ICCJ. Decizia nr. 2936/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2936/2014
Dosar nr. 15021/3/2008
Şedinţa publică din 30 octombrie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 19 august 2008, reclamanta SC P. SA a solicitat anularea parţială a Hotărârii din 25 februarie 2008 dată de Comisia Locală Otopeni pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 şi acordarea unor despăgubiri pentru exproprierea terenului de 1.144 mp situat în comuna Otopeni, în cuantum de 275.000 de euro; acordarea unor despăgubiri pentru construcţiile demolate în urma exproprierii, în cuantum de 45.000 de euro şi acordarea unor despăgubiri în cuantum de 425.000 de euro pentru pierderile înregistrate de reclamantă ca urmare a diminuării gamei de servicii oferite clienţilor staţiei de distribuire de carburanţi.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că a construit staţia de carburanţi în limitele autorizaţiei de construcţie, care a făcut menţiuni despre lărgirea la patru benzi a drumului naţional Centura Bucureşti, dar exproprierea a fost demarată pentru o suprafaţă de teren mai mare decât cea avută iniţial în vedere, iar prejudiciul produs reclamantei a fost mai mare decât cel estimat.
De asemenea, pentru exproprierea suprafeţei de teren de 1.144 mp, Comisia constituită în baza Legii nr. 198/2004 a acordat o despăgubire de 420.168,32 de lei (echivalentul a 114.400 de euro) dar cel mai mare prejudiciu se datorează faptului că exproprierea unei suprafeţe de teren atât de mari impune reamenajarea staţiei de carburant.
Prin sentinţa civilă nr. 643 din 11 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea reclamantei, a anulat în parte Hotărârea Comisiei Locale Otopeni din 25 februarie 2008, stabilind valoarea despăgubirii totale datorate de Statul Român la suma de 293.930 de euro din care valoarea terenului este de 1.126.039 de lei (266.266 de euro - 232,75 de euro/mp) iar valoarea construcţiei demolate ca urmare a exproprierii este de 116.991 de lei (27.664 de euro) conform expertizei de la filele 157 - 158 (dosar fond).
Instanţa de fond nu a acordat celelalte despăgubiri solicitate de reclamantă, reţinând că în ceea ce priveşte reamenajarea staţiei de distribuţie de carburanţi, cheltuielile cad în sarcina reclamantei, conform dispoziţiilor pct. 10 din Autorizaţia de construire din 2006; că în urma exproprierii nu a fost întrerupt accesul la staţia de benzină şi nici funcţionarea acesteia şi că gama de servicii oferite clienţilor nu a fost diminuată, deoarece reclamanta are posibilitatea de a efectua amenajări necesare pe marginea de proprietate, fără afectarea livrării combustibilului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, atât reclamanta, cât şi pârâtul Statul Român, reprezentat de C.N.A.N.D.R.
Prin Decizia nr. 161/A din 11 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin SC C.N.A.D.N.R. SA, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pe pârâtul Statul Român reprezentat de SC C.N.A.D.N.R. SA la plata sumei totale de 173.118 de euro (echivalent în lei la data plăţii) reprezentând despăgubiri totale pentru exproprierea terenului de 1.144 mp, situat în Otopeni, judeţ Ilfov, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei. Prin aceeaşi decizie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de SC O.M.V. P.M. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe.
În motivarea soluţiei sale, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
În fapt, reclamanta a fost afectată printr-o expropriere parţială a unei suprafeţe de teren de 1144 mp şi prin diminuarea gamei de servicii prin demolarea unei terase restaurant, teren de joacă, fundaţii şi platforme betonate. Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată şi din autorizaţia de construcţie din 2006 (fila 31 dosar fond) - pct. 10 - reclamanta avea cunoştinţă de posibilitatea exproprierii parţiale pentru modernizarea drumului public în vecinătatea căruia a fost construită staţia de carburant.
Reclamanta a cumpărat la data de 13 ianuarie 2006 o suprafaţă de teren de 6.000 mp (din care face parte şi terenul expropriat) cu suma de 780.000 de euro (130 de euro/mp) şi a fost expropriată, doi ani mai târziu, la data de 28 ianuarie 2008, cu o suprafaţă de 1.144 mp, pentru care Statul Român a oferit o despăgubire de 114.400 de euro (100 de euro m/p - fila 11 dosar fond).
