ICCJ. Decizia nr. 2929/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2929/2014
Dosar nr. 45460/3/2009
Şedinţa publică din 30 octombrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin cererea înregistrată sub nr. 45460/3 din 17 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii F.D. Bucureşti, Z.D.Ş.O. şi I.M. au chemat în judecată pârâţii SC S.P.D. SRL şi Municipiul Bucureşti prin primar General, solicitând: să se constate că statul nu a avut niciodată şi nu are un titlu valabil asupra imobilelor situate în Bucureşti, sector 1, formate din teren în suprafaţa de 3.412,34 mp, respectiv 44.031 mp; obligarea pârâtei SC S.P.D. SRL să lase în deplină proprietate şi posesie imobilele situate în Bucureşti, sector; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe prevederile art. 480, 481 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Pârâta SC S.P.D. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii ambelor capete de cerere, motivând că pe primul capăt de cerere se solicită constatarea unui fapt, şi nu a unui drept, iar pe al doilea capăt de cerere, că nu mai pot fi revendicate bunurile preluate de stat care fac obiectul reglementarii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii întrucât, în esenţă, titlul statului este legal, titlul de proprietate al pârâtei este mai bine caracterizat juridic, fiind preferabil, iar în raport de jurisprudenţa în materia C.E.D.O., acţiunea în revendicare nu trebuie admisă întrucât s-ar încălca art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin sentinţa civilă nr. 881 din 20 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii F.D. Bucurteşti, Z.D.S.O. şi I.M., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi SC S.P.D. SRL; a constatat nevalabilitatea titlului pârâtului asupra imobilelor - terenuri în suprafaţă de 3.412,34 mp şi 44.031 mp situate în Bucureşti, sector 1; a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată; a luat act că reclamanţii F.D. şi I.M. solicită cheltuieli de judecată pe cale separată, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata către reclamantul Z.D.S.O. a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi a obligat reclamanţii la plata către pârâta SC S.P.D. SRL a sumei de 100.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
Primul capăt de cerere nu reprezintă o acţiune în constatare a unui fapt - care este inadmisibilă în baza art. 111 C. proc. civ. Solicitarea reclamanţilor este de fapt o acţiune în realizare, prin care s-a cerut constatarea inexistenţei dreptului de proprietate în favoarea statului, la momentul preluării acestuia şi, pe cale de consecinţă, inexistenţa obligaţiei corelative a reclamanţilor de a respecta acest drept.
Pentru aceste considerente, şi având în vedere şi prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, Tribunalul a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acestui capăt de cerere este neîntemeiată.
A mai reţinut prima instanţă că este admisibilă cererea în revendicare, pentru următoarele considerente:
Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamant încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia.
Legea prevede o anumită procedură pentru a se putea obţine restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere fiind una specială în raport de dispoziţiile de drept comun. Aceste argumente ar părea că interzic reclamanţilor posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speţă acţiunea în revendicare. Concluzia nu este una cu valoare de adevăr totală, fiind necesar a se face distincţia între diferite categorii de imobile preluate de stat, respectiv în funcţie de situaţia juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Urmând acest demers, tribunalul a apreciat că doar în ce priveşte imobilele preluate în mod abuziv de stat şi care se mai află în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun. În ceea ce priveşte imobilele care au fost deja înstrăinate de către stat prin vânzare, tribunalul a apreciat că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în scopul redobândirii acestora este una facultativă pentru reclamanţi şi, mai mult, nu este exclusivă.
Ca argumente legale în susţinerea acestei opinii au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1), care stabilesc principiul restituirii în natură a imobilelor; art. 9 alin. (1), care prevede că „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini”. Din această exprimare rezultă intenţia legiuitorului de a se referi doar la imobilele care se mai află în proprietatea statului sau organelor sale, deoarece numai acestea ar putea fi restituite în natură „indiferent în posesia cui se află în prezent”.
Pe de altă parte, s-a reţinut că niciun text de lege nu interzice introducerea unei acţiuni în revendicare de drept comun împotriva cumpărătorilor, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. A refuza reclamanţilor calea dreptului comun de realizare a dreptului lor ar însemna a încălca dreptul acestora la liberul acces la justiţie, protejat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Tribunalul a mai avut în vedere şi că, prin hotărârea publicată la 13 ianuarie 2009, în cauza Flaimbat c. Romania, C.E.D.O. a decis că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în constatare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 încălca art. 6 din Convenţie, care garantează dreptul la un proces echitabil. Curtea a constatat că respingerea acţiunii în constatarea caracterului ilegal al preluării imobilului de către stat nu ar fi ridicat nicio problemă dacă, în circumstanţele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, C.E.D.O. a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă şi dacă este cazul chiar contencioasă prevăzută de Legea nr. 10/2001, se adoptă o decizie administrativă a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică de Fondul Proprietatea. Or, aşa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudenţa sa, Fondul Proprietatea nu este funcţional. În consecinţă, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic şi iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
De asemenea, Tribunalul a reţinut că şi în Decizia nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii, instanţa supremă recunoaşte admisibilitatea acţiunii în revendicare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pentru aceste considerente, Tribunalul a reţinut că excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte primul capăt de cerere al acţiunii reclamanţilor - referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului - Tribunalul a reţinut următoarele:
Constatarea legalităţii titlului statului este admisibilă şi recunoscută în mod expres de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
Nici prin intrarea în vigoare a modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 nu s-a suprimat competenţa instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa asupra valabilităţii titlului statului. Domeniul de aplicare al acestei legi este dat de imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ceea ce nu exclude competenţa instanţelor de a stabili dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil, având în vedere că noţiunea de „preluare abuzivă” cu care operează Legea nr. 10/2001 include atât preluarea cu titlu valabil, cât şi preluarea fără titlu valabil, conform art. 2 alin. (1) lit. g) şi lit. h) din această lege. Distincţia între preluările cu titlu şi cele fără titlu valabil are consecinţe în aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă din întreaga economie a acestei legi, care se întregeşte cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 sub aspectul criteriilor de determinare a legalităţii titlului statului şi a autorităţii competente să decidă asupra acestei chestiuni.
Prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 rămânând aplicabile şi după intrarea în vigoare şi modificarea Legii nr. 10/2001, înseamnă că instanţele de judecată îşi păstrează competenţa de a verifica legalitatea titlului statului, cu consecinţa că din acest punct de vedere nu se poate reţine inadmisibilitatea unei cereri în justiţie având un asemenea obiect, aşa cum s-a arătat mai sus în cadrul motivării excepţiei inadmisibilităţii.
Prin raportare la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, pentru a fi analizată valabilitatea actului de preluare a bunului se impune a se verifica dacă acesta era în concordanţă cu prevederile Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte - D.U.D.O. şi a legilor interne.
Din probatoriul administrat în cauză a rezultat existenţa moşiei „Dămăroaia-Băneasa” şi s-a dovedit dreptul de proprietate al lui G.S.M. asupra acesteia.
Din Cartea de Hotărnicie din 28 aprilie 1878, înregistrată la Tribunalul judeţului Ilfov, secţia I, împreună cu planul topografic al moşiei rezultă: existenţa, suprafaţa şi vecinătăţile moşiei Băneasa-Dămăroaia, în hotar cu moşia Herăstrău şi cu moşia Băneasa Văcăreasca; succesorii titulari ai dreptului de proprietate asupra acesteia, indicând ca probe cartea de judecată nr. 9 din 15 ianuarie 1840 a Judecătoriei Ilfov, secţia a II-a, şi Hotărârile din 21 septembrie 1840 şi din 16 noiembrie 1840 ale Divanului civil.
Dispozitivul cărţii de hotărnicie prevede că „suprafaţa moşiei „Băneasa–Dămăroaia” a d-lui G.S.M. este în suprafaţă de 392,64/100 ha sau pogoane 783,44/100, până la apa Colentina, totalul suprafeţei moşiei Băneasa-Dămăroaia fiind de 418,64/1.000 hectare sau de 835,31/100 pogoane”.
Prin Testamentul din 15 martie 1885 G.S.M. lăsa nuda proprietate a moşiei Băneasa-Dămăroaia, lui C.C.S., nepot şi uzufructul fiicei sale I.S., confirmat prin Ordonanţa nr. 15047 din 7 iunie 1894.
Conform Jurnalului nr. 1620/1885 al Tribunalului Ilfov, secţia I, C.S. a fost pus în posesia nudei proprietăţi a moşiei Băneasa Dămăroaia.
Prin Ordonanţa nr. 15047 din 7 iunie 1894 a Tribunalului Ilfov, secţia I şi Ordonanţa nr. 221 din 7 iunie 1879 a Tribunalului Ilfov s-au stabilit hotarele (grăniţuirea) moşiei învecinate, Băneasa-Văcăreasca, proprietatea principesei M.B.
Aşadar, s-a probat dobândirea, pe cale testamentară de către C.S., a dreptului de proprietate asupra moşiei Băneasa-Dămăroaia” astfel cum a fost determinată că suprafaţă şi vecinătăţi prin cărţile de hotărnicie, planul topografic din 1879 şi cărţile de judecată ulterioare.
De asemenea, s-a probat fără echivoc exercitarea dreptului de proprietate de către defunctul profesor C.S. până la data decesului său (1944), precum şi transmisiunea acestui drept prin testamentul autentificat din 1994 către J.S. (mama), R.S. (soţie supravieţuitoare) şi F.D. Bucureşti.
Prin testamentul din 17 iulie 1941, autentificat din 12 iunie 1944 de Tribunalul Ilfov, C.S. a lăsat moşia Dămăroaia-Băneasa soţiei sale R.S. şi Facultăţii de Drept, ca legatari universali, moştenitor rezervatar fiind mama sa, I.S.
Numitul C.S. a decedat conform certificatului de deces.
Prin Jurnalul de judecată nr. 1868 din 2 noiembrie 1944 al Tribunalului Ilfov pentru împărţeala judecătorească s-a hotărât că: testamentul din 17 iulie 1941 este valabil, dar a fost redus la rezerva succesorală a ascendentei privilegiate J.S., succesiune acceptată de tutorele său, sub beneficiu de inventar; cotele succesorale şi moştenitorii sunt J.S. (mama), conform art. 843 C. civ. cu 50%, R.S. (soţie supravieţuitoare) şi F.D. cu câte 25% din întreaga avere succesorală; s-au inventariat toate bunurile succesorale şi s-a dispus ieşirea din indiviziune a celor trei succesori.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 700 din 26 iunie 1945 a Tribunalului Ilfov, secţia a VIII-a, s-au stabilit cotele de câte 3/8 ce revin legatarilor cu titlu universal R.S. şi F.D.
Prin Decizia civilă nr. 189 din 12 iunie 1946 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a, s-a „ordonat trimiterea apelantelor F.D. şi R.S. în posesiune a încă 1/8 din averea succesorală de pe urma defunctului profesor C.S., avere prevăzută în testamentul din 17 iulie 1941, procesele verbale din 21 şi 27 iunie 1944 şi inventarul din 1944”.
Numita S.I. a decedat conform certificatului de deces, fiind emis de către B.N.P., E.B. certificatul de calitate din 15 iulie 1998 (astfel cum a fost rectificat prin încheierea din data de 31 august 2000), conform căruia moştenitoarea legală a acesteia este S.E. (S.H.Y.J.).
Ca urmare a decesului, la data de 25 decembrie 2002, a numitei S.H.Y.J., prin certificatul de moştenitor din 14 aprilie 2003 emis de B.N.P., I.L.M. s-a constatat că aceasta are ca unic moştenitor legal pe reclamantul-pârât Z.D.Ş.O.
Relativ la succesiunea numitei S.R., tribunalul a reţinut că, potrivit certificatului de moştenitor din 05 noiembrie 1973 eliberat de notariatul de Stat al sectorului 4 şi certificatului de moştenitor suplimentar din 29 martie 1974 emis de acelaşi notariat, aceasta a fost moştenită de fiul său, C.A. Acesta a fost, la rândul lui, moştenit de către C.E., conform certificatului de moştenitor din 04 octombrie 1988 emis de Notariatul de Stat al sectorului 1 Bucureşti.
Iniţial, de pe urma defunctei C.E. s-a emis, de către B.N.P., V.D., certificatul de moştenitor legal din 09 octombrie 2000, prin care s-a constatat că a fost moştenită de către P.E., soră, şi de către reclamantul I.M., în calitate de nepot de soră predecedată.
Acest certificat de moştenitor a format obiectul unui litigiu, iar în baza Deciziei civile nr. 72/A din 21 ianuarie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, conform art. 88 din Legea nr. 36/1995 s-a emis de către acelaşi B.N.P., V.D. certificatul de moştenitor testamentar din 06 iunie 2002 în care s-a reţinut că defuncta are ca unic moştenitor pe reclamantul I.M., în calitate de legatar universal.
Preluarea terenului în suprafaţă de 193 ha a avut loc prin expropriere efectuată prin Legea nr. 187/1945 privind reforma agrară.
În baza art. 3 din Legea nr. 187/1945 Comitetul pentru reforma agrară s-a decis „exproprierea totală a moşiei defunctului C.S., aflată pe teritoriul comunei Băneasa”. În procesul verbal de expropriere din 21 martie 1946, s-a constatat că: moşia defunctului C.S. are o suprafaţă de 193 ha; proprietarii succesori au fost chemaţi spre a „depune actele de proprietate”; că defunctul C.S. a lăsat un testament la 17 iulie 1941 prin care „a înţeles să rezerve moşia astfel: Facultăţii de Drept din Bucureşti 1/3 din suprafaţă; unei nepoate 1/3; 1/3 a lăsat soţiei sale şi nuda proprietate, iar mamei sale uzufructul”; că nu s-a făcut nici un act de partaj succesoral, „moştenitorii acţionând în judecată F.D. din Bucureşti, proces ce se află şi astăzi pendinte la Tribunalul Ilfov, secţia I-a, formând obiectul Dosarului nr. 2749/1945”.
Totodată, prin acelaşi proces verbal, în art. 2 s-a decis, conform hotărârii C.C.R.A., că suprafaţa de 193 ha expropriată, cu întreg inventarul „se constituie rezervă de stat”, predându-se Ministerului Agriculturii.
În continuare s-a mai consemnat motivarea hotărârii, în sensul că: „nu se cunosc proprietarii şi o considerăm ca un bun de mână moartă (art. 3 lit. g) din Lege), iar moşia a fost arendată în întregime cu mult mai mulţi ani decât ultimii şapte ani consecutivi (art. 3 lit. e) din Lege)”.
