ICCJ. Decizia nr. 2935/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2935/2014
Dosar nr. 2695/1/2014
Şedinţa publică din 30 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 9908/212/2009, astfel cum a fost precizată, reclamanţii G.A., G.E., V. (G.) E. şi G.R. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii primarul Municipiului Constanţa, SC H.D.G. SA Bucureşti, P.M., P.C., D.G.C. şi D.R.L., ca prin hotărâre judecătorească să constate nulitatea absolută parţială a Dispoziţiei nr. 3332/2003 emisă de primarul municipiului Constanţa, în limita suprafeţei de 418,68 mp teren, şi nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare din 27 aprilie 2004 încheiat între pârâta SC H.D.G. SA Bucureşti şi pârâţii P.M. şi P.C. şi din 02 octombrie 2007, intervenit între aceştia din urmă şi pârâţii D.G.C. şi D.R.L.
Pe parcursul soluţionării cauzei la instanţa de fond, numiţii T.I., T.E.N. şi T.M.C. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu prin care au solicitat respingerea ca inadmisibilă a acţiunii reclamanţilor, ca efect al constatării valabilităţii titlului lor de proprietate asupra terenului de 303 mp pe care îl stăpânesc.
Prin încheierea pronunţată la 21 octombrie 2010, Tribunalul Constanţa a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie menţionată reţinând că intervenienţii nu justifică, în sensul art. 49 C. proc. civ., un interes propriu în a interveni în cauză deoarece nu pretind niciun drept asupra terenului ce a făcut obiectul actelor juridice contestate de reclamanţi.
Pârâţii D.C. şi D.R.L. au formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiului Constanţa prin primar şi a Consiliului Local Constanţa pentru garantarea eventualei evicţiuni ce ar rezulta în urma litigiului, solicitând obligarea chemaţilor în garanţie fie să le transmită în compensare un teren echivalent cu cel cumpărat, fie la plata sumei de 280 euro achitată vânzătorilor.
Prin sentinţa civilă nr. 3480 din 09 iunie 2011, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a constatat nulitatea parţială a Dispoziţiei nr. 3332 din 09 decembrie 2003 emisă de pârâtul primarul Municipiului Constanţa în favoarea pârâtei SC H.D.G. SA Bucureşti, în ceea ce priveşte atribuirea în compensare a terenului în suprafaţă de 418,68 mp, din suprafaţa totală de 525 mp situată la intersecţia str. M. cu str. C., a respins ca nefondată cererea de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2004 şi din 02 octombrie 2007 şi a respins cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.
Pentru a hotărî în acest sens prima instanţă a reţinut că, prin notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanţii au solicitat Primăriei Municipiului Constanţa restituirea imobilului din Constanţa, iar în absenţa oricărui răspuns s-au adresat tribunalului cu cerere de soluţionare pe fond a notificării, Dosarul civil nr. 1410/118/2008, care a avut ca obiect această solicitare, fiind suspendat prin încheierea de şedinţă din 23 noiembrie 2009, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Prin dispoziţia atacată în cauză, nr. 3323 din 09 decembrie 2003, a fost admisă cererea formulată de SC H.D.G. SA Bucureşti, cesionar de drepturi litigioase în baza contractelor încheiate cu moştenitorii fostului proprietar al imobilului - teren în suprafaţă de 100.000 mp situat în Constanţa, Parcul Tăbăcăriei - căruia i s-a atribuit în compensare suprafaţa de 133.696,9 mp situată în intravilanul Municipiului Constanţa, în care este inclusă şi suprafaţă de 525 mp, înscrisă la poziţia 4, în art. 2 al acesteia.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2004, SC H.D.G. SA a transmis pârâţilor P.C. şi P.M. dreptul de proprietate asupra terenului intravilan în suprafaţă de 525 mp. La rândul lor, pârâţii P. au vândut terenul pârâţilor D.R.L. şi D.G.C., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 02 octombrie 2007.
Au fost avute în vedere prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 247/2005), dar şi cele ale art. 20 alin. (1) din Lege (anterior modificării aduse prin actul normativ din 2005), prin care s-a urmărit indisponibilizarea imobilelor restituibile şi suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptăţite în temeiul legii speciale, până la soluţionarea notificării.
În cazul atribuirii în compensare (echivalentă ca efecte juridice noţiunii de „înstrăinare”), nulitatea nu priveşte nerespectarea condiţiilor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în această modalitate, ci se fundamentează pe faptul că bunul face obiectul unei cereri de restituire în natură formulată de moştenitorii fostului proprietar.
Or, în situaţia în care, mai înainte de soluţionarea notificării reclamanţilor, primarul a emis o dispoziţie de atribuire în compensare a unei părţi din terenul notificat, măsura este lovită de nulitate prin prisma impedimentului legal sus-citat, fără a prezenta vreo relevanţă dacă societatea pârâtă era sau nu îndrituită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Soluţia de respingere a cererilor de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2004 şi din 02 octombrie 2007, ca acte subsecvente actului nul, s-a întemeiat pe teza bunei-credinţe, care se prezumă în raport cu art. 1899 C. civ.; s-a arătat că în cauză nu s-au administrat probe din care să rezulte că pârâţii P. au acţionat în fraudarea drepturilor reclamanţilor, respectiv că au fost de rea-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2004, pentru a se reţine cauza ilicită şi, prin urmare, nulitatea contractului; înstrăinarea a fost perfectată în baza certificatului fiscal din 27 aprilie 2004 emis de Consiliul Local Constanţa, a extrasului de carte funciară, precum şi a declaraţiei cumpărătorului, în sensul că a verificat personal existenţa titlului de proprietate al societăţii vânzătoare, asigurându-se că terenul nu este scos din circuitul civil şi nu este grevat de sarcini sau procese.
