ICCJ. Decizia nr. 2932/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2932/2014
Dosar nr. 1979/3/2011
Şedinţa publică din 30 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 11 ianuarie 2011, sub nr. 1979/3/2011, ulterior precizată, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, B.S., N.R.D. şi N.D.C., solicitând ca, în contradictoriu cu aceştia, să se constate nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 13148 din 01 noiembrie 2010 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti în procedura Legii nr. 10/2001 şi a Procesului-verbal de punere în posesie, precum şi să se dispună rectificarea corespunzătoare a cărţii funciare individuale nr. 57606.
Prin Sentinţa civilă nr. 1917 din 02 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, reţinând că litigiul are ca obiect o acţiune în nulitate de drept comun, formulată de un terţ faţă de raportul juridic tranşat prin actul atacat, emis în procedura Legii nr. 10/2001, iar nu o contestaţie circumscrisă dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, spre a atrage competenţa de primă instanţă a tribunalului.
Învestită în urma declinării, Judecătoria sectorului 6 Bucureşti a pronunţat Sentinţa civilă nr. 3777 din 27 aprilie 2012, prin care şi-a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatând intervenit conflict negativ de competenţă, a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Prin Sentinţa civilă nr. 63F din 07 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţie civilă, pentru următoarele considerente:
O terţă persoană de raportul juridic creat prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001 între persoana îndreptăţită la restituirea unui imobil preluat abuziv în perioada regimului politic comunist şi unitatea deţinătoare/entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în măsura în care justifică un interes legitim, are posibilitatea de a ataca în justiţie dispoziţia de restituire în natură care, conform prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, constituie titlu de proprietate cu "forţa probantă a unui înscris autentic", doar printr-o acţiune de drept comun, formulată potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. (1) şi art. 112 C. proc. civ.
O asemenea cerere de chemare în judecată formulată de o terţă persoană împotriva dispoziţiei de restituire în natură, examinată conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 ca şi titlu de proprietate, trebuie, aşadar, soluţionată cu respectarea normelor de competenţă instituite prin norma generală, C. proc. civ.
Din această perspectivă, faţă de caracterul patrimonial al litigiului, având în vedere valoarea obiectului acţiunii, indicată de reclamant şi necontestată de pârâţi, de peste 500.000 RON, în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în primă instanţă revine tribunalului.
Urmare a regulatorului de competenţă, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Prin Sentinţa civilă nr. 61 din 16 ianuarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi acţiunea, ca neîntemeiate, sens în care a reţinut următoarele:
Prin Notificarea nr. 1028 din 16 martie 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, pârâta B.S. a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 787 mp şi a construcţiei existente, imobil situat în Bucureşti, str. G., nr. 1, sector 5.
Prin Dispoziţia nr. 6324/14.08,2006 a Primarului General al Municipiului Bucureşti s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea numitei B.S., a cotei de 3/7 din imobil, compus în totalitatea sa din teren în suprafaţă de 787,00 mp şi construcţie S+P şi anexă.
Din actele dosarului administrativ rezultă că imobilul, în integralitatea lui, a fost preluat prin Decretul nr. 224/1951, de la B.G. şi B.M.
Astfel, notificarea a fost soluţionată parţial, prin restituirea în natură doar a cotei de 3/7 din imobil, având în vedere că pentru imobilul respectiv mai exista o notificare formulată de alte persoane fizice şi existau procese pe rol cu privire la acest imobil.
Prin Sentinţa civilă nr. 7866 din 28 octombrie 2008, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul N.R.D. (căruia pârâta B.S. îi donase dreptul de proprietate asupra cotei din imobil restituite prin dispoziţia de mai sus) împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, dispunându-se ieşirea din indiviziune asupra imobilului, prin atribuirea către pârât a imobilului construcţie şi teren aferent în suprafaţă de 434,92 mp, iar către reclamant a restului de teren în suprafaţă de 376,27 mp, cu obligarea pârâtului la plata sultei de 41.905 RON.