Totodată, la pct. 5 s-a menţionat că „în cazul în care se va dovedi că F.D. din Bucureşti este într-adevăr proprietară pe o suprafaţă oarecare de teren din această moşie, ceea ce astăzi nu a putut face dovada, rămâne să hotărască C.J.R.A. dacă este cazul a se face aplicarea art. 8 din lege, restituindu-se terenul, fapt ce se poate face foarte uşor, deoarece întreaga suprafaţă este rezervă de stat şi nu s-a dat la împroprietărire”.
Prin procesul verbal din 21 martie 1946, fila 90, s-au inventariat şi predat terenul şi bunurile expropriate, acestea fiind: Circa 193 ha teren arabil, din care 20 ha grădină de zarzavat, cu vecinătăţi (…); o vilă din zid, cu un etaj şi 15 încăperi; un grajd din zid: o cocină pentru porci, şi o clădire din zid, acoperită cu tablă, cu 15 încăperi”.
După exproprierea şi preluarea efectivă, terenul şi construcţiile au trecut în rezerva de stat, iar ulterior s-au dat în administrarea unor instituţii publice. Astfel, din relaţiile referitoare la situaţia juridică a imobilului în litigiu emise de Direcţia de Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, rezultă că o suprafaţă de tren de cca 86 ha a fost atribuit în folosinţa S.A.R. „Scrisul Liber” prin Decretul nr. 157/1948, iar o suprafaţă de teren de 31 ha a fost dată pentru ridicarea localului propriu al Scolii Politehnice Regele Carol al II-lea conform jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 2240 din 07 august 1937- M. Of. nr. 186 din 14 august 1937.
Tribunalul a reţinut că s-a făcut dovada calităţii procesuale active de către reclamanţi, aceştia dovedind vocaţia succesorală şi exerciţiul drepturilor succesorale după decesul autorului, C.C.S.
Tribunalul a apreciat că nu poate fi primită teza paratei SC S.D. SRL, potrivit căreia înscrisurile depuse la dosar de către reclamanţi nu au aptitudinea de a proba dreptul de proprietate al autorilor reclamanţilor. Se observă că atât înainte de preluarea imobilului de către stat, cât şi după acest moment, imobilul deţinut de profesorul C.S. a fost determinat printr-o serie de înscrisuri, putându-se cunoaşte întinderea, suprafaţa şi vecinii. De altfel, într-o asemenea acţiune în retrocedare imobiliară interesează proba dreptului de proprietate a autorului celor de la care s-a expropriat bunul de către stat, fiind dificilă examinarea istorică a dreptului originar şi succesiunea acestuia din secolele XVII–XIX, îndeosebi datorită disfuncţiilor datorate regimului de evidenţă de transcripţii-inscripţii. Chiar dacă anumite înscrisuri ce au fost emise de C.F. din acele vremuri conţin diferite nereguli, în ce priveşte suprafaţa deţinută în proprietate, aceste aspecte sunt contrazise de celelalte înscrisuri depuse în dosar din care rezultă întinderea şi titularii dreptului de proprietate - vezi hotărâri judecătoreşti, înscrisurile întocmite cu ocazia preluării în care se individualizează imobilul.
Pentru a analiza valabilitatea titlului statului, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 3 şi 4 din Legea nr. 187/1945 intrată în vigoare la 23 martie 1945, publicată în M. Of. nr. 68 bis din 23 martie 1945.
A apreciat instanţa că imobilul ce face obiectul revendicării a fost preluat de stat în dispreţul art. 4 din Legea nr. 187/1945, întrucât nu li s-a dat posibilitatea moştenitorilor să aleagă cota rezervată pentru vreo construcţie sau teren, ori să beneficieze de vreo despăgubire.
Tribunalul a apreciat că succesorii defunctului C.S. nu făceau parte dintre titularii dreptului de proprietate expropriabili conform Legii nr. 187/1945, nefiind incidente dispoziţiile art. 3 lit. e) („bun de mână moartă”) şi f) (arendat mai mult de 7 ani consecutiv anterior).
În procesul verbal din data de 21 martie 1946 s-a menţionat că nu se cunosc proprietarii, sens în care imobilul a fost considerat ca un bun de mână moartă, iar moşia a fost arendată în întregime cu mult mai mulţi ani decât ultimii şapte ani consecutivi.
Tribunalul a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile imperative ale Legii nr. 187/1945 în procedura exproprierii moşiei Băneasa–Dămăroaia, întrucât se cunoştea faptul lăsării unui testament de către defunctul C.S. - astfel că imobilul teren nu era abandonat, iar moşia a fost arendată în ultimii 25 de ani în fiecare an.
La aprecierea caracterului abuziv al preluării, tribunalul a avut în vedere şi faptul că procesul verbal întocmit nu constituie titlu valabil, întrucât face menţiunea despre preluarea imobilului expropriat în 1945.
Tribunalul a observat că, în raport cu F.D., exproprierea s-a realizat şi cu încălcarea Legii nr. 187/1945, cele două texte de lege invocate de Comisia de expropriere (art. 3 lit. e) şi g)) ca temei al preluării nefiind incidente. De altfel, chiar în cuprinsul procesul verbal din 21 martie 1946 (punctul 5) se recunoaşte dreptul (în litigiu) al Facultăţii, în cota de 3/8 şi se rezervă acesteia posibilitatea restituirii în natură pe baza probării dreptului de proprietate, fiind confirmată ca legatar universal al defunctului C.C.S. Cum s-a relevat în precedent, dreptul de proprietate pe cote părţi (3/8) al Facultăţii s-a născut de la decesul autorului (1944), şi a fost atestat, apoi, prin hotărârile judecătoreşti examinate şi menţionate mai sus.
Dispoziţiile din Legea nr. 187/1945 care prevăd că bunurile agricole treceau imediat, fără nicio despăgubire, pe deplin, în proprietatea Statului erau neconstituţionale în raport de Constituţia în vigoare la acea vreme.
Dispoziţiile art. 481 C. civ. prevedeau că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, în afară numai pentru cauză de utilitate publică şi cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Prevederea legală în baza căreia a fost expropriată proprietara tabulară ascendentă a reclamanţilor contravenea art. 481 C. civ., dar şi Constituţiei din 1938 în materia ocrotirii proprietăţii particulare (art. 8 şi 10), precum şi D.U.D.O. la care România era parte şi care prevedea că cedarea proprietăţii nu poate fi făcută decât pentru cauză de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Tribunalul a apreciat că imobilele preluate în baza Legii nr. 187/1945, fac parte din categoria imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, chiar dacă aceste acte normative nu sunt prevăzute în mod expres în cuprinsul Legii nr. 10/2001. Acest aspect este însă statuat în practica judiciară în materie, şi este unanim acceptat că temeiul legal de imediată aplicare pentru restituirea ce se va face în baza Legii nr. 10/2001 îl constituie art. 2 alin. (1) lit. h) din această lege.
În consecinţa argumentelor prezentate, Tribunalul a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.
În ceea ce priveşte capătul al doilea al acţiunii, acela al revendicării imobilului tribunalul a reţinut următoarele:
Cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., reprezentând o acţiune în revendicare de drept comun, formulată de moştenitorii fostului proprietar împotriva dobânditorului de la stat - pârâta SC S.P.D. SRL având o situaţie juridică similară chiriaşului - cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995.
Analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor, pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci şi în considerarea Legii nr. 10/2001, şi nu mai puţin a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, premise impuse şi prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Legea nr. 10/2001 ce se preocupa de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Roman după anul 1945, nu poate fi ignorată în evaluarea legalităţii şi temeiniciei unei cereri în revendicarea unui imobil, formulată pe calea dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale.
Prin decizia în recursul în interesul Legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a adus modificări în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în sensul deplasării analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern, a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puţin pe articolul 6 din Convenţie, care impune verificarea existenţei unui „bun” sau a unei „speranţe legitime” în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii
În măsura în care un reclamant se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
In ceea ce priveşte noţiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum şi cea a menţinerii contractului de vânzare cumpărare deţinut de pârâtul din prezenta cauză, nedesfiinţat până în prezent, Tribunalul a observat că în hotărârea Maria Atanasiu şi alţii împotriva României constatarea judiciară a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea apreciind că se da dreptul la o despăgubire.
In cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României s-a apreciat că transformarea într-o,,valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Jurisprudenţa C.E.D.O. a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil. În acesta hotărâre s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătoreasca definitivă şi executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
In caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Jurisprudenţa C.E.D.O. s-a schimbat odată cu pronunţarea hotărârii din cauza Atanasiu-hotărâre pilot care a instituit în sarcina statului obligaţia de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Athanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţie.
Aşadar, în speţă nu poate fi recunoscută reclamanţilor decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005-ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie stabilită de Curte în acest scop, recunoaştere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001.
Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar un drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un bun actual nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că reclamanţii nu au un drept la restituire care să îi îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui bun şi în patrimoniul pârâtei, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În speţă, Tribunalul a observat că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut autorilor reclamanţilor sau reclamanţilor în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu, rezultând că acest imobil nu reprezintă un,,bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanţii să se poată prevala.
Faţă de aceste considerente, tribunalul a apreciat că reclamanţii nu deţin un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acţiunii în revendicare, ci au un drept de creanţă - dreptul la despăgubiri - stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare.
În consecinţă, Tribunalul a respins capătul doi de cerere ca neîntemeiat.
Ca o particularitate a speţei, imobilul revendicat în procedura de drept comun, înainte de data introducerii acţiunii, a intrat în condiţiile legii, în patrimoniul altor persoane, ceea ce înseamnă că în legătură cu acesta s-au constituit drepturi reale de proprietate, în beneficiul altor titulari, iar o eventuală retrocedare a imobilului ar aduce atingeri acestor noi drepturi subiective, ceea ce este contrar Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, pe de o parte, iar pe de altă parte ar fi contrar art. 1 din protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene, pentru că ar reprezenta o încălcare a altor drepturi de proprietate, constituite şi ele în temeiul legii precum şi o încălcare a principiului siguranţei circuitului civil.
Faţă de modul de soluţionare a celor două capete de cerere, cu care Tribunalul a fost investit, a fost admisă în parte cererea.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenţii poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, la cerere.
Întrucât acţiunea reclamantului Z.D.S.O. a fost admisă, în parte, prin admiterea capătului unu de cerere, şi acest reclamant a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, Tribunalul a considerat că pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul General s-a aflat în culpă procesuală în raport de primul capăt de cerere, ca reprezentant al statului care a înlesnit preluarea şi administrarea imobilului de către stat, şi a apreciat că îi revine obligaţia de a suporta cheltuielile de judecată ocazionate în acest dosar, solicitate de partea adversă.
În consecinţă, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul General la plata către reclamantul Z.D.S.O. a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reducând la jumătate onorariul de avocat solicitat şi dovedit prin facturile din 20 septembrie 2011 şi din 16 noiembrie 2009, întrucât s-a admis numai un capăt de cerere.
Având în vedere prevederile art. 274 C. proc. civ., şi constatând că pârâta SC S.P.D. SRL a solicitat obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de aceasta, şi a dovedit efectuarea acestor cheltuieli prin depunerea la dosar a facturilor din 29 ianuarie 2010, din 26 februarie 2010, din 25 martie 2010, din 27 aprilie 2010 din care rezultă plata unui onorariu de avocat în sumă de 248.967,76 lei, Tribunalul a considerat întemeiată cererea referitoare la cheltuieli de judecată şi a obligat reclamanţii să plătească cheltuieli de judecată.
Însă, având în vedere prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cu care judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat şi cuantumul mare al cheltuielilor de judecată solicitat de către pârâta SC S.P.D. SRL, respectiv de 248.967,76 lei, faptul că s-a respins un capăt de cerere, tribunalul a redus cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate iniţial la suma de 100.000 lei.
Tribunalul a apreciat că procedând la reducerea onorariului de avocat nu a intervenit în convenţia încheiată între pârâta SC S.P.D. SRL şi avocatul său, ci a stabilit, în cadrul raportului juridic procesual civil, cheltuielile de judecată pe care le datorează partea căzută în pretenţii. Prin aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., tribunalul nu a cenzurat contractul de asistenţă juridică ci a stabilit în funcţie de gradul de complexitate şi dificultate al speţei cuantumul corespunzător al cheltuielilor de judecată.
Deci, în raport de munca depusă de avocat, respectiv redactarea întâmpinării şi susţinerea concluziilor, precum şi participarea la un număr de 7 şedinţe de judecată, care nu au generat discuţii juridice complexe, şi în considerarea admiterii numai a unui capăt de cerere, tribunalul a apreciat că este nejustificată suma de 248.967,76 lei, ceea ce ar însemna şi o sancţiune pecuniară împovărătoare pentru partea adversă şi, în consecinţă, a redus la suma de 100.000 lei, în sarcina reclamanţilor, cărora li s-a admis în parte acţiunea, căzând astfel în pretenţii.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel reclamanţii şi pârâta SC S.P.D. SRL
Prin Decizia civilă nr. 121/A din 08 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondată, excepţia lipsei de interes a apelantei SC S.P.D. SRL
A respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului I.M..
A respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-reclamantă F.D. Bucureşti şi de apelanta-pârâtă SC S.P.D. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 881 din 20 aprilie 2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu apelanţii - reclamanţi Z.D.Ş.O. şi I.M. şi cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti prin primarul General.
A admis apelurile formulate de apelanţii - reclamanţi Z.D.Ş.O. şi I.M., împotriva aceleiaşi sentinţe.
A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:
Reclamanţii vor plăti pârâtei SC S.P.D. SRL cheltuieli de judecată, pentru judecata în fond, în cuantum de 50.000 lei.
S-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A fost obligată apelanta F.D. Bucureşti la plata către apelanta SC S.P.D. SRL a sumei de 20.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Analizând cu precădere excepţiile invocate, potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
Argumentul invocat în susţinerea excepţiei lipsei de interes în formularea apelului, declarat de apelanta pârâtă SC S.P.D. SRL, respectiv acela că primul capăt al acţiunii promovate de reclamanţi - prin care s-a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului - ar fi fost formulat în contradictoriu numai cu Municipiul Bucureşti (ca reprezentant în proces al Statului Român), nu poate fi privit ca fondat în raport de formularea din petitul cererii de chemare în judecată. În conţinutul acesteia, reclamanţii nu au făcut vreo delimitare, în sensul că ar înţelege să opună pretenţia formulată prin primul capăt de cerere numai unuia dintre pârâţii chemaţi în judecată, astfel că nu există temei spre a se reţine că respectiva pretenţie nu era îndreptată şi împotriva societăţii pârâte - care era, la data formulării acţiunii, deţinătoarea imobilului referitor la care era invocată nevalabilitatea titlului de proprietate.
