ICCJ. Decizia nr. 2912/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2912/2014
Dosar nr. 17063/325/2012*
Şedinţa publică din 29 octombrie 2014
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data 25 ianuarie 2013 reclamanţii F.C. şi F.E.L., au solicitat în contradictoriu cu pârâţii H.C.F. şi SC S.A.R.A. SA, obligarea acestora la plata daunelor materiale în cuantum de 15.000 lei constând în cheltuieli efectuate cu ocazia parastasului de 1 un şi daune morale în cuantum de câte 75.000 euro pentru fiecare dintre reclamanţi, în calitate de descendenţi majori ai defunctului, cu cheltuieli de judecată.
În fapt reclamanţii au arătat ca sunt descendenţii majori ai defunctului F.A., decedat la data de 7 iulie 2009 într-un tragic accident ce a avut loc în localitatea Birda, care a fost provocat de către pârâtul de rang I. Pe parcursul anchetei penale toate rapoartele de expertiză au concluzionat că pârâtului H. îi revine în totalitate responsabilitatea pentru producerea tragediei în care a murit tatăl reclamanţilor.
În momentul în care pârâtul H. a condus maşina, acesta avea încheiată asigurarea cu pârâta SC A. SA.
După finalizarea cercetărilor, dosarul în care figura inculpat pârâtul H. a fost trimis în judecată însă din quasi motive, inclusiv din necunoaştere, reclamanţii nu s-au constituit părţi civile, crezând că despăgubirile se acordă pe familie şi nu pe membri de familie ai defuncţilor. Acesta este motivul pentru care nu figurează ca părţi civile în procesul penal înregistrat sub nr. 902/220/2010.
Cu toate acestea, cei doi reclamanţi au fost cei care au efectuat cheltuieli apreciabile cu parastasele tatălui lor.
Nu în ultimul rând au apreciat că, având în vedere faptul că în procesul penal iniţial, părţilor civile, în speţă fiilor majori ai victimelor, li s-au acordat despăgubiri de 75.000 euro fiecare, sunt şi ei îndreptăţiţi la obţinerea unor asemenea despăgubiri morale.
Prin întâmpinarea depusă la data 25 martie 2013 pârâtul H.C.F. a solicitat instanţei respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Pârâtul a precizat de asemenea că pentru producerea accidentului rutier soldat cu decesul tatălui lor, a fost condamnat de Judecătoria Deta în Dosarul nr. 902/220/2010, prin sentinţa penală nr. 284/2012 la o pedeapsă de 5 ani închisoare.
De asemenea a solicitat instanţei să observe că familia antecesorului acestora a primit cu titlu de daune suma de 75.000 euro, respectiv soţia supravieţuitoare care a exercitat acţiunea civilă în procesul penal, ori aşa cum se poate observa, reclamanţii din speţa de faţă nici măcar nu s-au constituit parte civilă în procesul penal.
Prin urmare, a solicitat instanţei să analizeze situaţia reclamanţilor, persoane majore, apte de muncă, ce au o viaţă şi organizare de sine stătătoare.
În privinţa daunelor materiale, a solicitat de asemenea respingerea acestora ca nedovedite, arătând că nu există la dosarul cauzei niciun înscris care să probeze suma de 15.000 lei, iar pe de altă parte şi cu privire la acestea s-a pronunţat deja instanţa prin sentinţa penală mai sus amintită.
În situaţia în care instanţa va aprecia acţiunea reclamanţilor întemeiată, a precizat că înţelege să facă trimitere la prevederile art. 9 din Legea nr. 36/1995 „Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, în limitele si în termenele convenite.”
Aceeaşi obligaţie de plată a asigurătorului este reiterată şi de prevederile art. 44 din Legea nr. 136/1995: „ asigurătorul plăteşte despăgubirea nemijlocit celui păgubit în măsura în care acesta nu a fost despăgubit de asigurat, despăgubire ce nu poate fi urmărită de creditorii asiguratului. Despăgubirea se plăteşte asiguratului în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit pe cel păgubit."
Prin întâmpinarea depusă la termenul din data de 11 iunie 2013 pârâta SC A.R.A. SA a solicitat admiterea în parte a acţiunii reclamanţilor, în sensul diminuării daunelor morale solicitate şi respingerii daunelor materiale ca fiind nedovedite.