Prin Decizia civilă nr. 969 din 29 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost schimbată în parte sentinţa de mai sus, în sensul că s-a luat act de renunţarea reclamantului la însuşi dreptul la sultă cuvenit acestuia şi, în consecinţă, s-a înlăturat obligaţia pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, de plată a sultei.
Ulterior, prin Dispoziţia nr. 13148 din 01 noiembrie 2010 a Primarului Generai al Municipiului Bucureşti, s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea numitei B.S., şi a cotei de 4/7 din imobilul situat în Bucureşti, str. G. nr. 1, sector 5.
Prin actul de donaţie autentificat sub nr. 1503 din 09 decembrie 2010, pârâta B.S. a donat fiilor săi N.D.C. şi N.R.D., în cote egale, dreptul de proprietate asupra imobilului de mai sus, acesta fiind înscris în cartea funciară nr. 57606.
Prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamantul solicită constatarea nulităţii absolute a acestei ultime dispoziţii, invocându-se frauda la lege, pe motiv că dreptul de proprietate asupra acestei cote din imobil i-ar aparţine în temeiul titlului de proprietate reprezentat de Sentinţa civilă nr. 7866 din 28 octombrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, prin care s-a dispus ieşirea din indiviziune.
Imobilul în cauză a aparţinut autorilor pârâtei B.S., respectiv B.G. şi B.M., fiind preluat de către stat în baza Decretului nr. 224/1951.
Aşa cum rezultă din situaţia juridică a imobilului - Decizia nr. 511/1956, adresa de trecere în proprietatea ILL, adresele nr. 1093/1999 şi nr. 2801 din 05 septembrie 2008 emise de S.C. C. S.A. şi adresa nr. 912 din 16 mai 2011, imobilul, de la data preluării şi până la data restituirii, a fost deţinut de întreprinderea de Locuinţe şi Localuri, iar ulterior de Primăria Municipiului Bucureşti şi administrat de S.C. C. S.A.
De asemenea, din Adresa nr. 82100 din 14 iulie 2008 a Ministerului Economiei şi Finanţelor reiese faptul că imobilul nu se găseşte în inventarul centralizat al bunurilor care aparţin domeniului public ai statului, potrivit H.G. nr. 1705/2006.
Potrivit art. 35 din Legea nr. 18/1991, terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său, conform cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990, iar potrivit art. 36 alin. (1), terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau municipiilor.
Sentinţa civilă nr. 7866 din 28 octombrie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, prin care s-a dispus ieşirea din indiviziune, pe care reclamantul o invoca drept titlu de proprietate, nu are acest caracter, având în vedere că este o hotărâre declarativă şi nu constitutivă sau translativă de drepturi.
Astfel, sub aceste aspect, tribunalul a apreciat că dispoziţia a cărei nulitate se solicită a se constata nu a fost emisă prin fraudă la lege.
În ceea ce priveşte celelalte apărări ale reclamantului, respectiv dispoziţiile art. 1712 şi art. 1716 C. civ., s-a reţinut că acestea nu sunt aplicabile în speţă, dispoziţiile legale făcând referire la acţiunea în nulitate a unei tranzacţii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul
Prin Decizia civilă nr. 27A din 29 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze de minori şi de familie, a respins apelul reclamantului, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin Notificarea nr. 1028 din 16 martie 2001, formulată de B.S. în baza Legii nr. 10/2001, s-a solicitat de către aceasta restituirea în natură a întregului imobil situat în Bucureşti, str. Grădina cu Cai nr. 1, sector 5, compus din teren în suprafaţă de 787 mp şi construcţie.
Această notificare a fost soluţionată prin două dispoziţii emise de către Municipiul Bucureşti prin Primarul General: Dispoziţia nr. 6324 din 14 august 2006, prin care i s-a restituit persoanei îndreptăţite B.S. cota de 3/7 din întregul imobil şi Dispoziţia nr. 13148 din 01 noiembrie 2010, prin care i s-a restituit aceleiaşi persoane îndreptăţite B.S. restul cotei de 4/7 din imobilul teren şi construcţie din str. G. nr. 1, sector 5.