În baza expertizei efectuată în faza judecării în fond a cauzei experţii au stabilit că valoarea terenului expropriat a crescut, de la data cumpărării, la data exproprierii cu 100 de euro/mp aspect care este reflectat şi în hotărârea instanţei de fond, care a stabilit pentru teren o despăgubire totală, având în vederea valoarea de 232 de euro/mp, pentru terenul de 1.144 mp, expropriat.
În faza apelului, experţii au ajuns la concluzia unanimă, în urma studierii actelor de vânzare cumpărare a unor terenuri din zona expropriată, că valoarea de piaţă a terenurilor a fost în anii 2008 - 2009 (data exproprierii) de 126 de euro/mp, iar între anii 2008 - 2011, valoarea de piaţă a terenului din zonă a scăzut cu circa 40% faţă de anul 2008 (fila 425 dosar apel) iar la data de 11 iunie 2012 - data efectuării raportului de expertiză, terenul a fost evaluat la 90 de euro/mp.
Având în vedere situaţia de fapt menţionată şi dispoziţiile legale aplicabile, instanţa a stabilit că despăgubirea cuvenită persoanei expropriate trebuie să aibă valoarea unui teren similar, la data exproprierii, în baza următoarele argumente:
Principiul de bază în materia exproprierii este acela că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Acest principiu, cuprins în art. 44 alin. (3) din Constituţia României, este preluat de art. 1 din Legea nr. 33/1994, lege la care face trimitere şi Legea nr. 198/2004, aplicabilă în prezentul proces. Având în vedere că, potrivit Legii nr. 33/1994, transferul dreptului de proprietate, din patrimoniul persoanei expropriate în patrimoniul statului are loc, în principiu, după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, legiuitorul a prevăzut că, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, la data întocmirii raportului de expertiză.
Rezultă că, prin reglementarea menţionată, legiuitorul a fost consecvent principiului constituţional, stabilind că, transferul dreptului de proprietate în patrimoniul statului se produce, după ce expropriatorul îşi îndeplineşte obligaţiile impuse de instanţă prin hotărâre (vezi art. 28 din Legea nr. 33/1994) şi rezultă implicit că, valoarea terenului este cea stabilită prin expertiză judiciară, efectuată înainte de pronunţarea hotărârii, fiind astfel respectat principiul despăgubirii la valoarea reală a terenului de la data transferului, de vreme ce, transferul dreptului de proprietate se produce - conform Legii nr. 33/1998 - după ce hotărârea judecătorească de expropriere devine definitivă.
Legea nr. 198/2004 a făcut trimitere la dispoziţiile menţionate din Legea nr. 33/1994 însă, a prevăzut o altă procedură de expropriere, în care, o expertiză de evaluare a terenului este efectuată în faza administrativă a exproprierii, iar limitarea dreptului de dispoziţie asupra terenului (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004) cât şi transferul dreptului de proprietate asupra terenului (art. 9 din Legea nr. 198/2004) au loc anterior datei la care poate fi sesizată instanţa cu o contestaţie privind cuantumul despăgubirilor.
Rezultă că, în contextul propus de Legea nr. 198/1994, despăgubirea oferită de expropriator în faza administrativă poate fi contestată la instanţă. În reglementarea acestei legi, la data la care contestaţia ajunge în instanţă, procesul de expropriere este finalizat (transferul dreptului nu poate fi contestat, ci numai cuantumul despăgubirii) iar prin parcurgerea a mai multor faze procesuale, valoarea terenului stabilită prin expertiză „la data întocmirii raportului de expertiză”, în exprimarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care face trimitere şi Legea nr. 198/2004, este în mod evident mai mare, sau mai mică, în funcţie de valoarea de circulaţie a unui teren similar. În acest context, art. 26 din Legea nr. 33/1994 trebuie interpretat în sensul în care, legiuitorul se referă la expertiza de evaluare a terenului efectuată imediat înainte de data transferului dreptului de proprietate, deoarece la data edictării art. 26 din Legea nr. 33/1994, scopul legiuitorului a fost acela de a acorda o justă şi prealabilă despăgubire, în condiţiile în care transferul dreptului de proprietate avea loc la data pronunţării hotărârii judecătoreşti. Prin trimiterea la art. 26 din Legea nr. 33/1994 trebuie păstrat scopul şi sensul legii şi nu păstrată numai sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” fără a observa contextul în care legiuitorul a stabilit că despăgubirea se va calcula în raport de valoarea unui teren similar „la data întocmirii raportului de expertiză”, adică anterior exproprierii, esenţială fiind data transferului dreptului de proprietate.
