ICCJ. Decizia nr. 2933/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2933/2014
Dosar nr. 46322/3/2012
Şedinţa publică din 30 octombrie 2014
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 3 decembrie 2012, astfel cum a fost precizată la 02 decembrie 2013, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, sub nr. 46322/3/2012, reclamanta C.I.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 144.010 RON, reprezentând prejudiciu cauzat cu ocazia valorificării unei părţi de 786.945 de acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea, respectiv diferenţa dintre cotaţia maximă (0,8170 RON/acţiune) cu care ar fi putut vinde la Bursa de Valori Bucureşti cantitatea de 786.945 acţiuni şi valoarea nominală la care acestea i-au fost atribuite (de 1 RON/acţiune), conform creanţei garantate asupra statului în cuantum de 7.869.445 RON conferită de titlul de despăgubiri din 17 noiembrie 2008 şi titlul de conversie din 22 decembrie 2008 emise de Guvernul României - C.C.S.D., precum şi obligarea pârâtului la plata unei sume de bani reprezentând echivalentul diferenţei dintre cotaţia la bursă a cantităţii de 7.082.500 acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea şi creanţa garantată asupra statului în cuantum de 7.082.500 conferită de titlul de despăgubire din 17 noiembrie 2008 emis de Guvernul României - C.C.S.D.
A mai solicitat obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 8.068.895 RON, începând cu data de 17 noiembrie 2008 şi până la momentul plăţii efective, precum şi obligarea la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii ce se va pronunţa în cauză.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, împreună cu alţi moştenitori, a formulat notificare spre a obţine despăgubiri pentru acţiunile deţinute de autorii lor la fosta societate „Întreprinderile G.A.” trecută în proprietatea statului abuziv în baza Legii nr. 119/1948. După o întârziere de 6 ani de zile, A.V.A.S. a emis dispoziţia din 27 aprilie 2007 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru respectivele acţiuni, reclamantei revenindu-i suma de 8.068.895 RON. S-a arătat că, după o altă întârziere de aproximativ 3 ani a fost emisă de către C.C.S.D. - decizia nr. 3556 din 17 noiembrie 2008 reprezentând titlul de despăgubire. A mai arătat reclamanta că împreună cu ceilalţi moştenitori nefiind la curent cu modalitatea concretă de obţinere a titlurilor de plată, a înţeles să opteze pentru despăgubiri în numerar pentru suma de 500.000 RON dintre care 199.450 RON pentru reclamantă, titlul de plată ce nu a fost vărsat de către stat nici până în prezent conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 62/2010.
Titlul de despăgubiri a fost convertit în titlul de conversie din 22 decembrie 2008 emis de C.C.S.D. într-un număr de 7.869.445 acţiuni la Fondul Proprietatea având o valoare nominală de 1 RON/acţiune şi, datorită unor probleme familiale, a înstrăinat prin intermediul pieţei de capital nereglementate un număr de 786.945 acţiuni din titlul de conversie din 22 decembrie 2008. În aceste condiţii a arătat reclamanta că solicită diferenţa dintre cotaţia maximă atinsă la 25 ianuarie 2010 de 0,6495/acţiune, data listării la Bursă a Fondului Proprietatea şi valoarea nominală la care i-au fost atribuite (de 1 RON/acţiune) conform creanţei garantate asupra statului conferită de titlul de despăgubire din 17 noiembrie 2008.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, invocând totodată şi excepţia netimbrării cererii, excepţie respinsă de instanţă la termenul din 5 septembrie 2013, precum şi excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, excepţie pe care instanţa a unit-o cu fondul cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 2124 din 05 decembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul la plata sumei de 144.010 RON reprezentând prejudiciu cauzat cu ocazia valorificării unei părţi de 786.945 acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea, respectiv diferenţa între cotaţia maximă (0,8170 RON/acţiune) şi valoarea nominală la care acestea au fost atribuite conform creanţei garantate asupra statului în cuantum de 7.869.445 RON conferită de titlul de despăgubire din 17 noiembrie 2008, titlul de conversie din 12 decembrie 2008 emise de Guvernul României - C.C.S.D., a obligat pârâtul