Curtea a reţinut că reclamanţii au făcut o delimitare explicită în privinţa pârâtului căruia au înţeles să îi opună pretenţia formulată, atunci când au înţeles să nu îşi valorifice dreptul dedus judecăţii faţă de toţi pârâţii chemaţi în judecată, în cel de-al doilea capăt de cerere – având ca obiect revendicarea - precizând că solicită obligarea doar a pârâtei S.C. S.P.D. S.R.L de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul pretins preluat în mod abuziv de către stat.
Nu poate fi privită ca întemeiată nici susţinerea apelantei reclamante, în sensul că pârâta apelantă ar fi formulat apel împotriva unei soluţii pronunţate asupra unui capăt de cerere care nu o priveşte, atâta vreme cât respectiva soluţie este una care creează premisele unei analize comparative între titlul invocat de reclamanţi (cel care a existat anterior preluării de către stat a bunului revendicat) şi titlul pârâtei, care are în antecedenţă tocmai actul de preluare a cărui valabilitate s-a contestat prin primul capăt al acţiunii (care a şi fost admis de prima instanţă).
Împrejurarea că prima instanţă a analizat acţiunea în întregul ei, în condiţii de contradictorialitate cu societatea pârâtă, reiese şi din analiza realizată în contextul stabilirii cuantumului cheltuielilor de judecată, context în care instanţa a reţinut că reclamanţii au căzut în pretenţii faţă de această pârâtă prin prisma faptului că a fost respins numai unul dintre capetele de cerere îndreptate împotriva ei, iar acest aspect a constituit unul dintre temeiurile reducerii sumei solicitate de pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea a respins excepţia lisei de interes, ca nefondată.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului apelant I.M., Curtea a reţinut următoarele:
Prin Convenţia de rentă viageră şi vânzare de drepturi litigioase autentificată la B.N.P., V.D., din 19 martie 1999, numita C.E. (autoarea reclamantului I.M.) a transmis numitei B.A. dreptul de proprietate asupra bunurilor viitoare pe care prima le va dobândi în calitate de moştenitoare a soţului predecedat C.A., şi drepturile litigioase cu privire la aceste bunuri (ce vor fi revendicate alături de F.D. din Bucureşti).
Ulterior decesului autoarei C.E., reclamantul menţionat (împreună cu numita P.E.) a încheiat cu aceeaşi debitrentieră (B.A.M.) Convenţia de rentă viageră şi vânzare de drepturi litigioase şi bunuri viitoare autentificată la B.N.P., V.D. din 09 noiembrie 2000, prin această convenţie fiindu-i transmise debitrentierei ½ din dreptul de proprietate pe care creditrentierii îl vor dobândi în calitate de moştenitori ai defunctei C.E.
Cu referire la întinderea efectelor acestor convenţii, s-a purtat anterior un litigiu, care a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 10191 din 18 octombrie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 8710/2005 al Judecătoriei sector 1 Bucureşti, sentinţă care a rămas definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi a recursului.
S-a stabilit în respectivul litigiu - cu putere de lucru judecat - că, prin convenţia încheiată de C.E. au fost transmise debitrentierei B.A.M. numai drepturile pe care le-ar fi dobândit (în calitate de succesor al soţului predecedat C.A.) între momentul încheierii convenţiei şi cel al decesului primei, iar acele drepturi care ar izvorî din calitatea de succesor al aceluiaşi soţ predecedat, dar care au luat naştere ulterior decesului creditrentierei C.E. au fost transmise prin succesiune către moştenitorii acesteia din urmă.
Or, reclamantul este unic moştenitor al defunctei C.E. - astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 06 iunie 2002 emis de B.N.P., V.D.
Cum, în speţă, este revendicat un bun ce nu a intrat în patrimoniul autoarei C.E. în timpul vieţii acesteia, iar cu privire la dreptul de proprietate asupra acestui bun se susţine că a făcut parte din succesiunea transmisă de defunctul C.A., Curtea a constatat că, faţă de statuările făcute (în privinţa întinderii efectelor Convenţiei autentificate sub nr. 465/1999) prin sentinţa civilă nr. 10191/1007 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, şi de puterea de lucru judecat cu care acestea se impun în cauză, dreptul asupra căruia poartă litigiul pendinte (litigiu care a fost iniţiat la data de 17 noiembrie 2008) nu a format obiectul transmisiunii consimţite prin convenţie de autoarea C.E. Astfel, vocaţia de a obţine recunoaşterea dreptului, şi redobândirea bunului imobil revendicat în speţă a făcut obiectul transmisiunii succesorale ce a operat în favoarea reclamantului I.M.
Ca atare, acesta justifică legitimarea procesuală în speţă, excepţia lisei calităţii procesuale pasive urmând a fi respinsă, ca nefondată.
Analizând apelurile în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de limitele stabilite prin art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
I. Un prim aspect evidenţiat în cuprinsul motivelor de apel formulate în comun de cei trei apelanţi reclamanţi este circumscris susţinerii potrivit căreia instanţa de fond ar fi trebuit să admită cererea de revendicare, argument faţă de care au conchis apelanţii că se impune modificarea în parte a sentinţei. În dezvoltarea acestui enunţ, apelanţii se referă la faptul că titlu de proprietate al acestora este preferabil titlului de proprietate exhibat de pârâta apelantă, pentru că cel dintâi emană de la adevăraţii proprietari.
De asemenea, au precizat apelanţii că discrepanţele privind suprafaţa moşiei la diferite momente de timp, şi deficienţele sesizate de societatea pârâtă în conţinutul celor două procese verbale (din 1940) cu privire la întinderea moşiei şi la titlul de proprietate nu pot conduce la respingerea cererii de revendicare, pentru că ele nu reprezintă temei al dreptului lor de proprietate. Relevante sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate reclamat sunt: procesul verbal de expropriere din 21 martie 1946, şi raportul de expertiză întocmit în cauză de expert D.M.A.
Din perspectiva acestor susţineri, Curtea a reţinut că prima instanţă nu a realizat o analiză comparativă a titlurilor exhibate de părţi, corespunzător criteriilor generale consacrate de doctrină şi jurisprudenţă ca fiind specifice unei revendicări de drept comun, pentru că a constatat că situaţia particulară a imobilului revendicat în speţă - aceea de imobil care intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 - impune ca stabilirea preferabilităţii unuia sau altuia dintre aceste titluri să se realizeze după criterii diferite, potrivit dezlegărilor ce rezidă din Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii.
Este judicios acest raţionament al instanţei de fond, ţinând seama de prevederile art. 3307 alin. ultim din C. proc. civ., care consacră caracterul obligatoriu pentru toate instanţele judecătoreşti al hotărârilor prin care se realizează interpretarea legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, chiar în situaţia în care s-a constatat că autorii reclamanţilor erau proprietari ai terenului revendicat la data preluării acestuia de către stat, şi că exproprierea realizată în temeiul Legii nr. 187/1945 a constituit un act abuziv de preluare, atâta vreme cât a fost edictată o lege specială al cărei scop este acela de a acorda măsuri reparatorii (care pot îmbrăca nu numai forma restituirii în natură, ci şi forma despăgubirilor prin echivalent în cazul în care bunul preluat abuziv nu se mai află în patrimoniul statului uzurpator), principiul general de drept specialia genralibus drogant impunea ca legii speciale să i se acorde prioritate, iar o atare prioritate a avut drept consecinţă tocmai imposibilitatea comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţi potrivit criteriilor specifice acţiunilor în revendicare de drept comun.
Sub acest aspect, instanţa supremă a reţinut că „Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29).”
În aceste condiţii, împrejurarea că titlul reclamanţilor emană de la adevăratul proprietar, iar titlul societăţii pârâte are în antecedenţă titlul nevalabil de preluare al statului uzurpator nu pot fi reţinute ca elemente îndestulătoare spre a se constata preferabilitatea titlului exhibat de reclamanţii apelanţi.
Titlul societăţii pârâte este reprezentat de actul constitutiv al SC S.P.D. SRL autentificat din 09 august 2007 la B.N.P., N. şi Asociaţii, prin care imobilul în litigiu a fost adus ca aport la constituirea capitalului ei social de către asociatul unic SC A.I.I. SRL (persoană juridică de drept privat).
Reclamanţii au susţinut lipsa bunei credinţe a societăţii pârâte la momentul dobândirii imobilului în litigiu, şi ca efect al acesteia, nevalabilitatea/ineficacitatea titlului în baza căruia îl deţine, fără a administra însă vreo probă de natură a răsturna prezumţia de bună credinţă care operează în favoarea acesteia din urmă potrivit dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., conform căruia „buna credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua credinţă”.
Buna credinţă, într-o definire generică, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii. Sub aspect juridic, buna-credinţă reprezintă credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.
În speţă, reclamanţii au susţinut - la judecata cauzei în fond - că societatea pârâtă a dobândit imobilul în litigiu cu rea credinţă, pentru că aceasta cunoştea faptul că titlul statului nu este unul valabil.
Se impune a fi subliniat faptul că, potrivit art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., părţile nu sunt îndreptăţite să schimbe, în apel, obiectul sau cauza acţiunii, şi nici să formuleze cereri noi. Ca atare, analiza realizată de instanţa de apel a avut în vedere exclusiv cererile şi argumentele expuse în faţa instanţei de fond, iar nu şi argumentele prin care apelanţii (atât prin motivele depuse în comun de aceştia, cât şi prin cele depuse numai de apelantul reclamant Z.D.Ş.O.) susţin nevalabilitatea titlului pârâtei prin prisma caracterului pretins ilicit al transmisiunilor ce au avut loc anterior, între mai multe societăţi comerciale, cu privire la imobilul în litigiu.
În condiţiile în care societatea pârâtă nu a dobândit bunul imobil în mod nemijlocit de la stat, şi nu a fost administrată vreo dovadă de natură a reliefa împrejurarea că aceasta avea cunoştinţă de existenţa vreunei contestaţii relative la valabilitatea titlului autorului său nemijlocit (proprietarul anterior), nu există temei spre a se reţine cunoaşterea de către aceasta a viciilor care afectau titlul statului şi, prin prisma unei asemenea constatări, să se reţină că ar fi avut loc răsturnarea prezumţiei legale de bună credinţă.
Situaţia de subdobânditor de bună credinţă pe care o are societatea pârâtă conduce la constatarea că titlul acesteia se bucură de preferabilitate faţă de titlul exhibat de reclamanţi, concluzie care se impune potrivit dezlegărilor date prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție - prin care s-a reţinut că „În aplicarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi prin interpretarea unor hotărâri ale C.E.D.O., pronunţate în cauze contra României, unele instanţe au admis acţiunile în revendicare, prin compararea celor două titluri considerate valide şi, având în vedere că titlul persoanei îndreptăţite era, desigur, anterior, i-au dat preferinţă.
Această soluţie a fost dată în situaţii în care titlul subdobânditorului (fostul chiriaş, terţ cumpărător, societate privatizată ş.a.) fie fusese confirmat irevocabil prin respingerea acţiunii în constatarea nulităţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, reţinându-se buna-credinţă a cumpărătorului, fie nu fusese atacat pe această cale, fiindu-i, deci, recunoscută implicit validitatea chiar de persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii”.
Rezultă, din aceste considerente ale Deciziei nr. 33/2008, că în ipoteza în care titlul subdobânditorului nu a fost atacat printr-o acţiune în nulitate, a fost implicit recunoscută valabilitatea lui chiar de către persoanele care se consideră îndreptăţite la măsuri reparatorii.
Raportat la aceste statuări, Curtea a constatat că nu pot fi reţinute ca fondate susţinerile apelanţilor în sensul că valabilitatea, ori eficacitatea titlului pârâtei ar fi afectate de viciile care afectau titlul statului (printre care şi reaua credinţă), şi aceasta pentru că titlul pârâtei (ca şi al persoanelor juridice de drept privat ce au deţinut imobilul înaintea acesteia) s-au consolidat - din perspectiva neregularităţilor ce ar fi derivat din nevalabilitatea titlului statului - prin neatacarea, în condiţiile legii, cu acţiune în constatarea nulităţii.
Curtea notează că apelanţii au expus, în cuprinsul motivelor de apel, apărări legate de punctele de vedere exprimate de pârâtă la judecata în fond a cauzei cu privire la împrejurarea că, urmare exproprierii, în patrimoniul reclamanţilor s-a născut un drept de creanţă.
Atâta vreme cât apelul constituie mijlocul procedural prin care se deduce instanţei de control judiciar verificarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei pronunţate de prima instanţă, iar punctele de vedere astfel combătute de apelanţi nu au constituit apărări care să fi fost valorificate în sensul reţinerii lor ca fundament al soluţiei pronunţate prin sentinţa apelată, Curtea a constatat că excede limitelor apelului pendinte analiza argumentelor expuse de apelanţi în aceste coordonate.
Şi aspectele expuse de apelanţi în legătură cu faptul că societatea pârâtă nu s-ar putea prevala de uzucapiunea de scurtă durată sunt unele care nu pot fi circumscrise unui control judiciar realizat asupra sentinţei concret atacate în speţă, atâta vreme cât prima instanţă nu a reţinut un atare incident de natură a paraliza acţiunea în revendicare a reclamanţilor, şi nici pârâta apelantă nu a opus o atare modalitate de dobândire a proprietăţii.
Aprecierea primei instanţe în sensul că pârâta apelantă are o situaţie juridică similară chiriaşului cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995 nu este corectă - sub acest aspect fiind justă critica formulată de apelanţi - pentru că transferul dreptului de proprietate de la stat către persoana juridică SC P. SA (ulterior privatizată) s-a realizat în condiţiile unei alte legi speciale (Legea nr. 15/1990), iar prin efectul acestui act normativ se realiza un transfer fără plată al dreptului de proprietate de la stat (care era proprietarul tuturor bunurilor deţinute de unităţile economice de stat) către societăţile comerciale înfiinţate în temeiul lui. Nu poate fi reţinută o similitudine între acest mod de transmitere a proprietăţii şi cel prevăzut în Legea nr. 112/1995, care reglementa transmiterea cu titlu oneros a unor locuinţe deţinute, la data intrării în vigoare a legii, cu titlu de chiriaş.
Însă, această apreciere eronată a instanţei nu a constituit premisa analizei pe care a realizat-o în cadrul analizei cererii în revendicare - cum fără temei pretind apelanţii reclamanţi - pentru că respectiva analiză a fost efectuată prin raportare la situaţia concretă a pârâtei deţinătoare a bunului, şi anume aceea de titulară a dreptului de proprietate fundamentat pe un titlu care s-a consolidat prin neatacarea lui în condiţiile legii speciale, şi care a devenit astfel preferabil în comparaţie cu cel pe care reclamanţii l-au exhibat în calitate de fost proprietar, respectiv de succesori ai foştilor proprietari.