În aceste condiţii, nu li se poate reproşa pârâţilor cumpărători că nu au manifestat prudenţă şi diligenţă la data încheierii actului a cărui nulitate se invocă şi că nu s-au informat asupra situaţiei juridice a imobilului. Nu au fost administrate dovezi că, anterior încheierii contractului, pârâţii ar fi fost înştiinţaţi despre intenţia reclamanţilor de redobândire a imobilului.
În condiţiile în care societatea vânzătoare figura ca proprietar în evidenţele fiscale, iar verificările în registrele de publicitate imobiliară nu au relevat existenţa unor litigii sau a unor eventuale sarcini care să greveze terenul înstrăinat, s-a reţinut că pârâţii P. au contractat fără a avea cunoştinţă despre notificarea reclamanţilor şi având reprezentarea adevăratului proprietar în persoana SC H.D.G. SA.
Aceleaşi argumente, referitoare la buna credinţă a dobânditorilor cu titlu oneros, au fost reţinute şi în privinţa pârâţilor D.R.L. şi D.G.C., iar ca efect al menţinerii contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe numele lor, a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie pe care aceştia au formulat-o.
Prin Decizia civilă nr. 438/C din 23 noiembrie 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa, a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2004 şi a contractului de vânzare-cumpărare din 02 octombrie 2007, pentru suprafaţa de 418,68 mp, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanţie, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului primarul Municipiului Constanţa.
A reţinut instanţa de apel că aspectul încălcării art. 20 alin. (1) din Lege, care a reglementat,,indisponibilizarea’’ bunului imobil indicat în notificare, a fost în mod corect rezolvat de tribunal şi a intrat în puterea lucrului judecat, prin neapelare, dar în analiza valabilităţii actelor juridice subsecvente prima instanţă s-a îndepărtat de la regula generală aplicabilă în materia nulităţii actelor juridice şi a statuat că, faţă de buna-credinţă a terţilor intimaţi persoane fizice, nu se poate constata şi nulitatea absolută parţială a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate succesiv.
Principiul asigurării securităţii raporturilor juridice şi al circuitului civil nu îşi găseşte relevanţa decât în analiza drepturilor obţinute de terţul subdobânditor asupra unui bun deţinut cu bună-credinţă, în considerarea statului transmiţător ca fiind verus dominus şi pe aparenţa în drept fondată pe titlul notoriu al statului, precum şi pe credinţa comună şi invincibilă a dreptului acestuia asupra bunului în discuţie. Doar în aceste condiţii s-a pus problema creării unui dubiu terţului subdobânditor, prin actele sau faptele publice şi neechivoce ale fostului titular al dreptului în legătură cu imobilul în cauză, fondate pe dreptul său anterior celui exhibat de stat; astfel fiind, notificat asupra procedurilor administrative sau jurisdicţionale iniţiate de cel din urmă în vederea retrocedării bunului imobil, terţul nu se va mai putea apăra prin invocarea bunei-credinţe sau a valabilităţii titlului statului, pentru a clama, la rândul său, excepţia de la regula resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.
Reţinând fără dubiu existenţa notificării asupra procedurilor administrative sau jurisdicţionale şi faptul că aceasta viza fără echivoc o măsură reparatorie de restituire în natură, instanţa de apel a apreciat că unitatea deţinătoare nu putea să acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru acelaşi imobil unei terţe persoane decât cu încălcarea scopului explicit al legii, emiţând un act lovit de nulitate cât priveşte suprafaţa notificată.
S-a constatat că, în egală măsură, terţii subdobânditori nu se pot apăra prin mijlocirea bunei-credinţe şi invocarea aparenţei în drept a titlului societăţii câtă vreme notificarea nu trebuia să fie dublată, conform legii, de măsuri suplimentare de opozabilitate (notarea litigiului în registrele de publicitate, notificarea directă a terţilor de către persoana îndreptăţită, etc.), simpla ei înregistrare atrăgând interdicţia încheierii oricărui act juridic translativ de drepturi asupra imobilului vizat.
Referitor la apelul pârâtului primarul Municipiului Constanţa s-a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt argumente pentru care să se admită vreuna din criticile invocate de această parte cu ocazia judecăţii în fond.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat recurs pârâţii primarul municipiului Constanţa, P.M., P.C., D.G.C. şi D.R.L.