să remită reclamantei suma de bani reprezentând diferenţa dintre cotaţia la bursă a cantităţii de 7.082.500 acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea şi creanţa garantată asupra statului în cuantum de 7.082.500 RON conferită de titlul de despăgubire din 17 noiembrie 2008, a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 8.068.895 RON şi cel referitor la plata daunelor moratorii şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În pronunţarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut că, în raport de modalitatea şi termenul în care Fondul Proprietatea a fost listat la Bursa de Valori Bucureşti, deşi Legea nr. 10/2001 a prevăzut încă de la aplicare faptul că, în măsura în care restituirea în natură a imobilului - obiect al notificării nu este posibilă, se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent, cu toate acestea reglementarea cadrului necesar pentru realizarea efectivă a despăgubirii notificatorilor a fost prevăzută abia prin Legea nr. 247/2005 prin înfiinţarea unor instituţii menite să transpună în practică măsurile reparatorii prin echivalent, una dintre acestea fiind şi Fondul Proprietatea. Ulterior, dispoziţiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 au fost modificate prin O.G. nr. 81/2007 în vederea accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, însă procedurile necesare pentru derularea de oferte publice de vânzare pentru pachete de acţiuni de minim 5% în vederea admiterii la tranzacţionare la Bursa de Valori Bucureşti a acţiunilor societăţilor ce făceau parte din portofoliul de acţiuni al Fondului Proprietatea nu au fost finalizate în termenul legal.
Totodată, s-a avut în vedere şi faptul că deşi crearea pe plan legislativ a Fondului Proprietatea s-a realizat încă din luna decembrie 2005, listarea la bursă a acestui fond s-a realizat abia la 25 ianuarie 2011 fiind astfel evidentă culpa Statului Român pentru nefinalizarea în termenul stabilit de lege a măsurilor necesare pentru ca Fondul Proprietatea să poate fi listat la Bursă. Statul Român a stabilit în mod unilateral şi artificial cum că valoarea de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului va fi una şi aceeaşi cu valoarea nominală unitară a acţiunilor emitentului Fondului Proprietatea. În aceste condiţii, aşa cum rezultă şi din raportul de expertiză depus la dosar, Statul Român putea să prevadă faptul că valoarea de tranzacţionare a acţiunilor fondului va fi mai mică decât valoarea nominală de 1 RON/acţiune această valoare fiind influenţată de mai mulţi factori astfel cum s-a arătat şi în raportul de expertiză. Expertul desemnat a concluzionat în sensul că neiniţierea conform dispoziţiilor art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007 a procedurilor legale necesare pentru iniţierea, derularea şi încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acţiuni de minim 5% emise de societăţile comerciale prevăzute în anexa ce face parte integrantă din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a influenţat negativ preţul de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor.
În raport de toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că în cauză au fost probate elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., respectiv art. 1357 Noul C. civ., motiv pentru care reţinând culpa pârâtului a fost admisă acţiunea reclamantei.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului invocată prin întâmpinare, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată şi a respins-o având în vedere dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin Titlul I din O.G. nr. 81/2007, sens în care titlurile de despăgubire cum este şi cel deţinut de reclamantă sunt definitive ca fiind „Certificate emise de Cancelaria Primului Ministru prin C.C.S.D. în numele şi pe seama Statului Român care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului corespunzător despăgubirilor acordate.”
În raport de soluţia dată primelor capete de cerere ale acţiuni, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 8.068.895 RON, precum şi cea de obligare a pârâtului la plata daunelor moratorii.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs, calificat apel la termenul de judecată de la 04 iunie 2014, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală şi netemeinică.
