ICCJ. Decizia nr. 2907/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare, anulare act, obligaţie de a face, sechestru judiciar. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2907/2014
Dosar nr. 1859/2/2014
Şedinţa publică din 29 octombrie 2014
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 23 septembrie 2009, sub nr. 2734073/2009, reclamanţii C.L., M.R.A., M.I., K.D.F., K.A., K.A.D. au chemat în judecată pe pârâtele SC I. SA şi SC P.B.R. SA, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată cea dintâi pârâtă să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul situat în Bucureşti, sector 1 şi să desfiinţeze magazia metalică situată pe teren, să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de ipotecă din 30 mai 2008, încheiat între cele două pârâte, şi să se instituie sechestrul judiciar asupra imobilului înscris în C.F., până la soluţionarea irevocabilă a litigiului.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 480, 494, 948 C. civ., Legea nr. 7/1996, art. 1 din Primul Protocol adiţional C.E.D.O.
În motivarea cererii lor, reclamanţii au arătat, în esenţă, că sunt succesorii în drepturi ai autorului comun A.M., care a dobândit terenul în suprafaţă de 435 mp situat în Bucureşti, sector 1 în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 23 februarie 1932, dreptul de proprietate fiind înscris în cartea funciară conform procesului-verbal din 15 noiembrie 1946. În urma bombardamentelor din anul 1944, construcţiile situate pe teren au fost distruse, terenul devenind unul viran, însă nu a fost niciodată trecut în proprietatea statului, condiţii în care dreptul de proprietate privitor la acesta s-a transmis pe cale succesorală de-a lungul timpului, reclamanţii fiind în prezent înscrişi cu rol fiscal pentru acest bun la D.I.T.L. sector 1 şi figurând ca plătitori de impozite pentru teren.
De asemenea, reclamanţii au precizat că în anul 1997, o parte dintre ei au mai promovat o acţiune în revendicare a aceluiaşi imobil, care a fost respinsă ca inadmisibilă pentru neîntrunirea unanimităţii sub aspect procesual activ.
Terenul ce face obiectul litigiului a fost ocupat abuziv de către pârâta SC I. SA şi înglobat într-un teren mai mare deţinut de aceasta, figurând în prezent la adresa poştală, sector 1, de pe str. M.C. nemaiexistând fizic. Pârâta nu deţine nici un titlu asupra imobilului revendicat şi nu există niciun act oficial care să constate modificarea adresei poştale a acestuia.
Lipsa unui titlu valabil de proprietate al pârâtei asupra terenului constituie şi motiv de nulitate absolută parţială a contractului de ipotecă din 30 mai 2008 încheiat între cele două pârâte, având în vedere că la momentul încheierii acestuia SC I. SA nu era titularul dreptului asupra întregului teren constituit garanţie reală, iar societatea cunoştea această împrejurare.
La termenul de judecată din 31 martie 2010, tribunalul a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect instituirea unui sechestru judiciar asupra imobilului înscris în C.F., şi formarea unui dosar distinct.
La 1 iulie 2010, judecarea prezentei cauze a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 544/2005, până la soluţionarea excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 13 martie 1995 deţinut de pârâta SC I. SA Asupra excepţiei de nelegalitate, instanţele de contencios administrativ s-au pronunţat prin sentinţa civilă nr. 4635 din 4 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi Decizia civilă nr. 5614 din 24 noiembrie 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, prin care excepţia de nelegalitate a fost respinsă ca inadmisibilă.
Prin sentinţa nr. 549 din 15 martie 2013, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect revendicare şi a respins respectivul capăt de cerere, ca inadmisibil, a respins capetele de cerere privind desfiinţarea magaziei metalice situate pe terenul revendicat şi constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de ipotecă încheiat între cele două pârâte, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărâ în acest sens, tribunalul a constatat - cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor - că aceasta nu este întemeiată întrucât reclamanţii sunt succesori universali, respectiv cu titlu particular ai fostului proprietar al imobilului revendicat, M.A.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind revendicarea, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, reţinând că imobilul care face obiectul cererii se numără printre cele preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1) din această lege.
Nu a putut fi reţinută susţinerea reclamanţilor, în sensul că imobilul situat în Bucureşti, sector 1 nu a trecut niciodată în proprietatea statului. S-a arătat, în acest sens, că, chiar dacă nu s-a făcut dovada formală a preluării de către stat a terenului în litigiu, având în vedere că din probele administrate în cauză a reieşit că acesta se afla în anul 1986 în proprietatea statului, tribunalul a reţinut că există o prezumţie relativă de preluare abuzivă de către stat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prezumţie care nu a fost răsturnată de pârâtă.
Potrivit relaţiilor privind istoricul de rol fiscal comunicate de D.I.T.L., sector 1, autorul reclamanţilor a figurat cu rol fiscal pentru imobil doar până în anul 1966.
Tribunalul a mai reţinut că Legea nr. 10/2001 reglementează o procedură specială pentru acordarea de măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, persoanelor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv de către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil şi oricare ar fi fost destinaţia acestora la data preluării, cu excepţia celor care fac obiectul altor legi cu caracter reparator ori pentru care urmează să se adopte acte normative speciale.
Imobilul în litigiu este deţinut de pârâta SC I. SA, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar, care face parte dintre unităţile deţinătoare menţionate de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind societate comercială la care statul este acţionar majoritar.
Având în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, cu caracter reparatoriu, care interesează ordinea publică, dispoziţiile acestei legi sunt de imediată aplicare. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa legii, persoanele îndreptăţite pot obţine măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent numai în condiţiile acestei legi. În consecinţă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a unui imobil preluat în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, aflat în posesia uneia din “unităţile deţinătoare” menţionate de art. 21 alin. (1) din Lege, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun - art. 480-481 C. civ. - nu mai poate fi primită.
Pe de altă parte, tribunalul a reţinut cele statuate prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în secţii unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, referitor la concursul dintre legea specială şi legea generală.
Din această decizie a Înaltei Curţi, obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 C. proc. civ., a rezultat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, având caracter special şi derogatoriu, se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
Prin urmare, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor vizate de acest act normativ nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială.
Numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare, cu condiţia ca imobilul să nu fi fost cumpărat, cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acţiuni în revendicare, având în vedere regula „electa una via” şi principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O.
Or, reclamanţii nu se regăsesc în niciuna din situaţiile de excepţie care ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, având în vedere că nu sunt exceptaţi de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat de stat fără titlu), nici in personam (reclamanţii fiind moştenitorii fostului proprietar deposedat de stat, astfel că este incident art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001). Pe de altă parte, reclamanţii M.I., M.R.A., C.A. şi K.D. au urmat procedura prevăzută de legea specială (prin formularea notificării din 09 octombrie 2001 comunicată Primăriei municipiului Bucureşti prin intermediul B.E.J., S. şi N., care se impune a fi transmisă de primărie unităţii deţinătoare, SC I. SA), nemaiputând reitera pretenţia lor pe calea dreptului comun. În ceea ce o priveşte pe reclamanta K.A., aceasta nu a relevat niciun motiv independent de voinţa sa pentru care nu a putut urma procedura legii speciale prin formularea notificării, în termenul legal.
Referitor la aplicarea cu prioritate a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a reţinut că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun nu se încălcă accesul liber la justiţie al reclamanţilor, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie.
