ICCJ. Decizia nr. 2930/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2930/2014

Dosar nr. 4812/2/2013

Şedinţa publică din 30 octombrie 2014

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 08 decembrie 2005, sub nr. 30811/299/2005, reclamantul P.D.E. a chemat în judecată pe pârâţii Ş.T.A., Ş.M., S.G.C. şi S.N., solicitând obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ.

La data de 20 ianuarie 2006, pârâţii au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia puterii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 3494/2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prin raportare la existenţa unei legi speciale reparatorii ce reglementează situaţia imobilelor preluate abuziv de către statul comunist, respectiv a Legii nr. 10/2001, iar pe fond, au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, având în vedere împrejurarea că nu s-a răsturnat de către reclamant prezumţia de bună - credinţă de care ei au dat dovadă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ce constituie titlurile lor de proprietate.

Prin încheierea din data de 09 martie 2006, instanţa a respins ca neîntemeiate excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia autorităţii de lucru judecat (fila 72 dosar Jud. sector 1).

La data de 03 aprilie 2006, SC H.N. SA a formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi cerere de intervenţie în interesul pârâţilor prin care a solicitat respingerea acţiunii în revendicare formulată de reclamant.

Prin încheierea din data de 01 iunie 2006, instanţa de fond a respins în principiu cererea de intervenţie în interes propriu, reţinând că petenta nu invocă prin aceasta un drept propriu şi a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie.

Prin sentinţa civilă nr. 6669 din 26 aprilie 2007, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că valoarea imobilului în litigiu este mai mare de 500.000 lei.

Prin sentinţa civilă nr. 1190 din 27 septembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti pentru soluţionarea acestuia.

Prin Decizia civilă nr. 76/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis recursul formulat de pârâţi împotriva celei din urmă sentinţe de declinare, care a fost casată, cauza fiind trimisă la Tribunalul Bucureşti pentru continuarea judecăţii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 7153/3/2008.

Faţă de dispoziţiile art. 105 alin. (1) C. proc.v., Tribunalul a repus în discuţie excepţiile autorităţii de lucru judecat şi inadmisibilităţii acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 1540 din 07 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 7153/3/2008, s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, cererea de chemare în judecată fiind respinsă pentru autoritate de lucru judecat.

Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta SC H.N. SA în favoarea pârâţilor.

Prin Decizia civilă nr. 344 din 21 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul formulat de către reclamant împotriva acestei sentinţe.

Prin Decizia nr. 10294 din 22 decembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul formulat de reclamantul P.D.E. împotriva deciziei pronunţate în apel, fiind admis apelul, casată această decizie, desfiinţată sentinţa pronunţată de către tribunal şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

În motivarea deciziei s-a reţinut că în mod greşit a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât, instanţa care a mai soluţionat raportul juridic dintre părţi nu a analizat titlurile de proprietate deţinute de către părţi şi nu a dat preferabilitate vreunuia dintre acestea, ci a pronunţat o soluţie de respingere a acţiunii în revendicare ca inadmisibilă.

Cauza a fost astfel înregistrată la data de 15 septembrie 2010, în fond, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 7153./3/2008.

Pe parcursul rejudecării fondului litigiului a intervenit decesul pârâtei Ş.M., conform certificatului de deces depus la dosar, în cauză fiind introduşi în calitate de succesori în drepturi ai acesteia moştenitorii Ş.T.A. - soţ supravieţuitor şi Ş.F.Ş. - fiu, potrivit certificatului de moştenitor din 24 octombrie 2012 emis de către B.N.P.A., R.H. şi R.D.B.

Prin sentinţa civilă nr. 2233 din 6 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins ca neîntemeiată acţiunea în revendicare formulată de reclamant împotriva pârâţilor şi, pe cale de consecinţă, a admis cererea de intervenţie în interesul pârâţilor formulată de intervenienta SC H.N. SA.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în apărare, pârâţii au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, prima dintre acestea fiind irevocabil soluţionată prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual al cauzei.

Analizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prin raportare la argumentele invocate de către pârâtă în susţinerea acesteia, Tribunalul a reţinut că este neîntemeiată, având în vedere considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materie.

S-a apreciat că respingerea de plano a acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, ca urmare a existenţei unor dispoziţii speciale cu privire la redobândirea bunurilor preluate abuziv de către stat, fără o analiză în concret a dreptului invocat de către reclamant, nu poate fi compatibilă cu legislaţia europeană în materia drepturilor omului, persoana ce se pretinde titularul unui drept putând fi astfel pusă în situaţia de a nu mai putea supune analizei instanţelor judecătoreşti dreptul pretins.

În ceea ce priveşte fondul cererii de chemare în judecată, respectiv acţiunea în revendicare, Tribunalul a reţinut următoarele:

Prin contractul de donaţie autentificat din 14 decembrie 1939 de către Tribunalul Ilfov, secţia notariat, autorul reclamantului, numitul P.G.E., a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 520 mp, clădire cu etaj şi garaj.

Conform procesului-verbal din 04 martie 1940 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea C.F. Bucureşti imobilul ce a făcut obiectul contractului de donaţie mai sus amintit a fost înscris în cartea funciară pe numele lui P.G.E.

Prin Decretul nr. 92/1950, poziţia 8.540, două apartamente din imobilul situat în Bucureşti, sector 1 au fost naţionalizate pe numele lui P.E.