Prin decizia civilă nr. 243A din 4 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 2124 din 05 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
În pronunţarea acestei soluţii, Curtea de apel a avut în vedere faptul că apelantul critică, pe de o parte, hotărârea pronunţată de prima instanţă pentru lipsa unei motivări corespunzătoare exigenţelor legale, iar pe de altă parte, pentru aplicarea greşită a legii sub aspectul soluţiei date fondului, dar şi excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
În ce priveşte critica vizând motivarea deficitară a hotărârii pronunţate în primă instanţă, C urtea de apel a constatat caracterul nefondat al acesteia, în condiţiile în care hotărârea atacată cuprinde motivele pentru care tribunalul a considerat că sunt fondate pretenţiile formulate reclamantei, aceste motive nu sunt contradictorii şi sunt rezultate din raportarea criteriilor prevăzute de lege la situaţia de fapt rezultată în cauză pe baza probelor administrate. Câtă vreme tribunalul a analizat susţinerile din cererea de chemare în judecată, iar motivarea conduce în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv, s-a considerat că modalitatea în care instanţa de apel a motivat această soluţie corespunde pe deplin şi exigenţelor ce rezultă din jurisprudenţa C.E.D.O. în materie de redactare a hotărârilor instanţelor, ca şi componentă a dreptului de acces la un tribunal.
În ce priveşte critica vizând soluţia pronunţată de tribunal asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa de apel a constat că susţinerile apelantului sunt nefondate. S-a avut în vedere că pretenţiile reclamantei au vizat repararea prejudiciului produs de stat prin nerespectarea obligaţiei rezultate din lege de a o despăgubi integral pentru valoarea imobilului pierdut (prin asigurarea plăţii integrale a sumei stabilite drept despăgubire), iar aceste pretenţii au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. Ca atare, câtă vreme reclamanta consideră că prejudiciul solicitat a fi reparat a fost produs prin omisiunea Statului Român de a lua toate măsurile necesare, inclusiv listarea la bursă a Fondului Proprietatea şi ulterior, a anumitor societăţi, în vederea acordării de reparaţii integrale pentru imobilul preluat abuziv, verificarea temeiniciei pretenţiilor reclamantei nu se poate face decât în contradictoriu cu acesta, sub acest aspect, soluţia instanţei fiind legală.
Cât priveşte fondul cauzei, Curtea de apel a constatat, însă, că susţinerile apelantului vizând neîndeplinirea condiţiilor generale prevăzute de lege în materia răspunderii civile delictuale, anume prejudiciul şi fapta ilicită ce ar fi determinat paguba pretinsă, sunt întemeiate. Curtea reţine că analiza pe care tribunalul a realizat-o cât priveşte îndeplinirea cerinţelor răspunderii civile delictuale nu este corectă, în condiţiile în care reclamanta nu a dovedit producerea unui prejudiciu efectiv şi cert, ca existenţă, dar şi ca întindere.
Astfel, cât priveşte prejudiciul, pe de o parte s-a subliniat că reclamanta nu şi-a valorificat încă toate acţiunile dobândite în temeiul titlului de conversie emis de A.N.R.P., iar pe de altă parte, este esenţial faptul că valoarea unor astfel de titluri, de natura acţiunilor deţinute de intimată, variază continuu (atât în sensul diminuării, dar şi al creşterii), dată fiind natura speculativă a pieţei (bursa de valori) pe care acestea se tranzacţionează. Ca atare, s-a concluzionat că, stabilirea cu certitudine, la acest moment, a prejudiciului astfel cum aceasta a fost circumstanţiat de reclamantă nu este posibilă. Mai mult, fapta statului, constând în amânarea procedurilor prevăzute de art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu poate fi considerată ca având o natură ilicită, nefiind dovedită nici legătura de cauzalitate între aceasta şi valoarea cu care acţiunile de felul celor deţinute de reclamantă s-au tranzacţionat pe piaţa bursieră, fiind insuficient ca valoare probatorie raportul de expertiză realizat în cauză în lipsa altor probe cu care să se coroboreze (analize bursiere, studii ale pieţei etc.).
Cât priveşte susţinerea din cererea de chemare în judecată vizând existenţa unei discriminări între cele două categorii de persoane la care reclamanta face referire (cele care şi-au convertit titlurile de despăgubire până la zece zile lucrătoare înainte de prima şedinţă de tranzacţionare a Fondului Proprietatea, la valoarea nominală de 1 RON/acţiune, respectiv cele în cazul cărora conversia s-a realizat după momentul prevăzut de art. 187 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 introdus prin O.U.G. nr. 81/2007), Curtea de apel a constatat, de asemenea, că nu este de natură a conduce la o altă concluzie decât cea arătată mai sus.
