ICCJ. Decizia nr. 2909/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2909/2014
Dosar nr. 2104/111/2010
Şedinţa publică din 29 octombrie 2014
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 28 ianuarie 2010 (în Dosarul nr. 3929/111/2007, din care ulterior a fost disjunsă), reclamanții A.V. și A.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Z.I. și Statul Român prin Ministerul Transporturilor, reprezentat de Compania Națională de Autostrăzi şi Drumuri Naționale SA să se constate că exproprierea suprafeţei de 4309 m.p. (în subsidiar 3441 m.p.) din imobilul cu nr. cadastral C1 Tăuteu, în suprafaţă totală de 16.864 m.p., s-a realizat din suprafaţa de 8631 m.p. aferentă numărului topografic T1, ce a constituit proprietatea reclamanţilor înscrisă în CF nr. xx Tăuteu; să se constate dreptul reclamanţilor la despăgubiri corespunzătoare pentru suprafaţa de 4309 m.p. (în subsidiar 3441 m.p.) ca urmare a exproprierii; să se determine cuantumul despăgubirilor aferente suprafeţei arătate, la valoarea de 5 euro/m.p. în echivalent RON la data plăţii şi să fie obligat pârâul Z.I. la plata către reclamanţi a sumei reprezentând despăgubiri. În subsidiar, a solicitat să se constate nulitatea absolută parţială a hotărârii nr. 21 din 20 septembrie 2004 de stabilire a despăgubirii, emisă pe numele pârâtului Z.I., referitor la despăgubirile aferente suprafeţei de 4309 m.p. (în subsidiar 3441 m.p.) şi să fie obligat Statul Român, sub sancţiunea unei amenzi civile de 100 RON/zi întârziere, la întocmirea şi eliberarea pe numele reclamanţilor, a hotărârii de stabilire a despăgubirii în privința suprafeței menționate, precum şi la plata către aceştia, a despăgubirii aferente suprafeţei arătate, precum şi a dobânzii legale.
Prin sentinţa civilă nr. 2408/C din 30 noiembrie 2011 Tribunalul Bihor a respins cererea formulată, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reținut că, potrivit hotărârii nr. 21 din 20 septembrie 2004 emisă de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri SA s-a aprobat acordarea despăgubirii în cuantum de 4.050.237.672,96 ROL în favoarea pârâtului Z.I., pentru imobilul expropriat, situat în loc. C., nr. cad. C1, top T1, în suprafaţă totală de 16864 m.p.
S-a constatat că, potrivit raportului de expertiză întocmit, nr. cad. C1 Tăuteu provine din cota de 53395/63301 m.p. a nr. top T1 atribuită lui Z.N. (moştenit de Z.I.). De asemenea, expertul a menționat că nr. cad. C1 Tăuteu nu provine din suprafaţa de 8631 m.p. aferentă numărului top T1, înscris în CF nr. xx Tăuteu, sub B 37,38, proprietatea reclamanţilor.
Ca atare, pretenția reclamanților, de acordare de despăgubiri pentru un imobil expropriat, în privința căruia nu a dovedit existența dreptului de proprietate, a fost apreciată nejustificată și cererea respinsă în consecință.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând schimbarea soluției, în sensul admiterii acţiunii.
S-a susținut că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală deoarece cercetarea judecătorească a avut un caracter superficial, fiind limitată la o singură probă (expertiza topografică), instanţa procedând totodată la o interpretare eronată a materialului probator de la dosar, ceea ce a condus la reţinerea unei stări de fapt eronate.
Astfel, tribunalul s-a axat doar pe concluziile raportului de expertiză întocmit de expert H.A.M., potrivit cărora numărul cadastral C1 Tăuteu s-a format exclusiv din terenul ce constituie proprietatea intimatului Z.I., fără a analiza faptul că opinia expertului nu este fundamentată din punct de vedere tehnic, în absenţa unor elemente justificative rezultate din măsurătorile în teren.