Având în vedere considerentele astfel reţinute, precum şi considerentele expuse în analiza precedentelor critici formulate de apelanţii reclamanţi, Curtea a reţinut că menţionata apreciere eronat făcută de instanţa fondului nu este de natură a conduce la concluzia netemeiniciei sau nelegalităţii soluţiei de respingere a cererii în revendicare.
În ce priveşte informaţia publică pe care apelanţii o evocă în susţinerea căii de atac formulate - cu referire la SC A.C.I. SA, şi la D.P.G.P. - Curtea a constatat că aceasta nu poate avea vreo relevanţă în speţă, fiind vorba de afirmaţii pretins făcute în mass media, care nu au aptitudinea de a invalida, ori de a lipsi de eficacitate acte juridice care se bucură de prezumţia de legalitate până la momentul desfiinţării lor de instanţele judecătoreşti.
Ca atare, o atare informaţie publică nu are aptitudinea de a conduce - nici prin ea însăşi, şi nici în coroborare cu alte elemente de probă - la concluzia caracterului eronat al concluziei instanţei de fond în sensul că reclamanţii ar fi îndreptăţiţi să obţină despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001, iar nu să promoveze cu succes o acţiune în revendicare de drept comun.
Referirile pe care apelanţii le fac la considerente determinate din conţinutul hotărârii Maria Atanasiu c. România sunt de natură a susţine chiar soluţia adoptată prin sentinţa apelată, pentru că în paragrafele evocate de apelanţi se face vorbire de faptul că nu se impune statelor contractante, prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia E.D.O., o obligaţie generală de a restitui bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei, precum şi că statul are obligaţia de respecta legile pe care le adoptă în vederea restituirii bunurilor confiscate într-un regim anterior, dreptul conferit de legile astfel adoptate fiind un nou drept de proprietate.
În speţă, s-a promovat o acţiune în revendicare de drept comun prin care se tinde la înlăturarea prevederilor legii speciale, cu neobservarea principiului general de drept specialia generalibus derogant. Astfel, prin acţiunea în revendicare formulată, apelanţii reclamanţi nu tind la realizarea dreptului nou conferit de legea de reparaţie (Legea nr. 10/2001), ci la realizarea vechiului drept ce a existat la data preluării.
Observând aceste particularităţi ale demersului judiciar al reclamanţilor apelanţi, Curtea a constatat că, în lumina jurisprudenţei evocate a instanţei de contencios european, nu poate fi reţinută obligaţia statului de restituire a imobilului asupra căruia a purtat respectivul drept, şi nici o încălcare a unor obligaţii stabilite în sarcina statului prin legea specială de reparaţie.
Admiterea capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului are drept consecinţă confirmarea caracterului abuziv al preluării imobilului (de către stat) de la reclamanţi, respectiv de la autorii acestora, însă o atare constatare nu poate conduce la înlăturarea efectelor legii speciale, ci, dimpotrivă, nu face altceva decât să creeze premisele reţinerii incidenţei acesteia atâta vreme cât în obiectul ei de reglementare intră stabilirea cadrului juridic în care se pot acorda reparaţii pentru preluările realizate în acest mod în timpul regimului comunist.
În condiţiile în care, în speţă, nu s-au formulat pretenţii fundamentate pe Legea nr. 10/2001, spre a fi astfel investită instanţa să constate că reclamanţii întrunesc cerinţele legale în cadrul procedurii prevăzute de legea de reparaţie, fără temei susţin apelanţii că interesul patrimonial ce rezultă din constatarea nelegalităţii preluării imobilului de către stat s-ar fi transformat într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Corespunzător limitelor investirii sale şi exigenţelor ce rezidă din principiul disponibilităţii, instanţa fondului a constatat că imobilul în litigiu face parte din categoria celor care intră în domeniul de reglementare a Legii nr. 10/2001 şi că, pentru acest motiv, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să exercite cu succes o acţiune în revendicare de drept comun spre a obţine reparaţii sub forma restituirii în natură a bunului din partea persoanei de drept privat care deţine în prezent un titlu de proprietate asupra acestuia.
Având în vedere considerentele astfel expuse, curtea constată caracterul nefondat al criticilor formulate prin apelul motivat în comun de toţi reclamanţii.
II. Prin motivele de apel ce au fost depuse de către apelantul reclamant Z.D.Ş.O., se susţine, într-o primă critică, faptul că este greşită hotărârea instanţei de fond pentru aceea că nu a analizat cererea în revendicare prin compararea titlurilor, pe baza dreptului comun.
În analiza acestei critici, Curtea a analizat numai aspectele sau argumentele care nu au fost deja analizate în contextul motivelor de apel formulate în comun de reclamanţi, urmând ca pentru argumentele care se repetă să fie avute în vedere considerentele expuse în precedent.
Fără temei susţine apelantul că instanţa de fond a omis a analiza titlurile opuse de părţi.
Rezultă cu evidenţă din considerentele sentinţei apelate că prima instanţă a analizat chestiunea comparaţiei titlurilor exhibate de părţi, concluzionând în sensul că titlul invocat de reclamanţi nu constituie un bun actual, şi, în aceste condiţii, sunt inutile analizarea cerinţei existenţei unui bun în patrimoniul pârâtei, şi compararea titlurilor prin prisma criteriilor stabilite prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.
Această din urmă hotărâre a instanţei supreme impunea ca analiza acţiunii în revendicare pendinte să se realizeze prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, iar o atare analiză excludea utilizarea exclusivă a criteriilor specifice revendicării de drept comun. Ca atare, susţinerea apelantului potrivit căreia ar fi greşit prima instanţă pentru că „s-a limitat a analiza acţiunea în revendicare prin raportare la normele Legii speciale nr. 10/2001” apare că fiind vădit nefondată.
Prin cea de-a doua critică formulată de acelaşi apelant se susţine că titlul de proprietate al societăţii pârâte a fost obţinut prin fraudarea legii.
Această critică nu poate fundamenta o analiză relativă la legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, pentru că în argumentarea ei sunt expuse aspecte evocate pentru prima dată în apel, care tind la a determina constatarea nevalabilităţii titlului pârâtei apelante, fiind formulate cu nesocotirea exigenţelor impuse prin art. 294 alin. (1) din C. proc. civ.
Mai susţine apelantul că are un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia E.D.O.
Este nefondată această afirmaţie a apelantului reclamant, în condiţiile în care acesta nu numai că nu deţine bunul - care a fost preluat de către stat, de la autorul său, în anul 1946 -, dar nici nu i s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă dreptul de a reintra în posesia imobilului revendicat.
Relevantă în acest sens este chiar jurisprudenţa recentă a C.E.D.O., care, în cauza Maria Atanasiu c. România, a reţinut cu valoare de principiu că un bun actual există în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi abuziv de către stat doar în măsura în care s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus expres că bunul respectiv să fie restituit, şi că pronunţarea unei hotărâri prin care se constată doar nevalabilitatea preluării nu conduce la dobândirea unei valori patrimoniale (bun actual).
În situaţia în care apelantul reclamant nu este deţinător al unui bun actual, iar premisa analizei expuse de acesta (în motivele de apel), relativ la modalităţile în care s-ar aduce cea mai mică atingere principiului securităţii circuitului civil, are ca premisă ipoteza în care ar deţine un astfel de bun, Curtea constată că este inutil a se analiza o atare situaţie care, în speţă, nu se regăseşte faptic. Efectuarea unei astfel de analize, în absenţa unei situaţii de fapt conforme premiselor necesare efectuării ei, ar avea caracter pur teoretic, şi astfel ar contraveni principiului de drept conform căruia judecătorului nu îi este permis să se pronunţe pe cale de dispoziţii generale în cauzele care îi sunt deduse judecăţii.
Şi teza potrivit căreia reclamantul apelant, în calitate de moştenitor al fostului proprietar deposedat în mod abuziv de către stat, îşi păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării imobilului este formulată cu neobservarea jurisprudenţei C.E.D.O., care, astfel cum s-a arătat în precedent (şi cum însuşi apelantul evidenţiază în cuprinsul motivelor de apel), a statuat în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor o obligaţie generală de a restitui bunurile preluate anterior ratificării Convenţiei E.D.O., dar şi că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Totodată, C.E.D.O. a statuat în sensul că legile speciale de reparaţie adoptate de state ulterior ratificării Convenţiei, conferă beneficiarilor lor un drept (de proprietate, sau de despăgubire) nou.
Se cuvine a fi subliniat faptul că prin acţiunea pendinte, formulată în coordonatele unei acţiuni în revendicare de drept comun, se tinde la redobândirea unui imobil preluat de către stat la o dată anterioară ratificării de către România a Convenţiei E.D.O., pretenţia astfel formulată fiind fundamentată pe dreptul de proprietate vechi (de la data preluării imobilului). Aplicând menţionatele statuări ale instanţei de contencios european la situaţia bunului revendicat în speţă, Curtea a constatat că dreptul vechi invocat de reclamantul apelant nu este de natură a-i conferi acestuia protecţia reclamată, nici din perspectiva legislaţiei naţionale, şi nici din perspectiva prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia E.D.O.
Pe de altă parte, în condiţiile în care acţiunea de faţă nu a fost fundamentată pe prevederile Legii nr. 10/2001 (legea specială de reparaţie), instanţa nu era investită a analiza coordonatele în care reclamantul apelant era îndreptăţit să primească măsurile reparatorii aferente dreptului nou conferit prin acest act normativ.
Curtea a reţinut că toţi reclamanţii au formulat cereri/notificări (depuse la pag. 430 ş.u. din vol. II Apel), prin care au declanşat procedura de obţinere a măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu, iar aceste din urmă cereri/notificări se află în etapa administrativă de soluţionare.
În condiţiile în care, în speţă, nu au fost invocate drepturile conferite de respectivele notificări, iar procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, nu există temei spre se proceda la verificarea temeiniciei şi întinderii dreptului de a obţine măsurile reparatorii solicitate potrivit prevederilor legii speciale de reparaţie, însă efectuarea respectivului demers era relevant - prin prisma statuărilor făcute prin Decizia nr. 33/3008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție - pentru a se proceda la evaluarea temeiniciei cererii de revendicare.
În ce priveşte relevanţa demersului reclamanţilor de a formula cereri de restituire a imobilului în baza legii speciale, Curtea a avut în vedere şi statuările făcute sub acest aspect de instanţa supremă, prin Decizia nr. 33/2008, care sunt în sensul că „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.)”.
Având în vedere considerentele expuse în precedent cu privire la lipsa de actualitate a dreptului de proprietate pretins de apelant asupra bunului ce a fost preluat (prin expropriere) de la autoarea lui, în anul 1946, Curtea a constatat că este nefondată susţinerea potrivit căreia se realizează o nouă expropriere a apelantului reclamant în măsura în care s-a constatat că reparaţia pe care o poate primi pentru acesta îmbracă forma unui drept (de creanţă) la despăgubiri.
Cea de-a treia critică formulată de apelantul reclamant se referă la cuantumul cheltuielilor de judecată ce au fost puse în sarcina reclamanţilor apelanţi, prin sentinţa apelată.
Curtea a reţinut că aceeaşi critică se regăseşte şi în motivele de apel formulate separat de apelantul I.M., astfel că prin analiza realizată a dat eficienţă criticilor ce se regăsesc în ambele apeluri.
Din această perspectivă, Curtea a constatat că prima instanţă a stabilit obligaţia reclamanţilor de a plăti cheltuieli de judecată pârâtei SC S.P.D. SRL în cuantum de 100.000 lei, acest cuantum al cheltuielilor rezultând ca urmare a diminuării sumei (mai mari) solicitate cu titlu de onorariu pentru asistenţa juridică.
Curtea a apreciat că prima instanţă, făcând aplicarea prevederilor art. 273 alin. (3) C. proc. civ., a diminuat cuantumul cheltuielilor de judecată puse în sarcina părţilor căzute în pretenţii ţinând seama, în principal, de suma ce a fost pretinsă de pârâtă.
În condiţiile în care soluţia primei instanţe nu a fost determinată/fundamentată în mod deosebit pe o excepţie, respectiv apărare construită de pârâtă pe baza unor elemente de noutate invocate şi susţinute în proces, reclamanţii se aflau în situaţia de părţi căzute în pretenţii numai în ce priveşte capătul de cerere având ca obiect revendicarea, iar litigiul - astfel cum a reţinut chiar prima instanţă - nu a reclamat o complexitate deosebită, fiind aduse în discuţie probleme de drept uzuale, iar durata procesului a fost una rezonabilă (pe parcursul a 7 termene de judecată), Curtea a apreciat că stabilirea în sarcina reclamanţilor a obligaţiei de a plăti cheltuieli de judecată în cuantum de 100.000 lei este deosebit de împovărătoare, iar respectiva sumă nu poate fi privită ca reprezentând expresia unei cheltuieli necesar a fi avansate de pârâtă pentru susţinerea.
Cuantumul apărărilor care s-au dovedit eficiente soluţiei adoptate prin sentinţa apelată cheltuielilor astfel stabilite nu îndeplineşte, în aprecierea Curţii, nici cerinţa de a fi rezonabil, fiind vorba de suportarea unui onorariu de avocat în cuantum de peste 22.000 euro, într-un proces pentru care legiuitorul a instituit scutirea de obligaţia de plată a taxei de timbru tocmai ca o măsură de protecţie pentru persoanele care revendică imobile care au făcut obiect al unor preluări abuzive. Respectivul cuantum apare ca fiind excesiv şi în raport de nivelul scăzut de trai din România, care se raportează la nivelul salariului mediu brut lunar pe economie al cărui cuantum era (în anul 2012, când a fost pronunţată sentinţa apelată) de 2.117 lei (aproximativ 470 euro).
Împrejurarea că societatea pârâtă a înţeles să contracteze servicii de asistenţă juridică cu o societate de avocatură care se bucură de o reputaţie deosebită - astfel cum aceasta s-a apărat - nu poate antrena obligaţia părţilor adverse de a suporta cheltuieli de judecată care exced unui nivel rezonabil şi necesar (raportat la procedura judiciară concret parcursă).
Având în vedere considerentele expuse, Curtea a apreciat că este fondat acest din urmă motiv de apel formulat de apelanţii reclamanţi Z.D.Ş.O. şi I.M.
III. Prin motivele de apel separat formulate de apelantul I.M. mai este criticată sentinţa primei instanţe în sensul că ar conţine motive contradictorii, sens în care se arată, în esenţă, că există contradicţie între constatarea potrivit căreia acţiunea nu este inadmisibilă, faţă de prevederile Legii nr. 10/2001, şi aprecierea instanţei relativă la compararea titlurilor de proprietate.
Critica astfel susţinută de apelant este nefondată, pentru că prin aceasta se tinde practic la stabilirea echivalenţei între admisibilitatea şi temeinicia unei acţiuni.