Ceea ce uneşte toate legile edictate în materia exproprierii este principiul esenţial la care am făcut referire, şi la care legiuitorul nu a renunţat niciodată deoarece nu ar fi putut (este constituţional !) şi nici nu a vrut (a făcut trimitere permanentă la condiţiile Legii nr. 33/1996), iar pentru respectarea acestui principiu trebuie observat că, valoarea terenului expropriat este într-adevăr, cea stabilită prin raport de expertiză, dar nu la orice dată este efectuat acest raport, ci la data exproprierii, mai precis la data transferului dreptului de proprietate sau la o dată foarte apropriată de data transferului dreptului de proprietate. Orice altă valoare, a terenului stabilită la orice altă dată încalcă atât dispoziţiile legale, cât şi dreptul de proprietate şi este lipsită de un criteriu clar şi obiectiv în raport de valoarea terenului la data la care persoana expropriată a fost lipsită de dreptul de dispoziţie asupra bunului, adică, în mod concret, a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului.
Aceeaşi interpretare a fost oferită şi de Curtea Constituţională în Decizia nr. 984 din 22 noiembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004.
În baza argumentelor menţionate, instanţa a stabilit despăgubirea datorată de Statul Român, la valoarea care trebuia acordată la data exproprierii, respectiv în anul 2008, având în vedere un preţ pe mp de 130 de euro, egal cu cel la care a fost achiziţionat terenul de către reclamantă, în anul 2006, deoarece chiar dacă experţii susţin că valoarea terenului a fost mai mică de 130 de euro/mp în anul 2008 (respectiv a fost de 126 de euro/mp în 2008) nu numai că această diferenţă este infimă, faţă de suma cu care a fost achiziţionat metrul pătrat de teren în anul 2006, dar şi mai mult decât atât, acordarea unei despăgubiri egale cu valoarea de achiziţie a terenului, după doi ani de la dobândirea bunului, răspunde principiului echităţii, având în vedere şi trendul ascendent al preţului terenului în perioada 2006 - 2008 (aspectul fiind de notorietate).
De aceea, instanţa, analizând toate înscrisurile depuse la dosar (grile notariale, contracte de vânzare - cumpărare, adrese ale instituţiilor publice) inclusiv expertiza efectuată în faza apelului, apreciază că despăgubirea care trebuia acordată reclamantei în anul 2008, pentru terenul expropriat, trebuia să fie egală cu preţul aceleiaşi suprafeţe de teren cumpărate în anul 2006, şi nu mai puţin, astfel cum a stabilit Comisia Locală Otopeni şi nici mai mult, astfel cum a stabilit instanţa de fond.
Despăgubirea pentru terenul expropriat este de 148.720 de euro, la valoarea de 130 euro/mp (1.144 mp x 130 de euro = 148.720 de euro).
Având în vedere că reclamanta a suferit un prejudiciu ca urmare a demolării unor construcţii având valoarea de 116.998 de lei (23.398 de euro) sumă stabilită de instanţa de fond şi necontestată şi că pe perioada reamenajării staţiei de carburant, restaurantul aflat în incinta staţiei a suferit o pierdere estimată între 3.158 lei şi 8.464 lei, (expertiza, fila 184 dosar apel), instanţa a apreciat asupra unui prejudiciu estimat la suma de 1.000 de euro, rezultând un total de 148.720 de euro (teren) plus 23.398 de euro (construcţii) plus 1.000 de euro (prejudiciu produs prin restrângerea activităţii) adică suma de 173.118 de euro, prejudiciu total produs reclamantei ca urmare a exproprierii terenului de 1.144 mp, în anul 2008.
A mai reţinut instanţa de apel că Statul Român nu a dovedit că prin modernizarea drumului, terenul rămas neexpropriat a dobândit un plus de valoare, iar afirmaţiile ce tind la excluderea acordării unor despăgubiri pentru restrângerea parţială şi limitată temporar a activităţii comerciale a reclamantei vor fi respinse, deoarece experţii au stabilit existenţa unui prejudiciu sub acest aspect, prejudiciu pe deplin previzibil pe parcursul efectuării unor lucrări de amenajare.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat. Deşi, instanţa de apel a acordat suma de bani stabilită de experţi pentru întreruperea temporară a activităţii unor servicii, această sumă de bani este mai mică decât cea solicitată de apelanta reclamantă şi având în vedere că suma totală acordată cu titlu de despăgubiri, reclamantei, a fost diminuată în această fază a procesului, în apelul declarat de partea adversă, cererea de apel a reclamantei nu poate fi primită.