De asemenea, s-a susținut că instanța a respins nejustificat obiecţiunile formulate la expertiză, precum şi proba cu martori, prin care se urmărea a se dovedi amplasamentul terenului ce constituie proprietatea apelanţilor, conform folosinţei faptice şi a punerii în posesie efectuate de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991. În acest sens, instanţa nu a analizat actele provenite de la comisie, potrivit cărora titlul de proprietate nr. AA/2005 emis antecesorului apelanţilor - K.E. - a fost legal eliberat pe vechiul amplasament, în timp ce titlul de proprietate nr. BB/1995, eliberat antecesorului intimatului Z.I., a fost greşit întocmit.
Expertiza efectuată în cauză a analizat situaţia formării numărului cadastral C1 Tăuteu, în mod teoretic şi nu prin prisma amplasării terenului, raportându-se doar la actul de proprietate al intimatului nu şi la titlul de proprietate emis în favoarea apelanţilor, aspect confirmat de Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991. În plus, expertul trebuia să redea situaţia faptică rezultată din măsurătorile topografice, fără a proceda la interpretarea normelor de drept.
Intimatul Z.I. a depus întâmpinare, prin care a susținut că, raportat la data exproprierii (2004), respectiv data plăţii despăgubirilor (2004-2005), formularea acţiunii reclamanţilor s-a făcut cu nerespectarea termenului de prescripție de trei ani; pe fondul cauzei, s-a arătat că terenul reclamanţilor, în suprafaţă de 8631 m.p., este cuprins în cadastralele C2, C3 şi P1 Tăuteu. Or, intimatul a încasat despăgubiri pentru cadastralul C1, asupra căruia reclamanţii nu au niciun drept şi nu au avut nici folosinţa faptică.
Prin decizia civilă nr. 240/2014 din 30 aprilie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția a I civilă, a respins apelul reclamanților A.V., A.M.T. și S.G. (ultimii doi, în calitate de moștenitori ai lui A.I.).
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat, în primul rând, caracterul neîntemeiat al excepției de prescripție extinctivă invocate de intimatul Z.I., în condițiile în care prezenta acţiune a fost disjunsă din Dosarul nr. 3929/111/2007 al Tribunalului Bihor, astfel încât, raportând data promovării acţiunii iniţiale (11 septembrie 2007) la data hotărârii de stabilire a despăgubirilor către pârâţi (20 septembrie 2004) rezultă că cererea a fost introdusă în termenul legal de prescripţie de 3 ani. De asemenea, în ceea ce priveşte capătul de cerere subsidiar, invocându-se nulitatea absolută a hotărârii menționate, acţiunea este imprescriptibilă.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că apelanţii-reclamanţi au solicitat, în esenţă, să se stabilească dreptul lor la despăgubiri aferente suprafeţei de 4309 m.p. din numărul cadastral C1 Tăuteu, care, potrivit susţinerilor acestora, s-ar fi expropriat din suprafaţa de 8631 m.p. aferentă numărului topografic T1 ce le aparține. S-a pretins că prin hotărârea nr. 21 din 21 septembrie 2004 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 Tăuteu, intimatul Z.I. a încasat despăgubiri în valoare de 4.050.237.672,96 ROL pentru suprafaţa de 16864 m.p. ce a fost expropriată de sub numărul cadastral C1 Tăuteu, deşi - potrivit susţinerilor apelanţilor - acest număr cadastral nu s-a format în integralitate din suprafaţa de teren ce reprezintă proprietatea intimatului, ci s-a constituit parţial din suprafaţa de 8631 m.p. aferentă numărului topografic T1, proprietatea acestora.
A reținut instanța de apel că, potrivit raportului de expertiză întocmit în această fază procesuală (cu participarea și a experților asistenți desemnați de părți), din numărul topografic iniţial T1 au fost constituite numerele cadastrale B1 - cu suprafaţa de 36531 m.p. în favoarea lui Z.N., C1 - cu suprafaţa de 16864 m.p. în favoarea lui Z.N., C2 - cu suprafaţa de 2018 m.p. în favoarea lui K.E. şi C3 - cu suprafaţa de 6610 m.p. în favoarea lui K.E., dintre acestea doar numerele cadastrale C1 şi C2 fiind supuse exproprierii pentru Autostrada Transilvania.
