ICCJ. Decizia nr. 2940/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2940/2014
Dosar nr. 13048/3/2012
Şedinţa publică din 30 octombrie 2014
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1674 din 02 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta R.A.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a apreciat că procedura de plată a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a dat naştere unui bun în patrimoniul reclamantei, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, iar respectarea acestui bun presupune, în raport de specificul procedurii reglementate de Statul Român în baza marjei de apreciere de care se bucură, că reclamanta trebuie să obţină un număr de acţiuni corespunzător cuantumului despăgubirilor recunoscute prin titlul de despăgubire, precum şi faptul că autorităţile de stat trebuie să îndeplinească demersurile legale pentru ca, prin valorificarea acţiunilor astfel dobândite, să creeze reclamantei posibilitatea de a obţine integral despăgubirile indicate în titlul susmenţionat, respectiv să diminueze riscul bursier. Faptul că, prin jocul bursei, suma efectiv încasată este mai mică decât cea indicată în titlul de despăgubire, nu poate fi calificată ca încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional, dată fiind cotaţia variabilă a acţiunilor la bursă, coroborat cu faptul că reclamanta este aceea care alege momentul înstrăinării acţiunilor, acceptând astfel valoarea acţiunilor la momentul înstrăinării.
S-a reținut că, în speţă, reclamanta a beneficiat de un număr de acţiuni corespunzător cuantumului total al despăgubirilor indicate în titlul de despăgubire, iar sub acest aspect bunul său a fost respectat. Aceasta a acceptat titlurile de conversie, unde se indică numărul de acţiuni şi valoarea unei acţiuni, calculată în funcţie de valoarea capitalului social, fără a formula, pe calea contenciosului administrativ, indicată expres în cuprinsul titlului, critici în legătură cu valoarea acţiunii. Valoarea nominal de 1 RON/acţiune a fost stabilită prin actul constitutiv al Fondului Proprietatea, aprobat prin H.G. nr. 1481/2005, neatacată conform dispoziţiilor legale în vigoare.
Constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât reclamanta nu a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite a pârâtului şi nici a unui prejudiciu cert şi actual, de natură a antrena răspunderea civilă delictuală a acestuia, tribunalul a respins cererea, ca neîntemeiată, aceeaşi soluţie fiind dată şi capetelor de cerere accesorii, privind actualizarea cu rata inflaţiei şi plata daunelor moratorii, conform regulii că accesoriul urmează soarta principalului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelanta R.A.C., criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 289A din 30 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă R.A.C. împotriva sentinţei civile nr. 1674 din 02 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
În pronunțarea soluției, instanța de apel a avut în vedere faptul că, prin cererea introductivă la instanţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 802.293 RON reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării creanţei garantate asupra statului în cuantum de 1.657.998,55 RON, începând cu data de 30 ianuarie 2007 şi până la momentul plăţii efective a sumei indicate, obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii ce se va pronunţa în cauză.
S-a avut în vedere că reclamanta este beneficiara titlului de conversie din 09 octombrie 2007, precum și a titlului de plată din 19 noiembrie 2007 emise în baza dispoziţiei nr. 4911/2005 a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin care s-au acordat măsuri reparatorii, prin echivalent, pentru imobilul situat în şos. N.T.
Curtea de apel a constatat că instanţa fondului a făcut o corectă aplicare a deciziei nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţele naţionale, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 818/2008, a prevederilor art. 188 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, reţinând în mod corect că legiuitorul a pus la îndemână persoanelor interesate acţiuni în instanţă, fie în contencios administrativ, fie comerciale, pentru remedierea deficienţelor legate de numărul acţiunilor primite de persoanele îndreptăţite şi de valoarea acţiunii.
S-a reținut că, apelanta reclamantă nu a pretins nici prin cererea introductivă de instanţă şi nici prin motivele de apel că a promovat astfel de acţiuni care să constituie temei pentru constatarea unei acţiuni ilicite care să angajeze răspunderea civilă delictuală în condiţiile art. 998 - 999 C. civ., invocate ca temei juridic al cererii introductive de instanţă, aplicabile în prezenta cauză în baza art. 3 din Legea nr. 71/2011, în raport de data săvârşirii pretinsei fapte ilicite.
