ICCJ. Decizia nr. 2972/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2972/2014
Dosar nr. 8277/95/2010
Şedinţa publică din 31 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 6 din 12 ianuarie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 8277/95/2010, Tribunalul Gorj, secţia I civilă, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii B.N., B.I., D.L., S.G., U.I., P.F., N.I.M., P.D., M.N., M.A., în contradictoriu cu pârâtele SC SC S.N.L.O. SA şi E.C. Husnicioara.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanţii sunt autorii invenţiei „Cupă poligonală pentru excavator”, conform brevetului de invenţie din 30 decembrie 2005.
Anterior contractului de cesiune, contract ce a fost înregistrat la O.S.I.M. la data de 13 mai 2009 sub nr. 135611, titularul brevetului de invenţie a fost SC U. SA Rovinari.
Potrivit art. 45 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 transmiterea drepturilor decurgând din brevet şi opozabilitatea acesteia faţă de terţi au loc de la momentul publicării în B.O.P.I. a cesiunii.
Potrivit adeverinţei din 29 iulie 2009, cesiunea s-a publicat în B.O.P.I. din 30 iulie 2009. Ca atare, anterior acestei date reclamanţii nu erau titularii brevetului invocat, eventualele despăgubiri putându-se solicita pentru perioada ulterioară.
Faţă de temeiurile de drept invocate în acţiune, tribunalul a reţinut că reclamanţii şi-au fundamentat cererea pe dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei de către titularul de brevet şi pe dreptul la reparaţie patrimonială pentru încălcarea dreptului exclusiv de exploatare.
Potrivit art. 32 din Legea nr. 64/1991, prin eliberarea brevetului de invenţie se asigură titularului un drept exclusiv de exploatare a invenţiei, drept care este opozabil erga omnes şi dreptul de a transmite prerogativele acestui drept altor persoane.
Dreptul conferit de art. 32 din Legea nr. 64/1991 trebuie analizat în raport de limitele impuse de art. 34 şi de dispoziţiile art. 45 din aceeaşi lege, care reglementează transmiterea drepturilor decurgând din brevet şi opozabilitatea transmiterii faţă de terţi, precum şi în raport de sancţiunea decăderii prevăzută de art. 43.
În cazul de faţă, pentru brevetul s-a dispus decăderea din drepturi a titularului de brevet pentru neplata taxelor legale de menţinere în vigoare, respectiv SC U. SA Rovinari a fost decăzută din drepturile conferite de brevetul din 30 decembrie 2005 începând cu data de 23 decembrie 2003. Decăderea este totală şi are ca efect pierderea drepturilor titularului de brevet.
Legea nr. 64/1991 prevede posibilitatea revalidării brevetului, revalidare care a intervenit şi în privinţa brevetului din 30 decembrie 2005 şi care a fost publicată în B.O.P.I. din 30 martie 2009, conform hotărârii din data de 24 februarie 2009.
În intervalul dintre decăderea din drepturi şi revalidarea brevetului, invenţia aparţine domeniului public, nu este protejată juridic, astfel că terţii o pot folosi fără a se reţine că s-a încălcat dreptul instituit de art. 32 din Legea nr. 64/1991.
În cauză, pentru perioada cuprinsă între 1 iulie 2007 (solicitată prin acţiune) şi 30 martie 2009, când s-a publicat revalidarea, folosirea de către pârâtă a invenţiei ce face obiectul brevetului din 30 decembrie 2005 nu constituie o încălcare a dreptului exclusiv la exploatare, întrucât în această perioadă de decădere invenţia nu a fost protejată juridic.
Mai mult chiar, tribunalul a constatat că reclamanţii au devenit titulari ai brevetului din 30 decembrie 2005 ca urmare a contractului de cesiune încheiat cu SC U. SA Rovinari, cesiune care a fost publicată în B.O.P.I. nr. 7 din 30 iulie 2009, astfel că dreptul exclusiv de exploatare poate fi invocat de reclamanţi împotriva pârâtei numai după această dată, conform art. 45 alin. (3) din Legea 64/1991, potrivit cu care transmiterea produce efecte faţă de terţi numai începând cu data publicării în B.O.P.I. a menţiunii transmiterii înregistrate la O.S.I.M.
Pentru intervalul de timp rămas, 30 iulie 2009 - 30 iunie 2010, tribunalul a apreciat că pârâta a dobândit un drept de folosinţă ulterioară, personal şi gratuit, astfel că folosirea unei părţi din invenţie în această perioadă nu constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare al titularului de brevet şi nu dă dreptul la reparaţia patrimonială solicitată de reclamanţi.
Aceasta deoarece, potrivit art. 34 lit. f) din Legea nr. 64/1991 „nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute de art. 32 şi 33 folosirea cu bună-credinţă sau luarea măsurilor efective şi serioase de folosire a invenţiei de către terţi în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet şi revalidarea brevetului. În acest caz invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data publicării menţiunii revalidării, şi dreptul la folosire nu poate fi transmis decât cu patrimoniul persoanei care utilizează invenţia ori cu o fracţiune din patrimoniul care este afectat exploatării invenţiei”.
Reglementarea posesiunii ulterioare este în favoarea terţilor, permiţând exploatarea unei invenţii, care, într-o anumită perioadă, se găseşte în domeniul public.
Titularul brevetului de invenţie datorează anual taxe de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie. Neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet.
Titularul decăzut din drepturi poate solicita O.S.I.M. revalidarea brevetului de invenţie. Cererea de revalidare se face în termen de 6 luni de la data publicării decăderii, sub condiţia plăţii taxelor datorate. În perioada cuprinsă între data decăderii şi data revalidării brevetului, invenţia se află în domeniul public.
Terţul care foloseşte cu bună-credinţă sau a luat măsuri efective şi serioase de folosire a invenţiei beneficiază de un drept de posesiune ulterioară şi personală. Din considerente de echitate, terţul poate folosi în continuare invenţia, în limita existentă la momentul publicării menţiunilor de revalidare. Folosirea fiind personală, dreptul nu poate fi transmis decât cu patrimoniul afectat exploatării.
Pentru a beneficia de dreptul de posesiune ulterioară şi personală se cer întrunite deci următoarele condiţii: folosirea cu bună-credinţă sau luarea de măsuri, efective şi serioase, de folosire a invenţiei de către terţul interesat, invenţia să fie folosită în intervalul dintre decăderea titularului din drepturi şi publicarea revalidării.
În cazul în care aceste condiţii sunt îndeplinite, terţul poate continua, şi după revalidarea brevetului, folosirea invenţiei începută anterior revalidării brevetului. Toate activităţile terţului, deşi efectuate fără acordul titularului de brevet, nu constituie contrafacere şi nu dau dreptul titularului de brevet de a cere despăgubiri. Exploatarea invenţiei trebuie să aibă acelaşi volum cu cel existent la data revalidării şi folosirea să fie personală.
Prin raportul de expertiză întocmit de expert tehnic C.I.G. în urma analizării celor trei desene de execuţie ale dinţilor folosiţi la cupele pentru excavatoare s-au constatat următoarele:
Dinţii folosiţi la cupele pentru excavatoare executaţi după desenul de execuţie nu au caracteristici tehnice similare cu dinţii pentru cupele de la excavatoare care fac obiectul brevetului de invenţie, ca şi dinţii executaţi după desen, în timp ce dinţii folosiţi la cupele pentru excavatoare executaţi după desenul de execuţie au caracteristici tehnice similare cu dinţii pentru cupele de excavatoare care fac obiectul brevetului de invenţie, fiind evidenţiate în tabelul întocmit de expert perioadele în care excavatoarele au folosit dinţii cu caracteristici tehnice similare dinţilor care fac obiectul brevetului de invenţie, însă în răspunsul la obiectivul 3 expertul a precizat că producătorul dinţilor folosiţi la cupele de la excavatoarele din cadrul exploatării de Carieră Husnicioara care au caracteristici tehnice similare dinţilor care fac obiectul brevetului de invenţie este SC M.C.F. SA Piteşti care are documentaţie proprie ce constă într-un desen de execuţie a dintelui, întocmit în anul 2007.
Prin răspunsul la obiecţiuni rezultă că analiza celor trei desene de execuţie ale dinţilor s-a realizat prin compararea acestora având în vedere actele ce au stat la baza emiterii brevetului de invenţie, cu precizarea că brevetul de invenţie nu conţine desene de execuţie ale dinţilor, stabilirea caracterelor similare a dinţilor folosiţi de către pârâtă cu cele ai cupei poligonale pentru excavator ce a făcut obiectul invenţiei, raportându-se astfel la anumite caracteristici rezultate din descrierea acestei invenţii (concluzionându-se astfel că diferenţele constatate nu creează o personalitate distinctă dintelui astfel încât să se afirme că acesta este diferit faţă de cel din brevetul de invenţie).