În ceea ce-i priveşte pe apelanţii-reclamanţi, aceştia au dobândit - conform încheierii de CF nr. GG/2006 - prin cumpărare de la K.E., suprafaţa de 8631/63361 m.p., ce corespunde numerelor cadastrale C2 şi C3. Rezultă prin urmare, că numărul cadastral C1, pentru care intimatul a încasat despăgubirile din expropriere nu provine din suprafaţa de 8631 m.p., proprietatea reclamanţilor, confirmându-se în acest fel şi concluziile expertizei efectuate în primă instanţă.
S-a reținut că, deși este adevărat că titlurile de proprietate emise pentru terenul de sub numărul topografic iniţial T1 (din care apoi s-au dezmembrat cadastralele B1, C1, C2, C3), cuprind o suprafaţă mult mai mare decât suprafaţa totală a respectivului număr topografic, fapt constatat şi de experţii desemnaţi în cauză, ceea ce conduce la concluzia că la punerea în posesie nu a fost întocmit un plan parcelar, această situație nu justifică pretenția reclamanților-apelanți.
Dimpotrivă, situația menționată impunea anularea sau modificarea titlurilor de proprietate emise, dar niciuna din părţi nu a făcut dovada că a iniţiat vreun demers în acest sens.
Ca atare, reținându-se concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, din care rezultă că numărul cadastral C1 Tăuteu nu provine din suprafaţa de 8631 m.p. proprietatea reclamanţilor, Curtea a apreciat caracterul nefondat al apelului declarat în cauză.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâtul Z.I.
1) Prin recursul formulat, reclamanții au criticat decizia susținând următoarele aspecte:
- Proba cu raportul de expertiză topografică este insuficientă pentru lămurirea împrejurării dacă nr. cadastral C1 Tăuteu s-a constituit în parte din suprafața de 8631 m.p. aferentă nr topografic T1, proprietatea reclamanților înscrisă în CF nr. xx Tăuteu, sub B 37-38.
De aceea, se impune clarificarea situației de fapt prin completarea probațiunii și întregirea raportului de expertiză topografică, cu referire la planul parcelar de punere în posesie întocmit de Comisia de aplicare a Legilor fondului funciar Tăuteu aferent parcelei cu nr. top T1 înscrisă în CF nr. xx Tăuteu, în baza căruia au fost efectuate exproprierile asupra imobilului în litigiu. Aceasta, întrucât instanța a încălcat dispozițiile art. 212 C. proc. civ., când a dispus respingerea cererii de întregire a raportului de expertiză, în condițiile în care acesta nu răspunsese obiectivelor stabilite de instanța de judecată și ignorase din analiza topografică planul parcelar menționat anterior.
Recurenții au făcut referire la obiectivele formulate pentru întocmirea raportului de expertiză și la faptul că expertul topografic nu s-a pronunțat dacă numărul cadastral C1 Tăuteu a fost constituit cu respectarea proceselor-verbale de punere în posesie eliberate pe numele părților, că nu a procedat la identificarea suprafeței de teren folosite efectiv de către reclamanți.
De asemenea, s-a arătat că nici expertiza efectuată în fața primei instanțe nu a fost întocmită în baza planului parcelar de punere în posesie și că, față de concluziile contradictorii în legătură cu formarea numărului cadastral C1 și a faptului că schițele cadastrale întocmite de expropriator sunt greșite, nerespectând ordinea punerilor în posesie, se impune clarificarea raportului juridic dedus judecății prin completarea cercetării topografice în baza planului parcelar care a fundamentat exproprierile în speță.
- Instanța de apel a respins în mod nelegal administrarea probei testimoniale în legătură cu folosința exercitată de părți asupra terenului în litigiu, care ar fi fost de natură să lămurească, prin coroborare cu celelalte probe din dosar, fondul raporturilor juridice, deoarece posesia este un element la care expropriatorul trebuie să se raporteze în ceea ce privește identificarea persoanelor îndreptățite la despăgubiri, după cum rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 941/2004 conținând Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004.
- Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 480-481 C. civ., privind protecția dreptului de proprietate, art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 referitor la dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilelor expropriate prin orice mijloc de probă admis de lege, art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 941/2004, potrivit căruia identificarea titularului dreptului de proprietate, ca persoană îndreptățită la plata despăgubirilor, se poate realiza în baza titlului de proprietate, a procesului verbal de punere în posesie, a posesiei de fapt, a registrului agricol și a altor acte/fapte similare care produc efecte juridice potrivit legii.
În speță, instanța a încălcat prevederile legale menționate, fără să dea relevanță procesului verbal de punere în posesie, planului parcelar cu ordinea punerilor în posesie și folosinței părților.
Eliberarea ulterioară a titlului de proprietate pe numele lui Z.N. (antecesorul lui Z.I.) nu justifică acordarea despăgubirilor către acesta pentru că, în realitate, este vorba despre o includere scriptică greșită a suprafeței de 3341 m.p. în titlul nr. BB din 19 iulie 1995.
Deoarece intimatul Z.I. a beneficiat, în mod nejustificat, de despăgubiri pentru suprafața de 4.309 m.p., care a fost expropriată din proprietatea reclamanților-recurenți, se impune, ca în baza principiului îmbogățirii fără justă cauză, acesta să fie obligat la plata sumei corespunzătoare suprafeței de teren de care reclamanții au fost lipsiți prin efectul exproprierii.
În acest context, în mod greșit a fost respins și capătul de cerere subsidiar vizând obligarea expropriatorului la plata despăgubirilor rezultate din expropriere, în favoarea titularului real al dreptului de proprietate, expropriatorul având posibilitatea regresării ulterioare împotriva intimatului care a încasat necuvenit despăgubirile.
- Referitor la anularea titlurilor de proprietate eliberate pentru parcela în litigiu, la care face referire instanța de apel, s-a susținut că această operațiune nu este necesară pentru identificarea persoanelor îndreptățite la despăgubire, în condițiile în care individualizarea acestora s-a făcut conform planului parcelar de punere în posesie.
2) Pârâtul Z.I. a criticat decizia sub aspectul modalităţii în care a rezolvat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, susţinând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, în susţinerea excepţiei, s-a arătat că exproprierea s-a realizat în anul 2004, despăgubirile fiind achitate către pârâtul-recurent în cursul anilor 2004-2005, iar reclamanţii sunt proprietari de CF din data de 10 aprilie 2006, așa încât formularea cererii în pretenţii la 28 ianuarie 2010 s-a făcut cu nerespectarea termenului de 3 ani.
Instanţa de apel a apreciat în mod eronat, în opinia recurentului, că termenul de prescripţie a fost respectat întrucât prezenta acţiune este disjunsă din Dosarul nr. 3929/111/2007 al Tribunalului Bihor, astfel că, raportat la data promovării acţiunii iniţiale (11 septembrie 2007) şi la cea a hotărârii de stabilire a despăgubirilor către pârâţi (20 septembrie 2004), rezultă că cererea a fost formulată înăuntrul termenului general de prescripţie. În plus, în privinţa capătului de cerere subsidiar, s-a apreciat că, solicitându-se nulitatea absolută a hotărârii de stabilire a despăgubirilor, acţiunea este imprescriptibilă.
A arătat recurentul că, cel puţin capătul de cerere vizând obligarea acestuia la despăgubiri, formulat pentru prima dată la 28 ianuarie 2010, prescripţia era împlinită. De altfel, acest capăt de cerere nu este formulat ca unul subsecvent celui de constatare a nulităţii absolute a hotărârii de expropriere, ci invers, nulitatea absolută este solicitată a fi constatată în subsidiar faţă de cererea de despăgubiri.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimata Compania Națională de Autostrăzi şi Drumuri Naționale, în reprezentarea Statului Român, a depus întâmpinare prin care a solicitat, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei extinctive, să fie respinsă acţiunea reclamanţilor şi în contradictoriu cu această parte, faţă de împrejurarea că termenul de prescripţie nu se poate calcula raportat la acţiunea care a făcut obiectul altui dosar (nr. 3929/111/2007), din care a fost disjunsă prezenta acţiune, dosar în care pretenţiile au vizat un alt nr. cadastral (C2) decât cel care face obiectul litigiului de faţă (nr. C1). Altfel spus, instanţele nu au judecat cererea de obligare la plata de despăgubiri pentru imobilul identificat cadastral cu nr. C1 anterior anului 2010, pentru a se putea susţine că a avut loc vreun caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei.