Arată că a acordat despăgubiri familiei decedatului, în speţă soţia şi copilul minor, în cuantum de 150.000 euro. Reclamanţii din prezenta cauză sunt familii separate de cea afectată în mod direct, care a fost deja despăgubită. Pârâta a invocat în acest sens dispoziţiile art. 49 din Ordinul C.S.A. 20/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 20182 din 24 septembrie 2012, Judecătoria Timişoara şi-a declinat competenţa materială în favoarea Tribunalului Timiş în raport de valoarea litigiului, cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei I civilă, la data de 04 octombrie 2012 şi înaintată spre soluţionare, secţiei II civilă, la data de 24 aprilie 2013.
Prin sentinţa civilă nr. 655 din 03 septembrie 2013 Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea şi a obligat în solidar pârâţii H.C.F. şi SC A.R.A. SA Bucureşti la plata a câte 75.000 euro cu titlu de daune morale fiecărui reclamant şi la 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în data de 07 iulie 2009 a avut loc un accident auto în dreptul km 61+580 metri, între localităţile Birda şi Voiteg, în care a fost implicat autoturismul condus de inculpatul H.C.F., în care se mai aflau A.A.R., R.M.D. şi B.C. şi autoturismul condus de B.E.Ş., în care se mai aflau P.M., F.A. şi J.O.A., rezultând în urma impactului decesul numiţilor A.A.R., R.M.D., B.E.Ş., P.M., F.A., J.O.A. şi vătămarea corporală gravă a părţii vătămate B.C.
În urma acestui accident grav, au fost declanşate cercetări penale şi s-a stabilit că principala cauză a producerii acestui eveniment a fost neadaptarea vitezei de rulare a autoturismului condus de pârâtul H.C.F., la condiţiile meteorologice şi condiţiile de drum, respectiv ploaie torenţială şi carosabil acoperit cu apă, fapt care a condus la pierderea stabilităţii autoturismului şi intrarea acestuia în derivă pe sensul opus de mers, pe care circula regulamentar celălalt autoturism.
Pârâtul a fost inculpat pentru săvârşirea, în concurs ideal, a infracţiunii de ucidere din culpă în forma prevăzută de art. 178 alin. (2) şi (5) C. pen. şi a infracţiunii de vătămare corporală din culpă în forma prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., fiind condamnat la 5 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 284 din 27 aprilie 2012 a Judecătoriei Deta, definitivă prin Decizia penală nr. 1342 din 27 septembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
În cursul procesului penal, mama reclamanţilor, F.M., soţia defunctului F.A., s-a constituit parte civilă şi i s-au acordat daune morale în cuantum de 75.000 euro cât şi daune materiale în cuantum de 10.960 lei.
Prin demersul pendinte, cei doi fii ai defunctului F.A., reclamanţii F.C. şi F.E.L. solicită obligarea în solidar a pârâţilor la plata unor daune materiale şi morale ca urmare a decesului intempestiv al tatălui lor cauzat de pârâtul H.C.F., demers pe care instanţa de fond l-a apreciat întemeiat în privinţa daunelor morale.
Instanţa a reţinut că daunele morale constituie consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu conţinut neeconomic şi care rezultă din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale. Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, etc.
În cauză, instanţa de fond a apreciat că, aşa cum rezultă din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză cât şi din firescul relaţiilor de rudenie dintre copii şi părinţii, reclamanţii au suferit şi suferă în continuare urmare a morţii intempestive a tatălui lor. Accidentul a afectat ireversibil viaţa familiei, în sens negativ, având în vedere că părinţii convieţuiau strâns cu cei doi copii, deşi majori, îşi făcuseră planuri de viitor împreună în sensul susţinerii materiale a celor doi copii la facultate şi de asemenea organizării nunţii reclamantului F.C., planuri ce au fost năruite. Mai mult, accidentul a dus şi la ruperea relaţiei pe care reclamantul F.C. o avea cu fata cu care urma să se căsătorească, relaţia celor doi fiind afectată de lipsa de comunicare intervenită ca urmare a închiderii în sine a reclamantului. Totodată, accidentul i-a afectat pe reclamanţi şi ca urmare a problemelor materiale şi sufleteşti generate de îmbolnăvirea mamei lor şi necesitatea îngrijirii acesteia, cât şi din mediatizarea excesivă a accidentului care, prin urmările sale grave, moartea deosebită de violentă a mai multor persoane i-a făcut să retrăiască, în mod repetat, amintirile neplăcute şi resentimentele faţă de această situaţie foarte grea care le-a schimbat viaţa.