Aşadar din raportul de expertiză tehnică rezultă cu certitudine faptul că E.C. Husnicioara a folosit la cupele de la excavatoare, dinţi cu caracteristici similare celor care fac obiectul brevetului de invenţie ai căror producător este SC M.C.F. SA Piteşti cu care pârâta SC S.N.L.O. SA are relaţii contractuale în vederea furnizării acestor dinţi, societatea producătoare având o documentaţie proprie constând într-un desen de execuţia dintelui întocmit în anul 2007.
Ori, potrivit dispoziţiilor din contractele încheiate între furnizor şi achizitor, furnizorul se obligă să despăgubească achizitorul împotriva oricăror reclamaţii şi acţiuni în justiţie ce rezultă în încălcarea unor drepturi de proprietate intelectuală legate de echipamentele, materialele, instalaţiile sau utilajele folosite pentru sau în legătură cu produsele achiziţionate.
Acţiunea nu a fost îndreptată şi împotriva furnizorului pe de o parte iar pe de altă parte raportat la concluziile raportului de expertiză tehnică nu se poate reţine că dinţii folosiţi de către pârâte în procesul de producţie sunt cei care se raportează nemijlocit la invenţia brevetată.
Având însă în vedere considerentele expuse anterior în raport de care s-a reţinut că pentru intervalul de timp 30 iulie 2009-30 iunie 2010 pârâtele au dobândit un drept de folosinţă ulterioară, personal şi gratuit, chiar dacă s-ar reţine că acestea au folosit o parte din invenţie având în vedere caracteristicile similare ale unora din dinţii folosiţi cu cei care corespund invenţiei, cererea reclamanţilor pentru acordarea drepturilor patrimoniale rezultate din folosirea invenţiei este neîntemeiată.
Cât privesc hotărârile judecătoreşti depuse de către apărătorul reclamanţilor în vederea susţinerii temeiniciei cererii formulate, s-a apreciat că în esenţă acestea vizează cauze diferite, sau se referă la perioade de timp diferite pentru care drepturile băneşti acordate reclamanţilor au avut în vedere alte împrejurări şi alte temeiuri de drept.
Faţă de cele expuse, s-a respins acţiunea, apreciindu-se că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la acordarea drepturilor băneşti ce reprezintă eficienţa economică ca urmare a folosirii dinţilor de cupă poligonală.
Prin Decizia nr. 242 din 3 februarie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, s-a apreciat că nu sunt întemeiate criticile din primul motiv de apel, prin care s-a invocat faptul că prima instanţă a ignorat puterea lucrului judecat a sentinţei nr. 80/2008 a Tribunalului Gorj pronunţate în Dosarul nr. 6064/95/2007, prin care a fost admisă acţiunea reclamanţilor împotriva pârâtelor SC S.N.L.O. SA şi E.C. Husnicioara, care au fost obligate să plătească drepturile de autor rezultate în perioada 01 iulie 2004-30 iunie 2007, hotărâre rămasă definitivă prin Decizia nr. 14/2009 a Curţii de Apel Craiova, menţinută prin Decizia nr. 3238/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În speţă, este în discuţie o altă perioadă de timp decât în cele invocate anterior, astfel că nu se poate reţine exclusivitatea hotărârilor invocate, ca efect al puterii de lucru judecat, care face ca un litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, să nu mai poată fi cu putinţă.
De asemenea, cu privire la susţinerea apelanţilor că au calitate de procesuală activă de a solicita drepturile de autor de la SC S.N.L.O. SA şi E.C. Husnicioara în calitate de titulari ai brevetului de invenţie, pe întreaga durată de exploatare a invenţiei, potrivit Deciziei nr. 3238/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că aceasta a avut ca temei legal dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 64/1991.
Prin acea decizie, Înalta Curte a statuat cu privire la existenţa legitimării procesuale active în formularea unei acţiuni în despăgubiri întemeiate pe art. 32 din Legea nr. 64/1991 republicată, dar nu în sensul îndreptăţirii apelanţilor de a obţine despăgubiri de la intimate pe acest temei legal şi de aceea nu se poate reţine autoritatea lucrului judecat.
Instanţa de apel a respins ca neîntemeiate şi criticile din cel de-al doilea motiv de apel, în sensul că instanţa de fond s-ar fi pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut, atunci când a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 34 lit. f) din Legea nr. 64/1991.
„Extra petita” are în vedere situaţia în care instanţa s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere cu care nu a fost învestită, iar nu asupra unei apărări care nu a fost invocată prin întâmpinare.
Prin raportare la temeiul de drept invocat prin cererea introductivă, instanţa trebuia să verifice dacă pârâta a efectuat acte din cele care să constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei, iar o asemenea analiză nu se putea face decât prin prisma dispoziţiilor art. 32 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 republicată, care enumeră actele care aduc atingere dreptului prevăzut la alin. (1) al acestui articol, dar şi prin raportare la dispoziţiile art. 34 lit. a)-g) din Lege, la care legiuitorul a prevăzut limitativ situaţiile de excepţie care nu constituie astfel de încălcări.
Instanţa s-a pronunţat în limitele învestirii, reţinând corect că în intervalul dintre decăderea din drepturi şi revalidarea brevetului, invenţia aparţine domeniului public, nefiind protejată juridic, astfel că terţii o pot folosi fără a se reţine că s-a încălcat dreptul conferit de art. 32 din Lege.
Nu au fost primite nici criticile din ultimul motiv de apel, în sensul că intimata nu putea beneficia de protecţia prevăzută de art. 34 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 64/1991, în condiţiile în care în perioada 1 iulie 2007 - 30 iulie 2009 invenţia nu a fost protejată juridic.
Aşa cum prevede în mod expres art. 32 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, dreptul exclusiv la exploatarea invenţiei este recunoscut titularului brevetului de invenţie, iar despăgubirile potrivit art. 59 alin. (3) din aceeaşi lege se acordă pentru încălcarea dreptului conferit prin textul menţionat, ceea ce duce la concluzia că persoana îndreptăţită la aceste despăgubiri este tot titularul brevetului de invenţie.
Astfel, până la încheierea contractului de concesiune cu SC U.R. SA şi până la înregistrarea acestuia în B.O.P.I. cu efect de opozabilitate faţă de terţi, respectiv 30 iulie 2009, apelanţii nu au avut calitatea de titulari ai brevetului de invenţie, această calitate revenind cedentului SC U.R. SA, astfel că este legală soluţia instanţei, în sensul că dreptul prevăzut de art. 32 din Legea nr. 64/1991 nu poate fi invocat de apelanţi anterior datei de 30 iulie 2009.
Instanţa a apreciat judicios că s-a dispus decăderea din drepturi a titularilor de brevet pentru neplata taxelor legale de menţinere în vigoare, respectiv de titularul SC U.R. SA, care a fost decăzută din drepturile conferite de brevetul la 31 decembrie 2005, începând cu data de 23 decembrie 2003, aşa cum rezultă din publicarea menţiunii decăderii ce a fost publicată în B.O.P.I. din 28 martie 2008, decăderea fiind totală şi are ca efect pierderea drepturilor titularului de brevet.
De aceea, este justă concluzia la care s-a ajuns cu privire la perioada cuprinsă între 1 iulie 2007-30 martie 2009 când s-a publicat revalidarea, în sensul că folosirea de către intimată a invenţiei ce face obiectul brevetului din 30 decembrie 2005 nu constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare deoarece în această perioadă de decădere, invenţia nu a fost protejată juridic.
Cu privire la perioada de timp cuprinsă între 30 iulie 2009 şi 30 iunie 2010 s-a reţinut corect de instanţă că intimata a dobândit un drept de folosinţă ulterioară, personal şi gratuit, astfel că folosirea unei părţi din invenţie în această perioadă nu constituie o încălcare a dreptului exclusiv de proprietate al titularului de brevet şi nu dă dreptul la reparaţia patrimonială solicitată de apelanţi pentru această perioadă.
În acest sens, s-a constatat că în perioada cuprinsă între data decăderii din drepturi a titularului de brevet (25 decembrie 2003) şi data revalidării (30 iulie 2009), invenţia a fost în domeniul public, putând fi folosită de terţi în mod liber, fără ca o astfel de acţiune să constituie o încălcare a dreptului de exploatare exclusivă recunoscut în favoarea titularului de brevet, care să deschidă calea unei acţiuni în despăgubiri.
Textul legal prevăzut de art. 34 lit. f) din Legea nr. 64/1991 republicată conferă posibilitatea terţilor de bună-credinţă de a continua utilizarea invenţiei, cu condiţia menţinerii volumului existent la data publicării menţiunii revalidării, raţiunea adoptării unei asemenea prerogative legale rezidă tocmai în considerente de echitate.