Prin Decizia civilă nr. 1766 din 28 martie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâţii D.G. şi D.R.L., invocată de intimaţii reclamanţi, ca nefondată, a admis recursurile pârâţilor şi a casat decizia recurată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Excepţia de tardivitate a recursului pârâţilor D. a fost respinsă cu motivarea că decizia din apel nu le-a fost comunicată acestora la domiciliul procesual ales în primul ciclu procesual, respectiv la sediul cabinetului de avocatură M.M., ci la adresa părţilor, ceea ce înseamnă că actul de procedură nu a fost legal îndeplinit şi că recurenţii-pârâţi pot valorifica pe deplin dispoziţiile art. 301 C. proc. civ., prin formularea unei cereri de recurs conformă normelor procedurale.
Pe fondul recursurilor formulate s-a reţinut că, în ipoteza existenţei a două sau mai multe acte juridice succesive de transmisiune a bunului imobil, respectiv de desfiinţare ulterioara a primului act juridic, din perspectiva principiului de drept resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, desfiinţarea actului primar (iniţial) atrage după sine desfiinţarea actului secundar (subsecvent), situaţia de excepţie semnificând menţinerea dreptului subdobânditorului de bună-credinţă si cu titlu oneros in virtutea altor principii de drept, cum ar fi asigurarea securităţii si stabilităţii circuitului civil, ocrotirea bunei-credinţe.
S-a constatat că principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial se prezintă ca o consecinţă firească în plan juridic a celorlalte două principii care guvernează materia nulităţii actului juridic, anume retroactivitatea (ceea ce înseamnă că orice act nul repune părţile în situaţia anterioară încheierii lui) şi principiul nemo dat quod non habet (ceea ce arată că nimeni nu poate transmite valabil ceea ce nu are/deţine), dar că pentru a configura una sau alta din situaţiile juridice menţionate anterior, cu repercusiuni asupra situaţiei patrimoniale a părţilor din litigiu, instanţa de apel trebuia să stabilească cu prioritate dacă circumstanţele de fapt ale cauzei pendinte se suprapun situaţiei premisă pentru aplicarea principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis ori a excepţiei de la acest principiu - menţinerea dreptului subdobânditorului de buna-credinţă si cu titlu oneros.
A subliniat Curtea că instanţa de apel trebuie să stabilească partea din hotărârea tribunalului ce se impune a fi conservată, pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost criticată în apel; că s-a restrâns, fără nici o justificare pertinentă, domeniul de incidenţă a excepţiei enunţate anterior doar la drepturile obţinute de terţul subdobânditor asupra unui bun deţinut cu bună-credinţă, în considerarea statului transmiţător ca fiind verus dominus, pe aparenţa titlului lui notoriu, precum şi pe credinţa comună şi invincibilă a dreptului acestuia asupra bunului în discuţie; că trebuiau clarificate raporturile juridice dintre părţi, astfel cum s-au configurat prin perfectarea actelor juridice succesive, din perspectiva regulilor de drept identificate ca fiind aplicabile cauzei, atât dispoziţii ale legii speciale (care sunt persoanele vizate de dispoziţiile referitoare la indisponibilizarea imobilelor restituibile), cât şi regulile de drept comun (care sunt persoanele care pot invoca, cu deplin temei, principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis sau situaţia de excepţie a actelor subsecvente de dispoziţie, cu titlu oneros, încheiate cu un subdobânditor de bună-credinţa) câtă vreme poziţia constantă a pârâţilor-persoane fizice a fost aceea că sunt subdobânditori de bună-credinţa şi cu titlu oneros şi înţeleg să se prevaleze de incidenţa acestui principiu în privinţa situaţiei lor pendinte.
S-a apreciat că instanţa de apel a motivat decizia în mod succint, prin trimiteri la chestiuni şi principii generale, că referirea la persoana terţilor subdobânditori a apărut doar în ultimul aliniat, tot cu referiri generale şi că, pe cale de consecinţă, nu se poate vorbi de o motivare a deciziei şi de asigurarea garanţiilor dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, pentru situaţia de faţă, în sistemul dublului grad de jurisdicţie.
Justificând astfel soluţia casării hotărârii recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, instanţa de recurs a stabilit obligaţia asigurării, cu ocazia rejudecării, a situaţiei premisă pentru o judecată efectivă în recurs, respectiv stabilirea deplină a situaţiei de fapt, nu numai prin operaţiunea de clarificare a cadrului procesual de investire, de încuviinţare si administrare a probelor considerate pertinente si concludente cauzei pendinte (realizata deja, in mare parte, in etapele procesuale anterioare, inclusiv in recurs), ci si prin operaţiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor si in condiţiile prevăzute de lege, care presupune si trebuie sa se materializeze in redarea considerentelor de fapt si de drept care au condus instanţa la soluţia cuprinsa in dispozitiv.
Cum dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancţionată cu nulitatea actului procedural în cauză, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., s-a apreciat că urmările acestei încălcări sunt înlăturate prin desfiinţarea hotărârii recurate.
S-a constatat că nu pot fi cercetate criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - referitoare la corecta investire a instanţei, la incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, la aplicarea prevederilor art. 1899 C. civ., dar şi a dispoziţiilor art. 1169 C. civ. - înainte ca instanţa de apel să clarifice toate chestiunile de fapt şi de drept prioritare unei astfel de abordări, menţionate în paragrafele anterioare.