Cu privire la nemotivarea sentinţei instanţei fondului, Curtea a arătat că potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”, dispoziţii legale care reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi reprezentând o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.
Instanța de apel a avut în vedere că hotărârea apelată îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanţa fondului a expus în mod corespunzător argumentele ce au determinat formarea convingerii sale şi a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecăţii prin intermediul cererii introductive de instanţă formulată de reclamantă. S-a apreciat că, motivarea hotărârii judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată de părţi în cadrul motivelor cererii, ci implică examinarea reală a problemelor esenţiale ce au fost supuse analizei judiciare şi redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunţarea soluţiei respective.
În cauză, problema de drept invocată de reclamantă prin cererea sa priveşte principiul acoperirii prejudiciului cauzat persoanelor îndreptăţite prin valorificarea acţiunilor în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Ori, din această perspectivă, Curtea de apel a apreciat că, în speță, considerentele hotărârii apelate se circumscriu exigenţelor legale privind obligativitatea pronunţării asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără ca prin aceasta instanţa de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare argument al părţii, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns, în mod implicit şi prin raţionamente logice, la toate aspectele deduse judecăţii, împrejurare faţă de care o asemenea critică nu poate fi primită.
S-a mai avut în vedere că, analiza cauzei din perspectiva raportului lege generală - lege specială şi a deciziei nr. 27/2011 include, prin ea însăşi, analiza principiului securităţii raporturilor juridice, a respectării sau nerespectării dispoziţiilor legilor speciale de reparaţie la care această decizie se referă, precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, în considerarea căreia a fost dată. Faptul că instanţa, prin soluţia pronunţată, a concluzionat contrar solicitărilor reclamantei, ori că nu a făcut referire expresă la jurisprudenţa anume indicată de aceasta, nu semnifică nicio nepronunţare asupra cererii şi nici o deficienţă de motivare, motiv pentru care această critică nu a fost reţinută. Instanța de apel a avut în vedere faptul că, prin motivele de apel, apelanta a solicitat aplicarea principiilor generale privitoare la stingerea creanţelor, ignorând însă împrejurarea că, în cauză, sunt aplicabile regulile de valorificare prevăzute în legile speciale. Astfel, concursul de legi trebuie soluţionat în favoarea legii speciale, în baza principiului de drept specialia generalibus derogant, potrivit cu care, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
Prin decizia nr. 27/2011, instanţa supremă a statuat cu caracter obligatoriu, în condiţiile art. 329 C. proc. civ., că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii are loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
S-a obsevat că, art. 20 alin. (2) invocat de apelantă prin motivele de apel stabileşte că numai în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 persoana îndreptăţită are dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare întregului imobil, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Curtea de apel a reținut că, această normă trebuie interpretată coroborat cu prevederile art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care statornicește principiile de acordare a titlurilor de participare și că reprezintă despăgubiri juste şi echitabile în raport cu practica jurisdicţională internă şi internaţională având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv de Statul Român şi neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate. Potrivit art. 3 coroborat cu art. 181 alin. (3) din lege, reclamanta avea două posibilităţi de valorificare a titlurilor de despăgubire, respectiv să solicite primirea exclusiv de acţiuni emise de Fondul Proprietatea sau să solicite primirea de titluri de plată până la concurenţa despăgubirii totale acordate prin titluri sau titlurile de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, instanța de apel a reținut că acest aspect poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Din această perspectivă s-a subliniat faptul că instanţa supremă a statuat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115). Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în cauza pilot că propunerea guvernului de stabilire a unor termene constrângătoare în toate etapele administrative ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienţei mecanismului de despăgubire şi a apreciat ca exemple de bune practici „plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii” (parag. 225). Pe de altă parte, instanţa supremă a arătat motivul care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior hotărârii-pilot pronunţate în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că Statul Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional.
În ceea ce privește motivul de apel potrivit căruia creanţele garantate asupra statului nu pot avea ranguri diferite discriminatorii, în funcţie de anumiţi factori aleatorii, instanța de apel a arătat că reclamanta nu a adus nicio probă în sensul că persoanele care au înstrăinat acţiunile lor anterior listării Fondului Proprietatea - 25 ianuarie 2011 au primit un procent mai mare din cuantumul despăgubirilor evidenţiate în titlu comparativ cu apelanta, care, de altfel, nu a indicat prejudiciul ce i-a fost cauzat în această situaţie.