Instituirea de către legiuitor a unei proceduri prealabile sesizării instanţei nu îngrădeşte accesul liber la justiţie al reclamanţilor, deoarece dreptul de acces la justiţie nu exclude respectarea anumitor proceduri si condiţii prescrise de lege, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituţia republicata, potrivit cu care competenta instanţelor judecătoreşti si procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Astfel, legiuitorul a apreciat că este mai uşor ca procedura prealabilă să se desfăşoare între deţinătorul imobilului si persoana îndreptăţită la restituire, deoarece, în final, tot instanţele judecătoreşti vor fi cele care vor hotărî asupra reparaţiilor prevăzute de lege.
Şi jurisprudenţa C.E.D.O. este în sensul că dreptul de acces la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări sau condiţionări, atâta timp cât nu este atinsă substanţa dreptului (a se vedea cauza Golder contra Regatului Unit).
Prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, Înalta Curte a rezolvat şi problema dacă prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, în sensul că a statuat că nu este exclusă, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, chiar în condiţiile legii speciale, în măsura în care reclamantul se poate prevala de un „bun”, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, fie a unui „bun actual”, fie a unei valori patrimoniale, inclusiv creanţă, în virtutea căreia reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a beneficia efectiv de dreptul de proprietate.
Cu referire la cauza pendinte, s-a constatat că dreptul de proprietate, care s-a aflat iniţial în patrimoniul fostului proprietar al imobilului în litigiu, nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu fiind stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970.
În cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010), instanţa europeană a constatat că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
În speţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă nu a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv dreptul de a li se restitui imobilul în litigiu.
Şi captele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei SC I. SA la desfiinţarea magaziei metalice de pe teren şi constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de ipotecă din 30 mai 2008, au fost considerate neîntemeiate.
Tribunalul a avut în vedere că pârâta SC I. SA este proprietara terenului situat în Bucureşti, sector 1 (în care este inclus terenul în litigiu), pe care este situată magazia metalică şi care a format obiectul contractului de ipotecă, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 13 martie 1995. Câtă vreme capătul de cerere privind revendicarea a fost respins, pârâta a rămas în proprietatea şi posesia terenului în litigiu, neexistând niciun motiv pentru a se dispune obligarea sa la desfiinţarea construcţiei şi nici vreun motiv de nulitate a contractului de ipotecă.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 239/A din 2 iunie 2014 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a reţinut în considerentele hotărârii sale că reclamanţii au revendicat, pe calea dreptului comun şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, imobilul situat în Bucureşti, sector 1, solicitând şi desfiinţarea construcţiilor edificate pe terenul revendicat, precum şi constatarea nulităţii unui contract de ipotecă încheiat de pârâtă cu SC P.B.R. SA pentru acelaşi teren litigios.
S-a observat că, deşi reclamanţii au susţinut, atât în acţiune cât şi în motivele de apel, că terenul nu a intrat în proprietatea statului şi că nu le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, tot aceştia au formulat notificarea din 2001 vizând restituirea imobilul litigios, notificare prin care au susţinut, dimpotrivă, că bunului solicitat îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, cerând restituirea în natură şi pe calea acestei legi.
Instanţa de apel a apreciat, bazându-se şi pe adresa emisă de Primăria Municipiului Bucureşti aflată la pagina 250 a dosarului de fond, că este corectă dezlegarea judecătorului fondului în sensul că imobilul a figurat în patrimoniul Statului Român, fiind dat spre administrare unei întreprinderi de stat. Astfel fiind, criticile şi susţinerile reclamanţilor, în sensul că terenul nu a trecut în patrimoniul statului şi că nu le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, ci cele ale Legii nr. 213/1998, au fost respinse ca nefondate.
Critica privind aplicarea greşită a prevederilor Deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 33/2008 a fost constatată, de asemenea, nefondată, reţinându-se că nu doar decizia judecătorească criticată, dar şi jurisprudenţa C.E.D.O. în cauza Atanasiu stabileşte neechivoc preeminenţa aplicării legii speciale în raport cu dreptul comun şi impune implicit titularului de drept, mai exact celui ce pretinde că este deţinătorul unui „bun” să promoveze dreptul său de restituire a „bunului” pe calea legii speciale de reparaţie şi doar în subsidiar, în condiţiile preexistenţei unei hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a dreptului şi de obligare a autorităţii la restituirea în natură, să poată promova o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun.
Compararea de titluri în aceste condiţii, devine o operaţiune subsecventă etapei de admisibilitate a acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun. S-a arătat că atât decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție, cât şi hotărârea C.E.D.O. în cauza Atanasiu impun însă, ca obligaţie, epuizarea procedurii legii speciale de reparaţie, inclusiv a căilor de atac în faţa judecătorului naţional pe care respectiva lege le reglementează.
O eventuală comparare de titluri în condiţiile de mai sus nici nu este şi nici nu ar fi relevantă pentru că titlul reclamanţilor nu are eficienţă juridică potrivit legii speciale, deciziei Înaltei Curţi şi a hotărârii C.E.D.O., decât în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Titlul nu ar avea eficienţă juridică în temeiul dreptului comun, inclusiv din perspectiva admisibilităţii acţiunii, decât în condiţiile de excepţie prevăzute de decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de hotărârea C.E.D.O. - Atanasiu, condiţii care nu sunt îndeplinite în cauză.
Aşa fiind, s-a constatat că prezenta acţiune în revendicare a fost legal respinsă, ca inadmisibilă şi că soluţionarea celorlalte capete de cerere constituie o consecinţă a modului de soluţionare a primul capăt de cerere, astfel încât prin prisma reţinerii calităţii de proprietară a pârâtei asupra terenului a rezultat că şi edificarea construcţiilor pe teren şi încheierea contractului de ipotecă sunt legale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii C.A.D., C.L., K.A., K.D.F., M.I. şi M.R.A.
În motivarea recursului declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., aceştia au invocat următoarele critici de nelegalitate:
1.) Hotărârea recurată este esenţialmente nemotivată (art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestei critici, recurenţii au susţinut că modul în care instanţa de apel a dezlegat chestiunea controversată a speţei, legată de regimul juridic al imobilului litigios - respectiv dacă acesta a făcut obiectul preluării de către stat şi, implicit, dacă face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 - prin trimiterea succintă la considerentele sentinţei pronunţate la fond („aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului”) şi la un singur act indicat numai prin numărul filei din dosar, nu constituie o motivare în sensul dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care prevăd cu caracter obligatoriu că hotărârea judecătoreasca trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
În opinia recurenţilor, nimic din cele reţinute în considerentele hotărârii atacate nu poate fi considerat corespunzător exigenţelor acestui text legal întrucât nu s-a răspuns în niciun fel la susţinerile apelanţilor, formulate în mod amplu şi explicit, în legătura cu neaplicabilitatea Legii nr. 10/2001, nu s-au analizat probele la care s-a făcut trimitere în apel şi nu au fost arătate motivele pentru care argumentele şi probele astfel menţionate de apelanţi, ar fi trebuit înlăturate. De asemenea, nu s-a justificat în mod convingător nici de ce instanţa de apel si-a însuşit concluzia judecătorului de fond, simpla trimitere la un act de la dosar neconstituind o reala motivare.
