ICCJ. Decizia nr. 3198/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3198/2014
Dosar nr. 9287/99/2011
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele;
Prin sentinţa civilă nr. 2239 din 13 iunie 2013, Tribunalul laşi, secţia I civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a municipiului Iaşi, invocată de pârât.
A respins pe excepţia lipsei calităţii procesual pasive acţiunea formulată de reclamanta Parohia „Sf. Voievozi Roşea" Iaşi în contradictoriu cu pârâtul primarul municipiului Iaşi.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Parohia „Sf. Voievozi Roşea" Iaşi în contradictoriu cu pârâtul municipiul Iaşi şi în consecinţă:
A constatat că reclamanta a dobândit ca efect al uzucapiunii de 30 de ani dreptul de proprietate asupra imobilului situat în laşi, str. E., compus din:
- teren în suprafaţă de 4.349 mp, identificat în T/13- parcela A/1001/1374 delimitată de pct. 7-8-9-X0-11-12-13-14-15-16-17-18-19-32-31-30-29-28-7 potrivit anexei nr. 5 la expertiza Ş.D.;
- parcela CE/1002, 1.326 mp, delimitată de pct. 4-5-6-7-28-29-30-31-32-33-34-35-36-37-4 potrivit anexei nr. 5 la expertiza Ş.D.;- parcela CE/1005, 1.649 mp delimitată de pct. 1-2-3-4-37-36-35-34-33-32-19-20-21-22-23-24-25-26-27-1 potrivit anexei 5 la expertiza Ş.D.;
- Biserica „Sf. Voievozi Roşea" amplasată pe terenul în suprafaţă de 1.326 mp situat în T/13 parcela CE/1002;
- casa parohială,construcţia arhiva- casa cântăreţului şi magazie, amplasate pe terenul în suprafaţa de 1.649 mp situat în T/13 parcela CE/1005.
A obligat pârâtul municipiul Iaşi să plătească reclamantei suma de 884 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta stăpâneşte imobilul compus din teren şi construcţiile enumerate în acţiune cel puţin din anul 1939, figurând în inventarul parohiei de la acel moment, precum şi în evidenţele primăriei municipiului laşi.
Deşi posesia a fost exercitată sub nume de proprietar până în prezent, aspect ce rezultă şi din depoziţia martorului R.D. audiat în cauză, reclamanta nu deţine acte în acest sens.
Potrivit art. 477 C. civ. „toate averile vacante şi tară stăpâni, precum şi ale persoanelor care sunt fără moştenitori sau ale căror moşteniri sunt lepădate sunt ale domeniului public".
Textul menţionat este explicitat de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora, în accepţiunea prezentei legi, prin sintagma „domeniu public", cuprinsă în art. 477 C. civ. se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, după caz.
Uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii unui imobil, reprezintă în mod indirect şi o sancţiune a fostului proprietar care, prin pasivitatea lui, a tlcut ca timp îndelungat bunul să se afle în posesia altei persoane ce s-a comportat ca un adevărat proprietar.
Efectele uzucapiunii nu operează de drept, ci trebuie constatate pe cale judiciară, conform art, 1841 C. civ.
Având în vedere că mecanismul constatării dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii are două consecinţe la fel de importante, respectiv naşterea unui drept de proprietate în favoarea posesorului care îndeplineşte condiţiile impuse de art 1837, 1849 şi 1890 C. civ., cât şi stingerea dreptului de proprietate al fostului proprietar, doctrina şi practica au statuat că această constatare nu se poate face decât în contradictoriu cu adevăratul proprietar.
Probleme apar atimci când asupra imobilului pentru care se invocă executarea unei posesii îndelungate nu există nieio persoană care să invoce un drept de proprietate, iar în evidenţele cadastrale şi fiscale nu poate fi identificat un titular al dreptului de proprietate. Aceasta este şi ipoteza m cauză.
Tribunalul a reţinut că expertiza Ş.D. efectuată în cauză a stabilit că Biserica "Sf. Voievozi Roşea" este amplasată pe terenul în suprafaţă de 1.326 mp situat în T/13, parcela în CE/1002; casa parohială, construcţia arhiva - casa cântăreţului şi o anexă - magazie sunt amplasate pe terenul în suprafaţă de 1.649 mp situat în T/13, parcela CE/1005, Aceeaşi expertiză a stabilit şi faptul că în afară de terenurile pe care sunt amplasate construcţiile menţionate, reclamanta mai stăpâneşte şi suprafaţa de 1.374 mp teren situat în T/13 parcela A/1001
Potrivit adresei din 17 iulie 2012 emisă de O.C.P.I. Iaşi, parcelele nu figurează în evidenţa electronică.