În apel, după casare, la solicitarea apelanţilor reclamanţi şi în temeiul art. 295 alin. (2) coroborat cu art. 292 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a administrat proba cu înscrisuri, la dosar fiind depuse adrese emise de S.P.I.T.V.B.L. Constanţa cu privire la istoricul de rol al imobilului situat în Constanţa, şi documentaţia care a stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat din 27 aprilie 2004, încheiat între pârâţii SC H.D.G. SA Bucureşti şi P.M. şi C., înaintată instanţei de B.N.P., I.M.
În examinarea cauzei s-a avut în vedere că apelantul pârât primarul Municipiului Constanţa nu a motivat apelul, iar apelanţii reclamanţi au criticat soluţia dată cererii de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare cumpărare atacate în cauză şi au invocat greşita aplicare a principiului anulării actului subsecvent ca efect al anulării actului principal.
Prin Decizia nr. 15/C din 5 martie 2014 Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâtul primarul municipiului Constanţa.
În motivarea soluţiei sale, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
Cu privire la apelul pârâtului primarul Municipiului Constanţa:
Nulitatea parţială a dispoziţiei din 09 decembrie 2003, prin care intimatei pârâte SC H.D.G. SA Bucureşti i-a fost atribuită în compensare suprafaţa de 133.696,9 mp situată în intravilanul Municipiului Constanţa, în care este inclusă şi suprafaţă de 525 mp, înscrisă la art. 2 poziţia 4 ca fiind situată la intersecţia străzii M. cu strada C., a fost în mod legal constatată de instanţa de fond care, contrar susţinerilor formulate de pârâtul apelant în primul ciclu procesual, aşa cum s-au consemnat în încheierea de dezbateri de la termenul din 26 mai 2011, a făcut o legală aplicare a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Imobilul a cărui restituire în natură a fost solicitată de reclamanţi, situat - potrivit notificării - în Constanţa, face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv de stat şi intră, pe cale de consecinţă, sub incidenţa prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data apariţiei legii, conform cărora imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi (14 februarie 2001) de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003 arătau la pct. 20.1 că prevederea alin. (1) al art. 20 din Lege statuează indisponibilizarea imobilelor, restituibile pe calea prevăzută de lege, cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze bunul respectiv către alte persoane decât cele îndreptăţite potrivit legii.
Potrivit aceloraşi norme, indisponibilizarea operează începând cu data de 14 februarie 2001, chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară (în speţă la 11 februarie 2002) şi are drept scop primordial îndeplinirea obligaţiei de restituire în natură către adevăratul proprietar.
Având în vedere scopul acestor dispoziţii legale, obligaţia legală de a nu proceda la înstrăinarea ori grevarea imobilului care să împiedice restituirea în natură este una imperativă, iar încălcarea ei atrage nulitatea absolută a actului încheiat cu nerespectarea acestei obligaţii. Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată după modificările intervenite prin Legea nr. 247/2005, nu a instituit o nouă sancţiune a cărei aplicare să se facă doar cu respectarea principiului neretroactivităţii legii civile, ci a consacrat explicit, pe cale legislativă, ceea ce era stipulat deja în lege şi în normele metodologice, în termeni mai generali, ca fiind un efect al notificării, respectiv indisponibilizarea imobilului.
În speţă, Primăria Municipiului Constanţa a fost notificată de reclamanţi din 14 iunie 2001 să restituie imobilul din Constanţa; fără a efectua verificările impuse de lege şi anterior soluţionării acestei solicitări de restituire şi chiar după stabilirea acestei obligaţii prin hotărâre judecătorească, Primarul municipiului Constanţa a atribuit parte din terenul notificat de reclamanţi pârâtei SC H.D.G. SA Bucureşti, individualizându-l ca fiind situat la intersecţia străzii M. cu strada C.
Dispoziţia nr. 3323 din 09 decembrie 2003, prin care s-a realizat această atribuire, are caracterul unui act de dispoziţie asupra imobilului notificat şi este, prin urmare, lovită de nulitate în condiţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pentru că bunul dat în compensare era indisponibilizat legal, iar lămurirea situaţiei lui juridice şi determinarea posibilităţii de atribuire în compensare reprezentau, exclusiv, obligaţii ale pârâtului unitate deţinătoare, care nu au fost îndeplinite.
Cu privire la apelul reclamanţilor:
Valabilitatea actului de vânzare cumpărare autentificat din 27 aprilie 2004 încheiat de intimata SC H.D.G. SA Bucureşti cu intimaţii pârâţi P.M. şi P.C. sau a celui autentificat din 02 octombrie 2007, perfectat de aceştia din urmă cu intimaţii D.G.C. şi D.R.L., a fost întemeiată de tribunal pe teza bunei-credinţe, care se prezumă în raport cu art. 1899 C. civ.; s-a arătat că în cauză nu s-au administrat probe din care să rezulte că pârâţii P. şi D. au acţionat în fraudarea drepturilor reclamanţilor, respectiv că au fost de rea-credinţă la momentul încheierii celor două contracte de vânzare cumpărare, pentru a se reţine cauza ilicită şi, prin urmare, nulitatea convenţiilor de înstrăinare.