Astfel, s-a subliniat, în primul rând, că prevederile art. 187 din Legea nr. 247/2005 se referă la momentul până la care conversia în acţiuni la Fondul Proprietatea a titlurilor de despăgubire se realiza la valoarea lor nominală, după limita temporală arătată la alineatul al doilea, conversia realizându-se conform algoritmului descris de art. 187 alin. (3). Potrivit art. 187 alin. (1) din Legea nr. 142/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 81/2007, procedura de emitere a titlurilor de conversie a fost suspendată cu 10 zile lucrătoare înainte de prima şedinţă de tranzacţionare, respectiv începând cu data de 11 ianuarie 2011, fiind reluată la data de 02 mai 2011. Or, în care în ceea ce o priveşte pe reclamantă, conversia titlului său de proprietate s-a realizat prin decizia nr. 2444 din 22 decembrie 2008 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, iar procedura în care se realiza conversia, în cele două modalităţi în raport de momentul acesteia, era publică încă din 2007, fiind stabilită prin O.U.G. nr. 81/2007, nu se poate invoca la acest moment de către reclamantă o discriminare de natura celei la care face referire, aceasta având posibilitatea să opteze pentru una dintre cele două modalităţi, mai precis să solicite conversia titlului său de despăgubiri după listarea la bursă a Fondului Proprietatea, în cazul în care considera că această modalitatea este mai avantajoasă. Aceasta, întrucât potrivit art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul „Proprietatea“.
Referitor la aceeaşi pretinsă discriminare creată de legiuitor şi încălcarea art. 1 Protocolul 1, faţă de care reclamanta consideră că este îndreptăţită la un remediu adecvat, conform art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel a reţinut că în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea de la Strasbourg nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional, Statului Român fiindu-i acordat un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Totodată, s-a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (parag. 233).
În jurisprudenţa referitoare la art. 13 din Convenţie, Curtea a considerat că „remediul intern” trebuie să fie un "recurs efectiv", dar „care nu poate merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenţiei, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale” (cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.). Prin urmare, instanţa de apel a concluzionat că, reclamanta nu are în temeiul acestui articol, un recurs „naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale” fiind garantată numai „o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei. (…)’’
Curtea a constat că nici dispoziţiile art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, invocate, de asemenea, de către reclamantă nu pot fundamenta pretenţiile acesteia. Astfel, în cauza Beian contra României, s-a reţinut că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de la Strasbourg, art. 14 din Convenţie completează celelalte clauze normative ale Convenţiei şi Protocoalelor sale. Nu are o existenţă independentă din moment ce contează numai pentru «beneficierea de drepturi şi libertăţi» pe care le garantează. Desigur, poate intra în joc chiar fără o încălcare a cerinţelor lor şi, în această măsură, deţine o însemnătate autonomă, dar nu şi-ar găsi aplicarea dacă faptele litigiului ar cădea sub imperiul cel puţin uneia din clauzele menţionate.
Or, intimata reclamantă pretinde că prin modul în care statul a reglementat posibilitatea ca acesta să-şi valorifice creanţa rezultând din titlul de despăgubire a fost încălcat art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, câtă vreme o despăgubire integrală nu mai este posibilă. Curtea a reţinut că, într-adevăr, reclamanta dispune cel puţin de o speranţă legitimă de a obţine o reparaţie integrală pentru pierderea proprietăţii sale, pe baza titlului de despăgubire emis de stat, astfel că pretenţiile sale se înscriu în sfera protejată art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie şi a constat că, art. 14 din Convenţie nu ar putea fi invocat în mod autonom, ci doar combinat cu art. 1 din Protocol. Or, câtă vreme, pretenţiile reclamantei au fost apreciate drept neîntemeiate tocmai pentru motivul că nu s-a putut stabili un prejudiciu care să îndeplinească cerinţele legale, produs de către stat şi nici culpa acestuia din urmă în producerea prejudiciului pretins, nu se poate reţine că reclamanta a suferit o încălcare a dreptului protejat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, iar o încălcare art. 14 nu mai poate fi analizată.