Admisibilitatea unei acţiuni are drept semnificaţie faptul că nu există nici un impediment ca instanţa de judecată să procedeze la analiza fondului ei, iar o analiză asupra fondului presupune tocmai evaluarea temeiniciei pretenţiei deduse judecăţii.
Astfel, chestiunea admisibilităţii unei acţiuni în justiţie reprezintă o premisă a analizei temeiniciei respectivului demers judiciar, iar constatarea în sensul admisibilităţii unei acţiuni nu impune prin ea însăşi concluzia temeiniciei acesteia.
În speţă, prima instanţă a respins excepţia privind inadmisibilitatea formulării acţiunii în revendicare de drept comun - soluţie care nu a fost atacată, astfel că ea nu poate forma obiectul controlului judiciar în apel - şi, drept consecinţă, a procedat la analiza fondului acestei cereri, analiză în cadrul căreia a reţinut în mod judicios (în deplin acord cu dezlegările ce rezidă din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție) că nu pot fi ignorate reglementările din cuprinsul Legii speciale (nr. 10/2001).
Este nefondată susţinerea potrivit căreia prima instanţă nu ar fi analizat temeinicia dreptului invocat de reclamanţi, chiar citatul evocat de apelant evidenţiind faptul că prima instanţă a conchis, în urma unei analize asupra situaţiei deduse judecăţii, în sensul că reclamanţii nu deţin un bun actual apt a fi opus dreptului pârâtei deţinătoare a imobilului revendicat.
În condiţiile în care dreptul de proprietate invocat în speţă de reclamantul apelant nu este unul actual - pentru considerentele care au fost expuse în precedent - nu se poate reţine nici faptul că acesta este titularul unui astfel de drept real, care să se bucure de protecţia invocată din perspectiva art. 17 din D.U.D.O.
Afirmaţiile potrivit cărora dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu sunt în măsură să asigure finalitatea obţinerii de către apelant a măsurilor reparatorii prin echivalent, şi că fostul proprietar deposedat abuziv nu ar avea nici un remediu în situaţia în care i se respinge acţiunea în revendicare, nu pot fi privite ca fondate în condiţiile în care, nu s-a dovedit că, în cazul particular dedus judecăţii, din culpa autorităţilor competente, apelantul ar fi pus în situaţia de a nu-şi putea valorifica drepturile conferite de legea specială.
Din această perspectivă, Curtea a reţinut ca relevant faptul că statul român a adoptat o nouă reglementare - Legea nr. 165/2013 - al cărei scop este tocmai acela de a asigura eficienţa procedurilor de acordare a măsurilor reparatorii - în formele alese de stat, potrivit marjei de apreciere ce îi revine - pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist.
IV. În ce priveşte apelul formulat de pârâta apelantă SC S.P.D. SRL, Curtea a reţinut următoarele:
Critica prin care se susţine lipsa, din perspectiva prevederilor art. 1188 alin. (2) C. civ., a forţei probante a actelor ce au fost depuse de reclamanţi în dovedirea dreptului de proprietate al autorilor lor, pentru considerentul că nu ar mai exista originalele acestor acte, este nefondată.
Înscrisurile cărora prima instanţă le-a recunoscut eficienţa probatorie spre a constata dreptul de proprietate al autorilor reclamanţilor sunt copii legalizate eliberate de Arhivele Naţionale, copii realizate de pe înscrisurile originale care se află în F.A.N. al României, administrat de această instituţie potrivit art. 3 raportat la art. 2 din Legea nr. 16/1996.
Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 16/1996 „Documentele care fac parte din F.A.N. al României pot fi folosite pentru: cercetare ştiinţifică, rezolvarea unor lucrări administrative, informări, acţiuni educative, elaborarea de publicaţii şi eliberarea de copii, extrase şi certificate”.
În ce priveşte înscrisurile astfel obţinute de reclamanţi - copii legalizate care, potrivit art. 1188 alin. (1) C. civ., dovedesc conţinutul actului original - Curtea a constatat că acestea au fost solicitate de prima instanţă spre prezentare, la termenul de judecată din data de 02 decembrie 2012, iar reclamanţii s-au conformat acestei dispoziţii a instanţei, dar şi exigenţelor impuse prin art. 139 C. proc. civ., prezentând înscrisurile la următorul termen de judecată (din 02 aprilie 2012).
Ca atare, teza prin care se susţine lipsa puterii probatorii a actelor depuse de reclamanţi, pentru neîndeplinirea cerinţelor art. 1188 C. civ. şi a art. 139 C. proc. civ., apare ca fiind vădit nefondată.
Curtea a reţinut că prima instanţă nu a avut în vedere, ca probă relevantă în dovedirea dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor, procesele verbale întocmite de Comisiunea pentru înfiinţarea C.F., concluzia relativă la calitatea de proprietar a respectivului autor fiind fundamentată, pe de o parte, pe cuprinsul actului (procesul verbal) de preluare a imobilului de către stat, iar pe de altă parte, pe analiza coroborată a următoarelor acte juridice: Ordonanţa de adjudecare nr. 15047/1885 emisă de Tribunalul Ilfov secţia I, Jurnalul nr. 1620/1885 al Tribunalului Ilfov, Cartea de hotărnicie privind moşia Băneasa Dămăroaia, înregistrată la acelaşi tribunal la data de 28 aprilie 1878, testamentul lăsat de autorul adjudecatar G.S.M. în favoarea (şi a) autorului C.S., precum şi testamentul lăsat de aceasta din urmă şi hotărârile judecătoreşti prin care s-au stabilit moştenitorii defunctului C.S. şi întinderea drepturilor lor asupra acestei din urmă moşteniri.
Având în vedere aceste repere probatorii pe care prima instanţă şi-a fundamentat concluzia potrivit căreia autorii reclamanţilor au fost proprietari ai imobilului anterior preluării lui de către stat, Curtea a reţinut că neregularităţile sesizate de apelantă în cuprinsul celor două procese verbale ce au fost întocmite în scopul înfiinţării cărţilor funciare (scop care nici nu a fost atins, pentru că în regiunea în care este amplasat imobilul în litigiu, formalităţile de publicitate imobiliară au continuat să se realizeze, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, în sistemul transcripţiunilor în registre de publicitate imobiliară) nu sunt de natură a conduce la lipsirea de forţă probantă a actelor translative de proprietate ce au aptitudinea de a dovedi dobândirea unui astfel de drept în puterea prevederilor art. 644 C. civ.
Împrejurarea că autorul G.S.M. a deţinut în proprietate o suprafaţă de teren mai mare decât cea în privinţa căreia a operat exproprierea realizată în temeiul Legii nr. 187/1945 este lipsită de relevanţă atâta vreme cât - corespunzător limitelor în care instanţa a fost investită a analiza pretenţiile reclamanţilor - aceasta avea a verifica temeinicia susţinerilor potrivit cărora preluarea a operat în privinţa unei suprafeţe de 193 ha, iar din probatoriul administrat a rezultat că actul de preluare a avut ca obiect această suprafaţă, şi că aceeaşi suprafaţă se afla în proprietatea succesorilor lui G.S.M. la data actului de autoritate astfel intervenit.
În ce priveşte modalitatea concretă de preluare a imobilului de către stat, respectiv exproprierea acestuia în temeiul art. 3 lit. e) şi g) din Legea nr. 187/1945, prima instanţă a reţinut că este nelegală, pe de o parte, pentru considerentul că situaţia autorilor reclamanţilor nu se încadra în situaţiile reglementate prin acest act normativ special, iar pe de altă parte, pentru că aceste reglementări erau contare prevederilor constituţionale în vigoare la data preluării.
Sub aspectul primului motiv în raport de care a conchis că este nelegală preluarea, Curtea a constatat că prima instanţă avut în vedere împrejurarea că imobilul nu era abandonat („de mână moartă”), întrucât autorităţile cunoşteau existenţa testamentului lăsat de defunctul C.S., precum şi că acesta a fost arendat în ultimii 25 de ani.
Un alt aspect care a fundamentat concluzia primei instanţe în sensul nelegalităţii preluării imobilului în litigiu de către stat l-a constituit împrejurarea că reclamanta F.D. era exceptată de la expropriere prin art. 8 din Legea nr. 147/1945, în ce priveşte cota sa de 3/8 din dreptul de proprietate - în calitate de aşezământ de cultură.
A mai reţinut instanţa de fond caracterul nelegal al exproprierii şi din perspectiva faptului că actul normativ care a constituit temeiul măsurii de expropriere era contrar Constituţiei în vigoare la data aplicării lui faţă de proprietarii imobilului în litigiu.
Curtea a reţinut că, în ce priveşte calificarea imobilului ca bun abandonat („de mână moartă”), menţionata concluzie a instanţei de fond este corectă, fiind vorba despre un bun referitor la care existau date certe - rezultate din chiar existenţa litigiului de partaj - că face parte dintr-un patrimoniu succesoral, iar succesorii proprietarului decedat erau cunoscuţi câtă vreme îşi reclamau explicit drepturile asupra acestui bun, drepturi care formau obiect al unui litigiu aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti numai sub aspectul întinderii lor.
În ce priveşte împrejurarea că bunul respectiv fusese arendat în ultimii 25 de ani - reţinută ca atare prin sentinţa apelată -, Curtea a reţinut că o astfel de situaţie este concordantă cu cea care a fost reţinută (prin actul de preluare) ca temei al exproprierii moşiei Băneasa Dămăroaia, respectiv cu situaţia care a ocazionat reţinerea incidenţei prevederilor art. 3 lit. e) din lege.
În condiţiile în care nu s-a reţinut, în speţă, pe baza unor probe pertinente, o altă situaţie în privinţa modului de exploatare a moşiei respective, iar arenda - definită prin art. 1413 alin. (3) C. civ. ca reprezentând „locaţiunea fondurilor rurale” - constituie convenţia prin care proprietarul transmite către arendaş folosinţa fondurilor rurale şi, implicit, dreptul de a culege fructele rezultate din această folosinţă, se constată că în mod eronat s-a reţinut, prin sentinţa apelată, că ar fi fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 3 lit. e) din Legea nr. 185/1947 la preluarea imobilului ce se revendică în speţă.
Chiar dacă această din urmă constatare a instanţei de apel este de natură a conduce la concluzia conformităţii cu legea specială (de expropriere) a măsurii de preluare a imobilului care făcea parte din categoria celor expropriabile potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 187/1945, Curtea reţine că nu trebuie omis faptul că s-a invocat, în speţă, şi neconformitatea respectivei legii speciale cu Constituţia în vigoare la data aplicării ei.
Din această perspectivă, se impune a se determina cu precădere care era Constituţia în vigoare la data preluării imobilului în litigiu - 21 martie 1946 -, ţinând seama, pe de o parte, de faptul că prima instanţă a realizat analiza de conformitate faţă de Constituţia din anul 1938, deşi reclamanţii au susţinut neconformitatea legii cu Constituţia din anul 1923, iar pe de altă parte, de susţinerile apelantei pârâte în sensul că la data respectivă exista o situaţie de vid constituţional.
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că prin efectul Decretului Lege nr. 3052/1940, au fost suspendate prevederile Constituţiei adoptate în anul 1938.
Consecinţa suspendării în această modalitate a Constituţiei din anul 1938 a fost aceea a reintrării în vigoare a Constituţiei din anul 1923, pentru că inclusiv dispoziţiile (din Constituţia ulterioară) referitoare la abrogarea Constituţiei din 1923 au fost suspendate şi, prin aceasta, lipsite de efecte juridice.
Dacă s-ar accepta punctul de vedere al apelantei pârâte, în sensul că odată cu suspendarea Constituţiei din anul 1938, ar fi existat o perioadă de vid constituţional pentru că dispoziţiile Constituţiei din anul 1923 ar fi fost abrogate în temeiul prevederilor Constituţiei din anul 1938, ar însemna să se adauge la lege, respectiv să se restrângă sfera de aplicare a prevederilor Decretului Lege nr. 3052/1940, în sensul că s-ar lipsi de orice efecte măsura suspendării în privinţa acelor dispoziţii constituţionale (ale Constituţiei din 1938) prin care a fost abrogată Constituţia din anul 1923.
Verificând conformitatea prevederilor Legii nr. 187/1945 cu Constituţia din anul 1923, Curtea a reţinut că legea menţionată era contrară exigenţelor stabilite prin art. 17 din Legea fundamentală - care stabileau că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie”.
În speţă, însuşi actul normativ care a fundamentat exproprierea imobilului în litigiu, respectiv art. 7 din Legea nr. 187/1945, instituia regula potrivit căreia preluarea de către stat a imobilelor ce intră în sfera ei de aplicare se realiza fără vreo despăgubire.
Având în vedere această dispoziţie a legii, precum şi împrejurarea - necontestată în speţă - că autorilor reclamanţilor nu li s-a plătit vreo despăgubire pentru imobilul în litigiu, Curtea a constatat că preluarea acestui imobil a fost realizată cu încălcarea legii fundamentale ce era în vigoare la data la care a intervenit acest act de autoritate.
Ca atare, soluţia primei instanţe de constare a caracterului nelegal al preluării imobilului, apare ca fiind corectă din perspectiva acestui din urmă motiv.
În ce priveşte argumentele apelantei pârâte în sensul că reclamanta F.D., sau/şi autorii reclamanţilor persoane fizice, ar fi putut contesta legalitatea procedurii de expropriere - fie sub aspectul condiţiilor cerute de lege pentru luarea unei astfel de măsuri de preluare a bunului, fie sub aspectul valorificării dreptului de a primi despăgubiri în urma exproprierii ce le-a fost aplicată - Curtea a reţinut că sunt nerelevante în contextul examinării acţiunii în revendicare (de drept comun) exercitate de aceştia, pentru că revendicarea este aceea prin care se reclamă protecţia dreptului de proprietate, iar solicitarea privind constatarea nevalabilităţii preluării de către stat a imobilului se constituie într-o componentă a cererii de revendicare.
Prin definiţie, dreptul de proprietate privată este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu.
Dreptul de proprietate este perpetuu, în sensul că el durează atâta vreme câtă există şi bunul care face obiectul dreptului pretins.
Imprescriptibilitatea dreptului de proprietate sub aspect extinctiv se întemeiază pe perpetuitatea acestui drept, iar perpetuitatea dreptului de proprietate se transferă şi asupra acţiunii în revendicare.
Date fiind aceste caractere pe care, de principiu, dreptul de proprietate le are, şi ţinând seama că reclamanţii au dedus judecăţii pretenţia potrivit căreia sunt titulari ai unui drept de proprietate pe care au înţeles să îl opună, pe de o parte, statului uzurpator, iar pe de altă parte deţinătorului actual al bunului asupra căruia pretind respectivul drept, instanţa avea a analiza actualitatea dreptului de proprietate astfel pretins de reclamanţi, precum şi plasarea dreptului pretins în sfera de reglementare a unor legi speciale cu caracter reparator adoptate de statul român după înlăturarea regimului comunist (regim sub a cărui autoritate a avut loc preluarea şi a imobilului în litigiu).