Astfel, în lipsa unor dovezi certe privind proprietarul construcţiilor şi al terenului în litigiu, unitatea administrativ teritorială a devenit, prin efectui dispoziţiilor art 477, 646 C. civ., proprietară asupra imobilului menţionat, în virtutea aptitudinii generale conferite de dispoziţiile legale enunţate, de a dobândi bunurile tară stăpân.
Faptul că unitatea administrativ teritorială nu a efectuat formalităţile necesare pentru înregistrarea drepîuiui de proprietate asupra imobilului în litigiu nu înlătură calitatea de proprietar a unităţii administrativ teritoriale dobândită prin efectul dispoziţiilor C. civ.
Pentru considerentele expuse, instanţa a reţinut, pe de o parte, legitimarea procesual pasivă a municipiului laşi, iar pe de altă parte, lipsa calităţii procesual pasive a primarului municipiului Iaşi.
Totodată, pe fondul cauzei, s-a reţinut şi faptul că în cauză sunt probate elementele cerute de art. 1890 C. civ. pentru a opera uzucapiunea de 30 de ani, respectiv posesia să fie utila, adică neviciată şi să fie exercitată neîntrerupt, timp de 30 de ani.
Reclamanta a probat că ocupa şi foloseşte de peste 30 de ani, în mod continuu, public, neechivoc şi tară sa fie tulburată de o altă persoană, imobilul compus din suprafaţa totală de 4.349 mp şi construcţiile Biserica "Sf. Voievozi Roşea", casa parohială, construcţia arhiva - casa cântăreţului şi o anexă - magazie, amplasate pe terenul identificat în expertiza Ş. (anexa 5).
Prin Decizia nr. 147 din 4 iunie 2014, Curtea de Apel laşi, secţia civilă, a respins apelul declarat de pârâtul municipiul Iaşi, prin primar.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că situaţia de fapt stabilită în considerentele hotărârii atacate are corespondent în probele administrate.
Astfel, este de necontestat că Biserica „Sf. Voievozi Roşea" Iaşi a fost proprietara imobilului din Iaşi, str. E., conform evidenţelor primăriei municipiului Iaşi pentru anii 1939-1940, fiind atestată documentar din secolul XVII-lea, iniţial realizată din lemn, reconstruită din piatră, în anul 1832 şi reclădită în anul 1852 pe amplasamentul identificat în raportul de expertiză tehnică. Biserica a deţinut şi construcţiile anexe, casa parohială fiind edificată în anul 1928, lucrările fiind finalizate conform plăcii comemorative în. 1929.
Imobilul a fost stăpânit încă de la înfiinţarea de parohie în mod efectiv, netulburat şl sub nume de proprietar, fiind îndeplinite toate cerinţele art. 1890 C. civ. pentru constatarea uzueaphmii de 30 de ani, de altfel necontestată de pârâtul-apelant.
În lipsa unor dovezi certe privind proprietarii construcţiilor şi terenului, că nu au existat evidenţe cadastrale sau fiscale din care să se poată identifica un titular al dreptului de proprietate, în mod corect prima instanţă a aplicat dispoziţiile art. 477 şi 646 C. civ.
În soluţionarea excepţiei, prima instanţă nu a încălcat dispoziţiile legale, deoarece imobilul se află în raza teritorială a municipiului Iaşi, pârâtă fiind unitatea administrativ teritorială cu personalitate juridica, aşa cum rezultă din art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, fiind reprezentată în justiţie după caz de primar sau preşedintele Consiliului judeţean.
Prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, legiuitorul defineşte proprietatea publică şi privată a statului şi unităţilor administrativ teritoriale, stabilind prin art. 5 alin. (2) că domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă îegea nu dispune altfel, dispoziţie ce se regăseşte şi în art. 121 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 215/2001.
De asemenea, sunt incidente în cauză şi dispoziţiile Legii nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute în România, care în articolul unîc alin. (2) prevede; „Acţiunile şi cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute în alin. (1) se soluţionează, potrivit legii, în contradictoriu cu autorităţile şi alte persoane interesate", iar în alin. (1), legiuitorul reglementează acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România pentru constatarea în condiţiile legii, a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate (care, în speţă, privesc construcţiile şi terenurile aferente, precum şi terenurile libere situate în intravilanul localităţilor), acţiuni ce sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru şi timbru judiciar.
