ICCJ. Decizia nr. 2939/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2939/2014
Dosar nr. 6427/3/2012
Şedinţa publică din 30 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, la data de 22 iulie 2010, sub nr. 25717/300/2010, reclamanţii B.L.C. şi B.S. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata valorii de circulaţie a apartamentului, situat în Bucureşti, sector 2.
Prin sentinţa civilă nr. 7104 din 25 mai 2011, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei din urmă instanţe la 17 iunie 2011.
Prin sentinţa civilă nr. 246 din 13 ianuarie 2012, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, raportat la valoarea imobilului, de 510.000 lei, şi la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 2 martie 2012, sub nr. 6427/3/2012, reclamanţii depunând o precizare a acţiunii, în care au arătat că înţeleg să se judece cu M.F.P., în calitate de pârât.
Prin sentinţă civilă nr. 359 din 21 februarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanţi.
În pronunţarea acestei sentinţe, Tribunalul a reţinut că reclamanţii au dobândit apartamentul situat în Bucureşti, sector 2, prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, încheiat cu SC F. SA, în baza Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia civilă nr. 20/R din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, s-a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A., fiind obligaţi reclamanţii din prezenta cauză să le lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul în litigiu. În considerentele deciziei amintite, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că imobilul nu a intrat cu titlu valabil în patrimoniul statului şi, în consecinţă, nu putea face obiect de reglementare al Legii nr. 112/1995; încheierea contractului de vânzare-cumpărare invocat de reclamanţi s-a realizat, astfel, cu încălcarea dispoziţiilor actului normativ menţionat.
Prin dispoziţiile art . 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
În speţă, nu a intervenit o desfiinţare, pe cale judecătorească, a contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul de proprietate al reclamanţilor, acţiunea în revendicare fiind soluţionată prin compararea titlurilor părţilor, dându-se preferabilitate titlului fostului proprietar al imobilului.
Cu toate acestea, prin Decizia civilă nr. 20/R din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, s-a reţinut că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, s-au încălcat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, situaţie faţă de care reclamanţii nu pot beneficia de prevederile 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Împotriva acestei sentinţe civile au formulat apel reclamanţii B.L.C. şi B.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 182/A din 30 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins apelul, ca nefondat.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a stabilit că motivul referitor la acordarea valorii de circulaţie a apartamentului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, deoarece nu s-a reţinut o culpă din partea apelanţilor, nu poate fi primit.
Prin Decizia civilă nr. 20/R din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, s-a admis acţiunea în revendicare formulată de foştii proprietari, în urma comparării de titluri.
Ca atare, este vorba despre un raţionament juridic apreciat diferit de instanţe, şi nu de eventuala culpă a vreuneia dintre părţi.
Neintervenind o desfiinţare, pe cale judecătorească, a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului ce constituie titlul de proprietate al apelanţilor, acţiunea soluţionându-se prin comparare de titluri (s-a dat preferabilitate titlului fostului proprietar), au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 (aşa cum s-a reţinut în hotărârea Curţii, mai sus-arătată), situaţie în care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru ca apelanţii să beneficieze de preţul de piaţă al imobilului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B.L.C. şi B.S., criticând-o pentru următoarele:
Motivarea Curţii de Apel este în contradicţie cu practica instanţelor de judecată şi cu jurisprudenţa C.E.D.O., care, în cauza Tudor Tudor contra României, parag. 38-41, a apreciat că reclamantul care nu îşi mai poate folosi, în mod valabil, titlul de proprietate, poate solicita despăgubiri din partea vânzătorului, în temeiul C. civ., pentru evicţiune, fie chemând în garanţie statul în procesul intentat împotriva sa, fie prin introducerea unei acţiuni separate în acest sens.