Prin sentinţa apelată au fost respectate întocmai aceste coordonate ale analizei impuse de cererea reclamanţilor, corespunzător principiului disponibilităţii, dar şi de dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 - care permit instanţelor să verifice valabilitatea titlului statului, dar şi să soluţioneze cererile de retrocedare doar în măsura în care se referă la bunuri care nu fac obiect al unor legi speciale de reparaţie.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Curtea a constatat caracterul nefondat al apelurilor formulate de apelanţii reclamanţi şi de apelanta pârâtă sub aspectul soluţiilor de admitere - prin sentinţa apelată - a capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, şi respectiv de respingere a capătului de cerere având ca obiect acţiunea în revendicare.
S-au constatat fondate criticile formulate de apelanţii reclamanţi I.M. şi Z.D.Ş.O. cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată ce au fost stabilite în sarcina reclamanţilor prin sentinţa apelată.
Pe cale de consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 296 C. proc. civ., au fost admise apelurile formulate de aceşti din urmă apelanţi, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că reclamanţii vor plăti pârâtei SC S.P.D. SRL cheltuieli de judecată pentru judecata în fond, în cuantum de 50.000 lei.
Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În ce priveşte solicitarea apelantei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată aferente judecării cauzei în apel, Curtea a avut în vedere următoarele aspecte:
Faţă de soluţia pronunţată asupra căilor de atac exercitate împotriva hotărârii primei instanţe, numai apelanta reclamantă F.D. are calitatea de parte căzută în pretenţii, în sensul prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Se cuvine a fi subliniat faptul că asistenţa juridică de care apelanta pârâtă a beneficiat în etapa procesuală a apelului a servit atât formulării şi susţinerii propriului apel (care a fost respins, ca nefondat), cât şi formulării şi susţinerii apărărilor corespunzătoare criticilor aduse sentinţei apelate prin apelurile exercitate de cei trei reclamanţi.
Totodată, s-a dat eficienţă aceloraşi considerente ce au fost expuse în analiza apelurilor formulate de apelanţii I.M. şi Z.D., cu privire la caracterul rezonabil şi necesar al sumelor efectiv avansate de apelanta pârâtă apărătorilor care i-au susţinut interesele în faţa instanţei de apel, sub acest aspect urmând a se observa că onorariul de 144.069,25 lei (echivalent a peste 32.000 euro) nu poate fi privit ca unul apt a se circumscrie rigorilor menţionate în condiţiile în care este vorba de o cale de atac în care nu au fost identificate şi dezbătute probleme de drept caracterizate de noutate, ori de un nivel de complexitate deosebit, iar judecata apelului s-a realizat pe parcursul a 6 termene de judecată.
Faţă de aceste criterii, Curtea a constatat că numai apelantei reclamante F.D. îi revine, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., obligaţia de a suporta cheltuieli de judecată ce au fost ocazionate apelantei pârâte de judecata apelului celei pendinte, iar la stabilirea cuantumului acestor cheltuieli (ce constau în onorariul pentru asistenţă juridică) s-a avut în vedere faptul că ele au corespuns atât formulării de apărări faţă de apelul exercitat de reclamanta F.D., dar şi susţinerii propriului apel, precum şi combaterii apelurilor formulate de ceilalţi doi apelanţi care nu se află în poziţia procesuală de părţi căzute în pretenţii.
În aceste condiţii, Curtea a dispus ca apelanta reclamantă să plătească apelantei pârâte suma de 20.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta F.D. Bucureşti, reclamantul I.M. şi pârâta SC S.P.D. SRL
1. Recurenta F.D. Bucureşti - prin avocaţi S.C.P., D.T. şi Asociaţii - critică decizia recurată pentru motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând, în esenţă, următoarele:
Deşi a reţinut în mod corect că titlul recurenţilor reclamanţi emană de la adevăratul proprietar, spre deosebire de cel al intimatei - pârâte, care emană de la stat şi care nu este valabil, instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a legii, prin respingerea acţiunii în revendicare pendinte.
În acest sens, în mod greşit, Curtea de apel a reţinut buna credinţă a pârâtei intimate în dobândirea terenului în litigiu, aceasta neputând beneficia de efectele protecţiei juridice oferite de Legea nr. 10/2001 coroborat cu Decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii. În baza Deciziei nr. 33/2008, conflictul juridic din speţa de faţă trebuia rezolvat prin compararea titlurilor de proprietate supuse judecăţii, situaţie în care s-ar fi constatat că titlul intimatei pârâte S.P.D. nu este valabil şi, oricum, nu este eficace sub aspectul transferului dreptului de proprietate asupra terenului, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.
O altă susţinere a recurentei reclamante vizează faptul că, atât timp cât instanţele anterioare au reţinut că imobilul în cauză a fost preluat de stat fără titlu valabil se consideră că în patrimoniul acesteia s-a născut un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Mai mult, Legea nr. 10/2001 în art. 1 consacră principiul restituirii în natură, atunci când preluarea a fost făcută de către stat fără titlu valabil.
Având în vedere şi practica recentă a C.E.D.O., consecinţa logică a admiterii primului capăt de cerere, cel al constatării nevalabilităţii preluării de către stat, era constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu, drept care trebuie protejat în condiţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
O altă critică de recurs vizează greşita obligare a recurentei reclamante F.D. Bucureşti la plata tuturor cheltuielilor de judecată pricinuite cu soluţionarea apelului.
În condiţiile în care, atât apelul reclamantei F.D. Bucureşti, cât şi apelul pârâtei SC S.P.D. SRL au fost respinse, instanţa de apel trebuia să procedeze la o compensare a cheltuielilor de judecată, sau să respingă cererea de cheltuieli formulată de apelanta pârâtă.
Totodată, suma de 70.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată la fond şi apel, stabilite în sarcina reclamantei F.D. Bucureşti, apare ca fiind nejustificat de mare în raport de complexitatea cauzei pendinte, iar pe de altă parte, având în vedere că toţi reclamanţii au formulat apeluri principale, care au fost respinse, soluţia instanţei de apel prin care doar F.D. Bucureşti a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată apare ca fiind vădit nelegală.
Recurenta F.D. Bucureşti - prin avocaţi S.C.A., C. şi C. - critică decizia recurată doar în ceea ce priveşte soluţia privind cheltuielile de judecată admise de către instanţa de apel în favoarea apelantei pârâte, apreciind că s-a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 24 din Constituţia României şi art. 3 alin. (1) lit. b), art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 republicată, precum şi raportat la jusisprudenţa constantă a C.E.D.O., care a statuat că onorariile avocaţiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare şi au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
2. Recursul declarat de recurentul reclamant I.M. se întemeiază pe motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care se susţine că decizia instanţei de apel s-a dat cu aplicarea greşită a legii, respectiv cu încălcarea/aplicarea greşită a art. 20 alin. (2) din Constituţia României, art. 17 din D.U.D.O., art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., precum şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Instanţa de apel a aplicat greşit legea, constatând pe de o parte, că titlul statului este nevalabil, iar pe de altă parte, respingând capătul de cerere privind revendicarea bunului imobil pe considerentul existenţei bunei credinţe a intimatei pârâte la data dobândirii imobilului. Buna credinţă, astfel cum a precizat instanţa de apel, nu este aplicabilă în speţa de faţă, deoarece, intimata pârâtă şi-a asumat un risc la data dobândirii imobilului în litigiu, la nivelul anului 2007 existând o multitudine de litigii având ca şi obiect revendicarea unor imobile.
Este greşită, de asemenea, reţinerea instanţei de apel în sensul că titlul intimatei s-a consolidat prin neatacarea acestuia cu o acţiune în nulitate, deoarece, atâta timp cât titlul statului este nevalabil şi titlurile subsecvente sunt nevalabile, în acest sens instanţa de apel aplicând greşit legea în cauză.
Totodată, în condiţiile în care s-a stabilit că situaţia chiriaşului nu este identică cu cea a societăţii pârâte, din interpretarea Deciziei nr. 33/2008 trebuia ca instanţa de apel să admită compararea titlurilor care ar fi condus la admiterea acţiunii în revendicare, astfel cum a fost formulată.
O altă critică vizează faptul că, instanţa de apel nu a analizat titlurile părţilor, ci pur şi simplu a concluzionat că reclamanţii nu deţin un bun actual, neputând obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, raportându-se la principiile statuate prin practica recentă C.E.D.O. (deşi nici practica anterioară nu a fost desfiinţată - cauza Străin vs. România s.a) şi la Decizia de îndrumare nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, care trimite spre o soluţionare echitabilă a litigiului, astfel încât, niciuna dintre părţile litigiului să nu suporte un dezechilibru net.
Admiterea prezentei acţiuni în revendicare nu aduce atingere altui drept de proprietate ocrotit de lege. Titlul statului dobândit în baza Legii nr. 187/1945 este prezumat - ope legis - dobândit abuziv, deci nu se bucură de ocrotirea legii.
Deţinerea de către stat a imobilului, în temeiul unui titlu declarat abuziv, reprezintă o lipsire a proprietarului de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional al C.E.D.O., astfel cum a arătat în mod constant jurisprudenţa C.E.D.O. în alte cauze contra României.
Faţă de dispoziţiile art. 480-481 C. civ., faţă de art. 6 din Legea nr. 213/1998, faţă de dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, raportat la art. 17 din D.U.D.O., ar fi trebuit să se constate că reclamanţii nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului şi acesta este preferabil titlului pârâtei care provine de la un neproprietar.
Referitor la cheltuielile de judecată stabilite de instanţa de apel se solicită diminuarea cuantumului acestora, apreciindu-se că sunt excesive, chiar dacă au fost diminuate de către această instanţă.
În baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ. instanţa are posibilitatea să reducă cuantumul onorariului avocaţial având în vedere complexitatea cauzei sau munca îndeplinită de avocat. În aprecierea cuantumului onorariului instanţa trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
3. Recursul declarat de pârâta SC S.P.D. SRL vizează, în esenţă, soluţia de admitere dată asupra capătului de cerere referitor la constatarea nevalabilităţii titlului Statului român şi cererii privind cheltuielile de judecată solicitate în cauză şi cuprinde următoarele critici, amplu argumentate şi prezentate în mod structurat, după cum urmează:
Hotărârea recurată este parţial nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 1188, raportat la art. 139 C. proc. civ., cu referire la art. 480 C. civ., ca urmare a faptului că au fost interpretate greşit normele legale ce reglementează regimul juridic al copiilor eliberate de o autoritate publică şi efectul lor probator, în lipsa originalului actului, instrumentum iuris, cu consecinţa reţinerii unei situaţii de drept incorecte cu privire la titlul de proprietate/modul de dobândire invocat (moştenirea), în mod neconform regulilor aplicabile în domeniu (judecătorul revendicării este şi judecătorul modului de dobândire a proprietăţii conflictate), motiv de modificare reglementat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 3, art. 4 şi art. 8 din Legea nr. 187/1945, motiv de modificare reglementat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., motiv de modificare reglementat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analiza extensivă a instanţelor de fond asupra capătului de cerere referitor la constatarea nevalabilităţii titlului de proprietate al Statului român a avut în vedere trei direcţii principale de analiză şi anume:
(a) Dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului expropriat în anul 1946 şi transmiterea acestuia de la G.S.M. la prof. C.S. şi ulterior la moştenitorii acestuia.
(b) Nerespectarea dispoziţiilor art. 3, art. 4 şi art. 8 din Legea nr. 187/1945 pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 193 ha.
(c) Neconstituţionalitatea dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 187/1945 privind exproprierea fără o justă despăgubire.
Soluţia instanţei de apel referitoare la dovedirea dreptului de proprietate în persoana autorilor intimaţilor-reclamanţi precum şi la greşita aplicare şi neconstituţionalitatea prevederilor Legii nr. 187/1945 este neîntemeiată, fiind pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la puterea doveditoare a copiilor legalizate (art. 1170 şi art. 1188 C. civ. din 1864), Legea privind autentificarea actelor din 1 septembrie 1886 şi a Legii nr. 187/1945 interpretată prin raportare la prevederile Constituţiei din anul 1866 şi Constituţiei din anul 1938.
O altă critică amplu argumentată în recursul pârâtei vizează nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva greşitei aprecieri a instanţei superioare de fond asupra faptului că intimaţii-reclamanţi ar fi dovedit că la momentul preluării imobilelor în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 187/1945 autorul acestora deţinea în proprietate terenurile. Se arată în acest sens că, greşit a reţinut instanţa de apel faptul că a fost criticată lipsa dovedirii calităţii de proprietar exclusiv prin raportare la Procesele verbale de carte funciară din anul 1941. În materia dovedirii dreptului de proprietate nu se poate opera cu prezumţii, dispoziţiile art. 480 C. civ. impunând că operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate să fie efectivă fiind inadmisibil a se compara un titlu de proprietate (aşa cum deţine S.P.D.) cu o situaţie juridică întemeiată pe prezumţii (aşa cum este cazul intimaţilor-reclamanţi).
În mod nelegal instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., a ignorat faptul că în contextul probator prezentat de intimaţii-reclamanţi lipseşte titlul de proprietate în care să fie individualizat/determinat bunul revendicat aşa cum exista la data investirii instanţei.
Recurenta pârâtă critică, în continuare, că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal, că nu au fost respectate dispoziţiile art. 3, art. 4 şi art. 8 din Legea nr. 187/1945 privind reforma agrară, pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 193 ha.
În mod nelegal şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 lit. g) din Legea nr. 187/1945 instanţa de apel a reţinut că terenul expropriat nu s-ar fi încadrat în categoria de „bun de mână moartă” prin raportare la situaţia juridică existentă ca urmare a demarării litigiului ce forma la momentul respectiv obiectul Dosarului nr. 2749/1945 ce purta asupra cotelor ce reveneau moştenitorilor prof. C.C.S.
Aprecierea Comitetului pentru reforma agrară a fost corectă, membrii acestuia fiind în faţa unei situaţii în care nicio persoană nu putea face dovada clară şi nedisputată a existenţei dreptului de proprietate.
Instanţa de apel a interpretat în mod greşit obiectul litigiului ce forma obiectul dosarului mai sus menţionat, reţinând că simplul fapt că pe rolul instanţelor se afla Dosarul nr. 2749/1945 ar reprezenta dovada existenţei unui titular al dreptului de proprietate, cât timp acest litigiu viza întinderea cotelor succesorale şi nu o dispută cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului. Exproprierea bunurilor de mână moartă nu a fost reglementată pentru prima dată prin Legea nr. 187/1945, legiuitorul român declarând prin Regulamentul din data de 22 noiembrie 1922 ca fiind expropriate proprietăţile rurale mai mari de 25 ha ale absenteiştilor (art. 10).