Astfel, ar fi împovărător ca unui terţ de bună-credinţă care a folosit invenţia în perioada în care aceasta nu era protejată juridic, aflându-se în domeniul public, să i se refuze posibilitatea de a o utiliza în viitor, neputându-i-se imputa o eventuală lipsă de diligenţă, câtă vreme sancţiunea decăderii a devenit, prin publicarea în B.O.P.I, opozabilă erga omnes.
Terţii care folosesc personal şi cu bună-credinţă o invenţie în perioada cuprinsă între data decăderii titularului din drepturi şi publicarea revalidării, beneficiază de un drept de posesiune ulterioară şi personală, astfel că orice activitate a acestora care implică folosirea invenţiei, în acelaşi volum cu cel existent la data publicării revalidării, deşi efectuat fără acordul titularului de brevet, nu constituie contrafacere şi nu dă dreptul titularului de brevet să pretindă despăgubiri.
Prin urmare, nu este întemeiată susţinerea apelanţilor că intimata a fost de rea-credinţă, în condiţiile în care a folosit invenţia şi anterior decăderii titularului din protecţie, aspect care face inoperante dispoziţiile art. 34 lit. f) din Legea nr. 64/1991 republicată.
În cauză, decăderea din protecţie a operat la data de 25 decembrie 2003, şi nu la data publicării acestei sancţiuni în B.O.P.I., respectiv 28 martie 2008, deoarece sancţiunea pentru neplata taxelor de menţinere în vigoare a brevetului, potrivit art. 43 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 republicată, operează de la momentul încetării obligaţiei de plată a taxelor, publicarea în B.O.P.I. având rolul de a asigura doar opozabilitatea faţă de terţi, formalitate care nu poate fi invocată în nici un caz de părţi, respectiv de titularul brevetului de invenţie însuşi, astfel cum s-a pronunţat în mod constant Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Apelanţii au acceptat că decăderea din protecţie a titularului de brevet SC U.R. SA a operat la data de 25 decembrie 2003, pentru neplata taxelor legale de menţinere în vigoare, dar au susţinut că intimata a implementat invenţia anterior, fapt care exclude buna-credinţă a acesteia.
În speţă, nu există dovezi din care să reiasă în mod lipsit de echivoc că pârâta ar fi utilizat fără drept invenţia care face obiectul brevetului în perioada anterioară pierderii protecţiei. Adresa din 03 martie 2010, invocată de apelanţi în susţinerea tezei relei-credinţe a intimatei, a fost înregistrată la sediul destinatarului la data de 1 martie 2010, deci ulterior publicării brevetului de invenţie (30 iulie 2009), astfel că nu are semnificaţie juridică în ceea ce priveşte buna-credinţă a utilizatorului invenţiei, pentru că se referă la perioada avută în vedere de art. 34 lit. f) din Legea nr. 64/1991 republicată, şi anume perioada cuprinsă între data decăderii şi data publicării revalidării brevetului de invenţie în B.O.P.I.
A rezultat că intimata a achiziţionat dinţii de cupă folosiţi în procesul de exploatare la cariera Husnicioara, prin licitaţie publică de la furnizorul SC M. SA Piteşti, în perioada în care brevetul de exploatare s-a aflat în domeniul public, aşa cum s-a dovedit cu contractul de furnizare din 06 mai 2008, încheiat în baza acordului cadru din 4 aprilie 2007 şi a procedurii de atribuire din 19 martie 2007, aspect reţinut şi în cuprinsul raportului de expertiză efectuat de expert tehnic.
Proba ştiinţifică efectuată în cauză a evidenţiat faptul că dinţii de cupă care au făcut obiectul brevetului de invenţie din 30 decembrie 2005, al cărui titulari sunt apelanţii, au fost utilizaţi în limita existentă la momentul publicării menţiunii de revalidare, volumul fiind identic cu cel existent anterior revalidării.
De asemenea, intimata nu produce şi nu comercializează dinţi de cupă, pe care i-a achiziţionat prin licitaţie publică de la furnizori care şi-au asumat obligaţia potrivit O.U.G. nr. 34/2006 privind achiziţiile publice de a despăgubi achizitorii în eventualitatea unor litigii având ca obiect proprietatea intelectuală, astfel că intimata a luat măsuri efective şi serioase de folosire a invenţiei în intervalul de timp cuprins între data decăderii şi data publicării revalidării.
În consecinţă, chiar dacă din probele administrate în cauză a rezultat o eficienţă economică pentru intimată, apelanţii nu pot primi reparaţia patrimonială solicitată.
Prin Decizia nr. 1 din 7 aprilie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 8277/95/2010, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a admis cererea formulată de către pârâta S.N.L. Oltenia (devenită, în cursul judecării apelului, SC C.E.O. SA), a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 242/3 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 8277/95/2010 şi a obligat pe apelanţii - reclamanţi la plata către intimata SC C.E.O. SA a sumei de 5.000 lei onorariu expert.
În motivarea deciziei, s-a arătat că sunt îndeplinite condiţiile art. 2812 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra solicitării intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu expert, formulată prin concluziile scrise depuse la dosar, iar cererea cu acest obiect este întemeiată, intimata depunând înscrisuri doveditoare în sensul celor solicitate.
La data de 13 martie 2014, reclamanţii B.N., B.I., D.L., S.G., U.I., P.F., N.I.M., P.D., M.N., M.A. au declarat recurs împotriva deciziilor menţionate, precum şi a încheierii de şedinţă din data de 27 ianuarie 2014, formulând critici de nelegalitate, după cum urmează:
I. În ceea ce priveşte recursul împotriva Deciziei nr. 242 din 3 februarie 2014 şi a încheierii de dezbateri din data de 27 ianuarie 2014, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi au susţinut, în esenţă, următoarele:
1. Instanţa de apel, în mod greşit, nu a dat eficienţă puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 80/2008 a Tribunalului Gorj pronunţate în Dosarul nr. 6064/95/2007, definitivă şi irevocabilă (art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.).
Chiar dacă, prin hotărârea menţionată, cererea reclamanţilor privind plata drepturilor de autor rezultate din eficienţa economică obţinută de pârâtele SNL O. SA şi E.C. Husnicioara prin utilizarea dinţilor pentru cupă a fost admisă pentru o perioadă anterioară celei solicitate prin acţiunea de faţă, problemele de drept dezlegate se impun cu putere de lucru judecat, potrivit art. 1200 pct. 4 C. civ.
Acest efect operează în privinţa: dreptului titularilor de brevet de a exploata în mod exclusiv invenţia pe întreaga durată de valabilitate a brevetului; a inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 34 lit. f) din Legea nr. 64/1991 pentru perioada 30 iulie 2009- 30 iunie 2010; a algoritmului de calcul al eficienţei economice obţinute de societăţile pârâte prin utilizarea invenţiei.
Astfel, prin Decizia nr. 3238/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în Dosarul nr. 6064/95/2007, s-a constatat că reclamanţii au calitate procesuală într-o asemenea acţiune, în virtutea dispoziţiilor art. 32 din Lege, ce le conferă un drept exclusiv de exploatare a invenţiei pe întreaga sa durată.
Instanţa supremă nu s-a referit la legitimarea procesuală activă a titularilor de brevet în formularea oricărei acţiuni întemeiate pe art. 32 din Lege, astfel cum a apreciat instanţa de apel în cauză, ci în sensul îndreptăţirii acestor reclamanţi de a obţine despăgubiri de la actualele intimate (şi nu numai) pe acest temei legal, indiferent de data la care au devenit titulari ai brevetului de invenţie, făcând trimitere şi la dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 64/1991 în ceea ce priveşte transmisiunea, prin cesiune, a dreptului asupra brevetului de invenţie din 31 octombrie 2005 de la SC U.R. SA către reclamanţi.
Până în momentul publicării cesiunii în B.O.P.I., titularul de brevet nu-şi poate exercita prerogativele conferite de art. 32 alin. (1) din lege, faţă de terţi, dar din momentul publicării, nu există niciun impediment ca acesta să se îndrepte împotriva acelora ce i-au încălcat drepturile, inclusiv pentru perioada anterioară publicării cesiunii în B.O.P.I.
S-a mai susţinut că sentinţa nr. 80/2008 a Tribunalului Gorj, definitivă prin Decizia nr. 14/2009 a Curţii de Apel Craiova, menţinută prin Decizia nr. 3238/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie infirmă considerentele instanţelor de fond privitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 34 lit. f) din Legea nr. 64/1991, pentru perioada 30 iulie 2009- 30 iunie 2010, care permit terţilor de bună-credinţă, ce au luat măsuri efective şi serioase de folosire a invenţiei în perioada când era neprotejată, de utilizare gratuită a invenţiei, din moment ce aceste pârâte nu au beneficiat de aceasta protecţie nici pentru perioada anterioara, respectiv 01 iulie 2004-30 iunie 2007.