Curtea de Apel a reţinut că textul citat nu constituie doar un caz de scutire de plata taxelor judiciare de timbru, în sensul art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, ci stabileşte şi mijlocul procedural, acţiunea prin care cultele religioase recunoscute din România (categorie din care face parte şi reclamanta) pot cere constatarea dreptului de proprietate, conferindu-Ie calitatea procesuală activă şi reglementează, totodată, şi cine are calitate procesuală pasivă, respectiv autorităţile sau alte persoane interesate, sintagma „autorităţile sau persoanele interesate" desemnează şi unităţile administrativ teritoriale în a căror rază teritorială sunt situate imobilele.
Astfel, terenurile pe care sunt amplasate construcţiile sunt situate în. Intravilanul localităţii a! căror regim juridic este reglementat şi prin Legea nr. 18/1991 a fondului funciar şi care rămân la dispoziţia autorităţilor publice locale dacă nu sunt revendicate de proprietari,
Instanţa de ape! a constatat că tribunalul a soluţionat cauza în primă instanţă în limitele învestirii sale prin cererea de chemare în judecată şi a dispoziţiilor legii speciale - Legea nr. 455/2009, pârâtul municipiul îaşi având calitate procesuală pasivă.
Dispoziţiile Legii nr. 18/1991 şi prevederile O.U.G. nr. 94/2010 nu pot reprezenta temeiul de drept pentru constituirea dreptului de proprietate al reclamantei, întrucât imobilul se află în posesia acesteia şi nu face parte din categoria imobilelor pentru care se poate reconstitui sau constitui dreptul de proprietate sau preluate abuziv de staî, ci doar a celor faţă de care municipiul Iaşi, prin reprezentanţii săi legali, ar putea formula pretenţii.
Curtea de Apel a constatat că dispozitivul hotărârii este redactat clar în ce priveşte întinderea dreptului, amplasamentul fîind stabilit prin expertiză tehnică ale cărei concluzii sunt însuşite de prima instanţă. Faptul că s-au îndividuaiizat construcţiile şi terenul aferent prin elemente cadastrale, parcele, tarla, nu constituie un motiv de nelegalitate ori netemeinicie a sentinţei şi nu modifica întinderea dreptului de proprietate.
Împotriva acestei decizii a declarai recurs municipiul laşi, prin primar, solicitând modificarea hotărârii pentru următoarele motive:
Prin acţiunea introductivă, reclamanta a solicitat constatarea dreptului de proprietate pentru imobilul teren şi construcţii situate în str. E. susţinând că potrivit certificatului din 10 iulie 1997 emis de D.J.A.N. Iaşi s-a constatat faptul că reclamanta-intimată este „proprietara imobilelor".
Pornind de la cele atestate prin certificatul sus-menţionat şi având în vedere obiectul acţiunii, respectiv uzucapiune, calitate procesuală nu poate avea decât proprietarul nediligent.
Rolul activ al instanţei, ca principiu fundamental al procesului civil, nu trebuie confundat cu obligaţia acesteia de a administra ea însăşi toate probele cauzei deduse judecaţii, în lipsa unor diligente depuse de reclamant.
Comisia de unificare a practicii C.S.M., în şedinţa din 1 aprilie 2009, stabileşte că „acţiunea poate fi introdusă în contradictoriu cu unitatea administrativ teritorială sau cu vecinii imobilului în situaţia în care proprietarul imobilului este necunoscut".
Drept pentru care, recurentui-pârât apreciază că în mod nelegal a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului municipiului laşi.
În ce priveşte aspectul referitor la neconcordanţa între dispozitivul hotărâri primei instanţe şi considerentele acesteia, sesizat prin cererea de apel, recurenîul-pârât consideră că aşa cum au fost enumerate suprafeţele de teren şi construcţiile pentru care s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate, nu reiese clar că suprafaţa totală pentru care a intervenit prescripţia achizitivă este de 4.350 mp aşa cum s-a reţinut atât în raportul de expertiză tehnică judiciară („aferent Bisericii Sfinţii Voievozii Roşea există o suprafaţă reală de 4.350 mp, creându-se trei parcele după reambuiarea parcelelor din ultima evidenţă cadastru"), cât şi în evidenţele cadastrale.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului municipiul Iaşi nu este mtemeiată, raportat la dispoziţiile articolului unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute în România, potrivit căruia cererile formulate de cultele religioase pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra unor terenuri situate în intravilanul localităţilor se soluţionează în contradictoriu cu „autorităţile şi alte persoane interesate".
Sintagma „autorităţile şi alte persoane interesate" din conţinutul normei menţionate relevă intenţia legiuitorului ca asemenea cereri să se soluţioneze în contradictoriu cu persoanele interesate, fizice sau juridice, în măsura în care acestea ar putea pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului ce constituie obiect al cererii de chemare în judecată, având interesul de a împiedica o constatare a dobândirii acestui drept de către reclamant.