A mai constatat C.E.D.O. că sumele acordate de instanţele interne în situaţii similare sunt mult mai mari decât cele din Cauza Pincova şi Pinc, în care s-a stabilit o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care reclamanţilor care se aflau într-o situaţie similară cu cea a reclamantului din cauza de faţă li s-a acordat numai preţul de cumpărare, ca despăgubire pentru proprietatea pierdută.
În speţă, titlul de proprietate al recurenţilor a format obiectul unui litigiu soluţionat irevocabil prin Decizia civilă nr. 20/R/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, în cadrul căruia s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate, statuându-se că este preferabil titlul deţinut de numitele A.L.R.P. şi M.D., în calitate de moştenitoare ale autorului lor, M.G., faţă de împrejurarea că recurenţii din prezenta cauză au dobândit imobilul de la un non dominus.
Autorul numitelor A.L.R.P. şi M.D., M.G., a solicitat instanţelor de judecată, în anul 1999, să se constate că autorul său, M.C., era exceptat de la naţionalizarea imobilului din București, sector 2.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 832 din 06 iulie 2000, a respins acţiunea, ca nefondată; Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul prin Decizia civilă nr. 666 din 22 noiembrie 2000, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 4394 din 12 octombrie 2001, a respins recursul, ca nefondat, toate aceste instanţe reţinând, în mod definitiv şi irevocabil, că autorul M.C., tatăl lui M.G., autorul numitelor A.L.R.P. şi M.D., nu era exceptat de la naţionalizare, în consecinţă, preluarea întregului imobil fiind făcută cu titlu valabil.
După pronunţarea acestor decizii, titlul statului a fost consolidat, odată cu acesta consolidându-se şi titlul recurenţilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Deşi aceste hotărâri s-au pronunţat ulterior încheierii actului de vânzare-cumpărare desfiinţat, nu pot fi ignorate de instanţă, astfel cum a procedat instanţa de apel, având în vedere dispoziţiile articolului 20 din Constituţia României şi jurisprudenţa C.E.D.O., obligatorie pentru instanţa naţională.
Reverificarea valabilităţii titlului statului la o distanţă de 10 ani nu este posibilă, iar a reţine că există putere de lucru judecat în considerentele Deciziei nr. 20/R/2010 a Curţii de Apel Bucureşti faţă de o decizie a Curţii Supreme, pronunţată anterior, reprezintă un abuz de drept.
În cauza de faţă există două hotărâri contradictorii, în ceea ce priveşte valabilitatea titlului statului.
În ambele situaţii, chiar dacă se dă preferabilitate deciziei Curţii din 2010, nu se poate considera că, contractul de vânzare-cumpărare desfiinţat a fost încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, întrucât, la data semnării acestui contract, nu exista o notificare formulată de persoanele îndreptăţite prin care să fie revendicat imobilul, nu exista o hotărâre de desfiinţare a titlului statului, iar hotărârea pronunţată ulterior nu numai că nu constată nulitatea actului juridic, dar statuează faptul că autorul persoanelor îndreptăţite nu făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare.
Titlul recurenţilor nu a fost anulat, în urma comparării titlurilor de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare se recunoaşte că aveau un titlu valabil, buna credinţă nefiind contestată de persoanele îndreptăţite în nicio faza procesuală; foştii proprietari au câştigat, întrucât s-a reţinut de către instanţă că titlul lor de proprietate este preferabil în faţa titlului cumpărătorilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Aşadar, nu nerespectarea dispoziţiilor Legii a dus la anularea contractului de vânzare-cumpărare, ci s-a stabilit caracterul preferabil al titlului foştilor proprietari şi că, în legislaţia naţională, nu există un organism funcţional, care să ducă la acordarea despăgubirilor cuvenite în situaţia în care aceştia au fost privaţi de dreptul de proprietate asupra bunului.
Pe de altă parte, chiar în motivarea Deciziei nr. 20/R/2010, se arată că recurenţii au la îndemână o cale directă pentru a obţine despăgubiri, ce vor fi solicitate M.F.P., la valoarea de piaţă a bunului.