Confirmând această constatare a instanţei de fond, Curtea reţine că un contract încheiat între terţi, chiar dacă se referă la un imobil aflat în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, nu poate fi supus incidenţei art. 21 alin. (5) din această lege, cum pretind reclamanţii, pentru că textul, având un caracter special, se aplică strict ipotezelor reglementate în cuprinsul său, respectiv în situaţia înstrăinării, concesionării, închirierii, etc. de către o autoritate/instituţie ori societate a statului, deci nu poate fi extins şi la alte persoane fizice ori persoane juridice cărora, în acest caz, li se aplică normele de drept comun în materia nulităţii actelor juridice.
Ori, în această materie practica judiciară a decis, în principiu, că anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun nu atrage invalidarea actului în ce priveşte pe subdobânditor, în cazul în care acesta este de bună credinţă.
Principiul ocrotirii bunei-credinţe reprezintă regula fundamentală ce se desprinde pe cale de interpretare din ansamblul normelor dreptului civil şi exprimă cerinţa ca interesele celor ce participă cu bună-credinţă la raporturile juridice civile să fie mai temeinic proteguite decât acelea ale participanţilor de rea-credinţă.
Reducând sfera de analiză a efectelor acestui principiu, ocrotirea bunei credinţe in convenţii este impusă de imperativul asigurării circuitului civil, a credibilităţii acestuia şi a actelor juridice întocmite cu respectarea tuturor prescripţiilor legale, ori sacrificarea intereselor juridice ale dobânditorilor de bună credinţă pe temeiul principiului nulităţii actului subsecvent actului nul ar paraliza circuitul civil.
În sensul art. 1899 alin. (2) C. civ., buna credinţă se presupune, doar reaua credinţă - atunci când se invocă - trebuie dovedită, potrivit art. 1169 din acelaşi cod.
Proba contrară prezumţiei instituită de prevederile legale anterior menţionate presupune dovedirea faptului că subdobânditorul a fost în cunoştinţă de cauză că titlul transmiţătorului este lovit de nulitate şi că achiziţionează bunul proprietatea altei persoane. În acest caz, desfiinţarea actului se impune nu atât pentru absenţa bunei credinţe, cât mai ales pe ideea că vânzarea cumpărarea lucrului altuia în cunoştinţă de cauză, reprezentând o operaţiune speculativă, are un scop imediat ilicit şi este, deci, nulă absolut în temeiul art. 966 şi art. 968 C. civ. Totodată, dacă actul s-a încheiat de către vânzător în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea şi pe riscul cumpărătorului, nulitatea se impune în temeiul principiului fraus omnia corrumpit.
În speţă, prezumţia bunei credinţe a intimaţilor cumpărători P.M. şi Carmen şi D.G.C. şi R.L. la momentul perfectării contractelor de vânzare cumpărare autentificate din 27 aprilie 2004 şi din 02 octombrie 2007 nu a fost răsturnată de apelanţii reclamanţi, în sensul că la dosar nu există dovezi că actele atacate ar fi rezultatul unei operaţiuni speculative sau fraude şi, cu atât mai puţin, referitoare la împrejurarea că intimaţii cumpărători au cunoscut nevalabilitatea parţială a titlului intimaţilor vânzători, respectiv că parte din terenul cumpărat aparţinea titularilor acţiunii.
Aşa cum rezultă din lucrările dosarului, încheierea contractelor de vânzare cumpărare a avut la bază o documentaţie completă, care a inclus Decizia nr. 3332 din 09 decembrie 2003, prin care terenul în suprafaţă de 525 mp, situat la intersecţia străzilor M. şi C., căruia i s-a atribuit ulterior adresa str. C., din care face parte şi terenul de 418,68 mp aflat în litigiu, a fost atribuit intimatei vânzătoare SC H.D.G. SA Bucureşti; referatul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, care a stat la baza acestei dispoziţii; procesul verbal de predare primire a terenului de 525 mp către beneficiara intimată, emis de Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanţa din 11 decembrie 2003; certificatul fiscal privind impozitele şi taxele locale în cazul persoanelor juridice din 27 aprilie 2004 din care rezulta achitarea la zi, de către vânzătoarea SC H.D.G. SA Bucureşti, a impozitelor şi taxelor aferente terenului de 525 mp din Constanţa; extrasul de carte funciară pentru autentificare din 27 aprilie 2004 eliberat de O.C.P.I. - B.C.P.I. Constanţa, conform căruia intimata pârâtă SC H.D.G. SA Bucureşti era proprietarul terenului de 525 mp din str. C. la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat la B.N.P., I.M. din 27 aprilie 2004, iar asupra acestuia nu erau instituite sarcini; încheierea de întabulare din 12 februarie 2004, Hotărârea A.G.A., SC H.D.G. SA Bucureşti din 16 aprilie 2004 referitoare la vânzarea unor imobile din patrimoniul societăţii, actul constitutiv al acesteia.
Această documentaţie a fost aptă să creeze intimaţilor cumpărători P. şi, ulterior, cumpărătorilor succesivi D., deplina convingere că dobândesc imobilul de la adevăratul proprietar, iar solicitarea certificatului de carte funciară pentru fiecare înstrăinare în parte demonstrează că subdobânditorii şi-au îndeplinit obligaţia de a verifica dacă au contractat cu un verus dominus, deci că au depus diligenţe pentru a lua cunoştinţă care este titlul de proprietate al vânzătorului şi dacă acesta nu este contestat.