Modalitatea de soluţionare a unei singure notificări prin emiterea a două dispoziţii de către unitatea deţinătoare Municipiul Bucureşti prin Primarul General nu a fost contestată de către reclamantul-apelant, neexistând motiv de nulitate invocat în acest sens.
Ceea ce critică apelantul prin motivele de apel şi ceea ce a susţinut acesta ca motiv de nulitate a Dispoziţiei nr. 13148 din 1 noiembrie 2010 este faptul că, la emiterea acestei a doua dispoziţii, Municipiul Bucureşti prin Primarul General i-a încălcat dreptul de proprietate dobândit prin Sentinţa civilă nr. 7866 din 28 octombrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, sentinţă devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 969 din 29 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Verificând conţinutul Sentinţei civile nr. 7866 din 28 octombrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, Curtea a constatat că prin această sentinţă s-a dispus partajarea imobilului în litigiu între reclamantul N.R.D. (care dobândise prin contract de donaţie cota de 3/7 din imobil de la mama sa B.S.) şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în sensul atribuirii către reclamant a unei suprafeţe de teren de 376,27 mp şi către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a construcţiei şi a unei suprafeţe de 434,92 mp, loturi identificate prin expertiza întocmită în cauză.
La data pronunţării Sentinţei civile nr. 7866 din 28 octombrie 2008 şi a Deciziei nr. 969 din 29 iunie 2009, Municipiul Bucureşti, ca unitate deţinătoare, soluţionase parţial notificarea nr. 1028 din 16 martie 2001, prin emiterea Dispoziţiei nr. 6324 din 14 august 2006.
Dispoziţia a cărei nulitate se solicită, nr. 13148, a fost emisă la 01 noiembrie 2010, iar apelantul susţine că prin emiterea acestui act administrativ i s-a încălcat dreptul de proprietate dobândit de el prin Sentinţa civilă nr. 7866 din 28 octombrie 2008, fiind încălcate dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 480, 481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 44 din Constituţia României.
Curtea nu a primit aceste susţineri întrucât, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, sentinţa de partaj judiciar nu este un act constitutiv de drepturi, ci un act declarativ de drepturi.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de 4/7 din imobilul în litigiu prin Sentinţa civilă nr. 7866 din 28 octombrie 2008, ci la momentul pronunţării acestei sentinţe, 28 octombrie 2008, i s-a atribuit în lotul său, în natură, cota de 4/7 din imobil, care la acel moment se mai afla în posesia Statului Român.
Apelantul, pentru a dovedi dreptul său de proprietate asupra cotei de 4/7 din imobil, trebuia să facă dovada titlului constitutiv de drepturi al statului asupra acestui imobil.
Or, preluarea imobilului de către stat de la părinţii lui B.S. (proprietarii B.M. şi B.G.) s-a tăcut prin Decretul nr. 224/1951, act normativ considerat ca fiind o modalitate abuzivă de preluare a proprietăţii private de către stat, conform art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Preluarea fără titlu valabil de către stat a imobilului în litigiu de la autorii intimaţilor nu poate fi înlăturată prin Sentinţa civilă nr. 7866 din 28 octombrie 2008, în sensul că această sentinţă nu poate conferi legitimitate modului de dobândire a imobilului de către stat, această modalitate păstrându-şi caracterul abuziv.
Prin urmare, Dispoziţia nr. 13148 din 01 noiembrie 2010 nu a încălcat un drept de proprietate legal dobândit de Statul Român, reprezentat în prezenta cauză de Ministerul Finanţelor Publice, ci, dimpotrivă, prin această dispoziţie au fost respectate dispoziţiile speciale de reparaţie impuse de Legea nr. 10/2001.