În privinţa fondului recursului reclamanţilor, s-a susţinut că acesta deduce judecăţii, în principal, critici de netemeinice şi de evaluare a probatoriului, imposibil de analizat în contextul abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ. De asemenea, reclamanţii au formulat critici identice prin cererea de apel, iar prima instanţă de control judiciar le-a încuviinţat refacerea probei cu expertiză, fiindu-le respectate în totalitate drepturile procesuale. În condiţiile în care patru rapoarte judiciare topografice infirmă pretenţiile recurenţilor, este cert că situaţia de fapt a fost cercetată suficient şi corespunzător.
Întâmpinare au formulat şi reclamanţii, care au susţinut corecta rezolvare dată de instanţă problemei prescripţiei extinctive, faţă de împrejurarea că aceştia au promovat acţiunea în urma concluziilor raportului de expertiză întocmit la 9 decembrie 2009, în Dosarul nr. 3929/111/2007, identificarea exactă a persoanei care a încasat despăgubirile având loc la 4 martie 2010, când intimata Compania Națională de Autostrăzi şi Drumuri Naționale a depus la dosarul cauzei hotărârea nr. 21/2004 de stabilire a despăgubirilor, în favoarea lui Z.I. Faţă de această situaţie, devin incidente dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora prescripţia începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
I. În primul rând, analiza instanţei va viza, în ordinea impusă de criticile şi apărările părţilor, modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive.
Sub acest aspect, se va constata, raportat la datele speţei, că acţiunea reclamanţilor nu poate fi paralizată prin invocarea prescripţiei extinctive, conform criticilor din recursul pârâtului Z.I. şi, respectiv, susţinerii din întâmpinarea Compania Națională de Autostrăzi şi Drumuri Naționale.
Astfel, instituţia prescripţiei extinctive este menită să sancţioneze - pentru imperative de securitate şi stabilitate juridică - lipsa de diligenţă, pasivitatea titularului unui drept subiectiv, care îl lasă nevalorificat un interval de timp mai mare decât cel prevăzut de lege pentru a obţine sancţionarea (protecţia) lui.
De asemenea, este de principiu că prescripţia nu curge cât timp cel căruia i se opune este în imposibilitate de a acţiona (contra non valentem agere non currit praescriptio).
O aplicare a acestei reguli este dată şi de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din care rezultă că prescripţia nu curge împotriva celui care nu a cunoscut sau nu a putut să cunoască, în cazul faptei ilicite, paguba şi pe cel care răspunde de ea (prevederile legale menţionate fiind aplicabile în mod asemănător şi în cazul îmbogăţirii fără justă cauză).
În speţă, formularea cererii de despăgubiri împotriva pârâtului Z.I. (cerere disjunsă din Dosarul nr. 3929/111/2007) s-a făcut după întocmirea raportului de expertiză în dosarul menţionat, din care a rezultat situaţia numărului cadastral C1 (constituit, în opinia reclamanţilor, prin includerea unei părţi din terenul proprietatea lor), precum şi a persoanei care a beneficiat de despăgubiri pentru respectivul teren.
De asemenea, hotărârea nr. 21 din 20 septembrie 2004 de stabilire a despăgubirilor în favoarea lui Z.I. a fost depusă la dosar de către Compania Națională de Autostrăzi şi Drumuri Naționale la data de 4 martie 2010, ulterior întocmirii raportului de expertiză menţionat.
