr. 76/1960 pronunţată de Tribunalul Militar Oradea a fost condamnat pentru infracţiunea pedepsită conform art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., infracţiune căreia i se aplică de drept dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel că prima instanţă a respins primul capăt de cerere.
Constatând că în privinţa cererii referitoare la daunele morale, nu mai există temei legal pentru acordarea daunelor morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a respins şi capătul de cerere privind plata daunelor morale ca neîntemeiate.
În cauză, bunurile a căror valoare a fost solicitată de reclamantă sunt fie cărţile istorice şi stupii, 100.000 lei, bunuri care nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin destinaţie care intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia nu a obţinut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiţia impusă în acest sens de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
A mai reţinut prima instanţă că, reclamanta a mai solicitat cu titlu de despăgubiri, materialele din casă, gardul de lemn, bucătărie, patul, bunuri de care familia sa a fost privată, în a cărei posesie a intrat, după cum rezultă din motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată şi cererea precizatoare, precum şi actele de la dosar.
Aceste pretenţii nu intră, însă, în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care vizează numai echivalentul bunurilor confiscate şi nerestituite nu şi cele restituite, chiar dacă la restituire erau într-o stare avansată de degradare.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen legal, reclamanta M.I. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 6/2014 din 8 ianuarie 2014 a admis apelul formulat de reclamanta M.I. a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, reţinând că, deşi prin cererea de precizare a acţiunii reclamanta a arătat că înţelege să completeze temeiul juridic pe care şi-a fundamentat acţiunea şi cu dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., instanţa de fond nu a analizat acţiunea reclamantei şi nu s-a pronunţat raportat şi la aceste dispoziţii legale, ci doar la dispoziţiile legii speciale invocate prin acţiunea iniţială înregistrată la data de 27 ianuarie 2011.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti reprezentat de D.G.F.P. Craiova, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate ca fiind pronunţată de o instanţă ce nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, fapt ce impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre soluţionare, în recurs la Curtea de Apel Piteşti, în complet legal constituit.
Astfel, decizia atacată a fost pronunţată de o instanţă ce nu a fost legal constituită, fiind pronunţată în complet de doi judecători, ca instanţă de apel, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009, alin. (6) "hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel."
În acest sens, recurentul arată că, potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată, apelurile se judecă în complet format din doi judecători, iar recursurile se judecă în complet format din trei judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
Mai susţine recurentul că, la dezbaterile care au avut loc în şedinţa publică din 8 ianuarie 2014 nu a participat procurorul, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (5) din aceleaşi act normativ, întrucât judecarea acestor cereri se face cu participarea obligatorie a procurorului, astfel că procurorul participă alături de completul de judecată atunci când legea prevede în mod expres obligativitatea concluziilor sale în anumite materii, astfel cum prevăd dispoziţiile speciale ale Legii nr. 221/2009, aspect ce era incident şi în prezenta cauză.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti reprezentat de D.G.F.P. Craiova să fie respins, pentru următoarele considerente:
Astfel, s-a argumentat corect prin decizia recurată că prin cererea de precizare a obiectului acţiunii formulată de reclamanta M.I., la termenul din 12 aprilie 2011 a fost invocat ca temei juridic al cererii şi dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., respectiv răspunderea civilă delictuală, însă din considerentele hotărârii primei instanţe se constată că nu a fost analizat primul capăt de cerere, astfel că sub acest aspect sentinţa apelată nu cuprinde în motivare nicio referire la normele legale invocate de reclamantă, privind îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor antrenării răspunderii civile delictuale în speţa de faţă.
Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanţă l-a constituit acordarea unor daune morale în sumă ele 50.000 euro, însă acordarea acestor sume privind daunele morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce i-a fost cauzat prin regimul de detenţie, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi al răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998 - 999 C. civ., Statul Român fiind ţinut să repare prejudiciile cauzate cetăţenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Temeiul juridic al acordării despăgubirilor solicitate este dat de prevederile de drept comun, art. 998, 999 C. civ., care obligă pe cel care a cauzat altuia un prejudiciu să-l repare, fiind în vigoare la momentul introducerii acţiunii, respectiv 27 ianuarie 2011.
În raport de cadrul obiectiv creat de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 şi de situaţia de fapt reţinută în baza probelor administrate, instanţa de apel a constatat, tribunalul nu a analizat îndeplinirea cerinţelor legale pentru repararea pretinsului prejudiciu suferit ca urmare a detenţiei politice a autorului reclamantei, context în care reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., care au fost corect aplicate s-a dispus anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Din această perspectivă se constată că, în mod corect, Curtea de Apel Piteşti a soluţionat cauza ca fiind în calea de atac a apelului, fiind legal judecat apelul în complet format din doi judecători, iar nu într-un complet format din trei judecători, specific căii de atac a recursului, cum greşit a susţinut recurentul.
În ceea ce priveşte critica recurentului privind participarea obligatorie a reprezentantului parchetului, se constată că aceasta este nefondată, întrucât ipotezele avute în vedere de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009 impuneau participarea procurorului numai în situaţia constatării caracterului politic al condamnării, hotărârea pronunţată fiind supusă recursului care era de competenţa curţii de apel.
Pentru aceste considerente, se constată că, critica adusă deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti este nefondată, iar potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti reprezentat de D.G.F.P. Craiova.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti reprezentat de D.G.F.P. Craiova împotriva Deciziei civile nr. 6/2014 din 8 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 2901/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2904/2014. Civil. Pretenţii. Suspendare... → |
|---|