Municipiul Bucureşti prin Primarul General a aplicat acest raţionament juridic la emiterea Dispoziţiei nr. 13148 din 01 noiembrie 2010, în care s-a reţinut caracterul preluării abuzive a imobilului de către stat, raţionament legal aplicat chiar dacă unitatea deţinătoare cunoştea dispoziţiile Sentinţei civile nr. 7866 din 28 octombrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Imobilul este liber în sensul art. 9 din Legea nr. 10/2001, întrucât el se află încă în proprietatea Statului Român, nefiind înstrăinat unor terţi dobânditori.
Apelantul critică sentinţa instanţei de fond prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 1712 şi 1716 C. civ., texte de lege care sancţionează cu nulitatea tranzacţiile încheiate între părţi atunci când se dovedeşte că una dintre părţi nu ar avea nici un drept asupra obiectului tranzacţiei.
Or, aceste texte de lege nu sunt aplicabile în cauză, atâta vreme cât Dispoziţia nr. 13148 din 01 noiembrie 2010 emisă de Municipiul Bucureşti prin Primarul General nu este rezultatul unei convenţii, nefiind o tranzacţie între emitent şi B.S., ci îndeplinirea de către persoana deţinătoare a obligaţiei legale prevăzută de art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte invocarea în apel a unei noi cauze de nulitate, respectiv pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 5 C. civ., Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., nu poate analiza această noua cauză de nulitate, neinvocată în faţa instanţei de fond.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:
În mod greşit, instanţa de apel a reţinut că dispoziţia atacată nu a încălcat un drept de proprietate legal dobândit de Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, ci că, dimpotrivă, prin această dispoziţie au fost respectate prevederile legii speciale de reparaţie.
Aşa cum s-a arătat şi în cererea de chemare în judecată, cota de 3/7 din imobilul litigios a fost restituită pârâtei B.S. în baza Legii 10/2001, conform Dispoziţiei nr. 6324 din 14 august 2006 a Primarului General, iar cota de 4/7 aparţine Statului Român în baza sentinţei de partaj nr. 7866 din 28 octombrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 969/A din 29 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Prin Dispoziţia nr. 13148 din 1 noiembrie 2010, emisă de către Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-a soluţionat dosarul întocmit în baza Notificării nr. 1028 din 16 martie 2001, dispunându-se restituirea în natură a cotei de 4/7 din imobilul notificat, în proprietatea pârâtei B.S., în temeiul Legii nr. 10/2001.
Dispoziţia nr. 13148 din 01 noiembrie 2010 a Primarului General a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 1712 şi art. 1716 C. civ., art. 480 şi art. 481 C. civ., art. 136 din Constituţie, dispoziţii a căror nesocotire este sancţionată cu nulitatea absolută a actului juridic.
Potrivit prevederilor art. 1712 C. civ., "Este admisibilă acţiunea de nulitate contra unei tranzacţii, pentru eroarea asupra persoanei sau obiectului în proces."
Or, una din cauzele care atrage nulitatea absolută a actului juridic, aplicabilă şi în speţă, o constituie valabilitatea obiectului actului juridic, care trebuie să existe, să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil şi să fie licit şi moral, iar când aceste condiţii nu sunt respectate, obiectului actului juridic este lovit de nulitate absolută.
Astfel, în cuprinsul dispoziţiei atacate se menţionează că partea indiviză de 4/7 din imobilul în cauză este liberă, în sensul prevăzut de art. 9 din Legea nr. 10/2001, fapt care nu corespunde realităţii, aşa cum rezultă din Sentinţa civilă nr. 7866 din 28 octombrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă.
Totodată, în speţă este aplicabil şi art. 1716 C. civ., care prevede că "tranzacţia va fi nulă, când ea nu ar cuprinde decât un singur obiect şi s-ar dovedi, din documentele în urmă descoperite, că una din părţi nu avea nici un drept asupra acelui obiect".