În ce priveşte cuantumul daunelor morale, instanţa a considerat că suma de 75.000 euro pentru fiecare reclamant nu este una exagerată şi nu duce la îmbogăţirea fără justă cauză a acestora având în vedere întregul context al urmărilor produse de accident şi, nelipsit de importanţă, faptul că prin Decizia penală nr. 1342 din 27 septembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, toate părţile civile, rude ale persoanelor ce au decedat în urma accidentului, inclusiv mama lor, şi în a căror situaţie similară se află şi reclamanţii, au primit câte 75.000 euro daune, astfel că în virtutea respectării principiului nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a apreciat că reclamanţilor nu li se poate acorda o sumă mai mică dat fiind faptul că, aşa cum a susţinut şi Curtea, pierderea într-o manieră violentă a unei rude cu care părţile civile au convieţuit încă din copilărie, reprezintă o traumă deosebită care reclamă şi o prestaţie echitabilă.
A fost respinsă cererea de acordare a daunelor materiale, reţinându-se că reclamanţii nu au depus niciun înscris şi nu rezultă din nicio probă că au efectuat aceste cheltuieli, iar prin sentinţa penală nr. 284 din 27 aprilie 2012 a Judecătoriei Deta, s-a stabilit că toate cheltuielile efectuate cu datinile creştineşti au fost acordate mamei reclamanţilor, constituită parte civilă în procesul penal.
Împotriva sentinţei a declarat în termen recurs pârâtul H.C.F., recalificat de instanţă ca fiind apel, solicitând casarea ca nelegală a sentinţei, rejudecarea cauzei şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar a se dispune obligarea doar a societăţii de asigurare la plata daunelor morale către reclamanţi.
Apelantul motivează faptul că persoanele reclamanţilor şi starea de fapt sunt diferite de cele din dosarul penal, iar daunele morale ce se stabilesc proporţional cu suferinţa produsă părţii, reprezintă o reparare a prejudiciului şi nu trebuie să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză.
Se învederează conţinutul criteriului de echitate în materia despăgubirilor morale şi faptul că se stabilesc în raport de consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic şi psihic, astfel că în speţă pretenţiile emise de reclamanţi sunt exagerate, dat fiind faptul că sunt persoane majore apte de muncă, ce au o viaţă şi organizare de sine stătătoare.
Cu privire la înlăturarea solidarităţii, apelantul face trimitere la prevederile art. 9 şi 44 din Legea nr. 136/1995.
Pârâta SC A.R.A. SA Bucureşti a formulat la rândul său apel, prin care solicită schimbarea în parte a acesteia în sensul diminuării daunelor morale acordate.
Se apreciază ca nelegală hotărârea atacată sub aspectul obligării în solidar a pârâţilor întrucât contractul de asigurare este temeiul răspunderii societăţii, iar faptul ilicit este temeiul răspunderii autorului evenimentului asigurat; asiguratorul are obligaţia de a plăti terţului păgubit despăgubirile la care a fost obligat asiguratul său vinovat de producerea prejudiciului, dar nu în solidar cu acesta, ci pentru acesta.
Se mai consideră că daunele morale au fost acordate în cuantum excesiv, ce depăşeşte cu mult despăgubirile acordate în mod obişnuit de instanţe şi chiar dacă există o sumă asemănătoare acordată mamei reclamanţilor în procesul penal, aceasta nu poate constitui, în sine, un temei rezonabil pentru a se da aceiaşi sumă de bani şi în prezenta cauză.
Apelanta se referă şi la alte soluţii jurisprudenţiale apreciind că ar fi rezonabile daune morale de câte 20.000 euro pentru fiecare reclamant, evocând şi Hotărârea C.E.D.O. din cauza 6968/08 unde au fost acordate daune morale de 30.000 euro tatălui celui decedat; se arată că răspunderea civilă trebuie adaptată în sensul diferenţierii daunelor atunci când există situaţii şi forme diferite de vinovăţie.
Prin Decizia nr. 209 din 13 martie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, au fost respinse ambele apeluri, pentru următoarele considerente:
Tribunalul a stabilit o stare faptică conformă cu probatoriul administrat, a realizat o calificare completă a noţiunii şi scopului daunelor morale şi mai ales a reţinut corect aspectele particulare ale cauzei pentru a cuantifica aceste daune.
