ICCJ. Decizia nr. 2905/2014. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2905/2014
Dosar nr. 210/88/2012
Şedinţa publică din 7 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea, sub nr. 4961/327 din 12 iulie 2011, reclamanta Comuna Niculiţel - prin Primar a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL, obligarea acesteia la desfiinţarea pe cheltuiala sa a construcţiei pentru comerţ, în suprafaţă de 39 mp, ridicată fără autorizaţie pe terenul situat în zona centru, comuna Niculiţel, jud. Tulcea, parcela 2394, precum şi obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în valoare de 68 de lei/lună începând cu data de 20 ianuarie 2009 şi până la momentul eliberării terenului, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă asupra terenului.
Prin Sentinţa civilă nr. 3958 din 13 decembrie 2011 a Judecătoriei Tulcea a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, cauza fiind trimisă spre soluţionare Tribunalului Tulcea, în motivarea soluţiei arătându-se că obiectul principal al cererii de chemare în judecată este obligaţia de a face în materie comercială, ceea ce potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., în forma aflată în vigoare la data înregistrării cauzei, atrage competenţa materială în primă instanţă a tribunalului, în privinţa celui de al doilea capăt de cerere, care are caracter accesoriu, operând prorogarea de competenţă, potrivit art. 17 C. proc. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 7799 din 6 decembrie 2012, Tribunalul Tulcea , secţia I civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi a obligat pârâta să desfiinţeze pe cheltuiala sa construcţia în suprafaţă de 39 mp situată pe terenul aflat în comuna Niculiţel, zona Centru, în parcela 2394, precum şi la plata sumei de 2640 de lei către reclamantă, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 187 din 20 ianuarie 2003, pentru perioada 01 februarie 2010-31 mai 2012, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, cât şi la plata sumei de 3500 de lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 2000 de lei reprezintă onorariu de avocat, 700 de lei onorariu expert contabil şi 800 de lei onorariu expert imobiliar.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamanta a cedat pârâtei dreptul de folosinţă a unui teren în suprafaţă de 21 mp aparţinând domeniului privat al comunei Niculiţel, însă pârâta a edificat o construcţie de 39 mp, depăşind suprafaţa dată în folosinţă, iar pentru construcţia edificată fără titlu, pârâta a fost sancţionată contravenţional, însă amenda corelativă a fost înlocuită cu avertisment.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC S. SRL, care a fost calificat apel, fiind criticată hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 176 din 16 decembrie 2013 a admis apelul formulat de pârâta SC S. SRL, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a obligat pârâta la 370 lei despăgubiri, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în legătură cu motivul care vizează necompetenţa instanţei de fond, că acesta este neîntemeiat, întrucât obiectul cererii principale atrăgea competenţa de soluţionare a cererii tribunalului, în conformitate cu art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., forma în vigoare la data înregistrării cauzei.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că terenul care a fost acordat în folosinţă pârâtei nu prezenta nicio construcţie pe el, pârâta fiind autorizată provizoriu să execute un chioşc metalic doar pe 21 mp şi pentru maxim 2 ani, iar cu privire la acordarea despăgubirilor, conform înscrisurilor din dosar s-a constatat că pârâtă a achitat o parte din pretenţiile reclamantei, astfel că, apelanta-pârâtă nu a fost obligată să achite întreaga sumă solicitată pentru perioada indicată în acţiune.
Împotriva acestei decizii, în termen legal pârâta SC S. SRL Niculiţel a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea celor două hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente din punct de vedere material.
Criticile aduse deciziei atacate se referă în esenţă la faptul că, hotărârea instanţei de apel este nelegală, cu privire la soluţionarea competenţei materiale a instanţei de fond, întrucât împrejurarea, potrivit căreia, ulterior declinării competenţei de soluţionare a cauzei către Tribunalul Tulcea, nu a mai fost invocată excepţia necompetenţei materiale, în opinia recurentei acest aspect nu schimbă cu nimic un text de lege care stabileşte clar competenţa materială în speţa de faţă.