Ca atare, acest moment, la care reclamanţii au luat cunoştinţă de pretinsa faptă care a determinat îmbogăţirea fără justă cauză, pe seama lor, a pârâtului Z.I., marchează începutul curgerii termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în despăgubiri.
Rezultă că formularea cererii completatoare la 28 ianuarie 2010 s-a realizat înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani şi pentru aceste considerente - care vin să suplinească, în parte, motivarea deciziei din apel, criticile din recursul pârâtului Z.I. au caracter nefondat.
Este nefondată, de asemenea, susţinerea din întâmpinarea intimatei-pârâte Compania Națională de Autostrăzi şi Drumuri Naționale, conform căreia pretenţiile reclamanţilor trebuie considerate prescrise în raport cu această parte, câtă vreme prin acţiunea promovată în anul 2007 (obiect al Dosarului nr. 3929/111/2007) s-au solicitat despăgubiri pentru un alt număr cadastral (C2), astfel încât respectiva cerere nu poate avea efect întreruptiv sau suspensiv de prescripţie.
Separat de argumentele expuse anterior - legate de data luării la cunoştinţă de situaţia prejudiciabilă - se va constata că excepţia prescripţiei extinctive nu poate fi primită oricum, faţă de modalitatea în care au fost formulate pretenţiile opuse acestei părți.
Astfel, conform cererii completatoare, reclamanţii au solicitat să se constate exproprierea şi dreptul lor la despăgubiri pentru suprafaţa de teren pretins a fi fost expropriată din patrimoniul lor, să se constate nulitatea absolută parţială a hotărârii nr. 21 din 20 septembrie 2004 şi să fie obligat Statul Român (reprezentat de Ministerul Transporturilor prin Compania Națională de Autostrăzi şi Drumuri Naționale) la întocmirea şi eliberarea, pe numele reclamanţilor, a hotărârii de stabilire a despăgubirii, precum şi la plata despăgubirilor.
Rezultă că este vorba, în principal, de o cerere în constatarea unui drept şi în constatarea nulităţii absolute a unei hotărâri emise de expropriator şi numai accesoriu acestor constatări se solicită obligarea la plata unor despăgubiri.
Or, cererea în constatare, ca şi cea vizând nulitatea absolută a unui act sunt imprescriptibile - având în vedere că prima nu urmăreşte „condamnarea” (obligarea) propriu-zisă a pârâtului, ci doar statuarea asupra preexistenţei dreptului, iar cea de-a doua vizează o nulitate absolută ce poate fi invocată oricând (dat fiind regimul juridic al cauzei de ineficienţă invocate).
În ce priveşte plata despăgubirilor, solicitarea, astfel cum a fost formulată, a vizat valorificarea consecinţelor patrimoniale subsecvente ale constatării nulităţii. De aceea, momentul ce marchează începutul curgerii termenului de prescripţie este determinat de cel al desfiinţării actului, care reprezintă cauza restituirii prestaţiilor.
Astfel fiind, prescripţia nu putea fi considerată împlinită în raport de niciuna dintre pretenţiile formulate de reclamanţi, în mod corect instanţa procedând la analiza cauzei pe fondul ei.
II. Recursul reclamanţilor deduce judecăţii critici care nu pot fi primite, pe de o parte, datorită obiectului lor - care vizează aspecte de administrare a probatoriului şi de evaluare a acestuia de către instanţa fondului - pe de altă parte, întrucât, atunci când sunt subsumabile aspectelor de nelegalitate, au caracter nefondat.
Aşa cum în mod corect s-a arătat prin întâmpinarea intimatei Compania Națională de Autostrăzi şi Drumuri Naționale, făcând trimitere la rapoartele de expertiză şi la modalitatea în care instanţa şi-a sprijinit soluţia pe concluziile acestora - fără să încuviinţeze obiecţiuni, să dispună contraexpertiză - recurenţii tind să demonstreze „o greşeală gravă de fapt” care şi-a găsit reglementarea în conţinutul art. 304 pct. 11 C. proc. civ. şi a putut constitui obiect de cenzură în recurs până la abrogarea textului prin O.U.G. nr. 138/2000 (art. I pct. 112).