În contextul cauzei de faţă, pe lângă unele criterii comune ce sunt folosite la stabilirea daunelor morale, cum este, spre exemplu, gradul de rudenie între persoana decedată şi reclamanţi, instanţa a identificat şi reţinut în concret şi consecinţele specifice ce s-au produs în speţă mai ales raportat la reclamantul F.C.
De asemenea, instanţa în mod corect nu a omis că în urma aceluiaşi accident în care a decedat şi tatăl reclamanţilor, rudele tuturor victimelor, inclusiv mama reclamanţilor, au primit, prin intermediul unei decizii penale pronunţată de Curtea de Apel, suma de 75.000 euro.
Or, chiar dacă hotărârea civilă a tribunalului în prezenta cauză nu este ţinută de cea penală privind cuantumul daunelor morale acordate, aşa cum susţine apelanta, nu se poate face nici abstracţie de existenţa aceleiaşi stări de fapt care le-a generat, de aplicabilitatea aceloraşi criterii de cuantificare şi inexistenţa unor elemente distinctive care să ducă la convingerea instanţei civile că s-ar impune acordarea unor daune morale mult diminuate.
Instanţa de apel a apreciat că actul de justiţie, indiferent că este de natură civilă sau penală, trebuie să se caracterizeze prin unitate şi predictibilitate; aşa cum s-a arătat anterior, apelanţii nu au adus, prin motivele sau probele administrate, elemente noi care să determine acordarea unor sume de bani diferite reclamanţilor, faţă de celelalte rude ale persoanelor decedate în evenimentul asigurat.
Un alt aspect al cauzei contestat de ambii pârâţi, prin intermediul căilor de atac, se referă la nelegalitatea obligării în solidar a acestora la plata sumelor cu titlu de daune morale; s-a considerat de către instanţa de apel că această critică a pârâţilor este corectă prin raportare la starea de fapt dedusă judecăţii şi ca efect al normelor invocate, însă ea nu mai subzistă în contextul în care pârâta SC A.R.A. SA Bucureşti, după pronunţarea hotărârii atacate, a achitat în totalitate şi exclusiv, în integralitatea lor, sumele stabilite prin dispozitivul sentinţei; părţile din proces au recunoscut această situaţie faptică.
Solidaritatea pasivă presupune obligarea tuturor debitorilor la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditori. Instanţa de apel a apreciat că executarea integrală a obligaţiei de către pârâta căreia îi incumbă exclusiv obligaţia de plată, face de prisos analizarea în prezent a aspectului criticat de pârâţi.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta SC A.R.A. SA Bucureşti la 2.000 lei cheltuieli de judecată, către reclamanţi, echivalentul onorariului de avocat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii.
În motivarea recursului său, pârâtul H.C.F. apreciază soluţia instanţei de apel, ca şi cea a primei instanţe, ca fiind neîntemeiate, sens pentru care solicită reformarea acestora.
Consideră că starea de fapt descrisă în speţa de faţă este totalmente diferită de cea conturată în Dosarul penal nr. 902/220/2010, sentinţa penală pronunţată sub nr. 284/2012 fiind rezultatul unui alt probatoriu şi privind alte persoane.
În dosarul pendinte se impunea ca instanţa să se raporteze strict la persoanele reclamanţilor şi la starea de fapt descrisă în speţa de faţă, analizând probatoriul descris în prezenta cauză.
Martorii audiaţi la cererea reclamanţilor au prezentat clar starea de fapt, respectiv atât starea psiho emoţională cât şi starea materială a reclamanţilor. Reclamantul F.E. nu era dependent financiar de defunct şi nici nu locuia cu acesta ci avea o viaţă şi organizare proprie distinctă.
Pe de altă parte familia defunctului a primit cu titlu de daune morale suma de 75.000 euro.
Este adevărat că doctrina defineşte daunele morale şi le conferă acestora un efect de ameliorare a suferinţei produse părţii printr-o faptă ilicită, însă cuantumul acestora nu trebuie să fie exagerat şi să tindă a deveni un temei de îmbogăţire fără justă cauză.
Cuantumul daunelor morale se impune a fi stabilit proporţional pe cât posibil cu suferinţa produsă părţii.