Această interpretare se fundamentează chiar pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 20 alin. (2)1, potrivit cărora: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de M.D.L.P.L.”
Prin urmare, chiar legiuitorul a avut în vedere, în definirea noţiunii de „desfiinţare” a contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil vândut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, atât ipoteza admiterii acţiunii în anularea respectivului contract, cât şi ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa admiterii acţiunii şi obligării intimatului pârât la plata sumei de 79.179 euro, reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului în litigiu, conform expertizei efectuate în cauză.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimaţii pârâţi nu au depus întâmpinare, deşi au fost legal citaţi cu această menţiune.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, în soluţionarea cauzei nu vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât niciuna dintre criticile recurenţilor nu se circumscriu acestui motiv de nelegalitate. Astfel, recurenţii nu susţin interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, convenţie sau act juridic unilateral, privit în sens de „negotium”, cu consecinţa schimbării naturii juridice ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la contradictorialitatea între două hotărâri rămase irevocabile asupra naturii titlului statului de preluare a imobilului în litigiu şi la greşita reţinere a puterii de lucru judecat a celei pronunţate în ultimul proces, respectiv Decizia nr. 20/R din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, acestea nu pot fi primite.
Pretinsa contradictorialitate între două hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile nu poate fi rezolvată decât în condiţiile legii, acţiunea care formează obiectul dosarului de faţă nefiind calea procesuală care să permită înlăturarea celei de-a doua hotărâri aflate în conflict.
Prin urmare, în soluţionarea prezentei cauze nu se poate face abstracţie de Decizia nr. 20/R din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, care, fiind o hotărâre irevocabilă potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., se bucură de putere de lucru judecat în condiţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., inclusiv în partea care vizează considerentele, ce sprijină soluţia adoptată de instanţă în dispozitiv. Ca atare, interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie de putere de lucru judecat, raportat la decizia civilă enunţată, nu pot constitui, în niciun caz, „un abuz de drept”, astfel cum au susţinut recurenţii.
Totodată, decizia civilă sus-menţionată este ulterioară hotărârilor judecătoreşti pronunţate în perioada 2000-2001, indicate în cererea de recurs, şi nedesfiinţată în condiţiile legii, astfel încât cele stabilite în cuprinsul său, în legătură cu titlul statului asupra imobilului în litigiu, se impun, cu prioritate, faţă de cele reţinute în procesul anterior, referitor la acelaşi aspect, chiar dacă dezlegările date de instanţe, în cele două litigii, ar fi diferite. De altfel, în procesul finalizat prin Decizia nr. 20 R/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a invocat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2688/2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, pronunţată în primul ciclu procesual al litigiului anterior, în care s-a dezbătut problema naturii titlului statului asupra imobilului, motivat de împrejurarea că acţiunea în revendicare a autorului reclamantelor, pentru acelaşi imobil, a fost respinsă şi, ca atare, o nouă acţiune nu mai poate fi primită. Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din 3 aprilie 2007, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în Dosarul nr. 14356/300/2006. Chiar dacă excepţia a vizat o hotărâre anterioară celei în raport de care s-a invocat puterea de lucru judecat în prezentul dosar, sentinţa civilă nr. 832 din 6 iulie 2000 (procesul respectiv parcurgând două cicluri procesuale), problemele vizând aspectul lucrului judecat se pun în aceiaşi termeni, astfel încât o soluţie contrară celei pronunţate la 3 aprilie 2007 ar contraveni puterii de lucru judecat a încheierii care a dezlegat problema respectivă, ceea ce nu este de conceput.
Faţă de considerentele expuse în precedent, în mod corect, în prezentul dosar s-a reţinut că, potrivit Deciziei nr. 20/R/2010, imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil, neputându-se reţine, sub acest aspect, încălcarea jurisprudenţei C.E.D.O. în materie, obligatorie conform art. 20 din Constituţie.