În consecinţă, Curtea de apel a constatat că apelul este fondat, astfel încât, în temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ. a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.I.A., criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală pentru incidenţa motivelor de recurs înscrise în art. 304 alin. (8) şi (9) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, iar hotărârea dată este insuficient motivată şi a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta solicită a se constata că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 potrivit căruia „(...) creanţele asupra statului sunt garantate", în conformitate cu care titlurile de despăgubire în cuantum de 7.869.445 RON emise de către Guvernul României, prin A.N.R.P. în favoarea sa „încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate".
Hotărârea este criticată şi sub aspectul că, instanţa de apel a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, invocat atât în cuprinsul cererii introductive, cât şi în cererea de apel. Precizează că titlul de despăgubire obţinut care are regim de creanţa garantată asupra statului a fost obţinut în baza legislaţiei speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe când cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului lor de creanţă îl constituie dreptul comun în materie reglementat de C. civ.
Recurenta a arătat că prin demersul său judiciar nu a solicitat ca instanţa de judecată să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege, ci solicitarea a vizat ca însuși cadrul legal prevăzut de legislaţia specială de reparaţie să fie aplicată pentru a putea să-şi valorifice integral, şi nu parţial, creanţa garantată asupra statului.
Opinează recurenta ca fiind greşită concluzia instanţei de apel potrivit căreia, în speţă, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale raportat la faptul că statul nu a săvârşit nicio faptă ilicită. Apreciază că este dovedită legătura de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului pe de o parte, care a ignorant factorii de risc menţionaţi în cererea introductivă şi totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispoziţiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/20079 care au condus ca preţul acţiunilor Fondului Proprietatea să fie sub valoarea nominala de 1 RON/acțiune.
În argumentarea punctului de vedere, arată că nu a solicitat despăgubiri suplimentare, ci acordarea valorii integrale a despăgubirilor acordate prin titlul său de despăgubire primit în baza legilor de restituire. Susţine faptul că este de neacceptat ca aplicarea legilor speciale de reparaţie care consacră principiul restituirii integrale, să se raporteze la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursă Fondul Proprietatea în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursa a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acţionar majoritar, ignorând astfel principiile funcţionării pieţei de capital, ceea ce a condus la obţinerea unor despăgubiri parţiale şi plafonate. Precizează că legiuitorul nu a înţeles să renunţe la principiul restituirii integrale prin echivalent şi să plafoneze despăgubirile, întrucât procedeul ar fi contrar dispoziţiilor din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, dar şi art. 24 din Legea nr. 165/2013 care nu cuprinde dispoziţii privind plafonarea prin lege a despăgubirilor, ci doar eşalonarea plăţii acestora.
Printr-o altă critică, se apreciază greşită opinia instanţei de apel potrivit căreia tegiversarea listării fondului la bursă ce a condus ca acţiunile Fondului Proprietatea să fie listate la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 RON/acțiune nu ar fi imputabile Statului Român, întrucât nu putea anticipa evoluţia valorii acţiunilor la bursă. Susţine faptul că fluctuaţiile pieţei bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate şi că statul a cunoscut ori putea cunoaşte aceasta împrejurare, însă a stabilit, în mod unilateral, că valoarea de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului Fondului Proprietatea să fie una şi aceeași cu valoarea nominală unitară a respectivelor acţiuni. S-a arătat că de la de la momentul listării Fondului Proprietatea la bursă, respectiv 25 ianuarie 2011 şi până în prezent, cotația maximă atinsă de aceste acţiuni a fost de doar 0,75 RON/acțiune, fiind inferioară celor din titlul de despăgubire.
În raport de demersul judiciar promovat, apreciază recurenta că decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu este aplicabilă speţei întrucât se referă la situaţia cererilor în justiţie întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ori la situaţia în care se încercă eludarea aplicabilităţii legilor speciale de reparaţie nr. 10/2001 şi nr. 247/2005. Arată că nu doreşte decât să-şi valorifice integral creanţa garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanţei, apreciind că debitorul obligaţiei garantate nu poate pretinde inexistenţa prejudiciului motivat de volatilitatea pieţei în domeniu şi caracterul speculativ al acesteia din urmă sub motivaţia că piața aferentă bunului respectiv este oscilantă.