Se impun a fi reţinute şi prevederile art. 4 din Legea nr. 187/1945 care statorniceau faptul că „Construcţiile, conacele, armanele, drumurile, livezile şi orice lucrări de îmbunătăţiri funciare, cu toate instalaţiile lor, vor fi cuprinse în cota de 50 ha, prevăzut la art. 3 pct. h, proprietarul având dreptul de a alege cota rezervată pentru dânsul de unde voieşte, dar într-un singur loc".
Este evident că limitarea la 50 ha menţionată în art. 4 este de strictă interpretare fiind aplicabilă exclusiv în cazul exproprierilor realizate în temeiul dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Lege, ceea ce în speţa de faţă nu era cazul.
Nici excepţia prevăzută la art. 8 din lege, referitoare la terenurile aparţinând aşezămintelor de cultură nu este incidentă, întrucât la momentul efectuării exproprierii F.D. nu efectuase dovada existenţei dreptului său de proprietate, fiind pe rol Dosarul nr. 2749/1945, astfel încât la acel moment nu exista nici un impediment legal pentru trecerea dreptului de proprietate în patrimoniul Statului român.
Se critică, în continuare, faptul că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile din Legea nr. 187/1945 sunt neconstituţionale.
O altă critică vizează încălcarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel dispunând o diminuare suplimentară a onorariului de avocat faţă de cenzurarea aceluiaşi onorariu efectuată de către Tribunalul Bucureşti. Cheltuielile de judecată au fost dovedite în faţa primei instanţe precum şi a instanţei de apel.
Jurisprudenţa C.E.D.O., cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
În vederea susţinerii poziţiei S.P.D. au fost întreprinse cercetări doctrinare şi legislative de amploare, atât din punct de vedere al legislaţiei constituţionale, cât şi al implicaţiilor Legii nr. 187/1945 asupra modului de dobândire al dreptului de proprietate de către statul român.
Se poate observa că, atât condiţiile impuse de legislaţia naţională, cât şi cele impuse de jurisprudenţa C.E.D.O. sunt întrunite în litigiul de faţă, condiţii ce nu au fost avute în vedere de instanţa de apel atunci când a făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. prin reducerea onorariului datorat pentru soluţionarea cauzei în primă instanţă la suma de 50.000 de lei, iar pentru soluţionarea apelului la suma de 20.000 de lei.
În recurs, toate părţile au depus la dosar întâmpinări şi note scrise prin care au formulat ample susţineri, argumente şi apărări la motivele de recurs.
Recurenta reclamantă F.D. Bucureşti şi intimatul reclamant Z.D.Ş.O. au invocat, prin întâmpinări, excepţia lipsei de interes a recurentei pârâte SC S.P.D. SRL în promovarea recursului împotriva deciziei curţii de apel.
Luând în examinare excepţia lipsei de interes a recurentei pârâte SC S.P.D. SRL în declararea recursului, invocată de recurenta reclamantă F.D. Bucureşti şi de intimatul reclamant Z.D.Ş.O., prin întâmpinările formulate în calea de atac a recursului, în aplicarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 316 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În susţinerea excepţiei menţionate s-a argumentat că cererea de chemare în judecată pendinte are două petite principale, respectiv, constatarea nevalabilităţii titlului statului şi revendicarea asupra imobilului, precum şi un petit accesoriu, privitor la cheltuielile de judecată. Cum, în etapele procesuale anterioare, petitul unu a fost admis şi petitul doi respins, recurenta pârâtă nu are interes în promovarea recursului împotriva deciziei curţii de apel. Doar municipiul Bucureşti ar fi avut interes, dar acesta nu a formulat recurs în cauză.
Excepţia lipsei de interes a fost invocată de reclamanţi, cu aceeaşi motivare, şi în ceea ce priveşte declararea apelului de către pârâta SC S.P.D. SRL împotriva sentinţei tribunalului.
Recurenta reclamantă F.D. Bucureşti nu a criticat, însă, prin recursul său, soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes a pârâtei în declararea căii de atac a apelului, sub aceste aspecte. Prin urmare, atât dispozitivul cât şi considerentele care îl explicitează au intrat în puterea lucrului judecat în ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei de interes a pârâtei SC S.P.D. SRL în declararea apelului în cauză.
Mai mult, intimatul reclamant Z.D.Ş.O. a invocat această excepţie prin motivele de apel şi, aşa cum se cunoaşte, apelul a fost respins. Împotriva acestei soluţii intimatul reclamant avea calea de atac a recursului, însă acesta nu a declarat recurs în cauză, soluţia curţii de apel intrând în puterea lucrului judecat în ceea ce îl priveşte.
Excepţia lipsei de interes a recurentei pârâte SC S.P.D. SRL în declararea recursului, invocată de recurenta reclamantă F.D. Bucureşti şi de intimatul reclamant Z.D.Ş.O., este construită pe aceleaşi argumente folosite şi în apel, reiterându-se, practic, aceeaşi problemă de drept sub forma unei noi excepţii, de această dată a recursului.
Excepţia nu poate fi primită, pe de o parte, pentru aceleaşi considerente care explicitează soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes a apelantei pârâte în declararea căii de atac a apelului, aceste considerente intrând în puterea lucrului judecat, aşa cum s-a specificat în precedent. Pe de altă parte, apelantei pârâte SC S.P.D. SRL i s-a respins apelul, ca nefondat, în această cauză.
Prin urmare, această parte a pierdut procesul în calea de atac a apelului şi, deci, justifică un interes actual şi real de a ataca cu recurs decizia curţii de apel, pentru verificarea legalităţii dezlegărilor instanţei de apel cu privire la validitatea titlului statului.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes a recurentei pârâte SC S.P.D. SRL în declararea recursului, invocată de recurenta reclamantă F.D. Bucureşti şi intimatul reclamant Z.D.Ş.O.
Examinând recursurile formulate de recurenţii reclamanţi F.D. Bucureşti şi I.M., prin prisma criticilor de nelegalitate pe care acestea le conţin, Înalta Curte a constatat următoarele:
Instanţa superioară de control judiciar constată că aspectele sesizate prin recursurile reclamanţilor vizează, în esenţă, aceleaşi chestiuni de nelegalitate a hotărârii atacate, ce se circumscriu sferei de aplicabilitate a motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza - când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Criticile formulate de recurenţii reclamanţi vizează, în concret, modalitatea în care, soluţionând pe fond acţiunea în revendicare, instanţele de judecată au dat eficienţă juridică titlului exhibat de pârâta SC S.P.D. SRL prin raportare la Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată, faţă de dreptul comun în materie, reprezentat de art. 480-481 C. civ., faţă de art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi faţă de reglementările internaţionale care au prioritate în raport cu dreptul intern, având în vedere jurisprudenţa cunoscută a C.E.D.O.
Într-o primă critică de recurs recurenţii reclamanţi susţin că, deşi Curtea de apel a reţinut corect pe situaţia de fapt, că titlul reclamanţilor provine de la adevăratul proprietar al imobilului, în mod greşit a reţinut buna credinţă a societăţii pârâte în dobândirea terenului în litigiu, aceasta neputând beneficia de efectele protecţiei juridice oferite de Legea nr. 10/2001, coroborat cu Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii.
Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi în acest sens, că instanţa de apel nu a reţinut buna credinţă a societăţii pârâte în dobândirea terenului în litigiu (pentru că nu a existat capăt de cerere în acest sens), ci că, în favoarea societăţii pârâte operează prezumţia de bună credinţă, în condiţiile în care, în cauză, nu s-a administrat vreo probă de natură a răsturna această prezumţie, având în vedere dispoziţiile art. 1899 alin. (2) C. civ., conform căruia „buna credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua credinţă”.
Reţine, în mod concret Curtea de apel, că situaţia de subdobânditor de bună credinţă pe care o are societatea pârâtă cu privire la imobilul în litigiu conduce la constatarea că titlul acesteia se bucură de preferabilitate faţă de titlul exhibat de reclamanţi, concluzie care se impune potrivit dezlegărilor date prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție - prin care s-a reţinut că „În aplicarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi prin interpretarea unor hotărâri ale C.E.D.O., pronunţate în cauze contra României, unele instanţe au admis acţiunile în revendicare, prin compararea celor două titluri considerate valide şi, având în vedere că titlul persoanei îndreptăţite era, desigur, anterior, i-au dat preferinţă.
Această soluţie a fost dată în situaţii în care titlul subdobânditorului (fostul chiriaş, terţ cumpărător, societate privatizată ş.a.) fie fusese confirmat irevocabil prin respingerea acţiunii în constatarea nulităţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, reţinându-se buna-credinţă a cumpărătorului, fie nu fusese atacat pe această cale, fiindu-i, deci, recunoscută implicit validitatea chiar de persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii”.
Rezultă, din aceste considerente ale Deciziei nr. 33/2008, în interesul legii, că în ipoteza în care titlul subdobânditorului nu a fost atacat printr-o acţiune în nulitate, a fost implicit recunoscută valabilitatea lui chiar de către persoanele care se consideră îndreptăţite la măsuri reparatorii.
Raportat la aceste statuări, în mod corect nu s-au reţinut susţinerile reclamanţilor în sensul că valabilitatea, ori eficacitatea titlului pârâtei ar fi afectate de viciile care afectau titlul statului (printre care şi reaua credinţă), şi aceasta pentru că titlul pârâtei (ca şi al persoanelor juridice de drept privat ce au deţinut imobilul înaintea acesteia) s-a consolidat - din perspectiva neregularităţilor ce ar fi derivat din nevalabilitatea titlului statului - prin neatacarea, în condiţiile legii, cu acţiune în constatarea nulităţii.
Se critică în continuare faptul că, deşi instanţele anterioare au reţinut corect că imobilul în cauză a fost preluat de stat fără titlu valabil, în mod greşit nu au constatat că în patrimoniul reclamanţilor recurenţi se naşte un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi, prin urmare, că ei nu se pot bucura de protecţia oferită de norma internaţională. Mai mult, Legea nr. 10/2001, în art. 1, consacră principiul restituirii în natură, atunci când preluarea a fost făcută de către stat fără titlu valabil.
Raportat la aceste susţineri, Înalta Curte reţine că, î n speţă, acţiunea în revendicare pornită la data de 17 noiembrie 2008 şi întemeiată pe dreptul comun în materie, admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiţie, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană, în mod corect a fost analizată şi prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, republicată şi modificată, lege specială derogatorie de la dreptul comun sub anumite aspecte (şi în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict), reprezentat de art. 480-481 C. civ., instanţa fiind ţinută de obiectul acţiunii şi cauza acesteia - situaţia de fapt calificată juridic -, iar nu de textele de lege indicate de către partea reclamantă.
Este fără dubiu, în cauză, că recurenţii reclamanţi au înţeles să urmeze procedura legii speciale de reparaţie în privinţa imobilului în litigiu, Legea nr. 10/2001, procedură care nu a fost finalizată până în prezent. Această lege cuprinde dispoziţii de drept material care reglementează raporturile dintre fostul şi actualul proprietar, în situaţia în care pentru imobilul în litigiu s-a formulat notificare.
Din această perspectivă, instanţele de judecată nu pot face abstracţie de dispoziţiile legale speciale, care trebuie corelate cu dispoziţiile de drept comun din vechiul C. civ.
Mai mult, aplicabilitatea dispoziţiilor legii speciale se impune şi în raport cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
În analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părţilor, se au în vedere criteriile de preferinţă instituite de legea specială de reparaţie (Legea nr. 10/2001). Sub acest aspect se reţine că dispoziţiile art. 480 C. civ. - temeiul de drept general al acţiunii în revendicare imobiliară - nu stabilesc expres criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părţile litigante, acestea fiind dezvoltate de doctrină şi jurisprudenţă.
Având în vedere situaţia juridică particulară a imobilului revendicat pe calea dreptului comun în cauza de faţă, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de Statul român în perioada martie 1945 decembrie 1989, Înalta Curte apreciază că, în mod corect s-a statuat că, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi de practica judiciară pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art. 480 C. civ.
Acesta, în contextul în care, Jurisprudenţa C.E.D.O. şi Libertăţilor Fundamentale, la care se raportează, în mod constant, recurenţii reclamanţi în demersul lor procesual, este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei speţe în parte, iar în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a afirmat în mod ritos, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea acestora de proprietari, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
Cum, în mod evident, în speţă, recurenţii reclamanţi nu au dovedit că au o hotărâre anterioară care să le confirme dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, aceştia nu au un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi, prin urmare, ei nu se pot bucura de protecţia oferită de norma europeană.
Susţinerile recurenţilor reclamanţi privind preferabilitatea titlului lor ca urmare a constatării nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului şi aplicării principiului restituirii în natură, în temeiul art. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată, nu pot fi primite, întrucât pe această cale se urmăreşte valorificarea drepturilor acestora eludând dispoziţiile imperative ale Legii nr. 10/2001 cu privire la procedura de restituire, modalitatea de restituire în natură sau prin echivalent şi condiţiile restituirii în natură.
Această soluţie se impune în cazul tuturor imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres condiţiile în care are loc restituirea în natură şi, în subsidiar, prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989, condiţii care sunt diferite de cele ale acţiunii clasice în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Obiectul de reglementare a Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială de reparaţie faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, iar în raportul dintre o normă specială şi una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate conform principiului de drept specialia generalibus derogant.
Totodată, prin Decizia nr. 33/9 iunie 2008, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, în materia acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite a decis că, „concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
Convenţia Europeană nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.
Aprecierea recurenţilor reclamanţi că dreptul lor de proprietate există şi solicitarea ca titlul acestora să fie comparat cu cel al pârâtei nu sunt suficiente pentru a reţine existenta unui „bun actual” în sensul Convenţiei. Noţiunea autonomă de „bun”, care circumscrie domeniul de aplicare al articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., presupune ca reclamanţii să aibă cel puţin o „speranţă legitimă” cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, în cauza de faţă, având în vedere inexistenţa unei hotărâri anterioare de recunoaştere a dreptului de proprietate al fostului proprietar, reclamanţii nu au nici măcar o asemenea speranţă.
De altfel, în jurisprudenţa sa constantă, în cauzele împotriva României, în situaţii similare, Curtea Europeană a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauza Poenaru contra României - cererea nr. 51864 decizia Curţii de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2001).
În circumstanţele date ale speţei pendinte, nu este posibilă restituirea în natură a imobilului pentru că titlul de proprietate al pârâtei, nu poate fi anulat, iar bunul imobil se află în posesia acesteia.