S-a mai apreciat că instanţa fondului a reţinut corect faptul că nu sunt întrunite condiţiile imperative pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, respectiv: existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa culpei în comiterea faptei ilicite. Apelanta nu a pretins că realizarea conversiei în acţiuni a despăgubirilor stabilite prin decizia nr. 322/2007 a Agenţiei Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 188 din Capitolul V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Astfel, conform acestui text „titlurile de despăgubire, respectiv titlurile de conversie depuse la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, începând cu ziua de luni a celei de-a treia săptămâni calendaristice ulterioare expirării termenului de 60 de şedinţe de tranzacţionare se vor converti în acţiuni emise de Fondul Proprietatea prin utilizarea preţului mediu ponderat de tranzacţionare aferent ultimelor 60 de şedinţe de tranzacţionare, anterioare depunerii titlurilor de despăgubire, respectiv titlurilor de conversie”, „depuse la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în a doua săptămână calendaristică, ulterioară expirării termenului de 60 de şedinţe de tranzacţionare care se vor converti în acţiuni emise de Fondul Proprietatea, prin utilizarea preţului mediu ponderat de tranzacţionare aferent primelor 60 de şedinţe de tranzacţionare”.
În cauza pilot, C.E.D.O. a arătat că autorităţile naţionale rămân suverane în a alege măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor, fiind inadmisibil ca în prezenta cauză să se recunoască apelantei alte drepturi decât cele consfinţite în legea specială şi să se instituie un mecanism de despăgubire pe cale jurisprudenţială care i-ar conferi posibilitatea de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Constatând că apelanta prin criticile sale a ignorat scopul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aşa cum a fost stabilit el prin art. 1, respectiv reglementarea surselor de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor ce nu pot fi restituite în natură rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 şi constatând că au fost aplicate corect prevederile art. 998 - 999 C. civ., art. 188 Capitolul VII din Legea nr. 247/2005, Curtea de apel, în condiţiile art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta R.A.C., criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală și netemeinică.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, instanţa de apel a interpretat greşit voit actul juridic dedus judecăţii, hotărârea dată este insuficient motivată şi lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, opinând că ar fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat la dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora creanţele asupra statului sunt garantate, dispoziţii în considerarea cărora apreciază că titlurile de despăgubire în cuantum de 1.567.999 RON emise de către Guvernul României prin A.N.R.P. în favoarea sa „incorporează drepturile de creanţa ale deţinătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate".
Sunt invocate argumente, în considerarea cărora, recurenta apreciază că instanţa de apel a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, invocat atât în cuprinsul cererii introductive, cât şi în cererea de apel. Precizează că titlul de despăgubire obţinut care are regim de creanţa garantată asupra statului a fost obţinut în baza legislaţiei speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe când cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului lor de creanţă îl constituie dreptul comun în materie reglementat de C. civ.
Consideră recurenta greşită opinia instanţei de apel potrivit căreia, în speţă, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale raportat la faptul că statul nu a săvârşit nicio faptă ilicită. Susţine că există o legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului pe de o parte, care a ignorant factorii de risc menţionaţi în cererea introductivă şi totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispoziţiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/20079 care au condus ca preţul acţiunilor Fondului Proprietatea să fie sub valoarea nominală de 1 RON/acțiune.
Susținând ideea potrivit căreia judecătorul naţional este un prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi are obligaţia de a: "asigură efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminenţă faţă de orice altă prevedere contrară în legislația naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea C.E.D.O., pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României, recurenta invocă faptul că, prin demersul său judiciar, nu a solicitat ca instanţa de judecata să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege. Arată că solicitarea sa a vizat ca însuși cadrul legal prevăzut de legislaţia specială de reparaţie să fie aplicată pentru a putea să-şi valorifice integral, şi nu parţial, creanţa garantată asupra statului, opinând că, instanţa de apel ar fi trebuit să aplice în speţă cu preeminenţă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru ca astfel privarea abuzivă de proprietate din dreptul său de creanţa garantată, să fie înlăturată. Invoca faptul că, prin demersul judiciar, nu a solicitat ca instanţa de judecată să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege. Arată recurenta că solicitarea sa a vizat ca însuși cadrul legal prevăzut de legislaţia specială de reparaţie să fie aplicată pentru a putea să-şi valorifice integral, şi nu parţial, creanţa garantată asupra statului.
