ICCJ. Decizia nr. 2918/2014. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2918/2014
Dosar nr. 2388/1/2014
Şedinţa publică din 7 octombrie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1530/D din 30 aprilie 2012, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, a respins cererea formulată de reclamantul K.C., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru acordarea de daune morale în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a analizat cererea în pretenţii formulată din perspectiva motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile coroborat cu efectele produse prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în Dosarul nr. 14/2011, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere ai Curţii de Apel Galaţi şi s-a stabilit că "urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial".
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs, reclamant K.C., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei, rejudecarea cauzei şi în consecinţă, admiterea acţiunii.
Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 596/2013-R din 31 ianuarie 2013 a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul K.C.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit, cu forţă obligatorie pentru instanţe conform art. 330/7 alin. (4) C. proc. civ. că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constituit temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai reţinut în considerente, obligatoriu pentru instanţe, că efectele deciziilor de neconstituţionalitate se produc pentru viitor şi nu aduc atingere drepturilor câştigate, iar faptul că acţiunea întemeiată pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a promovat când era în vigoare, nu înseamnă că efectele acesteia se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, nefiind un act juridic convenţional şi nefiind raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite pentru a opera legea incidenţă la momentul în care raporturile au luat naştere.
Împotriva acestei decizii, contestatorul K.C. a formulat contestaţie în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curţi la data de 17 iunie 2014.
La termenul de dezbateri în fond, Înalta Curte a luat în examinare excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, conform art. 319 alin. (1) C. proc. civ. şi a rămas în pronunţare asupra acestui aspect.
În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa se va pronunţa prioritar asupra excepţiilor de fond sau de procedură care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii, va admite excepţia necompetenţei sale în soluţionarea prezentei cauze, invocată în temeiul prevederilor art. 159 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea următoarelor argumente:
Raportând evocatele texte legale la prevederile art. 159 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 1591 alin 2 din acelaşi cod, care dispun că: "necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad;" şi că: "necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului", Înalta Curte, constată că nu este competentă material în soluţionarea contestaţiei în anulare formulată, având în vedere prevederile legale anterior evocate.
Întrucât decizia atacată a fost pronunţată de Curtea de Apel Oradea şi faţă de dispoziţiile art. 319 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "contestaţia se introduce la instanţa a cărei hotărâre se atacă", Înalta Curte apreciază ca fiind competentă material în soluţionarea prezentei cereri, Curtea de Apel Oradea.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare formulată de contestatorul K.C. pe care o va trimite spre competentă soluţionare Curţii de Apel Oradea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare formulată de contestatorul K.C. împotriva Deciziei civile nr. 596/2013-R din 31 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Oradea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 2915/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2919/2014. Civil. Acţiune în anulare a... → |
|---|