De asemenea, tot hotărârile menţionate, în virtutea puterii lucrului judecat, au omologat algoritmul de calcul al eficienţei economice obţinute de societăţile pârâte, fundamentându-şi soluţiile pe raportul de expertiză tehnico-economică efectuat de experţii S.I. şi M.M. în Dosarul nr. 6064/95/2007, în sensul că la calcularea eficientei economice s-au cuprins şi economiile rezultate din eliminarea consumurilor de şuruburi, piuliţe şi şaibe grower.
Această situaţie impune ca soluţia ce se va pronunţa în această speţă să se fundamenteze pe expertiza întocmită de ec. B.V.V. în Dosarul nr. 8277/95/2010 al Curţii de Apel Craiova, prin care s-a calculat eficienţa economică obţinută de pârâte, cu luarea în calcul a economiilor obţinute prin eliminarea consumurilor de şuruburi, piuliţe, şaibe grower, dar şi fără respectivele economii.
2. Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), în sensul că, deşi se reţine că Decizia nr. 3238/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat cu privire la existenţa legitimării procesuale active în formularea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 64/1991, se neagă dreptul reclamanţilor de a obţine despăgubiri de la intimate pe acest temei legal.
De asemenea, este contradictorie motivarea potrivit căreia dreptul prevăzut de art. 32 din Legea nr. 64/1991 nu poate fi invocat de apelanţi anterior datei de 30 iulie 2009, făcându-se trimitere la Decizia nr. 3238/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, cu toate că este evident că prin acea decizie s-a reţinut legitimitatea procesuală activă pe întreaga durată de exploatare a invenţiei, nu numai pentru perioada ulterioară datei de 30 iulie 2009.
3. Instanţa de apel, în mod greşit, a respins criticile referitoare la pronunţarea primei instanţe asupra a ceea ce nu s-a cerut, prin reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 34 lit. f) din Legea nr. 64/1991 (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).
Contrar considerentelor instanţei de apel, art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu face distincţie în privinţa a ceea ce s-a cerut ori a ceea ce nu s-a cerut de către reclamant sau pârât, situaţie în care operează principiul potrivit căruia „unde legea nu distinge, nimănui nu-i este permis să distingă”, dispoziţiile legale fiind aplicabile atât reclamantului, cât şi pârâtului.
În speţă, instanţa trebuia să constate că pârâtele, neinvocând în apărare aplicabilitatea dispoziţiilor art. 341it. f) din Legea nr. 64/1991, n-au făcut nici probe privind îndeplinirea cerinţelor legale, astfel că aplicarea lor nu era justificată nici în varianta când extra petita nu ar viza cererile făcute de către pârâţi prin întâmpinare.
4. Instanţa de apel, în mod greşit, a confirmat dobândirea de către intimată, în perioada cuprinsă între 30 iulie 2009 şi 30 iulie 2010, a unui drept de folosinţă ulterioară, personal şi gratuit, în aplicarea dispoziţiilor art. 34 lit. f) din Legea nr. 64/1991 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Art. 34 lit. f) acordă protecţie terţilor care folosesc cu bună - credinţă sau iau măsuri efective şi serioase de folosire a invenţiei în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet şi revalidarea brevetului.
Din adresa din 17 iunie 2012 emisă de către O.S.I.M. şi către investitorul (şi titularul de brevet) P.F., rezultă că brevetul a beneficiat de protecţie până la data de 19 decembrie 2011 (acţiunea vizând despăgubiri până la 30 iunie 2010), ca urmare a achitării taxelor de menţinere în vigoare cu factura fiscală din 12 februarie 2009 pentru perioada 19 decembrie 2001 - 19 decembrie 2009, respectiv cu factura fiscală din 19 noiembrie 2010 pentru perioada ulterioară, menţinerea protecţiei brevetului de invenţie pentru perioada 19 decembrie 2001-19 decembrie 2011 fiind efectul revalidării acestuia.
Aşadar, protecţia conferită de art. 34 lit. f) opera doar în favoarea terţilor ce au implementat invenţia în perioada 28 martie 2008 (data publicării în B.O.P.I. a menţiunii decăderii) - 30 martie 2009 (data publicării în B.O.P.I. a menţiunii hotărârii de admitere a cererii de revalidare).
Or, expertiza contabilă efectuată în cauză de expert B.V.V. atestă faptul că pârâtele au utilizat invenţia în toată perioada pentru care se solicită despăgubirile (01 iulie 2007 - 30 iunie 2010), ceea ce atrage inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 34 lit. f) din Legea nr. 64/1991.
Dispoziţiile legale în discuţie nu sunt aplicabile nici în varianta în care se reţine că brevetul de invenţie a fost decăzut din protecţie în intervalul 19 decembrie 2004 - 30 martie 2009 (terţii de bună-credinţă neputându-se prevala de intervalul 19 decembrie 2003-28 martie 2008), deoarece pârâtele n-au implementat invenţia în acea perioadă.
Dovada certă în acest sens o constituie adresa nr. 8900 din 03 septembrie 2003 a SC C.N.L.O. SA şi un număr de 49 facturi emise în perioada de protecţie a brevetului de invenţie (19 decembrie 2001 - 19 decembrie 2003), depuse de reclamanţi la dosar pentru termenul din 9 septembrie 2013 la Curtea de Apel Craiova, ce atestă că fostă SC C.N.L.O. SA a implementat invenţia la explorările miniere din componenţa acesteia în perioada 19 decembrie 2001-19 decembrie 2003, achiziţionând dinţi cupă excavator, ori dinţi cupă prin Bazele de Aprovizionare Tehnice proprii, ale sucursalelor Rovinari şi Motru.
Implementarea invenţiei în perioada când era protejată, nu în perioada decăderii din protecţie a brevetului de invenţie, face inaplicabile în speţă a dispoziţiile art. 34 lit. f) din Legea nr. 64/1991.
Pe de altă parte, pârâtele nu au calitatea de terţi care îndeplinesc condiţiile pentru a beneficia de aplicabilitatea art. 34 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 64/1991.
Pârâta SC C.E.O. SA a preluat invenţia, în calitate de succesoare a fostei SC C.N.L.O. SA, în urma reorganizării legale succesive, care implementase invenţia pe baze contractuale, iar SC C.E.O. SA a continuat folosirea. Această situaţie de fapt este dovedită cu înscrisurile administrate la instanţa de apel, respectiv adresa din 3 septembrie 2003 a SC C.N.L.O. SA şi un număr de 49 de facturi emise de SC U.R. SA către bazele de aprovizionare ale fostei SC C.N.L.O. SA din Rovinari, Motru şi Berbeşti.
Toate aceste facturi au fost emise în perioada în care invenţia brevetată era protejată, 19 decembrie 2001-19 decembrie 2003, iar nu în perioada dintre decăderea din drepturi a titularului brevetului de invenţie şi până la revalidare (20 decembrie 2003-30 septembrie 2009).
De asemenea, pârâta este de rea-credinţă, deoarece a organizat licitaţii publice pentru achiziţionarea produselor brevetate, luate de la producătorul SC M.C.E. SA Piteşti, care nu avea consimţământul titularului de brevet să producă dinţii pentru cupă. De altfel, nici ipoteza alternativă prevăzută de lege, a luării de măsuri efective şi serioase de folosire a invenţiei de către pârâtă, nu a fost dovedită şi nici nu putea fi dovedită, având în vedere susţinerea permanentă a pârâtei că nu a folosit invenţia.
Recurenţii - reclamanţi au susţinut că deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarele nr. 8276795/2010* şi nr. 8280/95/2010 vizează speţe diferite, în care nu s-a putut face dovada relaţiilor contractuale dintre pârâtă şi reclamanţi, în condiţiile legii (facturi emise în perioada 19 decembrie 2001-19 decembrie 2003, cu consecinţa nedovedirii că aceasta nu este un terţ.
De asemenea, Deciziile pronunţate de Înalta Curte: nr. 2022 din 24 februarie 2009 în Dosarul nr. 6195/95/2007, nr. 2783 din 10 martie 2009 în Dosarul nr. 6226/95/2007, nr. 6560 în Dosarul nr. 2144/95/2007, precum şi Decizia nr. 32 din 22 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 6358/95/2007, depuse de pârâte la dosar şi invocate ca practică judiciară, sunt date în speţe similare, dar nu identice, acţiunile fiind respinse deoarece reclamanţii nu au făcut dovada că sunt şi titulari ai brevetului de invenţie.
5. Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 34 alin. (1) 1it. f) din Legea nr. 64/1991, prin aprecierea că pârâtele au folosit invenţia în acelaşi volum după revalidare, situaţie în care ar fi exonerate de orice răspundere (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Sintagma din normă „în volumul existent la data publicării menţiunii revalidării” semnifică faptul că un terţ de bună credinţă şi cu îndeplinirea cerinţelor art. 34 poate folosi invenţia după revalidare, însă numai în funcţie de măsurile efective luate pentru folosirea invenţiei şi specificul acesteia.