De asemenea, şi cauza sau scopul actului juridic, acel element care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act, atrage nulitatea absolută a actului juridic, prin neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 966 C. civ.
În speţă, obligaţiile ce derivă din emiterea dispoziţiei atacate au la bază o cauză ilicită şi, prin urmare, potrivit art. 966 C. civ., "obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun efect", antrenând astfel nulitatea absolută a actului administrativ.
Faţă de cele arătate, rezultă că instanţa, în mod eronat, a reţinut că dispoziţia nr. 13148 din 01 noiembrie 2010 emisă de Municipiul Bucureşti prin Primarul General a fost întocmită cu respectarea dispoziţiilor speciale de reparaţie impuse de Legea nr. 10/2001.
Primarul General a emis un act administrativ în frauda legii, întrucât dispoziţia dată în temeiul Legii nr. 10/2001 eludează normele imperative prevăzute de dreptul civil, în dauna Statului Român, în calitate de terţă persoană în acest raport juridic, în vederea realizării unui folos injust, respectiv, încălcarea dreptului de proprietate asupra cotei de 4/7 din imobilul în litigiu.
De asemenea, aşa cum s-a arătat şi în cererea de chemare în judecată, o altă cauză de nulitate absolută aplicabilă speţei o reprezintă faptul că actul juridic este săvârşit în frauda legii, atunci când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative. Fiind o încercare de abatere a legii de la finalitatea ei, fraudarea legii constituie un abuz de drept, sancţionat printr-o serie de dispoziţii legale (art. 1 şi 3 din Decretul nr. 31/1954, art. 1203 C. civ., art. 723 C. proc. civ.).
În acest sens, trebuie avut în vedere ca niciunul dintre pârâţi nu poate invoca, la emiterea Dispoziţiei nr. 13148 din 01 noiembrie 2010, necunoaşterea situaţiei juridice a imobilului restituit în natură pârâtei B.S.
Astfel, Municipiul Bucureşti prin Primar General a fost parte în dosarul având ca obiect ieşire din indiviziune privind imobilul litigios, soluţionat prin decizia civilă prin care Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice menţinea în proprietatea sa cota de 4/7 din acest imobil, hotărârea fiindu-i opozabilă.
De asemenea, şi pârâtul N.R.D. (căruia mama sa, B.S., i-a donat cota de 3/7 din imobil, prin actul de donaţie nr. 2261 din 12 septembrie 2007) avea cunoştinţă de situaţia juridică a imobilului restituit, întrucât acesta a avut calitatea de reclamant în dosarul de partaj.
Prin emiterea acestei dispoziţii nelegale, a fost încălcat dreptul de proprietate al Statului asupra cotei de 4/7 din imobil, drept care a fost dovedit prin punerea în executare a sentinţei de partaj nr. 7866 din 28 octombrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 5, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 969/A din 29 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Astfel, ignorarea de către Municipiul Bucureşti a titlului de proprietate valabil al Statului Român a dus la emiterea unei dispoziţii care încalcă prevederile imperative ale C. civ. privind dreptul de proprietate, ale art. 44 din Constituţia României privind dreptul de proprietate privată, precum şi ale art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În pofida acestor evidenţe şi fără să aibă un fundament legal în emiterea Dispoziţiei nr. 13148 din 01 noiembrie 2010, Primarul General s-a limitat la un considerent pur formal, pe care l-a dedus din împrejurarea că în notificare pârâta menţionează că este persoană îndreptăţită şi că imobilul este liber, fără a ţine cont că cota de 4/7 din imobil a fost atribuită de instanţă, cu autoritate de lucru judecat, Statului Român.
Prin urmare, partea de 4/7 din imobil nu făcea obiectul restituirii în temeiul legii speciale, fiind în proprietatea Statului Român.