Instanţa de apel a observat, de asemenea, că pct. 10 din autorizaţia de construcţie din 2006 (fila 31 dosar fond) a fost interpretat corect de către instanţa de fond. Clauza menţionată prevede că în cazul modernizării drumului public, demolarea, mutarea (refacerea) sau modificarea lucrărilor autorizate se vor realiza pe cheltuiala beneficiarului autorizaţiei, fără nici o despăgubire, iar clauza a fost acceptată în considerarea şi cu deplina cunoaştere a unei eventuale exproprieri.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de reclamanţi care, invocând motivul de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au formulat următoarele critici:
1. Prin decizia recurată instanţa de apel a încălcat principiul non reformatio in pejus, prevăzut în mod imperativ prin dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.
Dispoziţiile legale enunţate au caracter imperativ de ordine publică, nelăsând instanţei de apel posibilitatea de a afecta nici procesual nici substanţial poziţia părţii care a declarat apelul în propria sale de cale de atac.
Contrar principiului non reformatio in pejus şi a dispoziţiilor imperative ale art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel, în mod nelegal a pronunţat o decizie prin care agravează situaţia juridică a apelantelor reclamante SC O.M.V. P. SA şi SC O.M.V. P.M. SRL, care în propria cale de atac sunt puse în situaţia de a pierde şi ceea ce câştigaseră în faţa instanţei de fond.
Principiul non reformatio in pejus trebuie să fie respectat în toate situaţiile, întrucât legea nu distinge, deci inclusiv în situaţia în care ambele părţi formulează apel, precum în prezenta cauză, soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel fiind limitate în astfel de situaţii.
2. Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a motivat soluţia respingerii apelului formulat de reclamantă, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de judecată era obligată să arate motivele de fapt şi de drept care au dus la formarea convingerii instanţei, dimpotrivă o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, este nelegaiă şi se impune reformarea acesteia.
Astfel, prin apelul formulat, reclamanta a invocat următoarele aspecte de fapt şi de drept:
În mod nelegal, instanţa de fond a admis doar în parte acţiunea formulată de reclamanta SC P. SA (în prezent SC O.M.V. P. SA) respingând cererea de acordare de despăgubiri pentru beneficiul nerealizat ca urmare a diminuării gamei de servicii oferite clienţilor în perioada de reamenajare a staţiei.
În privinţa acestui prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat ca urmare a diminuării gamei de servicii oferite clienţilor în perioada de reamenajare a staţiei, expertiza contabilă efectuată în faza apelului şi depusă la dosarul cauzei la data de 17 ianuarie 2012 a reţinut că beneficiul nerealizat de restaurantul staţiei SC O.M.V. P. SA urmare a reducerii activităţii comerciale a restaurantului în litigiu pe o perioadă de 60 de zile, cât au durat lucrările de reamenajare a staţiei de distribuţie şi de carburanţi poate fi de maxim 8.464 lei.
Prin urmare, în speţă sunt îndeplinite condiţiile privind acordarea integrală a despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate de exproprierea suprafeţei de 1.144 mp de teren aparţinând Staţiei SC O.M.V. SA Tunari către reclamanta titular a acestui drept de creanţă SC O.M.V. P.M. SRL, constând în contravaloarea terenului expropriat şi prejudiciul nerealizat urmare a reducerii activităţii comerciale a restaurantului în litigiu pe o perioadă de 60 de zile, cât au durat lucrările de reamenajare a staţiei.
Acestea au fost în esenţă motivele de apel formulate de pârâta SC O.M.V. P. SA, care nu au fost analizate nici măcar sumar de către instanţa de apel.
Totodată, decizia recurată nu conţine motivele pentru care instanţa de apel a reţinut suma de 1.000 euro cât timp expertiza contabilă a stabilit un prejudiciu între 3.158 lei (valoare minimă) și 8.464 lei (valoarea maximă).
3. Decizia curţii de apel a fost pronunţată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în speţă, fiind lipsită de temei legal, motiv pentru care se impune modificarea acesteia în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. si respingerea apelului formulat de pârât.
Instanţa de fond a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC P. SA (în prezent SC O.M.V. P. SA) obligând pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. la plata sumei de 1.243.030 lei, echivalent a 293.930 euro, (reprezentând contravaloarea terenului expropriat -1.126.039 lei şi a construcţiilor ce urmează a fi demolate -116.991 lei).