Nu există criterii legale pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a pierderii unei persoane apropiate, traumele create în aceasta situaţie fiind incomensurabile. Practica judiciară în materie este, însă, constantă în sensul că daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ci ele au rolul de a compensa respectivul prejudiciu. Astfel, daunele morale acordate urmăresc să asigure părţii vătămate o alinare în condiţii de viaţă mai confortabile, să permită acesteia ca, la un moment dat, să poată realiza un transfer de afectivitate.
Sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză, ci ele trebuie să aibă caracter compensatoriu pentru o suferinţa certă, rezultată din producerea riscului asigurat.
Potrivit jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
În privinţa criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.
Cum familia reclamanţilor - constituită parte civilă în procesul penal - a obţinut suma de 75.000 euro cu titlu de daune morale, consideră că pretenţiile emise în acţiunea de faţă sunt exagerate.
În subsidiar, solicită ca în urma admiterii recursului, să fie obligată la plata faţă de reclamanţi doar pârâta SC A.R.A. SA, făcând trimitere la prevederile art. 9 şi art. 44 din Legea nr. 136/1995.
Recurenta SC S.A.R.A. SA solicită reducerea daunelor morale acordate la cel mult 20.000 euro de fiecare reclamant, criticând decizia pentru următoarele motive:
1) Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (1865) în sensul că obligarea în solidar apăraţilor este nelegală.
Este reală împrejurarea reţinută de Curtea de apel că sentinţa pronunţată de prima instanţă a fost executată în întregime prin încasarea de la societatea recurentă a sumelor acordate reclamanţilor, cu menţiunea, care nu apare în motivarea deciziei, că a plătit în urma executării silite a sentinţei.
Executarea sentinţei, însă, susţine recurenta, nu poate constitui un motiv pentru a se păstra o dispoziţie nelegală dintr-o sentinţă.
Astfel, Tribunalul nu a arătat, aşa cum era obligat prin dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (1865), motivele de drept care să permită o răspundere solidară a pârâţilor şi, în realitate, un astfel de temei nici nu există.
Reaminteşte calitatea sa de asigurător R.C.A. în raporturile juridice cu pârâtul H.C.F. Temeiul răspunderii sale este contractul de asigurare obligatorie încheiat în baza Legii nr. 136/1995, fiind aplicabile dispoziţiile art. 969, 970 C. civ. (1864).
Contractul de asigurare de răspundere civilă este o formă specială de stipulaţie pentru altul prin care asigurătorul se obligă să plătească pentru asiguratul său despăgubiri pentru prejudiciile provocate de acesta terţelor persoane prin folosirea autovehiculului asigurat. Prinurmare, răspunderea asigurătorului există numai dacă se produce evenimentul asigurat şi dacă asiguratul are culpă în producerea acelui eveniment.
Temeiul răspunderii autorului faptei ilicite (evenimentul asigurat) este faptul ilicit (delictul) conform dispoziţiilor art. 998, 999 C. civ. (1864).
Cum izvoarele răspunderii fiecărui pârât sunt diferite, nu există solidaritate între asigurat si asigurător, câtă vreme legea nu prevede o astfel de solidaritate.
Asigurătorul are obligaţia de a plăti terţului păgubit despăgubirile la care a fost obligat asiguratul său vinovat de producerea prejudiciului, dar nu în solidar cu acesta, ci pentru acesta.
2) Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (1865) : hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Susţine recurenta că decizia Curţii de Apel Timişoara nu cuprinde motivele pentru care a considerat că Tribunalul a stabilit un cuantum corect al daunelor acordate.
Simpla referire la existenţa unei decizii penale nu este suficientă şi consideră că nu poate constitui o motivare a deciziei care să fie relevantă şi lămuritoare, mai ales că, prin motivarea sa sumară, Curtea de apel nu a răspuns criticilor formulate de societatea recurentă în apel cu privire la cuantumul daunelor acordate reclamanţilor.
Susţine că nu a contestat existenţa prejudiciului moral pe care reclamanţii l-au încercat în urma decesului tatălui lor (şi al altor 5 persoane) în accidentul rutier grav provocat de pârâtul H. în 07 iulie 2009 şi nici obligaţia sa, în calitate de asigurător, de a plăti reclamanţilor daune pentru acest prejudiciu.
Ceea ce a contestat este, însă, cuantumul daunelor morale acordate de tribunal, întrucât este excesivă acordarea unei sume de 75.000 euro pentru fiecare reclamant.