Este lipsită de relevanţă în aprecierea bunei credinţe a primilor cumpărători, intimaţii P., inclusiv a cumpărătorilor ulteriori, intimaţii D., şi a caracterului comun şi invincibil al erorii în care aceştia s-au aflat cu privire la calitatea de proprietari a vânzătorilor succesivi existenţa, pentru parte din terenul vândut, a unei cereri de restituire în natură formulată de reclamanţii apelanţi în baza Legii 10/2001 pentru că, urmare a nesoluţionării acestei solicitări, terenul notificat nu apărea ca fiind în litigiu în evidenţele Primăriei municipiului Constanţa, deci intimaţii cumpărători nu ar fi putut lua cunoştinţă de notificarea reclamanţilor chiar dacă ar fi cercetat situaţia juridică a bunului.
Trebuie menţionat, pe de altă parte, că deşi recunoscută de prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitatea de proprietari a apelanţilor reclamanţi asupra unei părţi din terenul înstrăinat nu este opozabilă terţilor decât dacă este confirmată prin decizie/dispoziţie sau prin hotărâre judecătorească şi numai după primirea acestei confirmări, ori în cauză o astfel de confirmare nu intervenise la momentul înstrăinării terenului către intimaţii P., bunul nefiind restituit în natură titularilor notificării la acea dată; totodată, dreptul de proprietate al reclamanţilor nu era înscris în cartea funciară, iar potrivit consemnărilor existente în cuprinsul acesteia, proprietarul aparent al imobilului, la momentul primei înstrăinări, era intimata SC H.D.G. SA Bucureşti, iar la data perfectării vânzării din 2007, intimaţii P.
Cum menţiunile cărţii funciare de la momentul vânzării au fost de natură a crea intimaţilor cumpărători convingerea că au contractat cu un verus dominus, acestora nu le poate fi imputată minima negligenţia, iar această constatare impune recunoaşterea valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare autentificate din 27 aprilie 2004 şi din 02 octombrie 2007 pentru că încheierea cu bună credinţă a actului de înstrăinare a unui imobil ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 înlătură efectele nulităţii absolute, principiul fiind consacrat şi prin art. 45 alin. (2) din legea republicată.
Aceeaşi orientare se desprinde şi din jurisprudenţa C.E.D.O., care în Cauza Raicu contra României a statuat, cu valoare de principiu, că persoanele care şi-au dobândi bunurile cu bună credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri; în acelaşi sens este decizia pronunţată în Cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, conform căreia „Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58).
Dacă s-ar considera că, indiferent de circumstanţele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru că acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietăţii să creeze noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina dobânditorului actual, ceea ce nu poate fi acceptat câtă vreme titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credinţă este la rândul său, protejat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs reclamanţii G.A., G.E., G.R. şi V. (G.) E., care au formulat următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel, cât si hotărârea primei instanţe, în parte, sunt netemeinice si nelegale în ce priveşte soluţionarea cererii de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare-cumpărare.
Astfel, potrivit principiului anularii actelor juridice subsecvente, anularea dreptului dobândit prin actul juridic litigios duce la desfiinţarea dreptului subdobânditorului, întrucât nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi.
În speţă, dreptul transmiţătorului emană de la un „non dominus"- respectiv Statul Roman care şi-a construit calitatea de proprietar în urma unei preluări nelegale a bunului litigios.
Raportat la situaţia de fapt dedusă judecaţii trebuia constatat că subdobânditorii nu pot sa păstreze bunul litigios dobândit cu titlu oneros de la transmiţătorul al cărui titlu a fost anulat, întrucât aceştia nu au fost de bună-credinţă.
Susţin recurenţii că au făcut dovada că, în calitate de moştenitori ai autorilor lor, G.I. și M., au adresat Primăriei Municipiului Constanta notificare potrivit Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului litigios.
Dispoziţiile legale speciale, sub sancţiunea nulităţii absolute, au interzis înstrăinarea sau orice alta transmitere a bunurilor imobile notificate potrivit legii speciale, până la soluţionarea procedurilor administrative şi după caz judiciare generate de legea specială, aşa cum s-a prevăzut prin dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
La momentul emiterii dispoziţiei de primar sancţiunea nulităţii absolute exista si era impusa de interesul public privind repararea pagubelor pricinuite de regimul anterior, pentru a putea fi realizat principiul legii speciale de restituire in natura a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă.
În acest sens, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevedea că imobilele care sunt supuse reglementarii acestei legi speciale şi sunt deţinute la data intrării in vigoare a legii de orice persoane juridice, se restituie în natură persoanei îndreptăţite.
Această regulă a legii speciale se regăseşte şi in art. 20.1 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care prevede indisponibilizarea imobilelor restituibile si suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptăţite în temeiul legii speciale, până la soluţionarea notificării.
Prin adoptarea acestor măsuri la care se referă art. 20.1 din H.G. nr. 498/2003 coroborat cu disp.art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a avut în vedere că persoana deţinătoare a bunurilor să îndeplinească obligaţia de restituire a acestora către adevăratul proprietar.