În continuare, sunt aduse argumente potrivit cărora solicitarea sa adresată instanței nu a vizat acordarea de despăgubiri suplimentare, ci acordarea valorii integrale a despăgubirilor acordate prin titlul său de despăgubire primit în baza legilor de restituire. Susţine faptul că este de neacceptat ca aplicarea legilor speciale de reparaţie care consacră principiul restituirii integrale, să se raporteze la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursa Fondul Proprietatea în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursa a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acţionar majoritar, ignorând astfel principiile funcţionării pieţei de capital, ceea ce a condus la obţinerea unor despăgubiri parţiale şi plafonate. Arată că legiuitorul nu a înţeles să renunţe la principiul restituirii integrale prin echivalent şi să plafoneze despăgubirile întrucât procedeul ar fi contrar dispoziţiilor din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, dar şi art. 24 din Legea nr. 165/2013 care nu cuprinde dispoziţii privind plafonarea prin lege a despăgubirilor, ci doar eşalonarea plăţii acestora.
Printr-o altă critică, se apreciază greşită opinia instanţei de apel potrivit căreia tegiversarea listării fondului la bursă ce a condus ca acţiunile Fondului Proprietatea să fie listate la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 RON/acțiune nu ar fi imputabile Statului Român, întrucât nu putea anticipa evoluţia valorii acţiunilor la bursă. Susţine faptul că fluctuaţiile pieţei bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate şi că statul a cunoscut ori putea cunoaşte aceasta împrejurare, însă a stabilit, în mod unilateral, că valoarea de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului Fondului Proprietatea să fie una şi aceeași cu valoarea nominală unitară a respectivelor acţiuni. S-a arătat că de la de la momentul listării Fondului Proprietatea la bursă, respectiv 25 ianuarie 2011 şi până în prezent, cotația maximă atinsă de aceste acţiuni a fost de doar 0,75 RON/acțiune, fiind inferioară celor din titlul de despăgubire. Considera că Statul Român, s-a aflat într-o vădită culpă, întrucât a tergiversat listarea fondului la bursă timp de 5 ani de zile şi a stabilit în mod unilateral şi eminamente artificial cum că valoarea de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului Fondul Proprietatea va fi una şi aceeași cu valoarea nominală unitară a acţiunilor emitentului.
Apreciază că, în raport de demersul judiciar promovat, decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu este aplicabilă speţei întrucât se referă la situaţia cererilor în justiţie întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ori la situaţia în care se încercă eludarea aplicabilităţii legilor speciale de reparaţie nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, considerând, totodată, că instanţa de apel a făcut referire greșită la cauza Atanasiu împotriva România în raport de data emiterii titlului său de despăgubire din 30 ianuarie 2007, moment la care hotărârea C.E.D.O. nu era pronunțată. Arată că prin cererea adresată instanței a urmărit să-şi valorifice integral creanţa garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanţei, apreciind că debitorul obligaţiei garantate nu poate pretinde inexistenţa prejudiciului motivat de volatilitatea pieţei în domeniu şi caracterul speculativ al acesteia din urmă sub motivaţia că piața aferentă bunului respectiv este oscilantă.
În opinia recurentei este greşită reţinerea, în cauză, a considerentelor avute în vedere de către Curtea Constituţională în cuprinsul deciziei nr. 818 din 03 iulie 2008 întrucât raţionamentul instanţei se dovedeşte a fi eronat, deoarece decizia a fost pronunţată în legătură cu un litigiu privind înlăturarea discriminării rezultate din acordarea unor drepturi salariale ale magistraţilor, ceea ce în speţă nu este cazul. Susține că, în speţă, discriminarea se manifestă între două categorii de creditori cu drepturi egale asupra statului, arătând că nu contestă procedura de acordare a despăgubirilor, ci reclamă faptul că despăgubirea nu a fost efectivă, fiind realizată o despăgubire parţială, patrimoniul său fiind diminuat, sens în care au făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din perioada 2006 - 2009.
Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr. 289A din 30 iunie 2014 şi admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii, făcând trimitere la normele de drept substanţial C. civ. din 1864, cât şi la Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prin raportare la Legea nr. 71/2011.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Intimatul pârât, deşi legal citat, nu a depus la dosar întâmpinare.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate alte probe noi, în sensul dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru următoarele considerentele:
Cu titlu preliminar, trebuie obsevat că deşi reclamanta R.A.C. a arătat că îşi întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Motivul de nelegalitate vizează ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Prin urmare, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material şi nu la interpretarea greşită a unei cereri, cum, în mod eronat, susţin reclamanţi.
De asemenea, afirmaţia recurentei, în sensul că hotărârea instanţei de apel este insuficient motivată, nu poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi nu poate fi examinată de instanţa de recurs, deoarece nu este dezvoltată. Pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, nu este suficientă doar enunţarea motivului de recurs, ci este necesar a se realiza şi dezvoltarea acestuia, în sensul expunerii argumentelor logico - juridice de natură a contura critica de nelegalitate care să justifice exercitarea de către instanţa de recurs a controlului judiciar. Or, simpla afirmaţie că hotărârea este insuficient motivată, cum invocă recurenta, neînsoţită de argumente care să o susţină, nu întruneşte exigenţele unei critici de nelegalitate.
În ceea ce priveşte criticile care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că acestea nu sunt fondate.
Cu titlu preliminar, se observă că recurenta a înţeles să invoce atât prevederi ale C. civ. de la 1864, cât şi prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă, se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că „(1) Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispoziţiile C. civ. sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.” Aşadar, unei situaţii litigioase i se aplică dispoziţiile legii în vigoare la momentul naşterii acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.
În prezenta cauză, s-a solicitat de către reclamanta R.A.C. constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, moment anterior intrării în vigoare a noului C. civ., situație guvernată, astfel, de dispozițiile C. civ. de la 1864.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate, apreciind greşită opinia instanţei potrivit căreia, în speţă, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale a statului.
Critica este neîntemeiată întrucât, instanţa de apel în mod judicios a constatat neîndeplinirea condiţiilor generale prevăzute de lege în materia răspunderii civile delictuale, şi anume, existenţa prejudiciul şi fapta ilicită ce ar fi determinat paguba pretinsă.
În speţă, reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată antrenarea răspunderii civile delictuale a statului pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, solicitând despăgubiri de la Statul Român întrucât la data tranzacționării acțiunilor lor la bursă, acestea au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită cu titlu de despăgubiri pentru imobilul naționalizat.
Din situația de fapt reținută de instanța de fond rezultă că, reclamanta s-a aflat în posesia titlului de despăgubire din 30 ianuarie 2007 emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, convertit prin titlul de conversie din 09 octombrie 2007 emis de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. În justificarea acţiunii sale, reclamanta a susținut că statul a încălcat mai multe obligații în cazul convertirii acțiunilor la valoarea nominală a titlului de despăgubire (1 RON pe acțiune), respectiv: principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanțelor și modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv; principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acțiuni după listarea la bursă a Fondului Proprietatea; aplicarea defectuoasă a legislației în materie care ar fi dus la scăderea valorii acțiunilor la Fondul Proprietatea.
În ceea ce privește încălcarea principiului restituirii integrale recurenta a invocat greșita aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la stingerea creanțelor prin raportate la prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora „(...) persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare", susținând și aplicarea greșită a dispoziţiilor art. 3 lit. a) şi art. 4 lit. a) şi b) din Titlului VII din Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 referitoare la faptul că titlul de despăgubire „(...) incorporează drepturile de creanţa ale deţinătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate".