Această sumă depăşeşte cu mult despăgubirile pe care, în mod obişnuit, instanţele le acordă pentru prejudiciile morale în cazul deceselor în accidente rutiere.
Existenţa unei hotărâri anterioare, ca în cazul de faţă, nu poate constitui doar prin sine un temei rezonabil în acordarea aceleaşi sume de bani pentru că, statuând altfel, nu ar mai fi fost nevoie de o judecată. Judecătorul prezentului dosar nu este ţinut de hotărârile penale în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate.
În alte cauze, instanţele au acordat despăgubiri mult mai mici în cazul decesului unei rude în linie directă a persoanei prejudiciate moral. Sumele acordate cu titlu de daune morale nu vor putea fi niciodată identice, dar jurisprudenţa trebuie să aleagă şi să motiveze un cuantum rezonabil, în limite nu foarte diferite de la un caz la altul, al acestor daune.
Consideră că instanţa trebuie aibă în vedere ca daunele să nu constituie o sporire fără un just temei sau disproporţionată a patrimoniului părţii vătămate/reclamantului, ci să reflecte o rezonabilă acoperire a suferinţelor de natură morală ale acesteia.
În speţă, apreciază că suma de câte 75.000 euro acordată fiecărui reclamant i-ar aduce un spor neobişnuit de mare al patrimoniului, pe care nu l-ar fi putut realiza în condiţiile existente anterior accidentului şi că ar fi rezonabile daune morale de câte 20.000 euro pentru fiecare reclamant.
În susţinerea motivelor de apel invocă şi Hotărârea pronunţată de C.E.D.O. la 25 iunie 2013, definitivă la 25 septembrie 2013, în cauza nr. 6968/08 (Cobzaru c/România), chestiune cu privire la care Curtea de apel, deşi o aminteşte, nu formulează o motivare a respingerii motivului respectiv de apel.
Prin hotărârea respectivă, într-o speţă în care reclamantul a formulat pretenţii de daune morale pentru prejudiciul suferit în urma uciderii fiului său de către un poliţist aflat în exerciţiul funcţiunii au fost acordate reclamantului daune morale de 30.000 euro.
Consideră că, în aprecierea „preţului durerii”, este necesar a se face distincţie între fapta săvârşită din culpă (cum este în cauza de faţă) şi fapta săvârşită cu intenţie (cum este cauza soluţionată de C.E.D.O.). Răspunderea civilă trebuie adaptată în sensul diferenţierii daunelor morale atunci când există situaţii şi forme diferite ale vinovăţiei.
Apreciază, de aceea, că, dacă în cazul uciderii cu intenţie a unei persoane, daunele morale de 30.000 euro au fost apreciate de C.E.D.O. ca fiind rezonabile, atunci, în cazul uciderii din culpă, aceste daune trebuie să fie sensibil mai mici.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 303 C. proc. civ., recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.
Motivele de recurs, care trebuie să se fundamenteze pe considerentele hotărârii recurate, sunt prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ..
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, a indica un motiv de recurs dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, a proceda la dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul în care instanţa de grad inferior a judecat cauza, raportat la motivul de recurs invocat.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul H.C.F., Înalta Curte reţine că recurentul pârât nu a dezvoltat critici de casare sau modificare a deciziei recurate care să facă posibilă încadrarea acestora, de către instanţă, în motivele de recurs prevăzute de lege, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, pârâtul s-a limitat la a relua motivele de apel (ce vizau strict situaţia de fapt şi interpretarea probatoriului administrat) şi la a enunţa consideraţii teoretice cu privire la instituţia daunelor morale, fără a se raporta, în mod concret şi formulând critici de nelegalitate, la dezlegările asupra cauzei date de instanţă în faza procesuală a apelului, împrejurare ce echivalează cu nemotivarea căii extraordinare de atac declarate.
Nerespectarea obligaţiei de motivare a recursului, în condiţiile enunţate anterior, ori imposibilitatea de încadrare a aspectelor învederate în memoriul de recurs în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., atrag sancţiunea nulităţii cererii de recurs, având în vedere prevederile art. 306 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termen legal”, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Pentru considerentele arătate, reţinând şi faptul că în speţă nu sunt incidente motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul pârâtului H.C.F. dedus judecăţii este nul.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta SC S.A.R.A. SA, prima critică, întemeiată pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (1865), vizează nelegalitatea obligării în solidar a pârâţilor la plata debitului.