În speţă, măsurile efective luate de pârâtă au constat în dotarea celor 4 excavatoare cu rotor cu 4 seturi de 126 dinţi pentru cupă (câte un set pentru fiecare excavator), brevetaţi, aceştia putând fi utilizaţi şi după revalidare până la limita duratei de exploatare de 500 ore, cu protecţia conferită de art. 34 alin. (1) lit. f) din Lege. După înlocuirea acestor seturi de dinţi, nu mai operează protecţia legală, deoarece s-a depăşit volumul existent la momentul revalidării, cu fiecare set înlocuit după fiecare 500 ore de funcţionare.
În concluzie, pârâta nu beneficiază de dreptul de a folosi gratuit seturi de dinţi după epuizarea seturilor de la momentul revalidării brevetului.
II. În ceea ce priveşte recursul împotriva Deciziei nr. 1 din 7 aprilie 2014, recurenţii - reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că au fost încălcate prevederile art. 274 C. proc. civ.
Art. 274 alin. (1) C. proc. civ. este o prevedere de principiu care trebuie aplicată în concret în speţa dedusă judecăţii, pentru că nu orice cheltuieli făcute de către părţi pot fi acordate cu titlu de cheltuieli de judecată, ci numai acelea care au fost făcute cu respectarea dispoziţiilor legale şi au fost necesare soluţionării cauzei.
În speţă, expertiza în domeniul proprietăţii intelectuale a fost solicitată de către intimatele-pârâte, pentru a infirma că dinţii pentru cupă produşi de SC M.C.F. SA nu aparţin invenţiei reclamanţilor, deşi prin sentinţa civilă nr. 6/2012 a Tribunalului Gorj se constatase cu autoritate de lucru judecat, că respectivii dinţi aparţin invenţiei, astfel că administrarea probei era inadmisibilă, dar şi inutilă soluţionării cauzei, iar cheltuielile făcute cu administrarea acestei probe nu sunt imputabile reclamanţilor.
De altfel, expertiza pentru care s-au solicitat cheltuielile de judecată a confirmat punctul de vedere exprimat de reclamanţi, acela că dinţii produşi de SC M.C.F. SA aparţin invenţiei, nu punctul de vedere exprimat de intimata-pârâtă conform căruia sunt diferiţi de cel ce face obiectul brevetului de invenţie, iar sub acest aspect partea căzută în pretenţii era intimata-pârâtă, căreia îi erau imputabile cheltuielile pentru expertiză.
Din considerentele Deciziei nr. 242 din 03 februarie 2014 a Curţii de Apel Craiova, rezultă că apelul a fost respins pentru motive care nu au nici o legătură cu expertiza în domeniul proprietăţii industriale, astfel că această probă a fost administrată inutil, iar cheltuielile de judecată pentru efectuarea unei probe ce nu a fost necesară soluţionării cauzei nu pot fi imputate părţii adverse.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursurile nu sunt fondate.
I. În ceea ce priveşte recursul împotriva Deciziei nr. 242 din 3 februarie 2014 şi a încheierii de dezbateri din data de 27 ianuarie 2014, se constată, în primul rând, faptul că recurenţii au indicat distinct, drept obiect al recursului, şi încheierea de şedinţă din data de 27 ianuarie 2014, în care s-au consemnat dezbaterile de la ultimul termen de judecată şi prin care s-a amânat pronunţarea la data de 3 februarie 2014, când s-a pronunţat Decizia nr. 242.
Or, prin recursul declarat, nu au formulat critici concrete referitoare la nelegalitatea încheierii şi, de altfel, în cuprinsul acesteia nu se regăseşte nicio dispoziţie adoptată de instanţa de apel, susceptibilă de a fi atacată pe calea recursului de către reclamanţi.
Drept urmare, urmează ca recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 27 ianuarie 2014 să fie respins ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul împotriva Deciziei nr. 242 din 3 februarie 2014, se constată următoarele:
1. Criticând ignorarea, de către instanţa de apel, a puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 80/2008 a Tribunalului Gorj, pronunţată în Dosarul nr. 6064/95/2007, definitivă prin Decizia nr. 14 din 15 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Craiova, menţinută prin Decizia nr. 3238 din 25 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenţii - reclamanţi au invocat, drept temei juridic, dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Aceste critici urmează a fi analizate exclusiv din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât nu este incident cazul descris de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Acesta se referă la cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamanţi (causa debendi), respectiv Brevetul, având drept obiect invenţia „Cupă poligonală pentru excavator”, or, critica în discuţie nu este legată de vreo denaturare a acestui act juridic dedus judecăţii, pretins a fi fost săvârşită de către instanţa de apel, ci de aprecierea efectelor juridice ale hotărârii judecătoreşti irevocabile în privinţa aspectelor invocate prin motivele de recurs.
În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti pronunţate în Dosarul nr. 6064/95/2007, se constată că instanţa de apel a apreciat în mod corect că nu operează în cauză efectul pozitiv al puterii lucrului judecat pentru chestiunile de drept menţionate în motivele de recurs, în sensul că acestea, dezlegate fiind în mod irevocabil, nu ar putea fi reapreciate de către instanţa de judecată în prezenta cauză, impunându-se ca atare.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 80/2008 a Tribunalului Gorj, definitivă şi irevocabilă, s-a considerat, într-adevăr, că reclamanţii (aceiaşi cu cei din cererea de faţă) au calitate procesuală activă în cererea în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 64/1991, vizând perioada 1 iulie 2004 - 30 iunie 2007, formulată în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi cu cei din prezenta cauză, însă aprecierea legitimităţii procesuale active, pe lângă faptul că a vizat o perioadă de timp diferită de cea pentru care s-au formulat pretenţii în cauză (1 iulie 2007 - 30 iunie 2010), s-a făcut şi într-un context diferit, în raport de împrejurările de fapt invocate şi probele administrate.
În procesul anterior, finalizat prin hotărârea menţionată mai sus, s-a constatat doar că reclamanţii sunt titulari ai Brevetului de invenţie nr. 120350, ca urmare a cesiunii încheiate cu titularul iniţial, SC U. SA Rovinari, astfel încât pot pretinde repararea prejudiciului creat prin încălcarea drepturilor decurgând din brevet pentru perioada 1 iulie 2004 - 30 iunie 2007 , pe temeiul art. 32 din Legea nr. 64/1991. Aşadar, puterea de lucru judecat operează în privinţa acestor chestiuni de drept dezlegate.
În speţă, prima instanţă nu a infirmat că reclamanţii au dobândit calitatea de titulari ai brevetului respectiv, prin cesiunea arătată, însă a constatat - iar instanţa de apel a confirmat - că aceştia nu pot valorifica drepturile decurgând din brevet pentru perioada 1 iulie 2007 - 30 martie 2009, în care pârâtele au folosit invenţia ce constituie obiect al brevetului.
Astfel, s-a constatat că, în perioada respectivă, invenţia putea fi folosită liber de către terţi, ca efect al decăderii din drepturi a titularului pentru neplata taxelor de menţinere în vigoare a brevetului, sancţiune ce echivalează cu stingerea drepturilor decurgând din brevet şi încetarea protecţiei juridice a brevetului până la data publicării revalidării acestuia. De asemenea, chiar după revalidarea brevetului, până la 30 iulie 2009 - data publicării în B.O.P.I. a cesiunii intervenite între titularul brevetului şi reclamanţii din cauză, reclamanţii tot nu pot valorifica drepturile decurgând din brevet, în considerarea momentului producerii efectelor cesiunii faţă de terţi, prevăzut de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.
Ca atare, îndreptăţirea reclamanţilor la despăgubiri pentru pretinsa încălcare a drepturilor decurgând din brevet a fost analizată în procesul pendinte din perspectiva unor împrejurări ce nu au fost invocate şi analizate în procesul anterior, anume decăderea din drepturi, revalidarea brevetului şi opozabilitatea faţă de terţi a cesiunii, nefiind încălcată puterea lucrului judecat a sentinţei civile nr. 80/2008, rămasă definitivă şi irevocabilă.
Această constatare nu este infirmată nici de faptul că, în cauză, s-a reţinut că decăderea din drepturi a operat în perioada 25 decembrie 2003 - 30 martie 2009, aşadar şi în perioada pentru care, în procesul anterior, s-a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, atât timp cât, pe de o parte, nu există vreun impediment pentru această instanţă să tranşeze aspectele referitoare la efectele decăderii şi revalidării, ce nu au fost analizate de către instanţa anterioară, iar, pe de altă parte, constatările cu acest obiect urmează a fi valorificate exclusiv în cauza de faţă, în perioada de timp pentru care s-au formulat pretenţiile: 1 iulie 2007 - 30 iunie 2010.
Totodată, este de reţinut că, în cauză, s-a considerat că, prin folosirea invenţiei în perioada 1 iulie 2007 - 30 iunie 2010, pârâtele nu au săvârşit o faptă de încălcare a drepturilor decurgând din brevet, deoarece pârâtele beneficiază de un drept de folosinţă gratuită, în aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 64/1991.