Raportat, însă, la cele stabilite prin decizia sus-menţionată, în legătură cu titlul statului, şi la argumentele pentru care reclamanţii din prezentul dosar au pierdut imobilul în disputa lor judiciară cu foştii proprietari, în cadrul acţiunii în revendicare formulate de cei din urmă, instanţa de apel a procedat la o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, în cadrul litigiului finalizat prin Decizia nr. 20/R din 12 ianuarie 2010, în urma admiterii căilor de atac declarate de moştenitoarele foştilor proprietari, reclamanţii din dosarul de faţă au fost obligaţi să le lase, în deplină proprietate şi posesie, apartamentul, situat în Bucureşti, sector 2.
În esenţă, instanţa respectivă a reţinut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, că, pentru acest motiv, bunul nu făcea obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995 şi, deci, nu putea fi vândut chiriaşilor. S-a constatat încălcarea actului normativ menţionat doar în ceea ce priveşte obiectul contractului de vânzare-cumpărare, care, fiind un imobil preluat fără titlu valabil, nu putea intra în domeniul său de aplicare.
Acţiunea în revendicare a fost admisă, acordându-se preferabilitate titlului de proprietate exhibat de reclamanţi, ca fiind mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar; în plus, s-a considerat că sistemul legislativ actual nu identifică un organism funcţional, care să asigure despăgubiri pentru privarea de proprietate suferită de persoanele dposedate abuziv în regimul politic trecut; s-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa considerând că reclamantele au „un bun”, în sensul dispoziţiei enunţate.
A mai reţinut Curtea de Apel, în Decizia nr. 20/R/2010, că pârâţii din litigiul anterior, reclamanţi în acţiunea pendinte, au posibilitatea să obţină despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, acest din urmă considerent nefiind, însă, obligatoriu pentru Înalta Curte, întrucât a fost redat într-un litigiu cu un alt obiect, în care nu a fost parte şi pârâtul din dosarul de faţă, M.F.P. Sub acest aspect, hotărârea judecătorească anterioară nu se bucură de putere de lucru judecat. Raţionamentul instanţei ce a soluţionat acţiunea în revendicare, în legătură cu căile procedurale deschise pârâţilor, pentru obţinerea despăgubirilor aferente imobilului pierdut, au, eventual, un caracter de recomandare pentru părţile respective, dar nu pot influenţa şansele de câştig/pierdere în procesul concret, declanşat în acest scop.
Pe de altă parte, în speţă, contrar celor reţinute de instanţele anterioare, ambele condiţii prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului către cumpărătorii chiriaşi (perfectarea actului cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, desfiinţarea contractului prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă), sunt îndeplinite.
Prima condiţie, cea a respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, la perfectarea contractului, este îndeplinită.
Cum s-a arătat deja, în cadrul hotărârii pronunţate în revendicare, s-a constatat încălcarea Legii nr. 112/1995 doar în ceea ce priveşte domeniul de aplicare a actului normativ, raportat la natura preluării imobilului de către stat.
Vânzarea, în temeiul legii enunţate, a unui imobil preluat fără titlu valabil de către stat nu înlătură, însă, incidenţa dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, este real că dispoziţiile art. 501 prevăd posibilitatea restituirii preţului de piaţă al imobilului pierdut de cumpărătorii chiriaşi în ipoteza respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce ar însemna inclusiv respectarea celei privind preluarea imobilului de către stat cu titlu valabil, numai asemenea bunuri făcând parte din domeniul de aplicare al legii menţionate. Cu toate acestea, chiar dacă cerinţa respectivă a legii a fost încălcată, cumpărătorii chiriaşi au dreptul la restituirea preţului de piaţă. În caz contrar, ar însemna că art. 501 nu este operant în niciun caz. Aceasta, întrucât, în situaţia în care ar fi respectate toate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, inclusiv cea referitoare la valabilitatea titlului statului, cum reţine Curtea pentru a se putea aplica textul de lege enunţat, nu se mai poate concepe ipoteza, de asemenea, prevăzută în art. 501, în care cumpărătorul chiriaş să fi pierdut imobilul, fie în cadrul unei acţiuni în nulitate, fie al unei acţiuni în revendicare.