Notificarea depusă la Primăria Municipiului Constanţa, prin care reclamanţii au solicitat restituirea imobilului in natură, a fost făcută cu respectarea Legii nr. 10/2001, astfel că aceasta a produs efecte in raport cu persoana notificata.
Atât instanţa de fond, cât si instanţa de apel au reţinut în mod corect că dispoziţia primarului prin care terenul in cauza a fost atribuit în compensare altei persoane este lovită de nulitate, in raport de normele legale evocate mai sus, constatându-se nulitatea absoluta parţiala a acesteia.
Pe cale de consecinţă, instanţele trebuiau să constate că este aplicabil principiul anulării actelor subsecvente ca urmare a anularii actului principal si să reţină că în cauză trebuie să opereze principiul indisponibilizării bunului indicat în notificare.
Prin legea specială în materia procedurilor reparatorii s-a prevăzut ca o cerinţă prealabilă a indisponibilizării bunului numai existenţa notificării adresată unităţii deţinătoare, notificare care în cauză fost realizată.
Ori, prin notificarea adresată Primăriei Municipiului Constanta s-a solicitat restituirea în natură a bunului, astfel că unitatea deţinătoare nu mai putea să acorde măsuri reparatorii în compensare unei terţe persoane, situaţie in care nu ar mai fi fost posibilă nici încheierea acelor acte succesive de înstrăinare.
Notificarea care a fost făcută în condiţiile legii speciale nu trebuia să fie însoţită de măsuri suplimentare, cum ar fi notificarea directă a terţilor, aceasta pentru că înregistrarea notificării impune interdicţia încheierii oricărui act translativ de drepturi, astfel încât subdobânditorii nu se pot apăra invocând buna-credinţă şi aparenţa de drept.
Buna-credinţă pe care o invocă intimaţii-pârâţi (terţi subdobânditori) nu are relevanţă, întrucât buna-credinţă nu duce prin ea însăşi şi in lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate.
Buna-credinţă nu poate fi invocată în apărare întrucât în cazul transmiterii bunului de către un non-proprietar, actul juridic încheiat nu produce efectul transferului dreptului de proprietate, pentru că dreptul nu aparţine transmiţătorului.
Bunul in litigiu fiind preluat de stat fără titlu valabil, buna-credinţă a subdobânditorilor persoane fizice nu poate fi reţinută, astfel că trebuia să se constate că sunt îndeplinite condiţiile nulităţii absolute parţiale a înstrăinării prin vânzare a suprafeţei de 418,68 mp.
Se mai susţine că reclamantul G.A. a formulat şi o plângere penală cu privire la revendicarea unor imobile (inclusiv Dispoziţia nr. 3332 din 09 decembrie 2003 în cauză), învederând în acelaşi timp şi o conivenţă frauduloasă între intimaţii-pârâţi.
Cu privire la acele cercetări penale, s-a depus la dosarul cauzei rezoluţia nr. 19842/P/2010 din 01 noiembrie 2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, rezoluţie care insa a fost infirmata prin sentinţa penala din 06 iunie 2014 pronunţata in Dosarul nr. 2063/212/2014 al Judecătoriei Constanta, prin care s-a dispus trimiterea cauzei la procuror in vederea efectuării de cercetări.
Acea conivenţă frauduloasă a rezultat din observarea actelor care au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2004 (prima înstrăinare).
În contextul acelei conivenţe, toate actele s-au îndeplinit în aceeaşi zi 27 aprilie 2004, respectiv s-a obţinut certificatul fiscal din 27 aprilie 2004, extrasul de C.F. din 27 aprilie 2004, s-a emis factura din 27 aprilie 2004 și s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, scopul fiind sustragerea bunului litigios de la posibilitatea revendicării, astfel încât buna-credinţă a subdobânditorilor trebuie înlăturată.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamanţilor, constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare din 27 aprilie 2004 şi din 2 octombrie 2007, iar pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Intimaţii intervenienţi T.I., T.M.C. şi T.A. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Examinând criticile formulate prin memoriul de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
În ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii - intervenienţi, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, întrucât reclamanţii contestă ignorarea de către instanţa de apel a principiului „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, ceea ce constituie o susţinere de nelegalitate, ce se încadrează în motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizat în cele ce succed.
În ce priveşte criticile care vizează situaţia de fapt şi probele, acestea nu vor fi suspuse analizei instanţei de recurs, faţă de împrejurarea că art. 304 C. proc. civ., în actuala reglementare, nu permite reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nemaiavând competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele.
Pe fondul recursului, se constată că susţinerile recurenţilor sunt fondate şi impun schimbarea soluţiei instanţei de apel, în sensul admiterii apelului reclamanţilor, pentru considerentele ce succed.
Criticile recurenţilor vizează exclusiv modul de soluţionare a cererii de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 27 aprilie 2004 încheiat de intimata SC H.D.G. SA Bucureşti cu intimaţii pârâţi P.M. şi P.C., precum şi a celui autentificat din 02 octombrie 2007, perfectat de aceştia din urmă cu intimaţii D.G.C. şi D.R.L., urmare constatării nulităţii parţiale a dispoziţiei de atribuire în compensare a terenului în suprafaţă de 418,68 mp, situat la intersecţia str. Mircea cu str. Callatis.