Contrar susţinerilor recurenţilor, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 34 lit. f) din Legea nr. 64/1991 nu a fost analizată în procesul finalizat prin sentinţa civilă nr. 80/2008 a Tribunalului Gorj, definitivă şi irevocabilă, astfel încât nici în această privinţă nu operează puterea de lucru judecat a acelei hotărâri judecătoreşti.
În ceea ce priveşte modul de calcul al eficienţei economice obţinute de societăţile pârâte prin folosirea invenţiei, aşadar, al despăgubirilor pretins cuvenite reclamanţilor, în legătură cu care s-a invocat, de asemenea, puterea lucrului judecat a aceleiaşi hotărâri judecătoreşti, acest aspect este lipsit de relevanţă în cauză, cât timp reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la despăgubiri pentru folosirea invenţiei de către pârâte în perioada 1 iulie 2007 - 30 iunie 2010.
Faţă de considerentele expuse, urmează a fi respins ca nefondat motivul de recurs referitor la puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 80/2008 a Tribunalului Gorj.
2. Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. au drept premisă tot dezlegările date asupra legitimării procesuale active în procesul anterior, recurenţii susţinând că instanţa de apel, deşi reţine considerentele din Decizia nr. 3238/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în Dosarul nr. 6064/95/2007, a negat dreptul reclamanţilor la despăgubiri pe temeiul art. 32 din Legea nr. 64/1991, pentru întreaga perioadă 1 iulie 2007 - 30 iunie 2010.
Referirea legiuitorului din cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. la existenţa, în cuprinsul deciziei recurate, a unor motive contradictorii, are în vedere argumentele esenţiale pe care s-a fundamentat hotărârea atacată, care intră în puterea lucrului judecat odată cu soluţia adoptată pe temeiul acestora şi care permit exercitarea controlului de legalitate al deciziei în calea de atac, nu şi acele considerente prin care sunt redate susţinerile părţilor ori împrejurări de fapt ori de drept invocate în proces şi supuse analizei instanţei.
După cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a analizat în cauză dacă sentinţa civilă nr. 80/2008 a Tribunalului Gorj, pronunţată în Dosarul nr. 6064/95/2007, definitivă prin Decizia nr. 14 din 15 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Craiova, menţinută prin Decizia nr. 3238 din 25 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se impune cu putere de lucru judecat în cauză, în privinţa îndreptăţirii reclamanţilor la despăgubiri în perioada 1 iulie 2007 - 30 iunie 2010, context în care a reprodus considerentele hotărârilor judecătoreşti respective pe aspectul în discuţie şi a expus argumentele pentru care a considerat că nu operează puterea de lucru judecat.
Redarea considerentelor unei alte hotărâri judecătoreşti în cuprinsul motivării, în scopul analizării efectelor acelei hotărâri în cauză, nu reprezintă însăşi argumentarea deciziei, astfel încât nu este susceptibilă de a fi evaluată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în raport de considerentele ce au format convingerea instanţei atunci când a adoptat soluţia recurată, susţinerile recurenţilor neavând temei.
3. Criticile referitoare la respingerea motivului de apel vizând pronunţarea primei instanţe asupra a ceea ce nu s-a cerut, prin reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 34 lit. f) din Legea nr. 64/1991 urmează a fi analizate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9, şi nu a celui descris de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., astfel cum au invocat recurenţii, întrucât nu se reproşează înseşi instanţei de apel pronunţarea extra petita, ci se critică aplicarea greşită a legii prin menţinerea sentinţei pronunţate în aceste condiţii.
Se constată că instanţa de apel a considerat în mod corect că susţinerile reclamanţilor evocă principiul disponibilităţii, care presupune raportarea la obiectul cererii deduse judecăţii, prin care reclamantul fixează cadrul procesual în cauză şi, din această perspectivă, tribunalul s-a pronunţat asupra cererii în contrafacere, în aplicarea dispoziţiilor exprese ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Pe de altă parte, în virtutea rolului său activ prevăzut de art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., instanţa are obligaţia stabilirii corespunzătoare a faptelor şi a aplicării corecte a legii, pentru pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale, scop în care poate lua în considerare şi alte împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere ori în întâmpinare.
În acest context, în mod corect a apreciat instanţa de apel că tribunalul, învestit fiind cu o cerere în contrafacere întemeiată pe dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 64/1991, trebuia să verifice dacă pârâta a efectuat acte de încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei, inclusiv prin raportare la prevederile art. 34 lit. a) - g) din Lege, ce enumeră limitativ situaţiile de excepţie care nu constituie astfel de încălcări.
Mai mult, incidenţa prevederilor art. 34 lit. f) din lege este dedusă şi din susţinerile pârâtei SC C.E.O. SA, care a invocat decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet, astfel încât, faţă de obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, tribunalul avea obligaţia determinării existenţei unor acte de încălcare a brevetului în perioada în care decăderea şi-a produs efectele, dar şi ulterior, în raport de modul de folosire a invenţiei în perioada în care invenţia nu a mai fost protejată.
În consecinţă, criticile recurenţilor pe acest aspect sunt nefondate şi urmează a fi înlăturate ca atare.
4. În ceea ce priveşte criticile referitoare la modul de aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 64/1991, se constată că nu sunt fondate.
Prin prevederea legală menţionată, se arată că „ Nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 32 şi 33: (…) folosirea cu bună-credinţă sau luarea măsurilor efective şi serioase de folosire a invenţiei de către terţi în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet şi revalidarea brevetului. În acest caz invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data publicării menţiunii revalidării, şi dreptul la folosire nu poate fi transmis decât cu patrimoniul persoanei care utilizează invenţia ori cu o fracţiune din patrimoniul care este afectat exploatării invenţiei”.
Tribunalul a reţinut, în fapt, pe baza înscrisurilor depuse la dosar şi a raportului de expertiză întocmit în cauză, că pârâta utiliza, la data revalidării brevetului - 30 martie 2009, la E.C. Husnicioara, o componentă a invenţiei ce face obiectul brevetului, anume dinţii de cupă de excavator 1400 II, pe care îi ataşează la alte tipuri de cupă de excavator. Astfel, a conchis în sensul că, în perioada 31 iulie 2009 - 30 iunie 2010, pârâta a folosit însuşi obiectul invenţiei.
În acest context, tribunalul a constatat, pe temeiul art. 34 alin. (1) lit. f) teza a II-a din Lege, că pârâta a dobândit un drept de folosinţă ulterioară, cu titlu personal şi gratuit, fără a aduce atingere drepturilor patrimoniale ale titularului de brevet, fiind îndeplinită, pentru perioada în discuţie, şi condiţia folosirii invenţiei în volumul existent la data publicării menţiunii revalidării.
Este de precizat că aceste constatări au vizat doar perioada 31 iulie 2009 - 30 iunie 2010, întrucât pentru perioada 1 iulie 2007 - 30 iulie 2009, reclamanţii nu sunt, oricum, îndreptăţiţi la despăgubiri, deoarece, ca urmare a decăderii din drepturile decurgând din brevet, până la data de 30 martie 2009 invenţia nu a beneficiat de protecţie juridică, terţii putând să o exploateze liber, iar pentru perioada 31 martie - 30 iulie 2009, nu a produs efecte cesiunea drepturilor decurgând din brevet, intervenită între SC U. SA Rovinari, în calitate de cedent, şi reclamanţi, în calitate de cesionari, faţă de dispoziţiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, potrivit cărora „ Transmiterea produce efecte faţă de terţi numai începând cu data publicării în B.O.P.I. a menţiunii transmiterii înregistrate la O.S.I.M.”
Prin motivele de recurs, reclamanţii au formulat critici referitoare la momentul de la care se produc efectele decăderii, ce urmează a fi analizate în continuare, în contextul art. 34 alin. (1) lit. f), fără a critica în concret modul de interpretare şi aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 (s-a făcut deja referire la această apreciere la pct. 1 din prezentele considerente, în analiza puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în Dosarul nr. 6064/95/2007).
Se observă că, în condiţiile în care instanţa de apel, confirmând aprecierile primei instanţe, a considerat că revalidarea brevetului, ca urmare a plăţii taxelor legale, produce efecte doar de la data publicării în B.O.P.I. a menţiunii revalidării, este justificată analiza incidenţei art. 34 alin. (1) lit. f) doar prin prisma dreptului terţului de folosire gratuită în perioada ulterioară publicării menţiunii revalidării (teza ultimă a normei), cât timp, în perioada de decădere, invenţia nu a fost protejată juridic (fiind întrunite condiţiile primei teze din art. 34 alin. (1) lit. f).