Astfel, recurenţii fac referire la obiectivele pe care le-au formulat pentru raportul de expertiză topografică, modalitatea în care ele au fost analizate şi rezolvate de către expert constituind obiect de nemulţumire şi de critică în recurs.
Susţinând că instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 212 C. proc. civ., atunci când a respins cererea reclamanţilor de întregire a raportului de expertiză - întrucât nu s-ar fi răspuns obiectivelor şi nu s-a avut în vedere, la întocmirea lucrării, un plan parcelar de punere în posesie întocmit de Comisia de punere în aplicare a Legilor fondului funciar - recurenţii-reclamanţi nu susţin o critică întemeiată de nelegalitate a soluţiei din apel.
Aceasta întrucât, potrivit textului menţionat, instanţa poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză atunci când nu este lămurită prin lucrarea (expertiza) făcută.
Or, în speţă, dimpotrivă, instanţa de apel a considerat lămuritor raportul de expertiză, mai ales în condiţiile în care aceleaşi obiecţiuni - referitoare la amplasamentul terenului în determinarea căruia nu se ţinuse seama de posesia de fapt - fuseseră aduse lucrării de expertiză din prima instanţă, sub forma criticilor din apel, ceea ce a determinat instanţa devolutivă de control judiciar să încuviinţeze un nou raport.
În acest context, s-a observat că raportul de expertiză din prima instanţă a concluzionat că exproprierea s-a realizat din suprafaţa de 8631 m.p. aferentă nr. topo T1 din CF nr. xx Tăuteu şi că, pe baza actelor eliberate (titlul de proprietate nr. BB/1995 emis pe numele Z.N.) şi înscrierilor din CF, nr. cadastral C1 provine din cota de 53395/63301 m.p. a nr. top T1, atribuită autorului lui Z.I., numitul Z.N. De asemenea, documentele cadastrale în vederea exproprierii au fost întocmite cu respectarea titlurilor de proprietate nr. BB/1995 şi respectiv nr. AA/2005 (de care s-au prevalat reclamanţii, eliberat pe numele autorului lor, K.E.).
În acelaşi sens şi în mod suplimentar, raportul de expertiză din apel a consemnat că din nr. topo T1 au fost constituite 4 numere cadastrale (nr. B1, C1, C2, C3), din care cel cu nr. C1, având suprafaţa de 16864 m.p., în favoarea lui Z.N.; că au fost eliberate, pentru nr. topo T1, patru titluri de proprietate (printre care şi cele două titluri ale autorilor părţilor în litigiu) care, însumate, ajung la 74973 m.p., depăşind cu 11672 m.p. suprafaţa din CF, soluţia fiind aceea a anulării sau modificării titlurilor de proprietate şi întocmirii unui plan parcelar corespunzător. S-a constatat că inclusiv suprafaţa de teren rămasă în folosinţa lui Z.I., în urma exproprierii, este mai mică decât cea din acte, astfel încât nu se poate spune că a fost afectată, în această modalitate, suprafaţa deţinută de reclamanţi.
De aceea, în condiţiile în care ambele rapoarte de expertiză au concluzionat că terenul expropriat aparţine nr. top C1, pentru care s-a eliberat titlu de proprietate pe numele autorului pârâtului, instanţei de apel nu i se poate reproşa cu temei că nu a dispus completarea lucrării sau o nouă expertiză, pentru ca ulterior să fie susţinută în recurs încălcarea art. 314 C. proc. civ., cu consecinţa casării deciziei pentru insuficienta stabilire a situaţiei de fapt.
- Tot astfel, critica referitoare la neadministrarea probei testimoniale pentru lămurirea posesiei de fapt a imobilului este lipsită de fundament, câtă vreme instanţa a lămurit, prioritar stării de fapt a posesiei, starea de drept referitoare la proprietatea asupra imobilului expropriat.
În acest sens, utilitatea probei cu martori a fost corect cenzurată, având în vedere că instanţa trebuia să statueze, în primul rând, asupra dreptului de proprietate care, prin efectul declarării utilităţii publice şi a dispunerii exproprierii a ieşit din proprietatea particulară, privată a unei persoane şi a intrat în proprietatea publică a statului.