În urma decesului lui P.G.E., survenit la data de 05 septembrie 1991, au rămas ca moştenitori fiul său, P.E.D. şi soţia supravieţuitoare, D.P.L.E., conform certificatului de moştenitor din 05 februarie 2002 emis de către B.N.P., P.A.A., aceasta din urmă, decedată la data de 05 ianuarie 1997, fiind moştenită de fiul său, P.E.D., reclamantul din prezenta cauză, potrivit certificatului de moştenitor din 05 decembrie 2001 emis de către B.N.P., P.A.A.

Prin sentinţa civilă nr. 5367 din 27 aprilie 1997 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. 8278/1996, rămasă irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, s-a admis acţiunea în revendicare formulată de către reclamantul P.D.E. şi de către defuncta sa mamă, P.E., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, s-a constatat că reclamanţii sunt proprietari ai imobilului situat în Bucureşti, sector 1 compus din teren în suprafaţă de 520 mp şi construcţie cu parter şi etaj, pârâtul fiind obligat să lase acestora în deplină proprietate şi posesie imobilul menţionat.

Ulterior acestei hotărâri judecătoreşti a fost emisă Dispoziţia primarului General cu nr. 841 din 24 iunie 1997 prin care s-a dispus restituirea în proprietatea reclamantului din prezenta cauză şi a mamei sale a imobilul mai sus descris.

Prin cererea înregistrată la SC H.N. SA din 25 aprilie 1996, pârâtul Ş.T.A. (anterior introducerii acţiunii în revendicare) a solicitat încheierea unui contract de vânzare cumpărare cu privire la unul dintre apartamentele din imobilul ce face obiectul prezentei acţiuni. În baza acesteia şi a verificărilor efectuate de către reprezentanţii societăţii ce administra fondul imobiliar s-a încheiat, în baza Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1997.

Prin cererea înregistrată la SC H.N. SA din 02 august 1996, pârâtul S.N. (ulterior introducerii acţiunii în revendicare) a solicitat încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la unul dintre apartamentele din imobilul ce face obiectul prezentei acţiuni. În baza acesteia şi a verificărilor efectuate de către reprezentanţii societăţii ce administra fondul imobiliar s-a încheiat, în baza Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 1996.

În continuare, instanţa a reţinut că, între părţi au mai existat o serie de litigii anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 10872 din 09 decembrie 2002 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul cu nr. 12280/2002, acţiunea reclamantului din prezenta cauză împotriva pârâţilor Ş. şi a Primăriei Municipiului Bucureşti, având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1997, a fost anulată în mod irevocabil pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant.

Prin sentinţa civilă nr. 3494 din 18 mai 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâţilor din prezenta cauză, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare ce reprezintă titlurile acestora de proprietate şi revendicarea apartamentelor pe care aceştia le achiziţionaseră a fost respinsă ca prescrisă, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere şi ca inadmisibilă, în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, în mod irevocabil.

Având în vedere această situaţie de fapt, temeiul de drept invocat de către reclamanţi, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., precum şi considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Tribunalul a constatat că la soluţionarea prezentei cauze, urmează a fi avute în vedere şi prevederile Legii nr. 10/2001, act normativ care reglementează situaţia imobilelor ce au fost preluate abuziv de către stat în perioada comunistă, aplicabil ca efect al principiului specialia generalibus derogant, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O. pronunţată în materia dreptului de proprietate, regulile clasice stabilite în doctrină şi jurisprudenţă cu privire la compararea titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare, urmând a fi analizate din această perspectivă.

S-a reţinut astfel, că potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu amendamentul că instanţa sesizată cu soluţionarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun este ţinută să verifice, dacă această din urmă lege specială este în concordanţă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind posibil ca reclamantul să se poată prevala de existenţa unui bun, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.

În plus, în cadrul acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, în funcţie de circumstanţele cauzei, urmează a se analiza dacă prin admiterea acţiunii în revendicare nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, sau securităţii raporturilor juridice, ceea ce în fapt presupune verificarea împrejurării dacă pârâtul dintr-o astfel de acţiune nu deţine la rândul său un bun, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie.

În cauza de faţă, pentru a se proceda la compararea titlurilor de proprietate, instanţa de fond a apreciat că trebuie verificat în ce măsură reclamantul, în calitate de moştenitor al fostului proprietar, deposedat de către stat, mai poate pretinde că are un drept de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.

Potrivit jurisprudenţei constante a C.E.D.O., dezvoltată în interpretarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului noţiunea de „bun” poate cuprinde atât „bunurile existente”, cât şi valorile patrimoniale, respectiv creanţele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate, neintrând în categoria „bunurilor actuale” speranţa de a obţine recunoaşterea unui vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă sau creanţele condiţionale, stinse ca urmare a nerealizării condiţiilor (Hotărârea din cauza Prinţul Hans Adam II de Lichtenstein contra Germania).

În ceea ce priveşte noţiunea de „bun actual”, instanţa a constatat că jurisprudenţa C.E.D.O., stabilită în hotărârile pronunţate împotriva României, a cunoscut nuanţări, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze.

În Cauza Străin şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a constatat că reclamanţii au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că imobilul a fost naţionalizat cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile şi a constatat că reclamanţii erau proprietarii legitimi ai acestuia.

S-a reţinut că respingerea prin aceeaşi decizie a cererii de restituire a unui apartament înstrăinat terţilor a constituit o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece dreptul de proprietate asupra întregului imobil, recunoscut cu efect retroactiv, nu era revocabil.

Tribunalul a reţinut în continuare că, o soluţie identică a pronunţat C.E.D.O. în Cauza Sebastian Taub împotriva României şi în Cauza Athanasiu Marshall împotriva României, în care s-a constatat că reclamantul avea un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, deoarece, prin hotărâri anterioare definitive, s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naţionalizării imobilului.