Dacă statul ar fi preluat imobilul în mod valabil, foştii proprietari ar fi pierdut, definitiv, dreptul de proprietate asupra bunului, fără posibilitatea de a-l mai revendica, cu succes, de la cumpărătorii chiriaşi, în persoana cărora transmisiunea imobilului ar fi operat, de asemenea, în mod valabil. În egală măsură, acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de foştii chiriaşi, formulată de proprietarii deposedaţi de stat, nu ar fi avut sanşe de câştig.
Pe de altă parte, valabilitatea preluării, cu consecinţe asupra legalităţii obiectului contractului de vânzare-cumpărare, este şi singura cerinţă a Legii nr. 112/1995 a cărei încălcare nu înlătură restituirea preţului de piaţă către cumpărătorul chiriaş, deoarece, numai în acest caz de încălcare, buna credinţă a cumpărătorului salvează actul juridic respectiv de la nulitate, în cazul nerespectării altor cerinţe, atitudinea subiectivă a cumpărătorului fiind nerelevantă. Într-o asemenea situaţie, însă, cumpărătorul poate pierde imobilul în cadrul acţiunii în revendicare, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat.
În concluzie, faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil şi, din această perspectivă, nu putea forma obiectul Legii nr. 112/1995, nu reprezintă un impediment pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului către cumpărătorul chiriaş deposedat de bun.
Cât priveşte buna credinţă a cumpărătorilor chiriaşi, aceasta nu a fost analizată în decizia nr. 20 R/2010, instanţa considerând că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu produce efecte decât în contextul principiului „error communis facit jus”, inaplicabil în speţă, iar pentru perioada ulterioară adoptării actului normativ menţionat, nu produce efecte juridice în concurs cu titlul exhibat de adevăratul proprietar, întrucât vânzarea bunului altuia combinată cu lipsa despăgubirilor acestuia din urmă reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate, incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, cum, în cadrul hotărârii judecătoreşti pronunţate în revendicare, nu s-a făcut nicio referire concretă în legătură cu atitudinea subiectivă a cumpărătorilor chiriaşi la momentul perfectării contractului, cum buna credinţă reprezintă o prezumţie legală, potrivit art. 1898 C. civ., şi actul juridic încheiat de recurenţi nu a fost atacat cu acţiune în nulitate, în care să se dezbată validitatea lui din această perspectivă, nu se poate considera decât că părţile au încheiat contractul cu bună credinţă. Orice alte aspecte care să confirme sau să infirme această concluzie în legătură cu atitudinea subiectivă a reclamanţilor nu mai pot forma obiect de dezbatere în prezentul proces, validitatea contractului lor de vânzare-cumpărare neputând fi discutată decât în cadrul unei acţiuni formulate în termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în prezent, împlinit (din14 august 2002).
Şi cea de-a doua condiţie prevăzută în art. 501 din Legea nr. 10/2001 este îndeplinită.
Actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi a fost desfiinţat în sensul art. 501 din Legea nr. 10/2001, noţiunea de „desfiinţare” având un domeniu mai larg decât cel de drept comun, nelimitându-se la „desfiinţarea” actului juridic ca efect al exercitării unei acţiuni clasice de desfiinţare a contractului (acţiunea în nulitate, acţiunea în rezoluţiune ş.a.).
„Desfiinţarea” actului vizează inclusiv situaţia în care bunul ce a format obiectul contractului a fost pierdut de cumpărător ca urmare a promovării unei acţiuni în revendicare de către fostul proprietar.
Această interpretare rezultă din dispoziţiile art. 20 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, conform cărora: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 , cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de M.D.L.P.L.”