Jurisprudenţa Înaltei Curţi, în acord cu cea a instanţei europene, este foarte clară în sensul că o hotărâre se consideră motivată numai în măsura în care sunt luate în discuţie toate argumentele părţilor din dosar, sunt analizate toate probele şi sunt arătate motivele pentru care unele argumente sau probe sunt înlăturate, iar altele nu.
Omisiunea de a motiva este echivalentă cu o lipsă de judecată a însuşi fondului dreptului, ceea ce reprezintă şi o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.
Făcând trimitere la cauza Boldea împotriva României, recurenţii susţin că instanţa de contencios european a decis că trebuie să fie examinate în mod real problemele esenţiale, care au fost supuse analizei instanţei, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus ta pronunţarea acesteia, chiar dacă obligaţia impusă instanţelor naţionale prin dispoziţiile art. 6 din Convenţie, de a-şi motiva deciziile, nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată.
S-a mai susţinut că nemotivarea decizie recurate este evidentă, prin raportare la cel dintâi motiv de apel, deoarece argumentelor şi probelor invocate şi indicate de către apelanţi nu li s-a dat un răspuns de către instanţa de apel ceea ce reprezintă o violare a art. 261 pct. 5 C. proc. civ. care justifică admiterea recursului de faţă pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.
Simpla afirmare a însuşirii punctului de vedere al judecătorului fondului nu reprezintă o motivare, deoarece în apel s-au adus în discuţie argumente suplimentare celor discutate la fond ori au fost expuse raţionamente contrare celor ale judecătorului fondului, astfel încât înlăturarea motivelor de apel trebuia făcută prin referire concretă la acele motive, formulate ulterior pronunţării hotărârii de fond. Aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum se arată în motivul 1 de apel, inclusiv judecătorul fondului nu s-a pronunţat asupra unor probe şi nici asupra unor argumente invocate de reclamanţi. Aceste argumente formulate în raport de considerentele de la fond nu pot fi înlăturate prin simpla referire la ceea ce a reţinut judecătorul fondului fiindcă acesta nu a reţinut şi nici nu putea avea în vedere considerentele din apel, posterioare hotărârii pe care el a pronunţat-o.
Pentru aceste motive, s-a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea acesteia spre rejudecare în apel, pentru luarea în considerare a tuturor probelor şi argumentelor invocate în apel, nefiind posibila pronunţarea în recurs asupra unor chestiuni de fapt şi probatorii, asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat, modul cum a judecat instanţa de apel făcând imposibil controlul judiciar în recurs.
2.) Hotărârea recurată este nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Prin această critică, recurenţii au susţinut că, în măsura în care se va aprecia că decizia atacată este, totuşi, motivată, soluţia potrivit căreia imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 întrucât acesta s-ar fi aflat în patrimoniul statului, este nelegală deoarece se bazează pe un raţionament ce interpretează greşit sau care contravine legilor aplicabile.
Pornind de la motivarea instanţei de fond (justificat de împrejurarea că instanţa de apel nu are o motivare proprie, ci trimite la ceea ce a hotărât judecătorul fondului), care a considerat că, în lipsa unei dovezi formale de preluare de către stat a imobilului ce face obiectul litigiului, este aplicabilă prezumţia relativă instituită de art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007, recurenţii au arătat că, fiind vorba despre o prezumţie relativă, aceasta nu putea fi invocată din oficiu de instanţă.
Pe de altă parte, prezumţia de preluare în patrimoniul statului este în favoarea persoanei îndreptăţite, iar nu în favoarea persoanei deţinătoare, reclamanţii neinvocând-o şi nedorind să se prevaleze de aceasta în litigiu.
Utilizând, în afara voinţei reclamanţilor, această prezumţie, a fost încălcat principiul disponibilităţii, care este fundamental şi obligatoriu în cadrul procesului civil. Afirmând aceasta, recurenţii au subliniat că au învestit instanţa cu o acţiune în revendicare de drept comun, arătând că nu au pierdut niciodată ei sau autorul lor dreptul de proprietate asupra terenului.
Instanţa de fond, ca şi instanţa de apel, a aplicat direct normele metodologice la Legea nr. 10/2001, cu toate că aceste norme sunt date în organizarea executării acestui act normativ şi nu pot adaugă la lege. Legile nr. 10/2001 şi nr. 213/1998 sunt cele care definesc în mod clar noţiunea de preluare cu titlu valabil sau fără titlu valabil, în general, preluarea abuzivă de către stat a imobilelor în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, o atare definiţie neputând rezulta din normele metodologice ale Legii nr. 10/2001 şi, cu atât mai puţin, pe calea unei prezumţii relative pe care respectivele norme metodologice nici nu o pot reglementa.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 coroborate cu art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, încadrarea imobilului în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 se face prin raportare la actul de expropriere, la procesul-verbal de expropriere, la alte înscrisuri, „în absenta unor probe contrare”.
Susţin recurenţii că au făcut dovada transmiterii pe cale succesorală a imobilului ce face obiectul acţiunii, că au făcut dovada faptului că sunt titularii dreptului de proprietate, calitate în care achită şi în prezent impozitul aferent proprietăţii, că au dedus judecaţii dreptul de proprietate asupra unui imobil care nu a ieşit din patrimoniul autorului comun şi nu a trecut în patrimoniul statului.
Contrar susţinerilor instanţei de apel, în speţă este direct aplicabil art. 6 din Legea nr. 213/1998, care prevede situaţiile exprese în care se consideră că un imobil a trecut în proprietatea statului în baza unui titlu valabil - alin. (1) sau fără un titlu valabil - alin. (2), în accepţiunea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 fără titlu valabil însemnând trecerea în proprietatea statului în baza unui act legal, administrativ, judecătoresc dat cu încălcarea legilor în vigoare.
Or, chiar judecătorul fondului admite că nu există un asemenea act de trecere a imobilului în patrimoniul statului.
Recurenţii au criticat aceeaşi susţinere a instanţei de fond şi pentru caracterul său contradictoriu, întrucât s-a pretins de către judecătorul fondului ca pârâta să fi făcut dovada contrară prezumţiei legale aplicate. Raţionamentul a fost criticat în lumina dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (motivare vădit contradictorie) fiindcă statuează că prezumţia ar fi trebuit să fie răsturnată de pârâta din acest proces, care însă nu are niciun interes să o răstoarne, de vreme ce, reţinând că bunul a fost preluat de stat, pârâta câştigă procesul.
Aprecierea instanţelor de fond asupra preluării abuzive a imobilului de către stat a mai fost criticată şi pentru că dovedeşte ignorarea nepermisă a dispoziţiilor art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale, în forma de la momentul emiterii certificatelor de moştenitor utilizate ca probe de către reclamanţi, pe baza cărora s-a reţinut calitatea procesuală activă a acestora, şi care prevedeau că certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor ce se cuvin fiecăruia dintre aceştia.
Cum reclamanţii făcuseră „proba deplină a cotelor şi bunurilor ce se cuvin fiecărui moştenitor", între care se afla şi terenul în litigiu, lor nu li se mai putea opune prezumţia instituită de art. 3 lit. e) din H.G. nr. 205/2007, care, în plus, era reglementată în favoarea lor, dar pe care ei nici nu o invocaseră, iar instanţa nici nu a pus-o în discuţie.