Norma din Legea nr. 455/2006 derogă de la dreptul comun, reprezentat de dispoziţiile art. 1847 şi următoarele, art. 1890 C. civ., din conţinutul cărora rezultă că uzucapiunea trebuie opusă doar proprietarului imobilului în litigiu, dat fiind caracterul de sancţiune civilă al uzucapiunii faţă de proprietarul nediligent, care a permis ieşirea bunului din patrimoniul său.
În mod evident, nu este exclus ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană interesată în combaterea uzucapiunii invocate de către reclamant, daca este identificat sau este posibilă identificarea sa.
În măsura în care însă, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, pentru a i se opune acestuia posesia utila exercitată timp de peste 30 de ani de către titularul cererii de chemare în judecată, calitatea procesuală pasivă aparţine autorităţilor ori altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în combaterea uzucapiunii.
Caracterul derogator al normei din Legea nr. 455/2006 rezidă în conturarea unei sfere mai largi a persoanei pârâtului dintr-o asemenea cerere, în sensul că nu este necesar, pentru întrunirea acestei calităţi, ca dreptul de proprietate să fi existat efectiv în patrimoniul pârâtului (deşi este posibilă şi această ipoteză), fiind suficient ca acest drept să se fi putut regăsi în patrimoniul persoanei indicate drept pârât, astfel încât aceasta este interesată să împiedice constatarea dobândirii dreptului de proprietate de către titularul cererii.
Sub aspect probator, rezultă că legiuitorul absolvă pe reclamant de dovada existenţei dreptului în patrimoniul autorităţii sau altei persoane interesate, prin înfăţişarea vreunui înscris constatator al existenţei dreptului de proprietate în patrimoniu] pârâtului.
Cum, în speţă, terenul cu privire la care s-a invocat uzucapiunea este situat pe raza teritorială a municipiului Iaşi, iar faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate privată asupra acestui bun ar fi putut aparţine unităţii administrativ-teritoriale, pârâtul municipiul laşi este „autoritate interesată" în sensul Legii nr. 455/2006 şi, ca atare, se legitimează procesual pasiv în cauză, neavând nicio relevanţă în această privinţă faptul că nu s-a dovedit existenţa în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra terenului litigios.
De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, în cauză au fost respectate dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., în aplicarea cărora reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile procesuale şi şi-a susţinut acţiunea introductivă, solicitând în dovedire administrarea probelor cu înscrisuri, martori şi expertiză tehnică.
Respectarea acestor prevederi impune şi judecătorilor să stăruie prin toate mijloacele legale în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, scop în care aceştia pot ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Recurentul-pârât a contestat şi soluţia dată pe fondul cererii în uzucapiune, susţinând că în speţă nu sunt întrunite condiţiile dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă.
În speţă, instanţa de apel a reţinut că din probatoriul administrat în cauză s-a făcut dovada pentru reclamantă a posesiei continue şi neîntrerupte a imobilului, sub nume de proprietar, cel puţin din anul 1939, atestarea documentară fiind cu mult anterioară.
Or, raportat, la această situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., situaţie conform căreia intrarea reclamantei în stăpânirea terenului litigios s-a făcut cel puţin din anul 1939, rezultă că în speţă s-a împlinit termenul prescripţiei achizitive, prevăzut de art. 1890 C. civ.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel a soluţionat în mod corect critica referitoare la existenţa unei neconcordanţe între considerentele şi dispozitivul sentinţei civile nr. 2239 din 13 iunie 2013 a Tribunalului Iaşi.
Sub acest aspect, instanţa a reţinut în dispozitiv întinderea dreptului de proprietate al reclamantei, astfel cum aceasta a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică administrat în cauză, amplasamentul şi individualizarea construcţiilor şi terenului ce compun imobilul în litigiu fiind identificate prin elemente cadastrale, conform legii.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de notificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmând a fi respins, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Cererea formulată de intimata-reclamantă privind plata cheltuielilor de judecată va fi respinsă, având în vedere că în dovedire s-a depus copia chitanţei ce face dovada cheltuielilor de judecată din apel, respectiv din 2 iunie 2014 (fila 22 dosar recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca netimbrat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Iaşi, prin primar împotriva Deciziei nr. 147 din data de 4 iunie 2014 a Curţii de Apel laşi, secţia civilă.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de inttmata-reci amantă.
Irevocabila.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3193/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2939/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