În concluzie, se susţine nulitatea dispoziţiei atacate şi pe considerentul că nu au fost îndeplinite condiţii imperative ale Legii nr. 10/2001, cum ar fi calitatea de persoană îndreptăţită şi lipsa cauzei la emiterea actului atacat, dar şi intenţia clară de fraudare a drepturilor Statului, la care se adăugă o altă cauză de nulitate absolută, respectiv încălcarea ordinii publice, reglementată de art. 5 C. civ., potrivit căruia "nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri". De asemenea, art. 968 C. civ. prevede că o cauză "este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice". Aşadar, voinţa juridică trebuie să respecte legile care interesează ordinea publică.
Faţă de argumentele prezentate, recurentul a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 13148 din 01 noiembrie 2010 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi a procesului-verbal de punere în posesie aferent acesteia, precum şi rectificarea corespunzătoare a cărţii funciare individuale nr. 57606.
Intimaţii-reclamanţi N.R.D. şi N.D.C. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.
Excepţia nulităţii recursului este nefondată, întrucât criticile formulate prin cererea de recurs fac posibilă încadrarea recursului în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât timp ceea ce se pretinde prin respectivele critici este pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea unor dispoziţii legale.
Trecând la analiza pe fond a recursului raportat la criticile formulate şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Recurentul invocă în justificarea nulităţii actului atacat - Dispoziţia nr. 13148 din 01 noiembrie 2010 a Primarului General al Municipiului Bucureşti - emiterea acestuia cu încălcarea dreptului său de proprietate, dobândit prin Sentinţa de partaj nr. 7866/2008 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi, implicit, cu încălcarea prevederilor legale referitoare la dreptul de proprietate - art. 480 şi 481 C. civ., art. 44 şi 136 din Constituţie, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Din această perspectivă, s-a criticat hotărârea recurată ea fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor legale sus-menţionate, faţă de faptul că instanţa de apel nu a reţinut încălcarea dreptului pretins de recurent la emiterea actului atacat, cu consecinţa constatării nulităţii acestuia.
Criticile nu sunt fondate.
Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, Sentinţa civilă nr. 7866/2008 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti nu reprezintă titlu de proprietate pentru recurent.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, sentinţa de partaj are efect declarativ şi nu constitutiv de drepturi.
Hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi recunosc drepturi preexistente, astfel că nu duc, prin ele însele, la dobândirea dreptului de proprietate, deoarece altul este titlul cu această valoare, respectiv un titlu constitutiv sau translativ preexistent.
Hotărârile instanţelor de judecată constituie un mod de dobândire a dreptului de proprietate numai dacă acestea au caracter constitutiv de drepturi, ceea ce nu este cazul hotărârii de partaj.
Hotărârea de partaj este declarativă de drepturi, ceea ce înseamnă că prin ea nu se pot crea pentru părţi alte drepturi decât cele preexistente partajului. Cu alte cuvinte, hotărârea de partaj nu recunoaşte părţilor un drept de proprietate asupra bunurilor atribuite, dacă acest drept nu preexistă în patrimoniul lor.
Or, modul de dobândire, de către Statul Român, a imobilului partajat prin Sentinţa civilă nr. 7866/2008 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti constă în preluarea bunului din proprietatea autorilor pârâtei B.S., în baza Decretului nr. 244/1951.
Această modalitate de preluare de către stat este una abuzivă, în sensul art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, astfel că Statul Român nu poate justifica un drept de proprietate legal constituit asupra imobilului atribuit la partaj.
Aşa fiind, raportat la efectul declarativ al hotărârii de partaj, în mod corect instanţa de apel a reţinut că Statul Român nu a dobândit prin această hotărâre dreptul de proprietate asupra cotei de 4/7 din imobil, atribuită în lotul său.
Pe cale de consecinţă, Dispoziţia nr. 13148 din 01 noiembrie 2010 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea în natură către pârâta B.S. a cotei de 4/7 din imobilul ce a făcut obiectul partajului realizat prin Sentinţa civilă nr. 7866/2008 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, nu încalcă un drept de proprietate legal dobândit de Statul Român, cum neîntemeiat se pretinde prin motivele de recurs.