S-a statuat în sensul că prin constatarea nelegalităţii preluării imobilului s-a recunoscut indirect şi cu efect retroactiv dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului, drept care nu este revocabil şi nu a fost contestat sau infirmat până în prezent.

În ceea ce priveşte noţiunea de „bun actual” în Cauza Czaran şi Grofcsik împotriva României, în care cererea reclamanţilor prin care au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2001 şi restituirea terenurilor a fost respinsă irevocabil de instanţele interne, reţinându-se că, deşi terenurile au fost preluate de stat fără titlu valabil, restituirea în natură nu este posibilă, pentru că au fost vândute unui terţ de bună-credinţă, C.E.D.O. a reţinut că instanţa supremă a recunoscut indirect şi retroactiv dreptul de proprietate al reclamanţilor, chiar dacă în dispozitivul hotărârilor acest lucru nu este menţionat în mod expres.

În ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă” C.E.D.O a statuat că nu va fi considerată „bun”, în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei.

Astfel, în Cauza Penţia şi Penţia împotriva României, C.E.D.O. a reţinut că procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, şi acţiunea în revendicare subsecventă nu priveau „bunuri existente” în patrimoniul reclamanţilor, iar instanţele interne sesizate trebuiau să se pronunţe în legătură cu problema legalităţii naţionalizării imobilului. A mai constatat C.E.D.O. că reclamanţii nu beneficiau, în momentul introducerii acţiunii în revendicare, de o dispoziţie legală sau de un act juridic, precum o decizie judiciară, susceptibile a constitui o „speranţă legitimă”.

De asemenea, în Cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, C.E.D.O. a constatat că reclamantele se puteau eventual prevala de o creanţă condiţionată, deoarece problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră. Prin urmare, C.E.D.O. a considerat că în momentul sesizării instanţelor interne şi autorităţilor administrative, această creanţă nu putea fi considerată suficient stabilită pentru a fi o „valoare patrimonială” care să necesite protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Tribunalul a reţinut însă că, în anul 2010, prin hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a analizat din nou noţiunile de „bun actual” şi „valoare patrimonială” şi a statuat că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

S-a observat astfel, o modificare a jurisprudenţei C.E.D.O., în ceea ce priveşte existenţa unui „bun actual”, în sensul că a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant emisă de către o autoritate administrativă sau judiciară.

Cât priveşte „valoarea patrimonială”, C.E.D.O. a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionat de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Sub acest aspect, s-a menţionat că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Tribunalul a constatat că, drept urmare a schimbării jurisprudenţei C.E.D.O. (prin hotărârea din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României) nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un „bun”, un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuţie existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României).

Dacă în jurisprudenţa anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi şi că hotărârile judecătoreşti prin care se constată nelegalitatea naţionalizării reprezenta o recunoaştere explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiul drept, în cursul anului 2010 şi-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaşte în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existenţa unui nou drept ce se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre, situaţie în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv de Legea nr. 10/2001.

Sintetizând considerentele anterioare, Tribunalul a reţinut că, în urma deciziei din Cauza Maria Atanasiu şi alţii contra România, existenţa unui „bun actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate al reclamantului, iar „speranţa legitimă” presupune ca o creanţă să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

În cauza de faţă, s-a constatat că reclamantului i s-a recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă calitatea de proprietar al imobilului ce face obiectul prezentei acţiuni, cât şi printr-o decizie administrativă emisă de către unitatea administrativ teritorială ce a avut bunul în patrimoniu, astfel că prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O. se poate susţine că acesta deţine un bun actual, respectiv hotărârea judecătorească irevocabilă, în baza căreia a fost recunoscut dreptul de proprietate, aceasta fiind cea care urmează a face obiect al comparaţiei şi nu vechiul drept de proprietate, ce s-a stins prin trecerea imobilului în patrimoniul statului.

Având în vedere împrejurarea că titlurile de proprietate ale pârâţilor nu au fost desfiinţate, nemaiputând fi repusă în discuţie valabilitatea lor ca efect al intervenirii prescripţiei acţiunii în constatarea sau declararea nulităţii, Tribunalul a constatat că ambele părţi din prezenta cauză deţin un titlu de proprietate, respectiv un bun, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., urmând ca la compararea titlurilor celor două părţi să fie avute în vedere dispoziţiile legale existente în materia restituirii bunurilor preluate abuziv de către stat, cât şi principiul securităţii juridice, ce trebuie să guverneze orice stat de drept.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţă, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare imobilului, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.

Potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale (aspect care în cauză s-a confirmat, prin necontestarea în termen a contractelor de vânzare-cumpărare), ceea ce înseamnă că în raporturile dintre fostul proprietar şi actualul proprietar, cumpărător în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, legiuitorul a ales să acorde preferabilitate cumpărătorilor ale căror contracte au fost încheiate cu respectarea legii, neputându-se ca repararea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate să se realizeze prin alte încălcări ale dreptului de proprietate, al cumpărătorilor de această dată (regulă consacrată de altfel şi de C.E.D.O. în cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe), persoanele care au dobândit bunuri cu bună credinţă neputând fi puse în situaţia de a suporta responsabilitatea confiscării în trecut a acestor bunuri de către stat (Hotărârea C.E.D.O. din cauza Raicu contra România).