Aceste sume au fost stabilite prin raportul de expertiză întocmit în cauză la data de 27 mai 2009 şi au fost menţinute de către comisia de experţi, prin Răspunsul la obiecţiunile formulate de părţi din 23 februarie 2010.
Atât din raportul de expertiză, cât şi din răspunsul la obiecţiunile formulate de părţi, rezultă în mod clar că expertul judiciar s-a raportat la valorile de piaţă corespunzătoare momentului efectuării expertizei.
Instanţa de fond doar a reţinut ca atare aceste sume aşa cum au fost stabilite de către comisia de experţi la data efectuării raportului de expertiză - respectiv mai 2009, şi nicidecum la data pronunţării sentinţei apelate aprilie 2010, după cum încearcă să sugereze pârâtul apelant.
Prin urmare sentinţa instanţei de fond nu contravine dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cu privire la momentul la care se raportează cuantumul despăgubirilor.
În urma efectuării raportului de expertiză, în faţa instanţei de fond, la data de 27 mai 2009, pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R., a formulat obiecţiuni prin care a criticat lucrarea cu privire la modalitatea de culegere a datelor despre preţurile efective de vânzare ale unor terenuri similare.
Prin răspunsul la obiecţiuni (anexele 1 şi 2), semnat şi de către expertul desemnat de către pârât, comisia de experţi a arătat în detaliu modul în care a fost stabilit preţul de piaţă al terenului supus exproprierii, propunând ca acest preţ să rămână la valoarea din expertiză, respectiv 1.125.039 lei.
Astfel, comisia de experţi a luat în calcul valorile de vânzare ale unor terenuri similare (pornind de la valorile ofertă la care s-a aplicat un coeficient mediu de negociere de - 0,5 %) şi a precizat că această metodologie de calcul este adoptată de C.E.T. din România „deoarece este de notorietate faptul că birourile notariale nu comunică preţul real de tranzacţionare, acestea fiind secrete".
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 36/1995, notarii publici au obligaţia de a păstra secretul profesional cu privire la tranzacţiile care se încheie prin birourile notariale şi de a nu comunica copii după actele încheiate decât părţilor sau succesorilor în drepturi ai acestora.
Însă, prin răspunsul la obiecţiuni, s-a calculat valoarea terenului expropriat si prin Metodologia stabilită prin Hotărârea nr. 211 din 30 august 2006 a C.G.M.B., elaborată în baza Legilor nr. 50/1991, nr. 215/2001, completată prin Legea nr. 286/2006 și s-a ajuns la o valoare aproximativ egală cu cea stabilită prin metoda verificării preturilor de piaţă, respectiv 228 euro/mp, faţă de 226 euro /mp (calculat după prima metodă).
Dimpotrivă, expertiza efectuată în faza procesuală a apelului la data de 27 septembrie 2012 nu clarifică acele împrejurări de fapt pentru care a fost încuviinţată această probă. În primul rând nu are în vedere contracte de vânzare cumpărare asupra unor terenuri similare încheiate în perioada apropiată exproprierii şi deci nu constituie un mijloc de probă util, concludent şi pertinent pentru soluţionarea pricinii. Nu în ultimul rând, nu există nici un temei legal pentru care ar trebui înlăturată expertiza efectuată în fata instanţei de fond, expertiză corectă întocmită cu respectarea dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte stabilirea valorii de piaţă a terenului expropriat.
Prin răspunsul la obiecţiunile formulate de părţi faţă de raportul de expertiză întocmit în faza apelului, experţii au precizat faptul că; „în contractele de vânzare cumpărare depuse la dosar, în aceeaşi zonă sunt diferenţe foarte mari de preţuri pe mp, nu s-au putut folosi preturile din aceste contracte în estimarea valorii terenului expropriat, prin aplicarea indicilor de corecţie, pozitivi sau negativi, după caz actualizându-i, având în vedere localizarea terenurilor".
În ceea ce priveşte contractele de vânzare cumpărare prezentate de experţi pentru anii 2011 - 2012, acestea nu pot fi luate în considerare, întrucât s-ar încălca dispoziţiile art. 9 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 198/2004 modificată prin Legea nr. 184/2008, iar în ceea ce priveşte contractul de vânzare - cumpărare din 12 iunie 2008 la care se referă experţii, acesta are ca obiect două loturi situate în extravilanul localităţii Otopeni, categoria de folosinţă arabil, teren neconstruibil. lipsit de utilităţi, care nu se încadrează în noţiunea „imobile de acelaşi fel" prevăzută de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
În acelaşi timp, sintagma „experţii si instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel" nu trebuie absolutizată, în sensul că „preţul (...)" nu constituie unicul criteriu de evaluare pentru imobilele expropriate, mai ales în acele cazuri în care nu există contracte de vânzare cumpărare având ca obiect imobile de acelaşi fel.