Prezumţia este un mijloc indirect de probă, care nu operează decât în lipsa probelor pozitive şi directe, ori, în speţă, câtă vreme există actul de proprietate al autorului reclamanţilor, certificatele de moştenitor şi dovada înscrierii imobilului în rolul fiscal pe numele recurenţilor-reclamanţi, o asemenea prezumţie nu putea funcţiona, împrejurarea ca rolul fiscal al autorului recurenţilor a fost închis cândva prin anul 1980, la iniţiativa unui oarecare inspector fiscal, neconstituind o dovadă a trecerii imobilului în patrimoniul statului. Rolul fiscal a fost redeschis imediat ce procedura succesorală s-a încheiat, iar faptul că rolul a fost redeschis, ca expresie a continuităţii dreptului de proprietate, este încă o dovadă că însuşi statul a recunoscut că nu a avut în proprietate vreodată acest teren. Redeschiderea rolului constituie o prezumţie mult mai puternică decât cea instituită de art. 1 lit. e) din H.G. nr. 205/2007.
- Hotărârea este nelegală şi întrucât instanţa de apel a reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului, întemeindu-şi convingerea pe adeverinţa din 25 iulie 2012 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, apreciere care este vădit nelegală faţă de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 raportate la art. 6 din Legea nr. 213/1995.
Aceasta întrucât adeverinţa în cauză menţionează că în evidentele cadastrale - respectiv pe planurile cadastrale la nivelul anului 1986 - terenul reclamanţilor era inclus într-o parcelă de aproximativ 7.000 mp. care figura proprietate de stat. Se face menţiunea însă, în adeverinţa din 13 decembrie 2001, act eliberat de aceeaşi Primărie a Municipiului Bucureşti şi care are un conţinut similar cu cel al adeverinţei din anul 2012 la care instanţa de apel se referă, că în evidenţele cadastrale, întocmite pe bază de declaraţii, la nivelul anului 1986, nu figurează pe strada M.C.
Această menţiune din cuprinsul unui plan topografic, ce a fost preluată de Primăria Municipiului Bucureşti, nu poate constitui, fără coroborarea cu alte probe, o dovadă a trecerii imobilului în proprietatea statului, cu atât mai mult cu cât se menţionează expres că planul topografic a fost întocmit pe baza de declaraţii.
- Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii recurate rezidă în însuşirea sau menţinerea argumentului primei instanţe decurgând din utilizarea principiului electa una via, principiu aplicabil atunci când pentru aceeaşi situaţie juridică se prevăd două căi procedurale distincte de urmat, ceea ce nu este cazul pentru litigiul pendinte.
Legea nr. 10/20011 nu se aplică în cazul unui imobil care nu a intrat niciodată în patrimoniul statului, cum este cazul în speţă, or, dacă Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă, principiul electa una via nu poate fi invocat. Prudenţa reclamanţilor de a fi formulat şi notificare pe Legea nr. 10/2001, nu poate schimba regimul proprietăţii sau regimul juridic al terenului revendicat, şi anume cel de a nu fi intrat vreodată în proprietatea statului. Atitudinea subiectivă a reclamanţilor nu poate modifica situaţia juridică a unui bun imobil.
- Greşita aplicare şi interpretare a Deciziei nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curții de Casație și Justiție, la speţa de faţă.
Instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond sub aspectul inadmisibilităţii acţiunii în revendicarea unui bun ce face obiectul Legii speciale nr. 10/2001, soluţia bazându-se pe nelegala interpretare a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001, respectiv pe reţinerea caracterului de imobil preluat abuziv cu privire la imobilul în litigiu. Încadrarea imobilului în litigiu ca fiind în aria de aplicare a legii speciale este însă nelegală.
Soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă este nelegală, având în vedere faptul că reclamanţii au un bun în sensul Convenţiei Europene. Titlul de proprietate al autorului comun, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 23 februarie 1932, îşi produce şi în prezent efectele, iar imobilul s-a transmis pe cale succesorală, conform certificatelor de moştenitor depuse la dosarul cauzei, însuşi Statul Roman, prin organele sale fiscale, a dispus redeschiderea rolului fiscal pentru imobilul în litigiu şi percepe de la recurenţii reclamanţi impozitul pentru proprietate.
Pe baza acestor elemente, este clar că recurenţii deţin un „bun”, în sensul definiţiei date de jurisprudenţa C.E.D.O., existând nu doar o „speranţă justificată", ci chiar o certitudine în privinţa recuperării posesiei acestui bun de la posesorul neproprietar, care nu are un titlu opozabil şi eficient faţă de recurenţi.
Situaţia juridică dedusă judecaţii este complexă, iar instanţa de apel în mod superficial a reţinut ca reclamanţii nu justifică un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Decizia nr. 33/2008 nu consacră imposibilitatea apriorică a formulării cererii în revendicare de drept comun împotriva cumpărătorilor de la stat (în speţă, pârâta deţine terenul în temeiul unui certificat de atestare a dreptului de proprietate), ci vizează mai mult modul de soluţionare în fond al unei asemenea acţiuni, aducând o circumstanţiere importantă principiului aplicării legii speciale, în sensul că în cazul în care se constată neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Inadmisibilitatea unei cereri reprezintă o sancţiune care intervine pentru nerespectarea unor reguli procedurale, ceea ce nu este cazul în speţă, iar respingerea de plano a acţiunii ca fiind inadmisibilă reprezintă şi o violare a dreptului la un proces echitabil, drept consfinţit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit recurenţilor, ceea ce este particular în prezenta acţiune este că aceştia nu revendică un imobil preluat de stat, ci un imobil care nu a făcut obiectul vreunei exproprieri, nu a trecut în proprietatea statului, astfel încât este exclusă aplicarea legii speciale. Premisa de la care pleacă instanţa de apel este una complet greşită, în măsura în care se afirmă că există în mod aprioric o preeminenta a aplicării legii speciale în raport cu dreptul comun care impune implicit titularului de drept, mai exact celui ce pretinde că este deţinătorul unui "bun", să promoveze dreptul său de restituire a "bunului" pe calea legii speciale de reparaţie şi doar în subsidiar, în condiţiile preexistentei unei hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a dreptului şi de obligare a autorităţii la restituirea în natură, să poată promova o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun.
Potrivit recurenţilor, Decizia nr. 33/2008 nu este nici măcar aplicabilă speţei deoarece nu există pentru recurenţi decât calea dreptului comun, din moment ce ei sunt înscrişi ca proprietari în rolul fiscal, le-a fost transmis bunul prin moştenire de la adevăratul proprietar, care a dobândit în mod necontestat prin act de vânzare-cumpărare, iar certificatele de moştenitor, care îşi produc nestingherit efectele, constituie dovada deplină a bunurilor şi/sau cotelor ce revin fiecărui moştenitor.
Instanţele de fond nu s-au pronunţat asupra comparării titlurilor, aşadar asupra a ceea ce constituia fondul cauzei, iar menţinerea soluţiilor acestora, sub aspectul constatării caracterului de imobil preluat de statul comunist, ar echivala cu o expropriere a imobilului dobândit de reclamanţi prin succesiune de la autorul lor, expropriere ce s-ar consfinţi prin hotărâri judecătoreşti pronunţate sub imperiul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate formulată împotriva certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu are nicio relevanţă în privinţa soluţiei ce se va da în comparaţia de titluri, câtă vreme recurenţii opun un titlu translativ, provenit de la adevăratul proprietar, în timp ce pârâtele se folosesc de un aşa zis titlu declarativ, emis de un neproprietar (statul român).
Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel în vederea judecării apelului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9, art. 304 pct. 5, art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
La 22 octombrie 2014 intimata-pârâtă SC I. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizând că obligaţia impusă instanţelor naţionale prin dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O. nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă invocată, fiind suficient şi un răspuns concis la problema ridicată. Având în vedere că în apel nu au fost administrate probe noi, curtea de apel a răspuns în mod concis argumentelor invocate de reclamanţi, făcând trimitere la o probă a dosarului şi menţionând că îşi însuşeşte argumentele instanţei de fond.
Făcând trimitere la înscrisurile cauzei, intimata precizează că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, conform art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, fiind dobândit în folosinţă de către societate, în baza protocolului de predare-primire încheiat cu SC E.S. SA, la data de 26 martie 1991, pentru ca ulterior, la 13 martie 1995 Ministerul Industriilor să emită certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6.676 mp situat în Bucureşti, sector 1, ce a fost transcris în registrul de transcripţiuni din 11 iunie 1997. Trebuie avut în vedere că emiterea certificatelor suplimentare de moştenitor de care se prevalează reclamanţii a avut loc la 27 de ani după momentul dezbaterii succesiunii lui A.M., în mod nelegal de vreme ce pentru terenul cu care s-a suplimentat masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, nici nu mai exista deschis rol fiscal şi nu se mai plătiseră impozitele. La data emiterii acestor certificate suplimentare fusese deja emis şi transcris în registrul de transcripţiuni certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
Recurenţii-reclamanţi nu deţin un bun actual întrucât nici o instanţa sau autoritate administrativă nu a dispus restituirea imobilului în litigiu, certificatele suplimentare de moştenitor neavând această valoare, iar datele de fapt ale speţei conduc spre reţinerea aplicabilităţii dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001.
La termenul de judecată din 29 octombrie 2014 a depus la dosar întâmpinare şi intimata-pârâtă SC P.B.R. SA, calificată drept note scrise în raport de depunerea acesteia la dosar cu depăşirea termenului legal.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat în considerarea următoarelor argumente.
Cea dintâi critică a recursului a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. care se referă la obligaţia instanţei de a motiva hotărârea pe care o adoptă, prin arătarea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Critica a fost susţinută cu referire la acea parte a deciziei recurate care a tratat cel dintâi motiv de apel, prin care reclamanţii şi-au reafirmat argumentele în susţinerea tezei lor, în sensul că bunul imobil revendicat nu a făcut obiectul preluării de către stat, şi au criticat dezlegarea contrară dată prin hotărârea de primă instanţă acestui element al cauzei.
Instanţa de recurs apreciază critica drept nefondată întrucât răspunde deopotrivă exigenţelor dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi celor ale art. 6 din Convenţie atât acea motivare a instanţei care denotă o analiză efectivă a motivelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, cât şi aceea care, fără să dea un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de parte, se referă în mod succint la elementele esenţiale ale speţei, a căror reţinere este suficientă prin ea însăşi pentru justificarea soluţiei adoptate ori care lipsesc de importanţă înlăturarea expresă a altor argumente cu valoare secundară invocate de părţi.
Este acesta din urmă cazul deciziei instanţei de apel care, confruntată cu argumentele reclamanţilor ce invocau, pe baza probatoriilor administrate în primă instanţă, lipsa oricărui act normativ, administrativ sau a oricărei dovezi de trecere în proprietatea statului a imobilului revendicat, şi de aici, a faptului nepreluării bunului de către stat şi, totodată, cu criticile îndreptate împotriva dezlegării contrare date de prima instanţă acestui aspect, a validat soluţia judecătorului fondului întemeindu-se, ca şi acesta, pe înscrisul aflat la fila 250 din dosarul de fond ce constă într-o adresă a Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu.
Respectiva adresă nu constituie altceva decât răspunsul acestei structuri funcţionale la interpelarea instanţei de judecată asupra situaţiei juridice a terenului revendicat şi constituie o probă standard în acţiunile patrimoniale, de drept comun ori de Lege nr. 10/2001, vizând imobilele terenuri şi/sau construcţii.
Instanţa de apel a coroborat informaţiile comunicate prin respectiva adresă, şi care indicau faptul că, la nivelul anului 1986, terenul de la adresa vizată de reclamanţi figura inclus în imobilul din, sector 1, ca proprietate de stat aflată în folosinţa unei întreprinderi de stat, cu situaţia legală actuală a bunului care a făcut obiectul unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 chiar din partea reclamanţilor, notificare prin care aceştia au susţinut, contrar afirmaţiilor din actuala procedură, că imobilul intră în sfera de aplicare a actului normativ special amintit.
Este, de asemenea, important de semnalat, în contextul analizei, că apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanţă nu a presupus administrarea de noi probe, care să nu se fi aflat la dispoziţia tribunalului şi care să fi fost cu relevanţă în dezlegarea elementului disputat.
Fie şi numai referindu-se la aceste două elemente probatorii, notificarea formulată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001 şi înscrisul de la fila 250 a dosarului de fond - pe baza căruia s-a reţinut că imobilul în cauză a figurat în patrimoniul statului, fiind dat spre administrare unei întreprinderi de stat, şi că, astfel fiind, el intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 - nu se poate reţine critica de nemotivare a deciziei de apel.
Chiar dacă de o manieră succintă, aceasta se referă la o probă esenţială a speţei (cu referire la înscrisul de la fila 250 a dosarului de fond), care şi singură este în măsură să fundamenteze soluţia adoptată.
Jurisprudenţa Înaltei Curţi dintr-o cauză similară, la care recurenţii au făcut trimitere în scopul obţinerii pronunţării unei soluţii de casare a deciziei atacate, pentru argumentul nemotivării sale, nu corespunde situaţiei din prezenta speţă, observându-se că în considerentele deciziei invocate s-a avut în vedere împrejurarea că instanţa de apel din acel dosar şi-a bazat statuările asupra situaţiei de fapt „pe elemente colaterale, indirecte - deduse din formularea unei cereri şi transmiterea unei notificări - fără să verifice, în limitele devoluţiunii fixate de părţi prin criticile formulate, starea de fapt relevantă în legătură cu preluarea imobilului de către Stat, data la care a avut loc, deţinătorul acestui bun.”Or, prin cele expuse anterior, s-a arătat că instanţa de apel a cărei hotărâre se verifică, chiar dacă de o manieră succintă, a făcut referire, printre altele, chiar la probatoriul specific şi relevant unor astfel de acţiuni.
Se înţelege din argumentarea deciziei de apel că informaţiile relative la regimul juridic al bunului revendicat au fost apreciate ca relevante sub aspectul calificării imobilului ca fiind preluat de stat, chiar în absenţa unui act formal de preluare a acestuia în proprietatea statului şi în pofida aparenţei de rămânere a bunului în sfera proprietăţii particulare a autorului A.M., generată de înscrierea bunului în masa succesorală a acestuia şi, actual, în rolul fiscal al succesorilor săi în drepturi.
Această abordare a instanţei de apel, ca şi a celei de primă instanţă, dedusă din modul de fundamentare a soluţiilor lor, este şi corectă, fiind neîntemeiată şi cea de-a doua critică de recurs prin care s-a susţinut că decizia recurată este nelegală întrucât reţine greşit că imobilul revendicat s-ar fi aflat în patrimoniul statului şi că acestuia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte apreciază că, incontestabil, bunul imobil revendicat în procedura pendinte a făcut obiectul preluării abuzive de către stat.