Faţă de aceste considerente, Tribunalul a reţinut că nu se poate da prioritate titlului reclamantului, în condiţiile în care legea specială în materia retrocedării imobilelor a statuat în sensul că acesta este îndreptăţit doar la măsuri reparatorii prin echivalent în măsura în care înstrăinarea bunului a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu condiţia respectării procedurilor prevăzute de legea specială, în detrimentul cumpărătorilor ale căror contracte sunt valabile din punct de vedere legal şi nu mai pot fi repuse în discuţie, o soluţie contrară fiind de natură a afecta nu numai dreptul de proprietate al pârâţilor, protejat la rândul lui de art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană, cât şi principiului securităţii raporturilor juridice.

Având în vedere soluţia pronunţată asupra cererii principale, împrejurarea că apărările intervenientului în favoarea pârâţilor formulate de către intervenienta SC H.N. SA au folosit acesteia, precum şi dispoziţiile art. 49 şi urm. C. proc. civ., Tribunalul a apreciat că se impune admiterea cererii de intervenţie formulată în interesul pârâţilor.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin motivele de apel acesta a susţinut că instanţele anterioare au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008; au ignorat probatoriile existente la dosar din care rezultă că anterior înstrăinării apartamentelor către pârâţi, reclamantul formulase cerere de revendicare a întregului imobil, care era de natură să blocheze orice înstrăinare către chiriaşi; s-a pronunţat la data de 27 aprilie 1997 sentinţa civilă nr. 5367/1997 prin care s-a admis acţiunea sa în revendicare, iar în baza acesteia s-a emis la data de 24 iunie 1997, Dispoziţia primarului General nr. 841 prin care s-a restituit reclamantului întreg imobilul.

În opinia apelantului, toate aceste dovezi conduceau la concluzia clară a preferabilităţii titlului său de proprietate în raport cu titlurile invocate de pârâţi, concluzie susţinută atât de dispoziţiile din dreptul intern care reglementează revendicarea imobiliară, cât şi de întreaga practică C.E.D.O. de care instanţa naţională era obligată să ţină seama.

Prin Decizia civilă nr. 304/A din 2 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de apelantul-reclamant P.D.E. împotriva sentinţei civile nr. 2233 din 06 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 7153/3/2008, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi S.G.C., S.N., Ş.T.A., Ş.F.Ş. şi cu intimata-intervenientă SC H.N. SA.

S-a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că s-a admis acţiunea şi au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.

S-a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de SC H.N. SA, ca neîntemeiată.

Curtea a reţinut că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:

Din probele administrate a rezultat că imobilul situat în Bucureşti, sector 1 a fost proprietatea numitului P.E.G., fiind dobândit de acesta prin actul de donaţie autentificat din 1939 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, de la tatăl său P.M.

Prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost trecut în patrimoniul statului, în anexa la decret, poziţia nr. 8.540, figurând P.E., căruia i s-au naţionalizat 2 apartamente în Bucureşti.

Prin cererea înregistrată la data de 12 iunie 1996 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, sub nr. 8278/1996, reclamanţii P.E.D. şi P.E., în calitate de succesori ai defunctului P.E.G., au chemat în judecată pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei, pronunţarea unei sentinţe prin care pârâtul să fie obligat să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 520 mp şi construcţie.

Prin cererea înregistrată la data de 16 iulie 1996, sub nr. 1528, s-a solicitat restituirea imobilului şi în baza Legii nr. 112/1995.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 1996 Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, a înstrăinat pârâţilor S.N. şi S.G.C. o parte din construcţia situată în Bucureşti, sector 1 (configuraţia prevăzută în art. 1 din contract), iar prin actul de vânzare cumpărare din 12 februarie 1997 a înstrăinat pârâţilor Ş.T.A. şi Ş.M. apartamentul 2 din acelaşi imobil, situat la etajul 1 (configuraţia prevăzută în art. 1 din contract).

Prin sentinţa civilă nr. 5367 din 27 aprilie 1997 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul civil nr. 8278/1996, definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea de revendicare formulată de reclamanţii P.E.D. şi P.E., s-a constatat dreptul de proprietate al acestora asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 520 mp şi construcţie (parter şi etaj) şi a fost obligat pârâtul C.L.M.B. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.

În considerentele sentinţei s-a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, sector 1 a fost proprietatea autorului celor doi reclamanţi, fiind dobândit de acesta prin act de donaţie încheiat cu tatăl său P.M., în anul 1939 şi a fost trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, prin naţionalizare, deşi proprietarul făcea parte din categoriile de persoane exceptate prin lege de la naţionalizare.

În baza acestei sentinţe s-a emis de către primarul General al Municipiului Bucureşti Dispoziţia din 24 iunie 1997 prin care s-a restituit în proprietatea persoanelor menţionate în dispozitivul hotărârii imobilul mai sus menţionat.

Prin sentinţa civilă nr. 10872 din 09 decembrie 2002 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul civil nr. 12280/2002, definitivă şi irevocabilă, s-a respins, pentru lipsa calităţii de reprezentant, acţiunea prin care reclamantul P.E.D. solicita, în contradictoriu cu pârâţii Ş.T.A., Ş.M. şi Primăria Municipiului Bucureşti, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1997 şi revendica de la pârâţi locuinţa dobândită prin acest act.

Prin sentinţa civilă nr. 3494 din 18 mai 2004, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul civil nr. 3215/2004, definitivă şi irevocabilă, s-a respins, ca prescrisă, acţiunea prin care acelaşi reclamant solicita, în contradictoriu cu pârâţii din prezenta cauză, constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996 şi din 12 februarie 1997 şi, ca inadmisibilă, acţiunea prin care revendica de la pârâţi imobilul dobândit în baza acestor acte.