Legat de aspectul menţionat anterior, se constată lipsa de temeinicie şi a criticilor vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor referitoare la protecţia dreptului de proprietate şi la dovedirea acestuia prin orice mijloc de probă admis de lege.
Susţinând existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul lor, în condiţiile în care s-a demonstrat, în cadrul procesului, că titlul de proprietate este deţinut de o altă persoană (Z.N., conform titlului de proprietate nr. BB/1995), recurenţii pretind că aceştia ar fi avut posesia terenului şi că instanţa era obligată să ia în considerare acest aspect, câtă vreme identificarea persoanelor îndreptăţite la despăgubiri se poate face şi în baza procesului-verbal de punere în posesie.
Formulând o asemenea critică, recurenţii ignoră faptul că exproprierea vizează bunuri imobile proprietate particulară, fiind, în esenţă, o modalitate de transformare a acesteia în proprietate publică. Altfel spus, din momentul exproprierii, dreptul de proprietate privată încetează şi se naşte dreptul de proprietate publică asupra bunului imobil respectiv.
De aceea, pentru stabilirea persoanelor îndreptăţite la despăgubiri trebuie identificaţi proprietarii bunurilor imobile şi doar în măsura în care nu sunt cunoscuţi proprietarii vor fi citaţi posesorii (fie pentru că pot invoca uzucapiunea ori pentru că pot indica persoanele care au calitatea de proprietar) sau titularii altor drepturi reale, ori care pot justifica un interes legitim (art. 22 din Legea-cadru nr. 33/1994, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, art. 6 din H.G. nr. 941/2004).
Câtă vreme, în speţă, a fost identificat, pe baza titlului prezentat, proprietarul imobilului (în persoana intimatului), instanţa nu avea motive legale să verifice posesia asupra bunului întrucât exproprierea operează, cum s-a menţionat deja, o trecere a bunului din proprietate privată în proprietate publică.
Împrejurarea relevată de către recurenţi, cum că ar fi vorba doar de „o includere scriptică greşită” a suprafeţei de 3341 m.p. în titlul de proprietate nr. BB din 19 iulie 1995, eliberat pe numele lui Z.N. (autorul lui Z.I.) nu este de natură să le susţină pretenţia întrucât, pe de o parte, expertizele administrate în cauză au reţinut contrariul, iar, pe de altă parte, actul (titlul de proprietate), nefiind anulat, se bucură de prezumţia de validitate.
În acest sens, este greşită afirmaţia recurenţilor conform căreia nu ar fi trebuit să solicite mai întâi anularea titlului de proprietate al intimatului, pentru a fi identificați ca persoane îndreptățite la despăgubiri - câtă vreme această identificare s-ar putea realiza și în funcție de posesia asupra bunului imobil.
În speță, partea adversă fiind cea care, potrivit titlului pe care îl deține și evidențelor de CF, figurează ca proprietar, este evident că trecerea în proprietate publică a vizat dreptul de proprietate al acestei persoane, iar nu pretinsa posesie exercitată de către reclamanți.
Împrejurarea că pentru nr. top T1 au fost emise - așa cum au relevat probele administrate la fond - titluri de proprietate care depășesc suprafața de teren, creează o situație care nu poate fi rezolvată în cadrul acţiunii în despăgubiri promovate, fiind necesar, pentru valorificarea susţinerii reclamanţilor, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, o acţiune în cadrul căreia să se verifice validitatea titlurilor.
Pentru toate considerentele anterior expuse, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
Va fi respinsă, de asemenea, cererea intimatului-pârât privind acordarea cheltuielilor de judecată, în absenţa dovezilor justificative de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii A.M.T., A.V. şi S.G. şi de pârâtul Z.I. împotriva deciziei nr. 240-A din 30 aprilie 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Respinge cererea formulată de intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Transporturilor prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2903/2014. Civil. Asigurări sociale. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2913/2014. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