Astfel, separat de faptul că, prin conţinutul său, adresa de la fila 250 a dosarului de fond confirmă (în parte) susţinerile reclamanţilor în sensul inexistenţei de date asupra modalităţilor de trece în proprietatea statului a imobilului din, sector 1, se observă că aceasta relevă situaţia juridică a terenului exact pentru segmentul de timp pentru care informaţiile acestora lipseau. Căci prin acţiunea dedusă judecăţii, dar şi prin motivele de apel, reclamanţii au afirmat că în anul 1944 construcţiile situate pe terenul revendicat au fost distruse în urma bombardamentului, că după 1989 terenul a fost inclus în masa succesorală a autorului A.M., fiind evidenţiat prin certificatele suplimentare de moştenitor emise în anul 1996 atât de pe urma acestuia, cât şi a succesorilor săi în drepturi, şi că, începând cu anul 2008, au redevenit titulari de rol fiscal şi plătitori de impozite pentru terenul în litigiu, rezumându-se să declare că, dată fiind lipsa oricărui act normativ sau administrativ de preluare a bunului, acesta nu a fost niciodată preluat de stat, rămânând în mod continuu şi neîntrerupt în sfera patrimoniului autorului şi, implicit, a patrimoniului lor propriu.
În opoziţie cu situaţia juridică descrisă de reclamanţi şi sprijinită pe probele menţionate prin motivele de apel, înscrisul de la fila 250 a dosarului de fond prezintă situaţia de fapt şi cea juridică a imobilului de la adresa vizată prin cererea de chemare în judecată, arătându-se că respectiva parcelă de teren a fost inclusă, încă din anul 1986 în imobilul ce figurează la adresa poştală din Bucureşti, sector 1 (totalizând aproape 7.000 mp), evidenţiat ca proprietate de stat, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidenţelor (1986) Baza aprovizionare-desfacere utilaje construcţii.
Această informaţie relativă la situaţia juridică a bunului şi care se referă chiar la perioada de timp relevantă pentru determinarea regimului juridic al imobilului, dominată de politicile şi acţiunile statului comunist de preluare masivă a proprietăţilor private şi convertire a acestora în proprietatea socialistă de stat, nu a rămas una izolată în cadrul probatoriului dosarului - după cum fără temei au criticat recurenţii - reţinându-se de către ambele instanţe de fond că tocmai în acele împrejurări terenul revendicat a ajuns a fi dat spre administrare unei întreprinderi de stat, ce a devenit ulterior şi proprietar al acestuia (intimata-pârâtă) ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990.
Altfel spus, regimul juridic al bunului evidenţiat prin înscrisul aflat la fila 250 a dosarului de fond se regăseşte în mod fidel în regimul său juridic actual, de bun evidenţiat în proprietatea unei societăţi comerciale la care statul e acţionar majoritar, fiind deţinut pe baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 13 martie 1995 emis de Ministerul Industriilor în favoarea SC I. SA, regim juridic ce se reflectă în elementele raportului juridic litigios dedus judecăţii, în care reclamanţii opun dreptul lor pretins a avea o origine succesorală, celui ce-l deţine actual de la stat, pe baza unui titlu valabil emis de autorităţile acestuia, în cadrul politicilor sale de dezetatizare, în care se înscrie şi Legea nr. 15/1990.
Elementele privitoare la situaţia juridică a imobilului la care au făcut trimitere instanţele de fond în hotărârile lor, îndreptăţesc aprecierea că, în tot cazul, în privinţa acestuia a avut loc o preluare de facto (în fapt) de către stat, în lipsa oricărui act de preluare stricto senso, în accepţiunea de intrumentum, de vreme ce rolul fiscal al autorului A.M. existent pentru acest bun a existat doar până în anul 1966, iar la nivelul anului 1986 imobilul figura înglobat în proprietatea mai mare din Str. F. aparţinând statului, cu posesor de parcelă B.A.D.U.C.
Contrar susţinerilor recurenţilor, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 doctrina, dar şi jurisprudenţa, au stabilit în mod unanim că reprezintă preluarea fără titlu (valabil) în primul rând ipoteza în care imobilul a fost preluat în fapt, fără întocmirea niciunei formalităţi care să dispună ori să constate această preluare - cazul în speţă - pe lângă alte ipoteze, cum ar fi aceea a imobilelor preluate în baza unui titlu (act administrativ, act juridic civil, fapt juridic stricto sensu), dar cu încălcarea dispoziţiilor legale atunci în vigoare, ori a imobilelor preluate printr-un titlu cu respectarea actului normativ ce a stat la baza emiterii lui, dar care este contrar Constituţiei sub imperiul căreia fusese adoptat, sau a imobilelor preluate în baza unui titlu (act administrativ) fără temei legal, adică emis în absenţa oricărei dispoziţii legale pe care s-ar fi putut întemeia.
Constant şi unanim s-a decis că imobilele aflate în aceeaşi situaţie juridică cu cel revendicat de recurenţi, adică preluat în fapt de stat, intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, al cărei domeniu este unul cuprinzător, incluzând toate modalităţile posibile în care bunurile imobile de orice fel au ajuns în sfera de dispoziţie a statului, organizaţiilor cooperatiste ori a altor persoane juridice (de stat) în perioada 6 martie 1945 - 22decembrie 1989, precum şi cele preluate în baza Legii nr. 139/1940.
Înalta Curte precizează că reglementarea domeniului de aplicare al Legii nr. 10/2001, prin alin. (1) al art. 2 este una exhaustivă iar nu limitativă, după cum pretind recurenţii atunci când, referindu-se la dispoziţiile art. 2 coroborate cu cele ale art. 23 şi 24 din Lege, deduc eronat faptul că domeniul de aplicare al acestui act normativ s-ar circumscrie exclusiv cazurilor de preluare abuzivă realizate în baza unui act normativ, administrativ sau judecătoresc de aplicare a legii, în sens larg (lato sensu).
Concluzia în acest sens rezultă cu evidenţă din dispoziţiile de la lit. h) şi i) ale art. 2 alin. (1), dispoziţii care acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare, odată ce, în completarea cazurilor prevăzute la lit. a)-g), ele se referă la toate celelalte cazuri, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu (valabil), fie că ar corespunde unei preluări fără titlu.
În aceste condiţii, în afara reglementării Legii nr. 10/2001 nu ar putea rămâne decât cazurile expres exceptate, respectiv cel al art. 8 alin. (1) (Legea nr. 18/991, Legea nr. 1/2000) sau al bunurilor imobile cărora legea le-a rezervat o reglementare distinctă, la care se referă art. 8 alin. (2), (3) şi (4).
Este inacceptabilă interpretarea restrictivă pe care recurenţii o dau dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, observându-se că aceasta nu se regăseşte în voinţa legiuitorului care, din modul de reglementare a domeniului de aplicare al acestei legi - prin utilizarea la lit. h) şi i) a unor formule cât mai cuprinzătoare - se înţelege că a dorit să acopere toate formele posibile în care statul sau celelalte subiecte indicate în art. 1 au operat preluări de imobile din sfera proprietăţii private, aparţinând persoanelor fizice sau juridice.
De altfel, ar fi lipsit de orice raţiune ca sferei de aplicare a acestei legi să-i fi fost sustrasă forma cea mai flagrantă a abuzului autorităţilor comuniste, manifestată, nu în puţine cazuri, sub forma preluărilor în fapt, în lipsa oricărui temei legal ori a unei minime aparenţe de legalitate.