Reclamanţii nu au formulat motive de apel sau de recurs pe acest aspect (criticile vizând doar momentul de la care se produc efectele decăderii, nu şi eventualul caracter retroactiv al revalidării brevetului, în sensul „ştergerii” efectelor decăderii). Se reţine, de altfel, că eventualele critici ar fi fost lipsite de finalitate, cât timp, chiar dacă s-ar recunoaşte protecţia brevetului şi în perioada decăderii, acceptând un efect retroactiv al revalidării brevetului, în prima teză din art. 34 alin. (1) lit. f) s-a prevăzut explicit că folosirea invenţiei cu bună - credinţă de către terţ, în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet şi revalidarea brevetului, nu constituie o încălcare a drepturilor titularului.
În ceea ce priveşte dreptul terţului de folosinţă ulterioară, cu titlu personal şi gratuit, instanţa de apel a menţinut constatările primei instanţe, prin raportare la conţinutul raportului de expertiză întocmit în cauză, reţinând că intimata a achiziţionat dinţii de cupă folosiţi în procesul de exploatare la cariera Husnicioara prin licitaţie publică de la furnizorul M. Piteşti, în perioada în care brevetul de exploatare s-a aflat în domeniul public (între 25 decembrie 2003 şi 30 iulie 2009), iar aceşti dinţi de cupă, care au făcut obiectul brevetului de invenţie din 30 decembrie 2005, al cărui titulari sunt apelanţii, au fost utilizaţi, în perioada 30 iulie 2009 - 30 iunie 2010, în limita existentă la data publicării menţiunii de revalidare.
De asemenea, s-a constatat că nu există dovezi din care să reiasă în mod lipsit de echivoc că pârâta ar fi utilizat fără drept invenţia care face obiectul brevetului în perioada anterioară pierderii protecţiei.
Criticând aprecierea instanţei de apel privind întrunirea în cauză, în persoana pârâtelor, a condiţiilor de aplicare a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) lit. f) din lege, recurenţii - reclamanţi pornesc de la premisa greşită că decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet, ca urmare a neplăţii taxelor legale de menţinere a brevetului, operează abia de la data publicării menţiunii decăderii în B.O.P.I. (28 martie 2008), din moment ce susţin că buna - credinţă a pârâtelor - condiţie prevăzută de art. 34 alin. (1) lit. f) - putea fi, eventual, reţinută doar dacă invenţia ar fi fost implementată după data de 28 martie 2008.
Susţinerile recurenţilor pe acest aspect sunt nefondate, în condiţiile în care instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că decăderea produce efecte chiar din momentul scadenţei taxelor legale de menţinere în vigoare a brevetului, neachitate de către titular, respectiv 25 decembrie 2003, şi nu de la data publicării menţiunii decăderii în B.O.P.I. - 28 martie 2008.
Legea nr. 64/1991 nu prevede explicit data de la care operează sancţiunea decăderii titularului din drepturile asupra brevetului de invenţie pentru neplata taxelor legale de menţinere în vigoare a brevetului, însă voinţa legiuitorului cu privire la acest moment rezultă din dispoziţiile legii (în forma de la data publicării cererii de brevet - 28 februarie 2003, care concordă cu cea de la data acordării brevetului - 30 decembrie 2005).
Astfel, potrivit art. 45 (actualmente art. 43) alin. (2) şi (3) „ Pe întreaga durată de valabilitate a brevetului, titularul datorează anual taxe de menţinere în vigoare a brevetului. Neplata acestor taxe atrage după sine decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet (…).”
Stingerea drepturilor decurgând din brevet este consecinţa neplăţii taxelor datorate pentru menţinerea în vigoare a brevetului. Ca atare, deplasarea momentului de la care sancţiunea îşi produce efectele, la data publicării, echivalează cu menţinerea în vigoare a brevetului în perioada în care taxele nu au fost achitate, ceea ce goleşte de conţinut instituţia decăderii, reglementată ca o sancţiune aplicată titularului nediligent ori dezinteresat de menţinerea brevetului.
Mai mult, legiuitorul a prevăzut explicit că, în cazul în care se dispune revalidarea brevetului, în condiţiile art. 37 (din forma legii de la momentul cererii de revalidare din cauză, ce concordă cu forma actuală a legii), folosirea de către terţi a invenţiei, în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet şi revalidarea brevetului, nu constituie o încălcare a drepturilor patrimoniale ale titularului brevetului, conform art. 34 alin. (1) lit. f) din Lege.
Or, în interpretarea recurenţilor, decăderea se transformă într-o sancţiune pentru terţii care exploatează invenţia.
Astfel, deşi legiuitorul prevede că folosirea invenţiei de către terţi, în perioada ulterioară decăderii, nu aduce atingere drepturilor decurgând din brevet, aplicarea acestei prevederi favorabile ar fi nejustificat întârziată ori chiar împiedicată, dacă ar fi condiţionată de o procedură administrativă, cea a publicării în B.O.P.I., ale cărei durată şi materializare depind exclusiv de O.S.I.M.
Raţiunea reglementării favorabile terţilor este tocmai aceea a încetării protecţiei invenţiei prin brevet, ca urmare a atitudinii culpabile a titularului brevetului, neexistând niciun motiv pentru ca această atitudine să nu fie sancţionată chiar din momentul manifestării de voinţă a titularului în sensul neplăţii taxelor.
Faptul că termenul în care titularul poate solicita revalidarea brevetului, pentru motive justificate, curge de la data publicării decăderii în B.O.P.I., nu înseamnă că, până la data publicării, brevetul este valid, ci că legiuitorul a intenţionat stabilirea unui termen ferm, neechivoc sub aspectul modului de calcul, în care titularul să-şi manifeste voinţa în sensul revalidării brevetului.
În aceste condiţii, singura interpretare posibilă pentru ca dispoziţiile legale arătate să-şi producă efectele preconizate de legiuitor este aceea că încetarea valabilităţii brevetului intervine chiar la data scadenţei taxelor legale datorate, dar neachitate, titularul fiind decăzut din drepturile decurgând din brevet. Această interpretare concordă, de altfel, cu practica Înaltei Curţi (a se vedea, de exemplu, în acest sens, Deciziile nr. 3942/2010, nr. 4612/2010, nr. 6560/2010, nr. 6561/2010), după cum, în mod corect, s-a arătat prin decizia recurată.
În consecinţă, se constată, în speţă, că decăderea titularului din drepturile decurgând din brevetul de invenţie şi-a produs efectele cu începere de la data de 25 decembrie 2003 şi până la data de 30 martie 2009, când a fost publicată revalidarea brevetului de invenţie.
În această perioadă de timp, titularul brevetului nu este îndreptăţit la despăgubiri, întrucât invenţia nu beneficiază de protecţie juridică, iar terţii o pot exploata liber, criticile recurenţilor nefiind fondate.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut, totodată, că cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) lit. f) nu sunt întrunite, deoarece SC C.N.L.O. SA, al cărei succesor este SC C.E.O. SA, a implementat invenţia în perioada când aceasta era protejată, şi nu în perioada decăderii din protecţie a brevetului, iar pârâta E.C. Husnicioara nu este de bună - credinţă, deoarece a organizat licitaţii publice pentru achiziţionarea produselor brevetate, de la producătorul SC M.C.E. SA Piteşti, care nu avea consimţământul titularului de brevet să producă dinţii pentru cupă.
Se observă că infirmarea calităţii de terţ în persoana pârâtei SC C.E.O. SA se întemeiază pe susţinerea că aceasta a aplicat invenţia anterior datei de 25 decembrie 2003, aşadar în perioada de protecţie a brevetului de invenţie.
După cum s-a arătat, instanţa de apel a reţinut pe acest aspect că nu există dovezi din care să reiasă în mod lipsit de echivoc că pârâta ar fi utilizat invenţia care face obiectul brevetului în perioada anterioară pierderii protecţiei.
Prin susţinerile din recurs, reclamanţii tind la reevaluarea situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de apel şi a probatoriului administrat în cauză, făcând referire la înscrisurile depuse de reclamanţi în dosarul de apel pentru termenul din 9 septembrie 2013. Or, atare finalitate excede atribuţiilor acestei instanţe de control judiciar, circumscrise verificării legalităţii deciziei recurate, prin prisma cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei acesteia, susţinerile recurenţilor pe acest aspect neputând fi primite.
Pe de altă parte, ceea ce interesează în cauză este faptul aplicării invenţiei la Cariera Husnicioara, nu la orice exploatare minieră din componenţa SC C.E.O. SA, motiv pentru care înscrisurile invocate, respectiv facturi vizând achiziţionarea de dinţi de cupă în perioada 19 decembrie 2001 - 17 septembrie 2003 şi adresa din 03 septembrie 2003 a SC C.N.L.O. SA, nu ar fi fost suficiente, prin ele însele, pentru dovedirea faptului respectiv, fără administrarea altor probe relevante, cât timp se referă la Ba.A.T.S. Rovinari şi Motru, nu şi la E.M. Mehedinţi (actuala E.C. Husnicioara).