În acelaşi sens s-a pronunţat și Înalta Curte de Casaţie si Justiţie într-o speţă similară, care în considerentele Deciziei nr. 1802/2012 a reţinut că, în lipsa unor astfel de contracte, nimic nu împiedică o evaluare care sa aibă în vedere alte criterii, precum: ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare sau preturile de tranzacţionare extrase de la rubricile de mică publicitate pentru imobile de acelaşi fel, metoda comparaţiei în raport de diferitele preţuri de tranzacţionare, caracteristicile fizice ale terenului, localizare, acces, alte elemente caracteristice ale proprietăţii, criteriu care a fost avut în vedere la efectuarea expertizei de evaluare din prezenta cauza.
Susţine că aceleaşi considerente se impuneau cu putere de lucru judecat şi în prezenta speţă, astfel că decizia recurată încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1802/2012 invocată şi în fata instanţei de apel, prin concluziile scrise depuse la dosar.
Susţine că, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesara existenta triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, ci este necesară doar probarea identităţii între problema de drept soluţionată irevocabil si problema dedusă judecăţii, instanţa de judecata fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece in caz contrar s-ar ajunge la încălcarea componentei res Judicata a puterii de lucru judecat.
Noţiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept in litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu in litigiile ulterioare si nu pot fi contrazise, deoarece s-ar încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale si a reducerii încrederii justiţiabililor in sistemul judiciar.
Doctrina și practica judiciara sunt unanime in a considera ca puterea de lucru judecat este recunoscuta nu numai dispozitivului, ci si considerentelor, in măsura in care explica dispozitivul si se reflecta în el, acelor considerente în lipsa cărora n-ar fi posibila înţelegerea dispozitivului.
Problemele de drept care se impun in prezentul litigiu sunt identice cu cele dezlegate în Dosarul nr. 6206/62/2009, soluţionat prin Decizia civilă nr. 1802/2012, irevocabila, astfel ca ele se impun cu putere de lucru judecat in prezenta cauza.
Pentru toate aceste motive, Decizia Civilă nr. 161/A din 11 aprilie 2014 este nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv a prevederilor potrivit cărora instanţa şi experţii vor tine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ - teritorială, la data întocmirii raportului de expertiza, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare si dovezile prezentate de aceştia, nu înseamnă că preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele ar reprezenta criteriul unic şi irefragabil de evaluare şi nici că ar putea fi ignorate alte criterii legale de evaluare, mai ales în lipsa unor contracte de vânzare cumpărare asupra unor terenuri similare.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat de reclamante şi respingerea apelului formulat de pârât.
Examinând criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
1. Primul motiv de recurs, prin care recurentele au criticat nerespectarea principiului non reformatio in pejus de către instanţa de apel, faţă de împrejurarea că, deşi reclamanta a exercitat calea de atac a apelului, instanţa a diminuat cuantumul despăgubirilor, este nefondat şi nu poate fi primit.
Astfel, recunoaşterea de către instanţa de fond a dreptului la despăgubiri al reclamantei pentru exproprierea terenului proprietatea sa, rămâne câştigat cauzei, faţă de limitele motivelor de apel exercitate de părţi şi de principiul „non reformatio in pejus” - „nereformarea în rău”.
Susţinerea recurentelor relativ la nerespectarea de către instanţa de apel a acestui principiu faţă de soluţia privind diminuarea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvine nu poate fi primită, întrucât dispoziţia a fost luată în soluţionarea apelului pârâtului, care a formulat critici în acest sens, astfel că nu se poate susţine încălcarea principiului non reformatio in pejus.
Aşa fiind, criticile formulate în primul motiv de recurs sunt nefondate şi urmează a fi respinse.
2. În ce priveşte, însă, criticile din cererea de recurs întemeiate pe prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a motivat susţinerile reclamantei cu privire la prejudiciul pretins ca urmare a reducerii activităţii comerciale, acestea sunt fondate, pentru considerentele ce succed.