Sub acest aspect, doctrina juridică de specialitate a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul celui care revendică, pe de o parte, iar pe de altă parte, legea specială aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii permite păstrarea bunului în patrimoniul actualului proprietar.
Pe cale de consecinţă, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă toate criticile formulate de recurenţii reclamanţi împotriva dezlegărilor instanţei de apel cu privire la netemeinicia acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, referitor la imobilul în litigiu.
O altă critică, comună recursurilor declarate de reclamanţi, este cea referitoare la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina acestora şi în favoarea pârâtei SC S.P.D. SRL
Recurentul reclamant I.M. solicită diminuarea cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de apel, apreciind că acestea sunt excesive, chiar dacă au mai fost diminuate de către această instanţă, invocând corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Critica nu este fondată, având în vedere următoarele:
Curtea de apel a constatat fondate criticile formulate de apelantul reclamant I.M. cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată ce au fost stabilite în sarcina reclamanţilor prin sentinţa apelată (de 100.000 lei). Pe cale de consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 296 C. proc. civ., a admis apelul formulat de acest apelant reclamant, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul obligării reclamanţilor să plătească pârâtei SC S.P.D. SRL cheltuieli de judecată pentru judecata în fond, în cuantum redus de 50.000 lei.
Sub acest aspect, Înalta Curte statuează că în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de judecată este competentă să reducă onorariul de avocat atunci când constată că valoarea lui este disproporţionată în raport de amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse. În speţă, cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate în primă instanţă de către societatea pârâtă a fost de 248.967,76 lei, fiind redus de către tribunal la suma de 100.000 lei, iar de către curtea de apel la suma de 50.000 lei, sumă ce se apreciază ca fiind rezonabilă şi, în acelaşi timp, proporţională cu munca depusă de avocat în prima etapă procesuală, precum şi în raport de complexitatea cauzei dedusă judecăţii.
În recursul recurentei reclamante F.D. Bucureşti se critică soluţia Curţii de apel privind obligarea acesteia la plata sumei de 20.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, către apelanta pârâtă SC S.P.D. SRL
Critica este fondată, pentru următoarele considerente:
Curtea de apel a reţinut că faţă de soluţia pronunţată asupra căilor de atac exercitate împotriva hotărârii primei instanţe, numai apelanta reclamantă F.D. are calitatea de parte căzută în pretenţii, în sensul prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi, în acest sens, a subliniat faptul că asistenţa juridică de care apelanta pârâtă a beneficiat în etapa procesuală a apelului a servit atât formulării şi susţinerii propriului apel (care a fost respins, ca nefondat), cât şi formulării şi susţinerii apărărilor corespunzătoare criticilor aduse sentinţei apelate prin apelurile exercitate de cei trei reclamanţi.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. , „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.
Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. , menţionează, in terminis, o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui ce „cade în pretenţii”, adică în sarcina celui ce pierde procesul şi care prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia purtării procesului.
În speţă, s-au respins apelurile declarate atât de reclamanta F.D. Bucureşti, cât şi de pârâta SC S.P.D. SRL, ca nefondate. Prin urmare, ambele părţi au pierdut procesul în calea de atac a apelului, fiind părţi căzute în pretenţii, neîndreptăţite să primească cheltuieli de judecată una de la cealaltă. Cel mult, cheltuielile de judecată ar fi putut fi compensate în această situaţie.
Niciun criteriu dintre cele subliniate de instanţa de apel nu poate să justifice admiterea cererii privind cheltuielile de judecată formulată de apelanta pârâtă, şi stabilirea acestora doar în sarcina apelantei reclamante F.D. , acordarea cheltuielilor bazându-se aşa cum s-a arătat, pe culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, în culpă procesuală, în cauză, fiind ambele părţi deopotrivă.
Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a textului de lege la situaţia dedusă judecăţii, obligând apelanta reclamantă la plata cheltuielilor de judecată solicitate de apelanta pârâtă în calea de atac a apelului.
Prin urmare, având în vedere toate considerentele de mai sus, apreciind ca fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ. , va admite recursul declarat de reclamanta F.D. Bucureşti împotriva deciziei atacate. Va modifica, în parte, decizia în sensul înlăturării dispoziţiei privind obligarea apelantei F.D. Bucureşti la plata sumei de 20.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Aşa cum s-a arătat în considerentele ce preced, se va respinge recursul declarat de reclamantul I.M., ca nefondat.
Examinând recursul declarat de pârâta SC S.P.D. SRL, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:
Subsumând toate argumentele invocate de recurenta pârâtă în susţinerea primei critici de recurs, Înalta Curte constată că se invocă nelegalitatea hotărârii atacate pentru motivul că aceasta a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1188 C. civ., raportat la art. 139 C. proc. civ., cu referire la art. 480 C. civ., nefiind analizat corect regimul juridic al copiilor documentelor eliberate de o autoritate publică şi efectul probator al acestora, în lipsa originalului actului privit ca instrumentum iuris.
În conformitate cu art. 139 C. proc. civ., părţii care a depus în copie certificată un act poate să i se pretindă prezentarea originalului. Această facultate acordată părţilor de a putea depune un act în copie certificată, cu toate drepturile procedurale, trebuie să fie exercitată cu bună-credinţă.
În recurs se susţine că documentele depuse în cadrul probei cu înscrisuri de către reclamanţi, la termenul din data de 04 iunie 2010, în faţa primei instanţe, nu îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru a fi încadrate în categoria înscrisurilor originale, fiind doar nişte documente în copie, eliberate de către Arhivele Naţionale, fără a se fi prezentat originalele acestora pentru comparare. Se susţine lipsa, din perspectiva prevederilor art. 1188 alin. (2) C. civ., a forţei probante a acestor acte ce au fost depuse de reclamanţi în dovedirea dreptului de proprietate al autorilor lor, pentru considerentul că nu ar mai exista originalele acestor înscrisuri.
Critica este nefondată, pe de o parte, pentru că aşa cum a constatat în mod corect şi instanţa superioară de fond, înscrisurile cărora le-a fost recunoscută eficienţa probatorie spre a constata dreptul de proprietate al autorilor reclamanţilor în cauză sunt copii legalizate eliberate de Arhivele Naţionale, copii realizate de pe înscrisurile originale care se află în F.A.N. al României, administrat de această instituţie potrivit art. 3 raportat la art. 2 din Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, republicată.
De asemenea, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 16/1996, republicată: „Documentele care fac parte din F.A.N. al României pot fi folosite pentru: cercetare ştiinţifică, rezolvarea unor lucrări administrative, informări, acţiuni educative, elaborarea de publicaţii şi eliberarea de copii, extrase şi certificate”.
Pe de altă parte, depunerea unui act în copie certificată, este o facultate acordată părţilor, cu toate drepturile procedurale ce decurg din aceasta, care trebuie să fie exercitată cu bună-credinţă, ci nu o obligaţie legală, imperativă, a cărei neexercitare să atragă sancţiuni civile asupra părţii.
În favoarea reclamanţilor, în această privinţă, operează prezumţia de bună credinţă, pentru că, în cauză, nu s-a administrat vreo probă de natură a răsturna această prezumţie, având în vedere dispoziţiile art. 1899 alin. (2) C. civ., conform căruia „buna credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua credinţă”.
Aşadar, critica prin care se susţine lipsa, din perspectiva prevederilor art. 1188 alin. (2) C. civ. şi a art. 139 C. proc. civ., a forţei probante a actelor ce au fost depuse de reclamanţi în dovedirea dreptului de proprietate al autorilor lor, pentru considerentul că nu ar mai exista originalele acestor acte, este nefondată.
Structurând toate argumentele care fundamentează critica potrivit căreia, reclamanţii nu au un titlu de proprietate care să îndeplinească condiţiile de legalitate corespunzătoare, în care terenul în litigiu să fie bine individualizat şi determinat (cu trimitere la toate probele administrate şi analizate în cauză), Înalta Curte apreciază că recurenta pârâtă se plânge de greşita interpretare a probelor administrate, ceea ce a determinat reţinerea greşită a situaţiei de fapt şi aprecierea greşită asupra titlului de proprietate prezentat de reclamanţi.
Aceste aspecte nu pot face obiect de analiză în recurs, motivele pentru care se poate cere casarea sau modificarea hotărârii, fiind cele expres şi limitativ prevăzute de lege.
Examinarea considerentelor deciziei instanţei de apel din această perspectivă implică, practic, reanalizarea situaţiei de fapt în temeiul probatoriului deja administrat, control de netemeinicie a hotărârii ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ., şi nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.
În analiza criticii potrivit căreia, imobilul al cărui proprietar este SC S.P.D. SRL a fost preluat de către Statul român în baza unui act normativ în vigoare în anul 1946, respectiv în temeiul Legii de reformă agrară nr. 187/1945, în mod greşit instanţele anterioare statuând asupra nevelabilităţii titlului statului, Înalta Curte apreciază ca fiind relevantă concluzia cu care Curtea de apel şi-a finalizat analiza făcută asupra acestei critici din apel şi anume, aceea că s-a răspuns întocmai cerinţelor acţiunii reclamanţilor corespunzător principiului disponibilităţii, însă, s-a ţinut cont şi de dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 - care permit instanţelor să verifice valabilitatea titlului statului, dar şi să soluţioneze cererile de retrocedare doar în măsura în care se referă la bunuri care nu fac obiect al unor legi speciale de reparaţie.
În speţă, cererea reclamanţilor privind examinarea valabilităţii titlului de preluare al statului a fost examinată în contextul situaţiei de fapt şi juridice a imobilului în litigiu, astfel cum a fost stabilită în temeiul probatoriului administrat în cauză.
Astfel, Curtea de apel a reţinut, ca şi prima instanţă, că nu s-a realizat o analiză comparativă a titlurilor exhibate de părţi, corespunzător criteriilor generale consacrate de doctrină şi jurisprudenţă ca fiind specifice unei revendicări de drept comun, pentru că s-a constatat că situaţia particulară a imobilului revendicat în speţă - aceea de imobil care intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 - impune ca stabilirea preferabilităţii unuia sau altuia dintre aceste titluri să se realizeze după criterii diferite, potrivit dezlegărilor ce rezidă din Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii.
Este judicios acest raţionament al instanţelor de fond, ţinând seama de prevederile art. 3307 alin. ultim din C. proc. civ., care consacră caracterul obligatoriu pentru toate instanţele judecătoreşti al hotărârilor prin care se realizează interpretarea legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pornind de la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, republicată şi modificată, în speţă, se constată că art. 2 stabileşte ca fiind preluate cu titlu abuziv toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 1945-1989, indiferent de titlul juridic cu care s-a făcut preluarea, motiv pentru care caracterul abuziv al preluării este prezumat abuziv de drept.
În afara noţiunii de „imobil preluat cu titlu abuziv”, Legea nr. 10/2001, ca şi legile reparatorii anterioare, şi Legea nr. 213/1998, folosesc şi noţiunile de imobil preluat fără titlu sau fără titlu valabil.
O definire a celor două categorii de preluări este făcută în H.G. nr. 11/1997, care conţine normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1996. Astfel, constituie preluare fără titlu a unui imobil acea preluare de fapt, care s-a făcut fără ca statul să invoce un act administrativ sau normativ de preluare, iar preluarea fără titlu valabil se referă la acele imobile care au fost menţionate într-un act normativ sau administrativ de preluare, dar cărora nu li s-au aplicat corect dispoziţiile legale în vigoare la data respectivă. Toate celelalte categorii de imobile, adică acelea care s-au preluat în temeiul unui titlu şi aplicându-se corect legislaţia naţională, sunt imobile preluate abuziv, dar cu titlu legal.
Examinarea valabilităţii titlului statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil puteau fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi reparatorii speciale. Or, Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparaţie.
Se reţine că art. 2 lit. h) şi lit. i) din Legea nr. 10/2001 permitea şi evaluarea titlului statului, valabilitatea preluării fiind, la data apariţiei legii, utilă pentru soluţionarea notificărilor, în anumite situaţii.
În speţă, aşa cum în mod cert s-a statuat, reclamanţii au formulat notificare în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel că apare ca fiind lipsită de relevanţă juridică, evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate prin art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Textul de lege menţionat şi faptul că acţiunea reclamanţilor a fost introdusă mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 duc la concluzia că legea menţionată este pe deplin aplicabilă în această speţă.
Susţinerile contrare nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - a cărui aplicare nu trebuie reiterată în fiecare lege specială. Oricum dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 reprezintă tocmai o aplicare a principiului menţionat.
Aşadar, Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele preluate cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
În privinţa imobilelor care cad sub incidenţa legii speciale, după data de 14 februarie 2001, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de lege, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai are şanse de succes, aceasta fiind paralizată de legea specială de reparaţie.
În aceste condiţii, în etapele procesuale anterioare, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt, corelat cu respectarea principiului de drept, „specialia generalibus derogant” şi a regulii „electa una via”, toate celelalte argumente aduse în susţinerea acestei critici fiind considerate ca excedând considerentului principal pentru care instanţele de fond au înlăturat toate susţinerile părţii, cu consecinţa menţiinerii soluţiei privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.
O altă critică din recursul pârâtei vizează încălcarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel dispunând o diminuare suplimentară a onorariului de avocat faţă de cenzurarea aceluiaşi onorariu efectuată de către Tribunalul Bucureşti, în condiţiile în care, cheltuielile de judecată au fost dovedite în faţa primei instanţe precum şi a instanţei de apel.
Se reţine că, în apel, s-au constatat fondate criticile formulate de apelanţii reclamanţi I.M. şi Z.D.Ş.O. cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată ce au fost stabilite în sarcina reclamanţilor prin sentinţa apelată (de 100.000 lei) şi, pe cale de consecinţă, s-a stabilit că reclamanţii vor plăti pârâtei SC S.P.D. SRL cheltuieli de judecată pentru judecata în fond, în cuantum de 50.000 lei.
Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de judecată este competentă să reducă onorariul de avocat atunci când constată că valoarea lui este disproporţionată în raport de amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse şi în raport de circumstanţele speţei. În speţă, se constată că s-a făcut o corectă proporţionalizare între aceste elemente, în ceea ce priveşte stabilirea cheltuielilor de judecată.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speţă, nu este incident motivul de nelegalitate invocat, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S.P.D. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia lipsei de interes a SC S.P.D. SRL în declararea recursului, invocată de recurenţii reclamanţi Z.D.Ş.O. şi F.D. Bucureşti.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul I.M. şi de pârâta SC S.P.D. SRL împotriva Deciziei civile nr. 121/A din 8 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursul declarat de reclamanta F.D. Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia în sensul înlăturării dispoziţiei privind obligarea apelantei F.D. la plata sumei de 20.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2926/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2930/2014. Civil → |
|---|