Prin acţiunea de faţă, reclamantul P.E.D., în nume propriu şi în calitate de succesor al mamei sale D.P.L.E., revendică de la pârâţi imobilul situat în Bucureşti, sector 1, invocând dreptul său de proprietate asupra imobilului, recunoscut prin sentinţa civilă nr. 5367 din 27 aprilie 1997 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul civil nr. 8278/1996, ineficacitatea Legii nr. 10/2001 şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

În cauză a fost parcurs un prim ciclu procesual, finalizat prin pronunţarea în recurs a Deciziei nr. 10294 din 22 decembrie 2009 prin care s-a reţinut, cu putere obligatorie pentru instanţa de rejudecare, că nu există autoritate de lucru judecat în cauză faţă de sentinţa civilă nr. 3494 din 18 mai 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul civil nr. 3215/2004, prin care s-a respins ca inadmisibilă o altă acţiune de revendicare formulată de reclamant împotriva aceloraşi pârâţi.

În rejudecare a fost pronunţată, în al doilea ciclu procesual, sentinţa civilă apelată prin care s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar, pe fond, s-a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Pârâţii nu au formulat apel cu privire la soluţia dispusă de prima instanţă asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii de revendicare, situaţie în care şi această soluţie a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi dezbătută în apel.

Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţa de fond a considerat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dar şi dispoziţiile Deciziei nr. 33/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, referitoare la aplicarea dispoziţiilor acestei legi speciale, atunci când aceasta vine în contradicţie cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Titlul reclamantului este reprezentat de sentinţa civilă nr. 5367 din 27 aprilie 1997 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul civil nr. 8278/1996, prin care pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti a fost obligat să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu, iar acesta reprezintă un „bun actual” în lumina jurisprudenţei recente a Curţii Europene - cauza Maria Atansiu şi alţii împotriva României, în care s-a subliniat că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (pct. 140).

Titlul pârâţilor este reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996 şi din 12 februarie 1997, încheiate cu Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de SC H.N. SA, în calitate de vânzător, în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror valabilitate a fost confirmată prin sentinţa civilă nr. 3494 din 18 mai 2004, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul civil nr. 3215/2004, prin care s-a respins cererea reclamantului având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor, în considerarea termenului general de prescripţie prevăzut de art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Deşi reclamantul este titular al dreptului de proprietate, drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunţată încă din anul 1997, nu a intrat în posesie şi nu a primit până în prezent nicio despăgubire pentru imobilul de care autorul său a fost deposedat abuziv. Anterior soluţionării acţiunii în revendicare îndreptate împotriva statului, acesta a efectuat acte de dispoziţie asupra bunului asupra căruia poartă litigiul, înstrăinându-l în temeiul Legii nr. 112/1995.

Sub acest aspect, Curtea Europeană a reţinut în jurisprudenţa sa că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi, anterior confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate şi chiar unor terţi de bună - credinţă, reprezintă o privare de proprietate care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, cum s-a întâmplat şi în cazul apelantului reclamant, este contrară art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie (cauza Străin, Porţeanu, Penescu contra României etc).

În ceea ce priveşte posibilitatea de despăgubire a reclamantului, prin apelarea la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi procedura reglementată de Legea nr. 247/2005, reţinute de instanţa de fond, instanţa de apel apreciază că nu puteau fi reţinute legal, faţă de concluziile Curţii Europene în hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

În ceea ce priveşte protecţia pârâţilor recurenţi, care prin admiterea acţiunii în revendicare ar fi, la rândul lor, evinşi de bun, instanţa de apel a apreciat că este relevantă hotărârea din 24 martie 2009 a C.E.D.O., în cauza Tudor împotriva României, în care s-a reţinut că: prin Legea nr. 1/2009 s-a introdus art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, care prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. În consecinţă, s-a apreciat că evingerea chiriaşilor cumpărători, prin admiterea acţiunii în revendicare, nu reprezintă o ingerinţă disproporţionată în dreptul la respectarea bunurilor acestora, garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, câtă vreme aceştia au posibilitatea reală, oferită de dreptul intern, de a obţine valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu.

Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.

Pe baza principilor generale ale dreptului internaţional, C.E.D.O. a reţinut constant în jurisprudenţa sa că ingerinţa statului în exercitarea dreptului unei persoane nu este una justificată decât dacă este legală, urmăreşte un scop legitim şi nu aduce atingere justului echilibru ce trebuie să existe între interesul comun protejat şi interesul particular asupra căruia se intervine.

Există în mod evident o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea dreptului său de proprietate, rezultând din vânzarea de către stat a apartamentelor în litigiu către chiriaşi, ingerinţă ce a rupt echilibrul just dintre protecţia proprietăţii acestora şi cerinţele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale de reparaţie, restituirea în natură a imobilului către reclamanţi fiind, practic, unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea apartamentelor către pârâţi.

Aceştia din urmă nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractele de vânzare - cumpărare neanulate, deoarece, spre deosebire de reclamanţi, au la dispoziţie un remediu efectiv în dreptul intern, anume formularea unei acţiuni, în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru recuperarea preţului de piaţă al imobilului.

Pentru toate aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., instanţa a admis apelul formulat de apelantul reclamant, a schimbat în parte sentinţa instanţei de fond, în sensul admiterii acţiunii de revendicare formulată de reclamant împotriva pârâţilor şi respingerii cererii de intervenţie accesorie formulată de SC H.N. SA.