În opinia recurentei este greşită reţinerea, în cauză, a considerentelor avute în vedere de către Curtea Constituţională în cuprinsul deciziei nr. 818 din 03 iulie 2008 întrucât raţionamentul instanţei se dovedeşte a fi eronat, deoarece decizia a fost pronunţată în legătură cu un litigiu privind înlăturarea discriminării rezultate din acordarea unor drepturi salariale ale magistraţilor, ceea ce în speţă nu este cazul. Susține că, în speţă, discriminarea se manifestă între două categorii de creditori cu drepturi egale asupra statului, arătând că nu contestă procedura de acordare a despăgubirilor, ci reclamă faptul că despăgubirea nu a fost efectivă, fiind realizată o despăgubire parţială, patrimoniul lor fiind diminuat, sens în care au făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din perioada 2006 - 2009.
Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului pârâtului şi menţinerii sentinţei civile nr. 2124 din 5 decembrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, sens în care a făcut trimitere la normele de drept substanţial C. civ. din 1864, cât şi la Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prin raportare la Legea nr. 71/2011.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Intimatul pârât a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de recurenta-reclamantă C.I.A. împotriva deciziei civile nr. 243/A din 04 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate alte probe noi, în sensul dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru următoarele considerentele:
Cu titlu preliminar, trebuie obsevat că deşi reclamanta a arătat că îşi întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Prin urmare, motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiţie se urmăreşte şi nu obiectul acţiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs instanţa ar fi culpabilă dacă ar fi procedat la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material şi nu la interpretarea greşită a unei cereri, cum, în mod eronat, susţine reclamanta. Or, recurenta nu a precizat care este actul pretins denaturat şi în ce ar consta denaturarea, astfel încât o simplă afirmaţie făcută în acest sens nu poate constitui o motivare a respectivului motiv de recurs.
De asemenea, afirmaţia recurentei, în sensul că hotărârea instanţei de apel ar fi insuficient motivată, nu poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi nu poate fi examinată de instanţa de recurs, deoarece nu este dezvoltată. Pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, după cum s-a arătat, nu este suficientă doar enunţarea motivului de recurs, ci este necesar a se realiza şi dezvoltarea acestuia, în sensul expunerii argumentelor logico - juridice de natură a contura critica de nelegalitate care să justifice exercitarea de către instanţa de recurs a controlului judiciar. Or, simpla afirmaţie că hotărârea este insuficient motivată, cum invocă recurenta, neînsoţită de argumente care să o susţină, nu întruneşte exigenţele unei critici de nelegalitate.
Relativ la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că toate criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate nu sunt fondate.
Este necesar a se observa, cu titlu preliminar, că recurenta a invocat atât prevederi ale C. civ. de la 1864, cât şi prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă, se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că „(1) Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispoziţiile C. civ. sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.” Aşadar, unei situaţii litigioase i se aplică dispoziţiile legii în vigoare la momentul naşterii acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.
În prezenta cauză, reclamanta a solicitat constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, moment anterior intrării în vigoare a noului C. civ., situație guvernată, astfel, de dispozițiile C. civ. de la 1864.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate, apreciind greşită opinia instanţei potrivit căreia, în speţă, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale a statului.
Critica este neîntemeiată întrucât, instanţa de apel în mod judicios a constatat neîndeplinirea condiţiilor generale prevăzute de lege în materia răspunderii civile delictuale, şi anume, existenţa prejudiciul şi fapta ilicită ce ar fi determinat paguba pretinsă.
În speţă, reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată antrenarea răspunderii civile delictuale a statului pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, solicitând despăgubiri de la Statul român întrucât la data tranzacționării acțiunilor lor la bursă, acestea au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită cu titlu de despăgubiri pentru imobilul naționalizat.