De altfel, conţinutul mai larg al noţiunii de „desfiinţare” a contractului de vânzare-cumpărare, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv, incluzând şi situaţia acţiunilor în revendicare, este explicabil în raport de efectele concrete produse în patrimoniul cumpărătorului, în ceea ce priveşte pierderea bunului, care sunt aceleaşi, indiferent că deposedarea a avut loc ca urmare a admiterii unei acţiuni în nulitate sau a admiterii unei acţiuni în revendicare.
Efectele celor două acţiuni asupra proprietăţii imobilului fiind, practic, aceleaşi, este firesc să intervină o reparaţie şi în cazul cumpărătorului de bună credinţă, ce a încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a pierdut bunul prin admiterea acţiunii în revendicare, după cum legea a prevăzut o reparaţie şi în cazul cumpărătorului care a pierdut imobilul în cadrul acţiunii în nulitate. Cumpărătorii aflaţi în unul dintre cele două cazuri nu pot fi discriminaţi în legătură cu dreptul lor la reparaţie, indiferent de situaţia prevăzută de lege în care se încadrează. În acest sens, dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional interzic orice formă de discriminare.
În plus, dacă s-ar accepta concluzia contrară, şi anume că doar dobânditorul imobilului care a pierdut bunul în urma admiterii acţiunii în nulitate are dreptul la preţul de piaţă, art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu şi-ar mai găsi aplicare în niciun caz. Aceasta, deoarece, prin ipoteză, admiterea acţiunii în nulitate a contractului presupune încălcarea legii sub imperiul căreia a fost perfectat actul juridic. Or, cum art. 501 prevede, ca cerinţă, pentru restituirea preţului de piaţă, tocmai respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, este fără dubiu că, în cazul admiterii acţiunii în nulitate, indiferent de condiţia din lege nerespectată, cumpărătorul nu are dreptul la preţul de piaţă. Ca atare, dacă în acest caz nu este posibilă plata preţului de piaţă şi, potrivit opiniei instanţei, nici în cazul în care bunul a fost pierdut în cadrul acţiunii în revendicare, înseamnă că nu mai există nicio situaţie care să acopere domeniul de aplicare a textului enunţat, text, care, astfel, ar deveni lipsit de efecte.
În concluzie, cu tot caracterul imprecis al noţiunii de „desfiinţare”, astfel cum este folosită de legiuitor în conţinutul dispoziţiilor art. 501 şi art. 20 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la acţiunea în revendicare (care, de principiu, nu are ca efect nulitatea titlului de proprietate aflat în dispută), trebuie înţeles că se referă şi la ipoteza acestui tip de acţiuni. Cum reclamanţii au pierdut imobilul în urma admiterii acţiunii în revendicare formulate de moştenitoarele fostului proprietar, cerinţa art. 501 din Legea nr. 10/2001, privind desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, este îndeplinită în speţă.
În concluzie, sunt întrunite toate condiţiile dispoziţiei legale sus-enunţate, pentru ca reclamanţii să beneficieze de valoarea preţului de piaţă pentru imobilul pierdut în cadrul acţiunii în revendicare exercitate de fostul proprietar, decizia instanţei de apel fiind pronunţată cu încălcarea legii în materie.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţi, va modifica decizia atacată şi, pentru aceleaşi argumente, în baza art. 296 din Cod, va admite apelul declarat de părţile menţionate împotriva hotărârii primei instanţe, pe care o va schimba în tot, în sensul că va admite acţiunea şi îl va obliga pe pârât la plata sumei de 79.179 euro, contraechivalent în lei la data plăţii, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, stabilită conform raportului de expertiză efectuat în dosarul de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii B.L.C. şi B.S. împotriva Deciziei nr. 182/A din 30 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 359 din 21 februarie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Schimbă, în tot, sentinţa apelată, în sensul că admite acţiunea.
Obligă pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de 79.179 euro, reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului din Bucureşti, sector 2, contraechivalent în lei la data plăţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3198/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3374/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