Se observă că toate dispozițiile legale invocate de recurentă privesc momentul stabilirii despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv care coincide cu emiterea titlului de despăgubire, când imobilul naționalizat abuziv care a fost proprietatea autorilor recurenților a fost evaluat prin titlurile de despăgubire. Reclamanta nu a contestat în cadrul prezentului litigiu - după cum a şi precizat - procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce faţă de dispoziţiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestaţiei la instanţa de contencios administrativ), ci a reclamat modalitatea de conversie a despăgubirilor în acțiuni, procedeu care a condus la diminuarea patrimoniului său întrucât măsurile acordate nu au fost efective, ci parţiale.
Într-adevăr, potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înţelesul acestui titlu, ”titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege.”
Însă, raportat la pretențiile recurentei R.A.C. nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea recurentului nu privește titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă.
În acest context al analizei, dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 evocate de recurentă trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ. Astfel, invocând dispoziţii cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, recurenta solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi în altă procedură decât cele instituite de legea specială. În concret, reclamanta R.A.C. nu a indicat nicio dispoziţie legală care ar fi instituit obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă, acţiunile Fondului Proprietatea să aibă valoarea de 1 RON.
În condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlurilor de despăgubire conferite reclamanţilor: „Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea”, Înalta Curte apreciază că recurenta avea în mod obiectiv posibilitatea de a-şi valorifica titlul ulterior listării la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea.
Reclamanta a ales momentul valorificării unei părţi din totalul acţiunilor dobândite în temeiul titlului de conversie din 09 octombrie 2007 emis de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, fiind esenţial a fi avut în vedere că valoarea unor astfel de titluri, de natura acţiunilor deţinute de reclamantă, variază continuu, atât în sensul diminuării, cât şi al creşterii, dată fiind natura speculativă a pieţei (bursei de valori) pe care acestea se tranzacţionează. Cum însă valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamantei care devenind acționară suportă consecințele fluctuației valorii acțiunilor pe piața bursieră. Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie.
În ceea ce priveşte solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru tegiversarea listării la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea, Înalta Curte reţine că, deşi real ceea ce susţine recurenta (respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acţiuni), trebuie însă observat că statul prin procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu şi-a asumat obligaţia de a face listarea într-un termen determinat şi nici nu a garantat că acţiunile se vor tranzacţiona la valoarea de 1 RON/acţiune, ci măsurile reparatorii care au urmat procedura instituită prin același act normativ și în baza căruia reclamanții au intrat în posesia titlurilor de despăgubire. De aceea, n u se poate concluziona că principiului reparaţiei integrale reclamă, cum eronat susţine recurenta, “o echivalenţă valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul şi ceea ce i se oferă”.
Deşi nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a fi despăgubite, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii. Or, în această materie Statul Român a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. Mai mult, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora. Astfel, s-a prevăzut prin art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a prevăzut ca, stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se va face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. După cum s-a arătat, recurenta nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condiţiile sus-menţionate, astfel încât în prezentul său demers judiciar aceasta nu pot critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acţiuni, o acţiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 RON, iar procedura de valorificare a acțiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005.
Referitor la trimiterea recurentei R.A.C. la jurisprudența Curţii Europene (hotărâri din perioada 2006-2009) în care se reține că Fondul Proprietatea nu ar fi funcționat într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații, este de reținut că sancţionarea nefuncţionării Fondului Proprietate a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilităţii de tranzacţionare a acţiunilor. Curtea nu a impus plata de către stat a acţiunilor la valoarea nominală de 1 RON, ci posibilitatea efectivă de tranzacţionare a acţiunilor.
Cu referire la dispoziţiile din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurentă în susţinerea principiului restituirii integrale prin echivalent şi a neplafonării despăgubirilor, instanţa reţine că sunt nerelevante, întrucât acestea norme generale vizează calitatea actelor normative, iar în privinţa susținerilor referitoare la dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 se constată că acestea nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile.
Nefondate sunt și motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acțiuni la valoarea de 1 RON pe acțiune, prin raportare la situația persoanelor care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea.
Examinarea în concret a existenţei unei situaţii discriminatorii între diversele categorii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reţine că principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situaţii similare, întrucât verificarea unei atare situaţii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situaţiilor similare şi a încălcării principiului egalităţii în faţa legii.