În analiza acestui aspect, instanţa de apel a pornit de la împrejurarea, necontestată de părţi, că debitul a fost executat silit, recurenta achitând suma acordată cu titlu de despăgubiri.
Este corect considerentul instanţei de apel care reţine că obligaţia de plată, izvorâtă din contractul de asigurare de răspundere civilă, incumbă asigurătorului.
Odată produs cazul asigurat, potrivit art. 50 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul devine debitor al obligaţiei de plată, în scopul acoperirii riscului produs, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 135/1996, care reglementează cazurile în care asigurătorul se poate întoarce cu acţiune în regres împotriva persoanei care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
Însă, chiar şi în aceste condiţii, eventuala modificare a soluţiei, prin înlăturarea solidarităţii din obligaţia de plată, nu prezintă consecinţe juridice actuale, corect fiind apreciată ca lipsită de interes pe planul raporturilor dintre părţi, faţă de împrejurarea că finalitatea procesului a fost atinsă prin achitarea de către debitorul obligaţiei a sumei ce reprezintă cuantumul daunelor morale, coroborată cu lipsa unui temei legal de acţiune în regres împotriva codebitorului obligat în solidar.
În ceea ce priveşte cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel nu a motivat menţinerea cuantumului daunelor morale acordat de instanţa de fond.
Nu se poate reţine incidenţa dispoziţiei legale invocată sub aspectul neindicării unor criterii în baza cărora au fost acordate şi menţinute daunele morale. Se observă, din analiza considerentelor deciziei recurate, că instanţa de apel s-a raportat la situaţia de fapt reţinută de judecătorul fondului pe care a apreciat-o ca fiind conformă cu probatoriul administrat, fiind subliniate aspectele particulare ale cauzei cu rol în cuantificarea daunelor (gradul de rudenie, consecinţele pe plan psihologic). Este adevărat că unul dintre criteriile reţinute a fost similaritatea situaţiei reclamanţilor cu cea a altor rude ale victimelor, indemnizate în procesul penal. Acesta nu a fost, cum eronat susţine recurenta, unicul argument în justificarea cuantumului daunelor morale, ci un element probatoriu căruia i s-a conferit o valoare egală cu celelalte reţinute de instanţele de fond, nefiind dovedite în prezentul litigiu, în opinia instanţei de apel, alte elemente distinctive, care ar fi putut determina o diminuare a despăgubirilor.
În acest mod instanţa de apel a răspuns criticilor pârâtei cu referire la situaţia concretă din cauză. Faptul că nu s-a raportat la alte soluţii jurisprudenţiale invocate în apel nu poate fi reproşat instanţei ca o omisiune de cercetare a tuturor aspecelor deduse judecăţii, acestea fiind împrejurări de fapt străine de cauză şi care nu reprezintă criterii de apreciere a nelegalităţii sau netemeiniciei hotărârii apelate, ci argumente în justificarea cererii de diminuare a cuantumului despăgubirilor, cu privire la care instanţa de apel s-a pronunţat în sensul că nu a identificat elemente de natură a determina o astfel de diminuare.
Recurenta a reiterat şi în recurs argumentele ce ţin de cuantumul excesiv al despăgubirilor morale, susţinând că hotărârea pronunţată în dosarul penal nu poate constitui un temei rezonabil pentru acordarea aceleiaşi sume, cu consecinţa sporirii nejustificate a patrimoniului reclamanţilor. În acest sens a solicitat instanţei de recurs să se raporteze la jurisprudenţa instanţelor naţionale şi a Curţii Europene pentru Drepturile Omului privind nivelul daunelor morale.
Această critică, ce vizează strict cuantumul sumelor acordate, nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât nu se raportează la aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, ci la elemente de probatoriu sau de valorizare şi apreciere a situaţiei de fapt, aspecte ce exced controlului de legalitate la care este limitată instanţa de recurs.
În consecinţă, faţă de aceste împrejurări, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S.A.R.A. SA
În baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ. instanţa va obliga pe recurenţi la plata către intimaţii - reclamanţi F.C. şi F.E.L. sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată, reduse proporţional cu volumul activităţii prestate în această fază procesuală şi complexitatea cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul H.C.F. împotriva Deciziei nr. 209 din 13 martie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S.A.R.A. SA împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă pe recurenţi la 1.000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimaţii - reclamanţi F.C. şi F.E.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2910/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2926/2014. Civil → |
|---|