Din situația de fapt reținută de instanța de fond rezultă că, reclamanta C.I.A. s-a aflat în posesia titlului de despăgubire din 17 noiembrie 2008 convertit prin titlul de conversie din 22 decembrie 2008 emis de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. În justificarea acţiunii sale, reclamanta a susținut că statul a încălcat mai multe obligații în cazul convertirii acțiunilor la valoarea nominală a titlului de despăgubire (1 RON pe acțiune), respectiv: principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanțelor și modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv; principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acțiuni după listarea la bursă a Fondului Proprietatea; aplicarea defectuoasă a legislației în materie care ar fi dus la scăderea valorii acțiunilor la Fondul Proprietatea.
În ceea ce privește încălcarea principiului restituirii integrale recurenta C.I.A. a invocat greșita aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la stingerea creanțelor prin raportate la prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora „(...) persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare", susținând și aplicarea greșită a dispoziţiilor art. 3 lit. a) şi art. 4 lit. a) şi b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.U.G. nr. 81/2007 referitoare la faptul că titlul de despăgubire „(...) încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate".
Se observă că toate dispozițiile legale invocate de reclamantă privesc momentul stabilirii despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv care coincide cu emiterea titlului de despăgubire, când imobilul preluat abuziv a fost evaluat prin respectivul titlu de despăgubire. Reclamanta nu a contestat în cadrul prezentului litigiu - după cum a şi precizat - procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce faţă de dispoziţiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestaţiei la instanţa de contencios administrativ), ci a reclamat modalitatea de conversie a despăgubirilor în acțiuni, procedeu care a condus la diminuarea patrimoniului lor întrucât măsurile acordate nu ar fi fost efective, ci parţiale.
Într-adevăr, potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înţelesul acestui titlu, ”titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege.”
Însă, raportat la pretențiile recurentei C.I.A. nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea recurentului nu privește titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă. În acest context al analizei, dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 evocate de recurentă trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ.
Astfel, recurenta, invocând dispoziţii cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi în altă procedură decât cele instituite de legea specială. În concret, recurenta nu a indicat nicio dispoziţie legală care ar fi instituit obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă, acţiunile Fondului Proprietatea să aibă valoarea de 1 RON.
În condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlurilor de despăgubire conferite reclamanţilor: „Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea”, Înalta Curte apreciază că recurenta C.I.A. avea obiectiv posibilitatea de a-şi valorifica titlul, ulterior listării la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea.
Reclamanta nu şi-a valorificat toate acţiunile dobândite în temeiul titlurilor de conversie emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, fiind esenţial a fi avut în vedere că valoarea unor astfel de titluri, de natura acţiunilor deţinute de reclamantă, variază continuu, atât în sensul diminuării, cât şi al creşterii, dată fiind natura speculativă a pieţei (bursei de valori) pe care acestea se tranzacţionează. Cum însă valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamantei C.I.A. care devenind acționară suportă consecințele fluctuației valorii acțiunilor pe piața bursieră. Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie.
În ceea ce priveşte solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru tegiversarea listării la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea, Înalta Curte reţine că, deşi real ceea ce susţin recurenta (respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acţiuni), trebuie însă observat că statul prin procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu şi-a asumat obligaţia de a face listarea într-un termen determinat şi nici nu a garantat că acţiunile se vor tranzacţiona la valoarea de 1 RON/acţiune, ci măsurile reparatorii care au urmat procedura instituită prin același act normativ și în baza căruia reclamanta a intrat în posesia titlurilor de despăgubire. De aceea, n u se poate concluziona că principiului reparaţiei integrale reclamă, cum eronat susţine recurenta, “o echivalenţă valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul şi ceea ce i se oferă”.
Deşi nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a fi despăgubite, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii. Or, în această materie Statul Român a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. Mai mult, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora. Astfel, s-a prevăzut prin art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a prevăzut ca, stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se va face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. După cum s-a arătat, recurenta - reclamantă nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condiţiile sus-menţionate, astfel încât în prezentul său demers judiciar aceasta nu poate critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acţiuni, o acţiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 RON, iar procedura de valorificare a acțiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005.
Referitor la trimiterea recurentei C.I.A. la jurisprudența Curţii europene (hotărâri din perioada 2006-2009) în care se reține că Fondul Proprietatea nu ar fi funcționat într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații, este de reținut că sancţionarea nefuncţionării Fondului Proprietate a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilităţii de tranzacţionare a acţiunilor. Curtea nu a impus plata de către stat a acţiunilor la valoarea nominală de 1 RON, ci posibilitatea efectivă de tranzacţionare a acţiunilor.