Recurenta reclamantă a susţinut că înseşi dispoziţiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu a avut un drept de opţiune cu privire la momentul efectuării conversiei. Susţinerea nu este fondată având în vedere că în forma existentă la data obţinerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menţiona în mod expres întreaga procedură de valorificare a acţiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acţiuni, ulterior listării la bursă.
Prin instituirea dispoziţiei conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a dat posibilitate posesorilor unor atare titluri, între care se regăsesc şi recurenţii, să opteze pentru conversie, ulterior listării acţiunilor la bursă. Astfel, în baza propriei opțiuni asupra momentului conversiei li s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiții existența vreunei discriminări.
Referitor la discriminarea la care ar fi fost supusă recurenta R.A.C. ca urmare a împrejurării că nu a obţinut plata integrală a creanţei garantate asupra statului, Înalta Curte reţine că aceasta este deţinătoarea acţiunilor, astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceasta o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acţiunile. Recurenta a optat pentru conversia în acţiuni, pe care, parte din acestea, le-a şi valorificat. Din perspectiva legalităţii deciziei atacate cu recurs, nu prezintă relevanţă circumstanţele personale invocate de recurentă, care a determinat-o să înstrăineze parte din totalul acţiunilor conferite, anterior listării la bursă a acestora.
În ceea ce privește susținerile din recurs referitoare la trimiterea de către instanța de apel la considerentele Deciziei nr. 818/2008 a Curții Constituționale care, în opinia recurentei, nu ar avea legătură cu litigiul de față pentru a înlătura argumentele privind existența discriminării, Înalta Curte reţine nefondată critica având în vedere că instanța de apel a făcut trimitere la problema de drept, de principiu, dezlegată în această decizie de către Curtea Constituțională și anume dacă ”instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, concluzia negativă fiind general valabilă, indiferent de circumstanțele concrete ale unui anumit litigiu.
Nu va fi primită nici susţinerea referitoare la reţinerea greşită a incidenţei deciziei în interesul legii nr. 27/2011. Problema de drept ce se ridică în speţă, respectiv cea a analizării posibilităţii de a solicita despăgubiri băneşti în justiţie în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranşată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul legii nr. 27/20011, decizie care, sub aspect intertemporal, îşi găseşte incidenţă în procesul în curs de desfăşurare, fiind obligatorie pentru instanțe potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. Referitor la problema de drept analizată, instanţa supremă a statuat că “acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.” Trimiterea la hotărârea instanței de contencios european Maria Atanasiu ș.a. contra României s-a realizat în contextul reținerii efectelor deciziei în interesul legii nr. 27/2011, în cuprinsul căreia instanța supremă a făcut referire la decizia pilot în conformitate cu care Curtea Europeană a statuat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă (parag. 115) și că, instanța europeană şi în hotărârea-pilot reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (parag. 233).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
În speţă, nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii speciale, reclamanta a beneficiat de legile speciale de reparație și au urmat calea reglementată de Legea nr. 247/2005, atribuirea acţiunilor fiind realizată în condiţiile acestei legii speciale, ce reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia s-a statuat asupra procedurii de plată a despăgubirilor. Or, câtă vreme a fost adoptată o lege specială care prevede mecanismul de plată a despăgubirilor, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specilia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. Raționamentul expus în considerentele deciziei în interesul legii nr. 27/2011, întemeiat pe principiul aplicării prioritare a legii speciale față de dreptul comun, este aplicabil dat fiind similitudinea problemei de drept în discuție.
Nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentei referitoare la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional Convenţiei întrucât în privinţa bunului său nu a intervenit nicio ingerinţă în sensul normei europene, dat fiind faptul că aceasta a beneficiat de numărul corespunzător de acţiuni corespunzător cuantumului total al despăgubirii indicat în titlul de conversie, ce nu a fost contestat. În atare condiţii, reclamanta recurentă suportă fluctuaţia pieţei bursiere, momentul valorificării acţiunilor sale fiind rezultatul propriei opţiuni.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.A.C. împotriva deciziei nr. 289A din 30 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta R.A.C. împotriva deciziei nr. 289A din 30 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2937/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2941/2014. Civil. Recalculare pensie.... → |
|---|