Regula anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), deşi fără o consacrare legală cu titlu general, are caracterul unui principiu care guvernează efectele nulităţilor - retroactivitatea si repunerea în situaţia anterioară, dar şi a principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite altuia un drept pe care nu îl are, în sensul că, dacă prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmiţătorului din actul juridic subsecvent, înseamnă ca acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.
Buna credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil reprezintă o excepţie de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis).
Instanţa de apel a reţinut buna credinţă a cumpărătorilor subsecvenţi la contractare, susţinând că nu li se poate imputa o eventuală lipsă de diligenţă în actele premergătoare cumpărării imobilului, cât timp acesta figura înscris în cartea funciară.
Ceea ce este esenţial în aprecierea bunei credinţe a intimaţilor cumpărători constă în faptul că, la data încheierii acestor contracte, imobilul era notificat în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi, ca atare subdobânditorii trebuiau să procedeze în sensul diligent al verificării unor pretenţii în legătură cu bunul pe care urma să-l cumpere, din partea fostului proprietar.
În aceste circumstanţe, cumpărătorii subsecvenţi, neefectuând verificările corespunzătoare cu privire la eventualitatea existenţei unei cereri de restituire în natură a imobilului, din partea fostului proprietar sau a moştenitorilor lui, şi-au asumat riscul de a încheia un act juridic cu o persoană al cărei drept de proprietate era discutabil, cel puţin până la rezolvarea notificării, de către entităţile prevăzute de lege.
De asemenea, nici înscrierea terenului în cartea funciară şi nici absenţa notării cererii de restituire în natură formulată de reclamanţi cu privire la acelaşi bun, la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare din 27 aprilie 2004 şi, respectiv din 02 octombrie 2007, nu sunt de natură să scutească pe cumpărători de a efectua demersurile sus-menţionate. Astfel, legea specială nu prevede obligaţia persoanei care formulează notificare să o înscrie în registrul de publicitate, pentru ca aceasta să ajungă la cunoştinţa terţilor interesaţi să cumpere bunul, obiect al pretenţiilor din cererea respectivă şi să-i determine pe aceştia să se abţină de la încheierea actului juridic până la rezolvarea notificării. Dimpotrivă, cum s-a arătat deja, viitorul cumpărător era obligat să verifice situaţia juridică a bunului cu privire la care intenţiona să încheie contractul de vânzare cumpărare.
Referitor la înscrierea dreptului de proprietate al vânzătorului în cartea funciară, într-adevăr, această operaţiune produce efecte de opozabilitate a dreptului respectiv faţă de terţi, dar nu înlătură obligaţia cumpărătorului unui imobil care cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, să procedeze la acele verificări necesare în legătură cu existenţa sau inexistenţa unei notificări din partea fostului proprietar, pentru a înlătura riscul încheierii unui contract pentru un bun disputat juridic, din perspectiva acestei legi.
Subdobânditorii imobilului trebuiau să efectueze verificări în legătură cu existenţa înregistrării, la toate acele organisme prevăzute de legea specială, care ar fi putut fi investite cu notificare (unitatea deţinătoare, primărie, prefectură) şi să se abţină de la încheierea actului juridic până la şi în funcţie de rezultatul acestei cereri, sens în care nu au procedat.
Aşa fiind, cât timp existenţa notificării de restituire, în legătură cu imobilul pe care urma să-l cumpere, trebuia şi putea fi cunoscută, de către subdobânditori, cu minime diligenţe, prin efectuarea de verificări la organismele prevăzute de legea specială, care ar fi putut fi învestite cu notificare, buna credinţă a acestora nu poate fi reţinută în speţă şi, ca atare, nici incidenţa cazului de excepţie de la principiul „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, care ar fi permis menţinerea actului subsecvent, deşi se constatase nulitatea actului iniţial, fapt ce impune reformarea soluţiei pronunţate în cauză, în sensul constatării nulităţii absolute şi a contractelor de vânzare cumpărare subsecvente.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, iar în baza art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. va admite recursul, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 3480 din 9 iunie 2011 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă; va schimba în parte sentinţa apelată, în sensul că admite în totalitate acţiunea; va constata nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 27 aprilie 2004 încheiat între SC H.D.G. SA şi P.M. şi P.C., în limita suprafeţei de 418,68 mp teren şi a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 2 octombrie 2007 încheiat între P.M. şi P.C., pe de o parte şi D.G.C. şi D.R.L., pe de altă parte, privind aceeaşi suprafaţă de teren, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată.
Admite recursul declarat de reclamanţii G.A., G.E., G.R. şi V. (G.) E. împotriva Deciziei nr. 15/C din 5 martie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 3480 din 9 iunie 2011 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că admite în totalitate acţiunea.
Constată nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 27 aprilie 2004 încheiat între SC H.D.G. SA şi P.M. şi P.C., în limita suprafeţei de 418,68 mp teren şi a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 2 octombrie 2007 încheiat între P.M. şi P.C., pe de o parte şi D.G.C. şi D.R.L., pe de altă parte, privind aceeaşi suprafaţă de teren.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2930/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2936/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