Cu referire la dispoziţiile din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurentă în susţinerea principiului restituirii integrale prin echivalent şi a neplafonării despăgubirilor, instanţa reţine că sunt nerelevante, întrucât acestea norme generale vizează calitatea actelor normative, iar în privinţa susținerilor referitoare la dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 se constată că acestea nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile.
Nefondate sunt și motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acțiuni la valoarea de 1 RON pe acțiune, prin raportare la situația persoanelor care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea.
Examinarea în concret a existenţei unei situaţii discriminatorii între diversele categorii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reţine că principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situaţii similare, întrucât verificarea unei atare situaţii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situaţiilor similare şi a încălcării principiului egalităţii în faţa legii.
Recurenta - reclamantă a susţinut că înseşi dispoziţiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu au avut un drept de opţiune cu privire la momentul efectuării conversiei. Susţinerea nu este fondată având în vedere că în forma existentă la data obţinerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menţiona în mod expres întreaga procedură de valorificare a acţiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acţiuni, ulterior listării la bursă.
Prin instituirea dispoziţiei conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a dat posibilitate posesorilor unor atare titluri, între care se regăseşte şi recurenta C.I.A., să opteze pentru conversie, ulterior listării acţiunilor la bursă. Astfel, în baza propriei opțiuni asupra momentului conversiei i s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiții existența vreunei discriminări.
Referitor la discriminarea la care ar fi fost supusă recurenta ca urmare a împrejurării că nu a obţinut plata integrală a creanţei garantate asupra statului, Înalta Curte reţine că aceasta este deţinătorea acţiunilor, astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acţiunile. Recurenta a optat pentru conversia în acţiuni, pe care, parte din acestea, le-a şi valorificat. Din perspectiva legalităţii deciziei atacate cu recurs, nu prezintă relevanţă circumstanţele personale invocate de recurentă, care a determinat-o să înstrăineze parte din totalul acţiunilor conferite, anterior listării la bursă a acestora.
În ceea ce privește susținerile din recurs referitoare la trimiterea de către instanța de apel la considerentele Deciziei nr. 818/2008 a Curții Constituționale care, în opinia recurentei, nu ar avea legătură cu litigiul de față pentru a înlătura argumentele privind existența discriminării, Înalta Curte reţine nefondată critica având în vedere că instanța de apel a făcut trimitere la problema de drept, de principiu, dezlegată în această decizie de către Curtea Constituțională și anume dacă ”instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, concluzia negativă fiind general valabilă, indiferent de circumstanțele concrete ale unui anumit litigiu.
Nu va fi primită nici susţinerea recurentei referitoare la reţinerea greşită a incidenţei a deciziei în interesul legii nr. 27/2011. Problema de drept ce se ridică în speţă, respectiv cea a analizării posibilităţii de a solicita despăgubiri băneşti în justiţie în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranşată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul legii nr. 27/20011, decizie care, sub aspect intertemporal, îşi găseşte incidenţă în procesul în curs de desfăşurare, fiind obligatorie pentru instanțe potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. Referitor la problema de drept analizată, instanţa supremă a statuat că “acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.”
În speţă, nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii speciale, reclamanta a beneficiat de legile speciale de reparație și a urmat calea reglementată de Legea nr. 247/2005, atribuirea acţiunilor fiind realizată în condiţiile acestei legii speciale, ce reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia s-a statuat asupra procedurii de plată a despăgubirilor. Or, câtă vreme a fost adoptată o lege specială care prevede mecanismul de plată a despăgubirilor, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specilia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. Raționamentul expus în considerentele deciziei în interesul legii nr. 27/2011, întemeiat pe principiul aplicării prioritare a legii speciale față de dreptul comun, este aplicabil dat fiind similitudinea problemei de drept în discuție.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.I.A. împotriva deciziei nr. 243A din 4 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.I.A. împotriva deciziei nr. 243A din 4 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2932/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2937/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