Critica recurenţilor privitoare la încălcarea principiului disponibilităţii de către instanţele de fond prin utilizarea prezumţiei relative de preluare abuzivă de către stat instituite de art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007, în afara voinţei lor, care nu au înţeles să se prevaleze de aceasta, este nefondată şi nu face decât să dovedească concepţia greşită a acestor părţi în sensul că Legea nr. 10/2001 ar fi o cale facultativă pentru ei şi că domeniul de aplicare al acesteia ar fi lăsat la disponibilitatea părţilor, după cum un anume subiect de drept, în raport de interesele sale concrete, înţelege ori nu să se prevaleze de dispoziţiile sale sau să se supună ori nu normelor acesteia.
În realitate, art. 2 din Legea nr. 10/2001 dă domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, iar incidenţa sa nu este relativă, ci obligatorie, caracter propriu, de altfel, şi reglementării legii înseşi. Art. 1 lit. e) din cap. 1 - „Principiile de soluţionare a notificărilor” - al H.G. nr. 250/2007 (care instituie prezumţia relativă de preluare abuzivă pentru ipoteza absenţei dovezii formale de preluare de către stat, când imobilul se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind cea a preluării) nu face decât să expliciteze voinţa legiuitorului care, precum s-a arătat, prin modul de reglementare a art. 2 din lege şi prin utilizarea unor formule cât mai cuprinzătoare, a dorit să acopere toate formele posibile de preluare de către statul comunist a imobilelor din sfera proprietăţii private.
Caracterul relativ al prezumţiei în discuţie semnifică aspectul că elementul de fapt la care aceasta se referă - preluarea abuzivă a imobilului - este susceptibil de probă contrară, nu însă şi aspectul că utilizarea prezumţiei instituie printr-un act normativ (H.G. nr. 250/2007, care contrar susţinerilor recurenţilor, nu adaugă la lege ci, potrivit precizărilor anterioare, explicitează voinţa legiuitorului transpusă în art. 2 din Legea nr. 10/2001) şi care ţine de reglementarea domeniului de aplicare al legii nu s-ar putea face de către instanţă, în operaţiunea firească de aplicare a legii, ci doar prin voinţa părţii, în măsura în care aceasta ar înţelege să se prevaleze de respectiva prezumţie.
Cât priveşte proba contrară a acestei prezumţii, recurenţii pretind că a fost făcută cu dovada transmiterii pe cale succesorală a imobilului litigios de la autorul A.M. şi cu dovada înscrierii imobilului în evidenţele fiscale, recurenţii fiind actual titulari de rol fiscal şi plătitori de impozite pentru acest bun.
Niciunul dintre aceste argumente nu face dovada contrară a preluării abuzive de către stat a imobilului litigios şi nu are aptitudinea de a scoate bunul din sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
Certificatele suplimentare de moştenitor (datând din 1996) prin care recurenţii au pretins dovada transmiterii pe cale succesorală a imobilului şi, implicit, rămânerea acestuia în sfera proprietăţii private a autorului şi, prin retransmitere, a lor, au fost emise la 27 de ani de la data deschiderii succesiunii lui A.M., interval de timp în care, potrivit probelor ce sprijină soluţia instanţelor de fond, imobilul a fost comasat şi integrat în proprietatea din str. F., aparţinând statului.
Recurenţii-reclamanţi au devenit titulari de rol fiscal ai unui imobil care nici nu mai există fizic şi a cărui adresă de identificare nici nu mai există în evidenţele cadastrale - după cum ei înşişi au arătat în cererea de chemare în judecată - abia în anii 2007 şi 2008 (potrivit înscrisurilor din dosarul fiscal al bunului) în condiţiile în care, totuşi, rolul fiscal al autorului A.M. pentru acest imobil a fost închis încă din anul 1966.
Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor, a cotei şi bunurilor ce se cuvin fiecăruia dintre aceştia, însă textul legal invocat reglementează valoarea probatorie a certificatului între moştenitori, nu şi faţă de terţi.
În alte cuvinte, suplimentarea masei succesorale rămasă de pe urma autorului A.M. la 27 de ani după deschiderea succesiunii acestuia, cu bunul imobil din, sector 1, şi emiterea certificatelor suplimentare de moştenitor în acest scop, nu constituie nicidecum proba absolută („dovada deplină”) că terenul în dispută a rămas în sfera proprietăţii private a descendenţilor autorului iniţial şi nici nu poate obstacula dovada situaţiei de fapt şi a celei juridice reale pe care imobilul a cunoscut-o în intervalul de timp menţionat.
Aşa cum s-a arătat deja, înscrisul aflat la fila 250 a dosarului de fond, care a fundamentat soluţia ambelor instanţe anterioare, relevă situaţia juridică pe care a cunoscut-o bunul litigios chiar în intervalul de timp de până la emiterea certificatelor suplimentare de moştenitor, iar acest element probator nu a rămas unui izolat ori singular în economia litigiului, după cum fără temei susţin recurenţii, observându-se că regimul juridic actual al bunului - care este deţinut de o fostă societate de stat ce a fost privatizată, pe baza unui titlu emis de un organ al statului, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din 13 martie 1995 - nu este decât consecinţa ori evoluţia în timp a efectelor situaţiei juridice pe care a cunoscut-o bunul sub regimul statului comunist, ca parte a proprietăţii acestuia ce a fost dată în administrarea unei întreprinderi de stat.
Astfel spus, situaţia juridică a bunului pe care o atestă înscrisul aflat la fila 250 a dosarului de fond nu poate fi modificată ori denaturată prin „confecţionarea” unei alte situaţii juridice, aşa cum s-a încercat de către reclamanţi cu ocazia obţinerii unei suplimentări a masei succesorale a autorului A.M. la 27 de ani de la deschiderea succesiunii acestuia (când bunul intrase deja în sfera proprietăţii private a altui subiect de drept, SC I. SA) şi cu ocazia deschiderii rolului fiscal pentru un imobil care nici nu mai există în evidenţele cadastrale ale Municipiului Bucureşti.
Aşadar, în mod legal s-a stabilit de către ambele instanţe că imobilul în dispută a făcut obiectul preluării abuzive realizată de stat şi că, în consecinţă, acesta intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
Cât priveşte caracterul contradictoriu al argumentării primei instanţe care, utilizând prezumţia relativă instituită de art. 1 lit. e) din cap.1 al H.G. nr. 250/2007 pentru a conchide asupra existenţei unui caz de preluare abuzivă, a pretins că pârâta să fi făcut proba contrară, Înalta Curte nu o va cenzura întrucât pretinsa deficienţă în argumentare nu se regăseşte în hotărârea ce constituie obiect al recursului (decizia instanţei de apel).
Fiind de presupus că judecătorii din apel şi-au însuşit concluzia şi argumentele primei instanţe, nu însă şi deficienţele în argumentare ale acesteia, instanţa de recurs are în vedere şi că aspectul semnalat nu lipseşte de valoare considerentul hotărârii care face trimitere la norma art. 1 lit. e) din cap. 1 al H.G. nr. 250/2007, potrivit celor expuse anterior.
Prin urmare, nu va fi reţinută critica de nelegalitate întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - motivare vădit contradictorie - cu referire la decizia atacată nici sub acest aspect.