Restul dispoziţiilor sentinţei au fost menţinute ca fiind legale şi temeinice, în condiţiile în care nu au fost atacate prin prezentul apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii S.N. şi S.G.C., Ş.T.A. şi Ş.F.Ş., precum şi intervenienta SC H.N. SA.

1. În recursul declarat de recurenţii pârâţi S. şi Ş. se critică decizia din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susţine, astfel, că decizia recurată este nelegală deoarece a fost pronunţată cu încălcarea legii speciale, a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție şi a C.E.D.O.

Fără a combate în mod expres şi punctual motivaţia instanţei de fond privind soluţia pronunţată în favoarea pârâţilor, instanţa de apel a analizat două aspecte, considerând că acestea pot da întâietate, în aprecierea sa, titlului reclamantului, dispunând obligarea pârâţilor să restituie imobilul în discuţie.

Instanţa de apel a reţinut astfel, că despăgubirile acordate prin procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, reţinând în acest sens concluziile C.E.D.O. din hotărârea pronunţată în cauza pilot „Maria Atanasiu şi alţii împotriva României”.

Pentru a stabili care e situaţia reală a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de regimul comunist, trebuie analizate Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 astfel cum au fost modificate şi Legea nr. 165 din 16 mai 2013, publicată în M. Of. nr. 278 din 17 mai 2013, privind „Măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist”.

În expunerea de motive a Legii nr. 165/2013 se arată că „Lipsa de eficienţă a sistemului de restituire a proprietăţilor în România a fost constatată de C.E.D.O., pe rolul căreia se afla numeroase cauze îndreptate împotriva Statului Român, care au ca obiect încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană. Astfel, C.E.D.O. a iniţiat faţă de România procedura pilot în cauzele respective aflate pe rolul său, fiind selectate un număr de două cauze test, în care a acordat Statului Român o perioadă în care să remedieze problema restituirilor, cu respectarea prevederilor Convenţiei”.

Guvernul României s-a conformat cerinţelor propuse cu titlu general de C.E.D.O. şi în momentul de faţă este în vigoare Legea nr. 165/2013 care se concretizează printr-un cadru normativ accesibil şi previzibil cu reguli de procedură, clare, simplificate şi eficiente, unificate într-un singur act normativ. Procedurile administrative de soluţionare au fost accelerate, stabilindu-se termene fixe. Măsurile de reparaţie sunt echitabile şi asigură un echilibru între interesul general al societăţii şi interesele individuale ale solicitanţilor.

Au fost stabilite măsuri de eşalonare şi plafonare conform sugestiilor primite de la C.E.D.O. care a asigurat că şi acestea pot constitui modalităţi concrete de reparaţie care să ducă la finalizarea procesului de restituire, ţinând cont de posibilităţile financiare, economice ale României.

Ţinând cont de faptul că, până în momentul de faţă, reclamantul nu s-a aflat în procedura de despăgubire, cât şi de faptul că legislaţia actuală, astfel cum a fost modificată, asigură o dezdăunare prin echivalent, corectă, reală şi sigură, se constată că din acest punct de vedere legislaţia internă nu mai încalcă dispoziţiile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prin vânzarea apartamentelor de către stat chiriaşilor s-a produs, prin încălcarea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului care a rupt echilibrul care trebuie să existe între interesul general şi particular. Se susţine, în continuare, că singura soluţie este restituirea în natură a imobilului.

Nici acest raţionament, cu argumentele sale, nu poate duce la aprecierea titlului reclamantului în defavoarea pârâţilor.

Conform art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie orice persoană fizică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Cele două apartamente au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, în condiţii de legalitate, pârâţilor, care au fost de bună credinţă, iar contractele de vânzare-cumpărare ale acestora nu au fost desfiinţate, ele constituind titlul de proprietate al acestora şi determinând caracterul de bun actual.

Chiar dacă s-ar considera Legea nr. 112/1995 o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, pârâţii nu ar fi ţinuţi să remedieze acest neajuns, deoarece s-ar crea o altă ingerinţă în dreptul de proprietate al pârâţilor, care deţin la rândul lor un bun actual protejat de Convenţie.

Potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, iar potrivit art. 20 alin. (2) din aceeaşi lege, persoana îndreptăţită are dreptul la valoarea de piaţă corespunzătoare imobilului stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare.

Această măsură legislativă corespunde practicii C.E.D.O. (cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe) prin care s-a statuat că se va acorda preferabilitate titlurilor de proprietate ale cumpărătorilor, nefiind posibil ca repararea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate să se realizeze prin alte încălcări ale drepturilor de proprietate ale acestora din urmă.

Persoanele care au dobândit bunul cu bună credinţă nu pot fi puse în situaţia de a suporta responsabilitatea confiscării în trecut a acestor bunuri de către Stat (cauza Raicu împotriva României).

O măsură contrară, în sensul de a da preferabilitate titlului fostului proprietar încălcă legea specială, conformă cu practica C.E.D.O., principiul securităţii raporturilor juridice şi ar afecta dreptul de proprietate al pârâţilor cumpărători, protejat la rândul lui de art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană.

2. Recurenta intervenientă SC H.N. SA a criticat decizia atacată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., apreciind că este netemeinică şi nelegală pentru motivele ce succed.

Se susţine că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. atunci când a reţinut că reclamantul deţine un bun actual şi că, Hotărârea judecătorească nr. 5367 din 27 aprilie 1997 constituie titlul de proprietate care urmează a fi obiect al comparării titlurilor.