În aceste condiţii, nu se poate reţine că dispoziţia menţionată ar fi fost emisă în frauda dreptului de proprietate al Statului Român, cu încălcarea prevederilor legale care ocrotesc şi garantează dreptul de proprietate.
Ca atare, cauzele de nulitate argumentate de recurent pe nesocotirea dreptului său de proprietate, respectiv frauda la lege şi cauza ilicită, sunt inoperante în speţă,
Pe de altă parte, beneficiara dispoziţiei atacate, pârâta B.S., şi-a justificat calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru întregul imobil notificat, deci şi pentru cota de 4/7 restituită prin dispoziţia atacată în cauză.
Astfel, pârâta B.S. este moştenitoarea defuncţilor proprietari ai imobilului litigios, B.M. şi B.G., de la care statul a preluat imobilul în mod abuziv, în baza Decretului nr. 224/1951, or acestea sunt condiţiile prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru calitatea de persoană îndreptăţită la restituire în sensul legii speciale de reparaţie.
Cât timp la momentul emiterii dispoziţiei atacate, pârâta B.S. îndeplinea condiţia de a II-a persoană îndreptăţită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, iar cota de 4/7 din imobilul notificat se afla încă în posesia statului, nefiind înstrăinată unor terţi, în mod legal instanţa de apel a reţinut că dispoziţia atacată, prin care i s-a restituit acestei pârâte cota de 4/7 din imobil, a fost emisă cu respectarea prevederilor incidente din legea specială de reparaţie, respectiv art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Susţinerea recurentului în sensul că, cota de 4/7 din imobil nu tăcea obiectul restituirii în baza Legii nr. 10/2001, întrucât fusese dobândită de el în proprietate prin sentinţa de partaj, este neîntemeiată, pentru că aşa cum s-a arătat deja, sentinţa de partaj este declarativă, ea neputând crea în favoarea statului un drept de proprietate asupra bunului atribuit, în absenţa legalei dobândiri a unui asemenea drept, de către stat, anterior partajului (bunul a fost preluat de stat în mod abuziv).
Ca atare, criticile privind pronunţarea hotărârii recurate cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 sunt nefondate, neputându-se reţine încălcarea dispoziţiilor legii speciale de reparaţie la emiterea dispoziţiei atacate şi, din această perspectivă, nici existenţa vreunei cauze de nulitate a acestei dispoziţii.
De asemenea, criticile privind încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1712 şi 1716 C. civ. sunt nefondate, deoarece aceste prevederi legale sunt inaplicabile speţei, Astfel, ele sancţionează cu nulitatea tranzacţia - definită de art. 1704 C. civ. ca fiind un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce se poate naşte - atunci când se dovedeşte că una dintre părţi nu ar avea niciun drept asupra obiectului tranzacţiei. Or, actul atacat pe calea acţiunii în nulitate în prezenta cauză - Dispoziţia nr. 13148 din 01 noiembrie 2010 a Primarului General al Municipiului Bucureşti - nu este o tranzacţie, nu este rezultatul unei convenţii între emitent şi beneficiar, ci este un act unilateral emis de unitatea deţinătoare în executarea obligaţiei de soluţionare a notificării, prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte cauza de nulitate vizând pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 5 C. civ., prin decizia recurată s-a reţinut inadmisibilitatea ei, în raport de prevederile art. 294 C. proc. civ., iar recurentul nu a formulat nicio critică în combaterea acestui argument.
În acest context, critica din recurs vizând incidenţa, în speţă, a cauzei de nulitate reglementate de art. 5 C. civ. nu poate fi analizată, deoarece nu are legătură cu argumentul pentru care instanţa de apel nu a primit susţinerile părţii relative la încălcarea dispoziţiilor art. 5 C. civ.
În concluzie, faţă de considerentele prezentate, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 27A din 29 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2931/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2933/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