Cât priveşte organizarea de licitaţii publice pentru achiziţionarea produselor brevetate, de la producătorul SC M.C.E. SA Piteşti, se reţine că, potrivit recurenţilor, acest fapt ar infirma buna - credinţă a pârâtei E.C. Husnicioara, deoarece producătorul a acţionat fără consimţământul titularului de brevet.
Atitudinea subiectivă pe care legiuitorul o pretinde terţului pentru a beneficia de dreptul de folosinţă asupra obiectului invenţiei (cu titlu personal şi gratuit) şi presupune convingerea terţului că, prin asemenea utilizare, nu aduce atingere vreunui drept patrimonial decurgând dintr-un brevet de invenţie.
Această convingere este perfect justificată în cauză atât timp cât, în perioada de timp dintre decădere şi revalidarea brevetului, invenţia nu a beneficiat de protecţie juridică, date fiind efectele decăderii, cu atât mai mult cu cât nu s-a probat că produsele achiziţionate ar fi fost realizate în perioada de protecţie a brevetului, pentru a fi necesar consimţământul titularului de brevet.
Faţă de considerentele expuse, urmează a fi respins motivul de recurs vizând neîntrunirea calităţii de terţi de bună - credinţă în persoana pârâtelor, în aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (1) lit. f) din lege.
5. Cât priveşte dreptul terţului de a folosi invenţia după data publicării menţiunii revalidării brevetului, în volumul existent la acea dată, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor în sensul că i nstanţa de apel ar fi interpretat greşit dispoziţiile art. 34 alin. (1) 1it. f) din Legea nr. 64/1991.
Prin motivele de apel, reclamanţii au susţinut că, în ipoteza în care s-ar accepta că pârâtele au implementat invenţia în perioada în care aceasta era lipsită de protecţie, tot nu ar putea beneficia de utilizarea gratuită a dinţilor de cupă decât pentru cei achiziţionaţi şi existenţi pe stoc la data revalidării brevetului, ceea ce presupunea administrarea de dovezi privind cantitatea de dinţi de cupă excavator aflată în stoc la acel moment.
La termenul de judecată din 12 aprilie 2012, instanţa de apel a stabilit obiectivele expertizei contabile solicitate de către apelanţii - reclamanţi, incluzând, pe lângă obiectivele propuse de către reclamanţi, referitoare la eficienţa economică obţinută de către pârâtă prin utilizarea invenţiei, şi pe cel vizând determinarea, pe baza documentelor unităţii pârâte, a volumului existent la data publicării menţiunii revalidării brevetului, precum şi a celui existent în intervalul dintre acea dată şi 30 iunie 2010. În acest sens, expertul trebuia să precizeze numărul cupelor de excavator, după caz, a dinţilor de cupă excavator, care s-au folosit în activitatea pârâtei.
Apelanţii - reclamanţi nu s-au opus acestui obiectiv în forma stabilită de către instanţa de apel.
Expertul desemnat de instanţă, B.V.V. (file 204 - 282 dosar apel) a arătat că, până la data de 30 martie 2009 - data publicării menţiunii revalidării, consumul de dinţi de cupă indicaţi de către instanţă a fost de 16.614 bucăţi, în valoare de 159.049 lei, în timp ce în intervalul dintre publicarea revalidării şi data de 30 iunie 2010, consumul de asemenea dinţi de cupă excavator a fost de 9.444 bucăţi, în valoare de 130.131 lei.
Apelanţii - reclamanţi au formulat obiecţiuni exclusiv pe aspectul eficienţei economice, nu şi pe aspectul volumului existent la data prevăzută de legiuitor.
Se constată, aşadar, că reclamanţii nu s-au opus la administrarea probei cu expertiză în modalitatea stabilită de către instanţa de apel, respectiv pentru determinarea comparativă a consumului de dinţi de cupă excavator ce constituie obiect al invenţiei la data publicării menţiunii revalidării brevetului şi în perioada ulterioară, totodată, nu au înţeles să administreze probe în susţinerea interpretării date prin motivele de apel sintagmei legale „în volumul existent la data publicării menţiunii revalidării”.
În aceste condiţii, reclamanţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile procesuale presupuse de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului şi de a-şi proba pretenţiile şi apărările, astfel încât, în aplicarea art. 108 alin. (4) C. proc. civ., nu se pot prevala de propria culpă procesuală pentru a invoca interpretarea greşită a legii de către instanţa de apel.
De altfel, în absenţa administrării de probe în sensul susţinerilor din motivarea apelului, nu există cel puţin un indiciu privind legătura dintre cantitatea de dinţi de cupă menţionată în motivele de recurs şi cea existentă în stoc la data publicării menţiunii revalidării, pentru a exista un dubiu în privinţa modului de interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de apel.
În consecinţă, înlăturând şi susţinerile pe acest aspect, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamanţilor împotriva Deciziei nr. 242 din 3 februarie 2014, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 1 din 7 aprilie 2014, se constată următoarele:
Recurenţii au formulat critici cu privire la îndreptăţirea pârâtei SC C.E.O. SA la cheltuieli de judecată constând în onorariul achitat pentru expertiza cu specialitatea proprietate intelectuală, efectuată în faza apelului, ce au fost acordate de instanţa de apel în procedura de completare a dispozitivului Deciziei nr. 242 din 3 februarie 2014, în baza art. 2812 C. proc. civ., exclusiv din perspectiva condiţiilor de aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ.
Recurenţii au susţinut, în esenţă, că administrarea probei cu expertiza în domeniul proprietăţii intelectuale era inadmisibilă, dar şi inutilă soluţionării apelului, cât timp împrejurarea pentru dovedirea căreia a fost solicitată de către intimatele-pârâte fusese stabilită cu putere de lucru judecat prin hotărârea primei instanţe, iar instanţa de apel nu şi-a întemeiat soluţia pe constatările acelei expertize. Astfel, partea care a căzut în pretenţii este cea care a suportat costul administrării unei asemenea probe, respectiv pârâta SC C.E.O. SA, aceste cheltuieli nefiind imputabile reclamanţilor.
Aceste susţineri sunt nefondate, întrucât solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată constând în costul administrării unei probe nu implică evaluarea admisibilităţii acesteia, din perspectiva utilităţii sale în proces, în raport de obiectul şi limitele învestirii instanţei, astfel cum pretind recurenţii.
O asemenea apreciere poate fi făcută doar la momentul încuviinţării probei, în aplicarea dispoziţiilor art. 167 C. proc. civ. şi, eventual, la momentul reevaluării necesităţii administrării probei, dat fiind că încheierea de încuviinţare a dovezilor nu are caracter interlocutoriu. Odată ce proba a fost, însă, administrată, rămâne câştigată cauzei, iar costul administrării sale trebuie inclus în cheltuielile de judecată efectuate în proces, fără posibilitatea reevaluării a înseşi admisibilităţii sale.
Pe de altă parte, sintagma „partea care cade în pretenţii” din cuprinsul alin. (1) al normei în discuţie, căreia îi revine obligaţia suportării cheltuielilor de judecată efectuate de către partea adversă, are în vedere partea care a pierdut procesul, în sensul că hotărârea finală pronunţată în cauză îi este defavorabilă, iar, în speţă, această situaţie este întrunită în persoana reclamanţilor, al căror apel a fost respins.
Aşadar, această sintagmă nu are în vedere partea care a solicitat încuviinţarea unei probe şi a suportat costul administrării sale, atunci când, în motivarea soluţiei finale adoptate, instanţa a avut în vedere considerente ce nu s-au fundamentat pe un anumit mijloc de probă sau nu a confirmat, pe baza acestuia, susţinerile părţii care a propus administrarea sa.
Prin simplul fapt al „câştigării” procesului, în termenii alin. (2) al art. 274 C. proc. civ., partea căreia îi este favorabilă hotărârea pronunţată în cauză este îndreptăţită la recuperarea costului unei probe administrate, fiind suficientă dovada achitării acestuia (necontestată în cauză).
Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ., instanţa nu poate nici măcar micşora cheltuielile constând în onorariul de expert, efectuate de partea care a câştigat, cu atât mai mult nu poate respinge solicitarea de acordare a acestora, în condiţiile în care proba a fost administrată în cursul judecăţii finalizate prin hotărârea favorabilă părţii care a suportat costul administrării şi nu este posibilă, la acest moment, reevaluarea admisibilităţii probei.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat şi recursul declarat împotriva Deciziei nr. 1 din 7 aprilie 2014, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii B.N., B.I., D.L., S.G., U.I., P.F., N.I.M., P.D., M.N., M.A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 27 ianuarie 2014, a Deciziei nr. 242 din 3 februarie 2014 şi a Deciziei nr. 1 din data de 07 aprilie 2014 ale Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi,31 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2938/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2973/2014. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