Astfel, prin apelul exercitat în cauză, reclamanta a solicitat acordarea integrală a despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate de exproprierea suprafeţei de teren de 1.144 mp, constând în contravaloarea terenului expropriat şi prejudiciul nerealizat urmare a reducerii activităţii comerciale a restaurantului în litigiu pe o perioadă de 60 de zile, cât au durat lucrările de reamenajare a staţiei.
Deşi a respins apelul pârâtei, instanţa de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care a dispus această soluţie, limitându-se a reţine că, „Deşi instanţa de apel a acordat suma de bani stabilită de experţi pentru întreruperea temporară a activităţii unor servicii, această sumă de bani este mai mică decât cea solicitată de apelanta reclamantă şi având în vedere că suma totală acordată cu titlul de despăgubiri reclamantei, a fost diminuată în această fază a procesului, în apelul declarat de partea adversă, cererea de apel a reclamantei nu poate fi primită”.
Aceste considerente nu constituie o motivare în sensul dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât nu arată argumentele pentru care cererea apelantei reclamante cu privire la acordarea prejudiciului este sau nu întemeiată, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă exercitarea controlului judiciar de instanţa de recurs.
Dacă în ce priveşte criticile reclamantei privind despăgubirile acordate pentru terenul expropriat, se poate considera că instanţa de apel a răspuns susţinerilor reclamantei în cadrul soluţionării apelului pârâtului, în ce priveşte susţinerile privind acordarea prejudiciului nerealizat, instanţa nu a arătat care sunt motivele pentru care a respins aceste susţineri.
Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Motivarea hotărârii judecătoreşti este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrarului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost examinate de judecător.
În cazul în care motivarea lipseşte cu desăvârşire, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile şi mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecăţii au fost înlăturate, hotărârea este nulă şi se impune casarea sa, cu reluarea judecăţii.
Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, nerespectarea acestuia constituind motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.
Sub acest aspect, obligativitatea motivării hotărârii reprezintă una dintre garanţiile procesuale ale dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţia europeană.
În acelaşi timp, instanţa de recurs nu poate suplini motivarea - aceleaşi aspecte fiind, pe lângă obiecţia de nemotivare formulată în principal, reiterate drept critici în recurs - deoarece aceasta ar însemna ca respectivele chestiuni, rămase nerezolvate în etapa jurisdicţională anterioară, să fie tranşate în mod irevocabil de către instanţa de recurs.
În felul acesta însă, ar fi suprimată o fază procesuală şi în plus, instanţa de recurs n-ar mai exercita o cenzură de legalitate asupra modalităţii în care a doua instanţă a fondului, într-o judecată devolutivă, trebuie să dea dezlegare criticilor care au învestit-o.
Fără arătarea argumentelor care să susţină soluţia din dispozitiv, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală care, potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar.
3. În ce priveşte. criticile formulate prin cererea de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., relative la nerespectarea criteriilor prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994 la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa constată că acestea sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Stabilirea valorii de circulaţie a imobilului supus exproprierii constituie unicul element necesar în scopul determinării unei despăgubiri juste şi echitabile în accepţiunea legii generale în materie, dar şi a normelor constituţionale (art. 44 din Constituţie).
Reţinându-se caracterul excepţional al cedării proprietăţii prin expropriere şi în scopul asigurării unei protecţii depline şi adecvate a dreptului de proprietate privată, dispoziţia menţionată din legea fundamentală a fost preluată ca atare în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ legiuitorul statuând că „exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească”.
Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite”.
„La stabilirea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, „luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.”.
Se constată astfel că textul de lege stabileşte atât criteriile de determinare a despăgubirii, compusă din valoarea reală a bunului şi prejudiciul cauzat expropriatului, cât şi momentul stabilirii cuantumului despăgubirii, respectiv „data întocmirii raportului de expertiză”.
Criticile formulate prin cererea de recurs sunt fondate, în măsura în care sunt de natură a susţine necesitatea completării în apel a probatoriilor, pentru lămurirea pe deplin a împrejurărilor legate de determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, ca persoană expropriată, în baza Legii nr. 33/1994.
Cele două aspecte esenţiale ce interesează obiectivele la care trebuie să răspundă experţii desemnaţi de către instanţa de judecată sunt, în primul rând, preţul de piaţă al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacţii încheiate în perioada relevantă şi, eventual, din oferte de tranzacţionare, iar în al doilea rând, momentul de referinţă al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al întocmirii raportului de expertiză în cursul judecăţii.