În acest context, recurenta susţine că Sentinţa civilă nr. 7799/2012 a fost pronunţată de o instanţă necompetentă din punct de vedere material, astfel cum s-a susţinut şi în faţa instanţei când a fost invocată din oficiu, iar din acest considerent se apreciază că, instanţa competentă material să soluţioneze prezenta cererea este Judecătoria Tulcea şi nu Tribunalul Tulcea.
Mai susţine recurenta că, în cuprinsul deciziei se face referire la faptul că aceasta a edificat construcţia în litigiu, aspect considerat nereal şi care putea fi într-adevăr clarificat prin admiterea probei testimoniale care, însă a fost în mod greşit respinsă, singura probă în măsură să susţină cele afirmate de pârâtă.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de pârâta SC S. SRL Niculiţel să fie respins, pentru următoarele considerente:
În cauză, Înalta Curte constată că, deşi recurenta, în cuprinsul memoriului de recurs şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 299 şi urm. din C. proc. civ., argumentele acesteia vizează dispoziţiile prevăzute de art. 304 pct. 9, astfel că recursul va fi analizat din această perspectivă.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.
Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a invocat faptul că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că ulterior declinării competenţei de soluţionare a cauzei către Tribunalul Tulcea nu a mai fost invocată excepţia necompetenţei materiale.
În acest context, se apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că, în faţa Tribunalului Tulcea, excepţia necompetenţei materiale nu a fost invocată în termen, având în vedere că, la data sesizării instanţei erau în vigoare dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., forma în vigoare aflată la data înregistrării cauzei, însă nu şi la data declinării, iar ulterior declinării cauzei la Tribunalul Tulcea, pârâta nu a mai invocat excepţia necompetenţei, acceptând astfel competenţa materială a acestei instanţe, astfel că această chestiune nu mai putea face obiectul altor dezbateri.
În ceea ce priveşte cel de al doilea capăt al cererii, s-a constatat că acesta are un caracter accesoriu, sens în care a operat prorogarea de competenţă în conformitate cu dispoziţiile art. 17 C. proc. civ.
Critica recurentei referitoare la faptul că instanţa de apel a respins în mod greşit proba cu martori, în combaterea faptului că aceasta ar fi edificat construcţia în litigiu, se apreciază că aceste susţineri privesc netemeinicia hotărârii, având în vedere că, chiar reclamanta a recunoscut faptul că s-a preluat un chioşc, dar nu s-a demonstrat care era starea acestuia, dacă era o construcţie provizorie sau era o construcţie zidită.
Faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentei vizează greşita stabilire a situaţiei de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză, aspecte ce nu mai pot face obiectul analizei în această fază procesuală, având în vedere caracterul nedevolutiv al recursului şi împrejurarea că recurenta a avut la dispoziţie calea de atac a apelului, în care toate chestiunile invocate au fost puse în discuţie şi soluţionate.
În concluzie, faţă de cele ce preced, cu sublinierea că prin motivele de recurs, în realitate s-a urmărit să se repună în discuţie mijloacele de probă şi de apărare şi că aceste chestiuni ţin de temeinicie şi nu de nelegalitate, Înalta Curte, conform art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S. SRL Niculiţel, iar potrivit dispoziţiilor art. 274 din acelaşi cod, pârâta SC S. SRL Niculiţel va fi obligată să-i achite intimatei-reclamante Comuna Niculiţel prin Primar suma de 2000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţelor aflate la dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S. SRL Niculiţel împotriva Deciziei civile nr. 176 din 16 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenta-pârâtă SC S. SRL Niculiţel să-i achite intimatei-reclamante Comuna Niculiţel prin Primar suma de 2000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 2904/2014. Civil. Pretenţii. Suspendare... | ICCJ. Decizia nr. 2906/2014. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