Sunt, de asemenea, nefondate şi criticile recurenţilor prin care au susţinut greşita utilizare a principiului electa una via ori greşita interpretare dată Deciziei nr. 33/2008.
Referirea pe care atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă au făcut-o la notificarea pe care reclamanţii au formulat-o în baza Legii nr. 10/2001, pentru acelaşi imobil ce face obiectul revendicării de faţă, nu a constituit decât un argument secundar al motivării acestora şi nu a fundamentat soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii, pentru a se justifica acea critică a recursului în sensul că instanţele nu puteau determina regimul juridic al imobilului pornind de la prudenţa şi atitudinea lor subiectivă, exteriorizată în formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în cauză.
Odată ce s-a stabilit că imobilul în litigiu a făcut obiectul preluării abuzive realizate de stat şi că acesta intră sub regimul de reglementare al Legii nr. 10/2001, soluţia adoptată, de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, nu este decât consecinţa inerentă a aplicării Deciziei nr. 33/2008 care stabileşte prin cea dintâi dezlegare a sa că, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Recurenţii critică în mod nefondat o greşită aplicare în cauză a Deciziei nr. 33/2008, pentru ca, mai apoi, să pretindă chiar o neincidenţă a acesteia în litigiul lor. De asemenea, cu totul eronat, aceştia se pretind a fi titulari ai unui „bun actual” pe baza aceloraşi argumente prin care au susţinut că imobilul nu a fost niciodată preluat de stat şi că nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
De bună seamă că Decizia nr. 33/2008 este incidentă speţei care, precum s-a stabilit, deduce soluţionării o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, vizând un bun imobil în privinţa căruia s-a stabilit că a făcut obiectul preluării abuzive în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acţiune care a fost pornită la 23 septembrie 2009, aşadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Aceste elemente dau chiar domeniul de aplicabilitate al Deciziei nr. 33/2008.
Decizia de recurs în interesul legii a fost aplicată corect de instanţele de fond întrucât atunci când au respins acţiunea în revendicare ca inadmisibilă, acestea nu s-au întemeiat pe imposibilitatea apriorică a formulării cererii de revendicare de drept comun împotriva cumpărătorilor de la stat - potrivit criticii recurenţilor - ci au sesizat un element esenţial în conturarea soluţiei, respectiv că cea împotriva căreia se revendică are calitatea de unitate deţinătoare, dintre cele menţionate de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind o societate comercială la care statul este acţionar majoritar.
Or, în măsura în care situaţia juridică a bunului imobil face ca pretenţiile foştilor proprietari să fie opuse unei entităţi care, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, are calitatea de unitate deţinătoare, rezolvarea acestor pretenţii nu poate avea loc pe calea dreptului comun, ci doar în cadrul Legii nr. 10/2001.
În acest context al cauzei, considerentul instanţei de apel - care se referă la preeminenţa aplicării legii speciale în raport cu dreptul comun şi care impune titularului dreptului să promoveze dreptul său de restituire a bunului pe calea legii speciale de reparaţie - apare ca fiind corect şi în consonanţă cu cea dintâi dezlegare obligatorie a Deciziei nr. 33/2008.
Cât priveşte posibilitatea subsidiară şi condiţionată a promovării unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun, la care se referă instanţa de apel, aceasta îi vizează pe acei titulari ale căror bunuri, deşi formal le-au fost restituite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile ori decizii administrative definitive, nu le-au şi dobândit efectiv ca urmare a înstrăinării lor prin acte juridice valabile către terţi. La situaţia acestor din urmă acţiuni în revendicare se referă cea de-a doua dezlegare obligatorie a deciziei nr. 33/2008, neincidentă speţei în considerarea precizărilor anterioare.
Recurenţii-reclamanţi nu sunt nici titularii unui „bun actual” în sensul dat acestei noţiuni autonome prin jurisprudenţa C.E.D.O. creată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Astfel, potrivit celei mai recente decizii C.E.D.O. care a definit această noţiune, respectiv cea pronunţată în cauza M. Atanasiu ş.a. împotriva României „(…) existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (parag. 140).
Se observă însă că, atunci când se declară titulari ai unui „bun”, recurenţii-reclamanţi nu se prevalează de recunoaşterea calităţii lor de proprietari ai imobilului din, sector 1, care să fi avut loc printr-o hotărâre definitivă şi executorie şi prin care să se fi dispus, în plus, restituirea bunului în favoarea lor, ci de existenţa unor certificate suplimentare de moştenitor şi de existenţa rolului fiscal pentru imobilul în dispută.
Înalta Curte reţine, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. anterior citate, că nicio hotărâre judecătorească definitivă şi executorie ori decizie administrativă de recunoaştere a dreptului reclamanţilor asupra imobilului şi prin care să se fi dispus în mod expres restituirea în favoarea acestora nu a fost pronunţată în legătură cu terenul revendicat şi, totodată că, niciunul din cele două elemente de care reclamanţii s-au prevalat în actuala procedură nu are valoarea unei atare hotărâri judecătoreşti/decizii administrative, pentru a fi posibilă recunoaşterea calităţii lor de titulari ai unui „bun”.
Atât certificatul suplimentar de moştenitor, dar şi deschiderea rolului fiscal pentru imobil sunt, potrivit susţinerilor recurenţilor, efecte ale vechiului titlu de proprietate al autorului lor, efecte care, însă, nu se mai puteau produce atâta timp cât legătura juridică de apartenenţă a dreptului de proprietate asupra imobilului la patrimoniul autorului s-a stabilit că fusese întreruptă cu mult anterior emiterii acestor acte juridice, timp de zeci de ani, ca urmare a actului de preluare abuzivă al statului, timp în care imobilul a dobândit şi un regim juridic specific apartenenţei sale la proprietatea statului. Situaţia litigioasă a speţei nu a apărut, aşa după cum inexact şi nereal au prezentat-o recurenţii în cererea de chemare în judecată, prin aceea că intimata SC I. SA ar fi ocupat abuziv terenul în cauză, pe care l-ar fi înglobat în proprietatea sa mai mare de la adresa din, sector 1, această stare de fapt petrecându-se, în realitate, cât timp bunul s-a aflat în sfera proprietăţii socialiste de stat, intimata dobândind bunul, iniţial în folosinţă şi apoi şi în proprietate, în starea de fapt existentă la momentul înfiinţării sale (în anul 1990).
Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, dreptul de proprietate care s-a aflat în patrimoniul fostului proprietar al imobilului în litigiu nu este garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întrucât, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată „ bun” în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional.
Doar în măsura în care această condiţie ar fi fost verificată şi s-ar fi stabilit că recurenţii sunt titularii unui „bun actual”, s-ar fi putut proceda la judecarea pe fond a cererii în revendicare, nu însă prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de fiecare dintre părţi, după cum au pretins recurenţii, ci prin realizarea unei analize mai complexe, în sensul celei de-a doua dezlegări obligatorii conţinute în Decizia nr. 33/2008, prin observarea eventualelor neconcordanţe între legea specială şi Convenţie, ca şi prin recunoaşterea priorităţii de aplicare a acesteia, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii circuitului civil.
În considerarea tuturor acestor motive, Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.A.D., C.L., K.A., K.D.F., M.I. şi M.R.A. împotriva Deciziei nr. 239/A din 2 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2906/2014. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 2910/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