Reclamantul, deşi i s-a emis dispoziţia administrativă a primarului, nu a intrat în posesia efectivă a bunului, având în vedere că imobilul la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, ieşise din patrimoniul statului, intrând în proprietatea foştilor chiriaşi-persoane fizice, în prezent actualii proprietari, care şi-au înscris dreptul de proprietate în C.F.

Se mai susţine că dreptul de proprietate al chiriaşilor cumpărători este consolidat, în raport cu titlul de proprietate al fostului proprietar, autor al reclamantului, chiriaşii-actuali-proprietari având o posesie utilă şi neîntreruptă în raport de posesia autorului reclamantului care a încetat în anul 1950, prin preluarea acestui imobil în proprietatea statului.

Titlurile de proprietate ale persoanelor fizice, sunt mai consolidate, în raport de titlul autorilor reclamantului, întrucât acestea au fost dobândite în baza Legii nr. 112/1995, având o posesie utilă, neîntreruptă de mai bine de 50 de ani şi atât statul, cât şi foştii chiriaşi s-au comportat ca adevăraţi proprietari, faţă de imobilul revendicat.

Preluarea bunului de la fostul proprietar a fost făcută în baza Decretului nr. 92/19950, ce a constituit titlu pentru stat, în raport de legea aplicabilă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Mai mult decât atât, reclamantul prin acţiunea în revendicare a solicitat să se compare titlul autorului său cu contractele de vânzare cumpărare ce au fost încheiate între pârâţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, însă Curtea de Apel Bucureşti, în mod greşit a trecut la compararea Hotărârii judecătoreşti nr. 5367 din 27 aprilie 1997 pe care a apreciind-o ca fiind titlul de proprietate al reclamantului, cu titlurile de proprietate ale pârâţilor-persoane fizice şi anume contractele de vânzare cumpărare din 23 septembrie 1996 şi din 12 februarie 1997, depăşind astfel cadrul de sesizare. Cel mult instanţa de judecată ar fi putut să aibă în vedere la compararea titlurilor, Dispoziţia primarului din 24 iunie 1997 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti pentru reclamant, cu contractele pârâţilor, astfel că titlul de proprietate al reclamantului îl reprezintă această dispoziţie, iar în urma comparării să stabilească care dintre aceste titluri sunt mai bine caracterizate.

Curtea de Apel, în mod greşit, a stabilit că titlul de proprietate al reclamantului este un bun actual, fără să observe că Dispoziţia primarului din 24 iunie 1997, emisă în baza hotărârii judecătoreşti sus arătate, nu a fost urmată de punerea în posesie, respectiv de emiterea procesului verbal de punere în posesie, astfel că nu se poate vorbi de un drept de proprietate consolidat în baza hotărârii judecătoreşti, pe care instanţa a apreciat-o ca fiind titlul de proprietate al reclamantului.

Pe de altă parte, reclamantul nu se poate prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la C.E.D.O.

În speţă reclamantul, deţine un „bun”, care constă în dreptul de a obţine o despăgubire, în timp ce pârâţii deţin un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la C.E.D.O., prin care li se recunoaşte un drept real de proprietate.

Curtea de Apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că, în cazul în care bunul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru valoarea de piaţă corespunzătoare imobilului stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.

Reclamantul, fostul proprietar al imobilului, la momentul formulării acţiunii avea posibilitatea şi obligaţia să verifice situaţia juridică a imobilului, formulând cereri la societatea intervenientă şi să solicite suspendarea vânzării imobilului până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a procesului său. Cu rea-credinţă, acesta nu a făcut demersurile ce se impuneau, dorind să se judece în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, care la momentul promovării acţiunii în revendicare nu avea calitate procesuală pasivă.

De asemenea, cu rea-credinţă, reclamantul deşi cunoştea că imobilul era ocupat de chiriaşi în baza contractelor de închiriere, înregistrate la SC H.N. SA nu i-a notificat cu privire la intenţia sa de a revendica bunul în natură şi de a se abţine de la cumpărarea acestuia.

SC H.N. SA cât şi persoanele fizice, nu au avut cunoştinţă de existenţa litigiului din anul 1996, motiv pentru care a operat prezumţia de bună-credinţă.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate, urmând să le respingă.

Luând în examinare, mai întâi, recursurile formulate de pârâţii S.N. şi S.G.C., Ş.T.A. şi Ş.F.Ş., Înalta Curte constată că în susţinerea motivului de nelegalitate invocat, bazat pe încălcarea legii, respectiv a Legii speciale nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată ulterior, a Deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii, şi a jurisprudenţei C.E.D.O., recurenţii pârâţi au invocat o serie de argumente ce se află în strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia şi tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De menţionat este că, analiza acţiunii în revendicare pendinte nu s-a realizat, exclusiv, prin compararea titlurilor de proprietate ale părţilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci şi în considerarea Legii nr. 10/2001, modificată şi repuplicată, a normelor şi jurisprudenţei instanţei de contencios european privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, premisă impusă, de altfel, şi prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.

Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 08 decembrie 2005, reclamantul P.D.E. a chemat în judecată pe pârâţii Ş.T.A., Ş.M., S.G.C. şi S.N., solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ.

Pornind de la situaţia de fapt, pe deplin stabilită în speţă şi necontestată de părţi, şi de la premisa că, în cauză, există titluri de proprietate valabile, respectiv, cel al intimatului reclamant - pentru că statul a preluat în mod abuziv imobilul în litigiu şi a fost recunoscut dreptul de proprietate al autorilor săi prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi prin decizie administrativă de restituire în natură a imobilului, precum şi cel al recurenţilor pârâţi - persoane fizice, în condiţiile în care contractele de vânzare-cumpărare ale acestora au fost încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii şi cu bună-credinţă, existând hotărâri judecătoreşti de consolidare a acestora, instanţele anterioare au procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, instanţa superioară de fond hotărând ca reclamantul P.D.E. să dobândească bunul imobil în natură.