Or, instanţa de apel a validat cuantumul despăgubirilor pe baza unui raport de expertiză prin care s-a stabilit valoarea terenului la momentul exproprierii, contrar dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Textul de lege prevede cu claritate şi fără posibilitate de interpretare care este momentul în raport cu care experţii au a calcula şi instanţele de judecată au a stabili cuantumul despăgubirii, anume momentul „întocmirii raportului de expertiză”.
Acest text de lege, în aplicarea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, nu permite interpretului să stabilească un alt moment în raport cu care să se calculeze valoarea despăgubirilor pentru terenurile expropriate.
Instanţa de apel a înlăturat aplicarea acestui text pe motiv că ar contraveni art. 44 alin. (3) din Constituţia României. În opinia instanţei, despăgubirea ar fi justă numai dacă s-ar ţine cont de preţul cu care se vindeau imobile similare la momentul exproprierii, orice alt moment însemnând acceptarea obligării uneia dintre părţi la suportarea unui risc pe care nici una dintre ele nu a înţeles să şi-l asume, acela al evoluţiei sau involuţiei pieţei imobiliare şi care ar avea drept consecinţă golirea de conţinut a noţiunii legale şi constituţionale de despăgubire „justă”.
Această interpretare a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 este eronată, şi nu este de natură să respecte nici textul constituţional menţionat, care nu îngăduie, pentru determinarea justeţii cuantumului despăgubirilor, să se judece în echitate. Ca atare, cuantumul despăgubirilor trebuie stabilit prin raportare la momentul arătat în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, indiferent după cum preţul imobilelor la data întocmirii raportului de expertiză este mai mic sau mai mare decât preţul de la data hotărârii de expropriere.
Cum reclamanta a înţeles să-şi asume demersul judiciar prin intermediul căruia a înţeles să conteste cuantumul despăgubirii stabilite de expropriator, aceasta trebuie să-şi asume şi momentul în raport de care urma să se stabilească judiciar despăgubirea, neputându-se accepta calcularea despăgubirii la un alt moment, contrar normei de drept, sub motivul existenţei unor fluctuaţii ale preţurilor de tranzacţionare a terenurilor similare celui expropriat pe piaţa imobiliară.
Având în vedere aceste considerente, urmează a se constata că, prin hotărârea atacată, nu s-a stabilit pe deplin situaţia de fapt a cauzei pendinte, raportul de expertiză judiciară întocmit în faza judecăţii în apel nesocotind cu evidenţă dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Pentru stabilirea valorii despăgubirii, cu respectarea dispoziţiilor legale menţionate, se constată că se impune refacerea expertizei, probă incompatibilă cu structura recursului, potrivit dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ.
Prin urmare, constatând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nerespectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamantei, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, în vederea refacerii probatoriului sub toate aspectele care au condus la încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Astfel, urmează ca instanţa de apel să dispună efectuarea expertizei, de către comisia de experţi constituită în condiţiile art. 25 din aceeaşi lege, urmând ca experţii să stabilească despăgubirile cuvenite reclamantei în raport de „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză”, preţ rezultat din contracte de vânzare cumpărare autentice, încheiate cât mai aproape de acest moment.
Instanţa va pune în vedere experţilor să facă verificări cu privire la preţurile terenurilor, cu caracteristici asemănătoare cu cel în litigiu, ce rezultă din tranzacţiile încheiate în zonă, la agenţii imobiliare, notari, publicaţii de specialitate din zonă, urmând ca pe baza informaţiilor primite privind tranzacţiile încheiate în zonă să procedeze la evaluare, luând în considerare preţurile din aceste tranzacţii.
Numai în măsura în care informaţiile culese în urma acestor verificări vor indica neîncheierea de contracte de vânzare-cumpărare cu privire la terenurile din zonă, experţii vor apela la alte comparabile decât preţul de vânzare în determinarea despăgubirilor aferente exproprierii.
În această situaţie, se impune ca expertiza să fie însoţită de un document care să ateste rezultatul negativ al unei asemenea verificări şi numai dacă există o astfel de dovadă se va putea accepta evaluarea pe baza ofertelor de vânzare.
De asemenea, cum s-a subliniat mai sus, data despăgubirilor va fi cea a raportului de expertiză, cum prevede expres art. 26 alin. (2), urmând a se stabili şi eventualele daune aduse proprietarului prin expropriere.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate în recurs, care vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării, pentru soluţionarea unitară a cauzei, instanţa, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 314 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamante, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor, la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantele SC O.M.V. P.M. SRL şi SC O.M.V. P. SA împotriva Deciziei nr. 161/A din 11 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2935/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2938/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