În contextul acestor considerente, instanţa de recurs constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii situaţia de fapt stabilită în speţă, urmând a confirma soluţia pronunţată de instanţa de apel, cu consecinţa respingerii recursului de faţă.

Referitor la criticile de nelegalitate invocate de recurenţii pârâţi, privind încălcarea/aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 10/2001, a Legii nr. 247/2005 şi a Legii nr. 165/2013, în sensul că s-a nesocotit existenţa normei speciale care reglementează cadrul juridic general pentru redobândirea imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada de referinţă a legii, reţinându-se şi aplicându-se în mod greşit prevederile de drept comun în materie, Înalta Curte constată că, în speţă, s-au aplicat considerentele pentru care prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanţe, s-a statuat că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Instanţa supremă reţine că prin sentinţa civilă nr. 5367 din 27 aprilie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevovabilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de autorul intimatului reclamant în contradictoriu cu C.L.M.B., dispunându-se obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului, fiind recunoscut şi reconfirmat, astfel, dreptul de proprietate al fostului proprietar asupra imobilului în litigiu, intimatul-reclamant, în nume propriu şi în calitate de succesor în drepturi al acestuia, având în mod indubitabil, un bun actual în lumina jurisprudenţei recente a C.E.D.O.

În baza acestei hotărâri judecătoreşti a fost emisă Dispoziţia nr. 841 din 24 iunie 1997 a primarului General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea imobilului în natură către intimatul reclamant în cauză şi mama acestuia (decedată ulterior).

Prin urmare, este de necontestat că în raport de această hotărâre judecătorească reclamantul are un bun, situaţie în care acesta poate pretinde protecţia dreptului său de proprietate şi valorificarea acestuia, inclusiv prin intermediul prezentei acţiuni în revendicare.

Efectul pozitiv al hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile de confirmare şi retrocedare a bunului - în sensul că ce s-a tranşat deja jurisdicţional reprezintă realitatea raportului de drept adus în faţa instanţei - se impune noii situaţii litigioase deduse judecăţii, aspectul excluderii imobilului din sfera legii speciale de reparaţie, ca o consecinţă a admiterii cererii de revendicare îndreptate împotriva C.L.M.B., intrând în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte are în vedere în acest sens şi jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 parag. 1 din Convenţie, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care afirmă preeminenţa dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene, fiind principiul securităţii raporturilor juridice.

În speţa de faţă, întrucât părţile litigante - persoane fizice care deţin fiecare titluri de proprietate recunoscute ca valabile pe cale judecătorească - au fiecare un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, în conflictul dintre ele, s-a recunoscut dreptul intimatului reclamant de a i se restitui în natură bunul imobil, asupra căruia i s-a recunoscut de către instanţele judecătoreşti, cu efect retroactiv şi nerevocabil, dreptul de proprietate.

În acelaşi sens este jurisprudenţa constantă a C.E.D.O., care a statuat: „în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri” (cauza Străin contra României), privaţiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1, în condiţiile în care, „dreptul român în vigoare la vremea respectivă şi în special Legea restituirii nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire efectivă pentru asemenea privaţiuni” (cauza Porţeanu contra României).

În aceste circumstanţe, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaşi, vânzare ce reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al intimatului-reclamant.

Pe de altă parte, în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene s-a statuat că, în ipoteza în care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine la rândul său un „bun”, în sensul Convenţiei, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune intervenită în speţă, urmare admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenţia Europeană, ca o condiţie de a se plânge Curţii pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (cauza Tudor şi Tudor contra României). În acest context, analizând doctrina şi jurisprudenţa interne în această materie, C.E.D.O. a reţinut caracterul concret, eficient şi accesibil al acţiunii în garanţie pentru evicţiune, întemeiată pe C. civ. sau pe legile speciale edictate în această materie.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în speţă, nefiind fondat motivul de recurs invocat, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii pârâţi S.N. şi S.G.C., Ş.T.A. şi Ş.F.Ş.

Luând în examinare recursul formulat de recurenta intervenientă SC H.N. SA, Înalta Curte constată că aceasta a intervenit în proces în sprijinul pârâţilor persoane fizice, respectiv în temeiul art. 52 alin. (1) C. proc. civ.

Având o poziţie procesuală subsidiară, intervenientul accesoriu nu poate critica hotărârea atacată pentru alte motive decât partea în favoarea căreia s-a intervenit.

Constatând că recurenţii pârâţi nu au criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectele invocate în recursul intervenientului accesoriu, relativ la valabilitatea titlului reclamantului , în conformitate cu art. 56 C. proc. civ., acest recurs se priveşte ca neavenit.

Pe de altă parte, recursul declarat de pârâţi, în sprijinul cărora a intervenit în proces SC H.N. SA, urmează a fi respins ca nefondat, situaţie în care şi recursul intervenientului accesoriu se priveşte ca nefondat.

Având în vedere considerentele reţinute în precedent, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienta SC H.N. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii S.G.C., S.N., Ş.T.A., Ş.F.Ş. şi de intervenienta SC H.N. SA împotriva Deciziei civile nr. 304/A din 2 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2929/2014. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 2935/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 2930/2014. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2930/2014. Civil