ICCJ. Decizia nr. 3192/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3192/2014
Dosar nr. 21829/3/2012
Şedinţa publica din 18 noiembrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 18 decembrie 2006, reclamantul B.C. le-a chemat în judecată pe pârâtele G.L.M. şi M.V.L., solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care pârâtele să fie obligate să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul din imobilul situat în Bucureşti, sector 5.
Motivându-şi acţiunea, reclamantul a susţinut că imobilul a aparţinut autoarei sale, B.B. şi a fost preluat de către stat în mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950, iar ulterior a fost vândut pârâtei G.L.M., în temeiul Legii nr. 112/1995.
În drept, reclamantul a invocat,dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ.
La termenul de judecată din 20 aprilie 2007, pârâta M.V.L. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate prescris absolută a certificatului de moştenitor eliberat la data de 10 octombrie 2005 de un notar public din Israel, de pe urma defunctului B.H.
La data de 24 mai 20067, reclamantul şi-a precizat acţiunea, învederând că înţelege să se judece, în calitate de pârâtă, numai cu M.V.L.
După un prim ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 4240 din 8 iulie 2010, a admis recursul, a casat decizia instanţei de apel şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, reţinând că reclamantul a mvestit instanţa, după apariţia Legii nr. 10/2001, cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, iar cauza dedusă judecăţii trebuia să fie analizată mai întâi prin prisma dispoziţiilor privitoare la proprietate şi moştenire cuprinse în C. civ. român şi Legea nr. 105/1992.
S-a reţinut că, în loc să procedeze în modul arătat, instanţa de fond a respins toate excepţiile, precum şi acţiunea, motivându-şi soluţia prin referiri la instituţia reprezentării (neinvocată de reclamant) şi Ia calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, dar nu şi la Legea nr. 105/1992, iar asupra cererii reconvenţionaie nu s-a pronunţat.
Instanţa de recurs a apreciat că nu erau operante în cauză prevederile Legii nr. 10/2001, reclamantul nu pretindea ca vine la succesiunea defunctei B.B. prin reprezentare, iar acceptarea succesiunii acesteia din urmă de către B.H., soţ supravieţuitor, era dovedită prin certificatul de moştenitor din 1965 emis de notariatul de Stat al Raionului 23 August.
În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cuprinde considerente străine de natura pricinii şî a fost dată cu aplicarea unor texte care nu sunt incidente în speţă, instanţa de recurs a casat decizia recurată şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Prin Decizia nr. 99/A din 05 martie 2012 Curtea de Apei Bucureşti a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza pentru rejudecare aceluiaşi tribunal.
Faţa de dispoziţiile reţinute în considerentele deciziei de casare, în sensul necesităţii analizării temeiniciei acţiunii formulate de reclamant în raport de dispoziţiile de drept comun care reglementează revendicarea imobiliara şi în condiţiile în care, prima instanţă nu a făcut o astfel de analiză pe fond a acţiunii, Curtea a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., reglementarea în vigoare la data înregistrării cererii de apel.
Prin sentinţa civilă nr. 2133 din 06 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, s-a admis excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabili taţii titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 5, s-a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul municipiul Bucureşti, prin primar general ca fiind lipsit de interes, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B.C. împotriva pârâtei M.V.L. şi s-a luat act că pârâta şi~a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, Prin Decizia nr. 276/A din 19 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti. secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul B.C. împotriva sentinţei nr. 2133/2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active (care în prezenta cauză a fost invocată de pârâtă în raport cu dispoziţiile Legii nr. 105/1992, punându-se în discuţie valoarea probatorie a certificatului de moştenitor din data de 10 octombrie 2005 eliberat de un notar public din Israel, înscris invocat de reclamant în dovedirea calităţii sale), având în vedere că prin decizia Curţii de Apel pronunţată în al doilea ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru cercetarea temeiniciei pretenţiei deduse judecăţii raportat la prevederile art. 480 şi următoarele C. civ. şi cele ale Legii nr. 105/1992, în considerarea celor stabilite prin decizia de casare.
Procedând în acest mod, prima instanţă a dat în mod corect eficienţă deciziilor instanţelor de control judiciar, fiind respectate prevederile art. 315 C. proc. civ. şi efectul puterii de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătoreşti respective, în condiţiile în care aspectul nou invocat în combaterea lipsei calităţii procesuale active a fost considerat unul ce ţine de fondul litigiului.
Curtea de Apel a constatat că oricum, în materia revendicării, calitatea procesuală reprezintă im aspect care vizează temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii. în acest context, se poate considera că îegitimarea procesuală activă a reclamantului rezultă din aceea că se pretinde moştenitorul fostului proprietar al imobilului revendicat, existenţa sau inexistenţa dreptului afirmat constituind o chestiune de fond.
Pe fondul cauzei, date fiind considerentele deciziei de casare ce se impun cu forţă obligatorie, potrivit art. 315 C. proc. civ., prima instanţă a examinat în mod corect dreptul de proprietate pretins prin raportare la prevederile Legii nr. 105/1992, constatând că certificatul de moştenitor din data de 10 octombrie 2005 exhibat de reclamant nu poate fi luat în considerare în cauza de faţă.
Apelantul reclamant a arătat că problema ineficientei juridice a certificatului de moştenitor menţionat a fost tranşată prin hotărâre judecătorească irevocabila prin care s-a respins solicitarea de constatare a nulităţii absolute a certificatului respectiv.
Sub acest aspect, Curtea de Apel a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 161/A din 21 februarie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 245/R din 5 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelantul pârât B.C. împotriva sentinţei civile nr. 8425 din 28 octombrie 2011 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, în contradictoriu cu intimatele pârâte I.V.M., I.A.M.V., N.A. şi S. (fostă N.) A.T., a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensui că au fost respinse, ca inadmisibile, cererea principală şi cererile conexe prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor eliberat la 10 octombrie 2005 de notarul public Z.O. din Rishon LeZion Israel de pe urma defunctului B.H., pe motiv că de pe urma aceluiaşi defunct a mai fost emis un certificat de moştenitor din 1973 prin care s-a constatat faptul că unica moştenitoare a acestuia este B.E. în calitate de legatară universală, fiind încălcate dispoziţiile art. 86 din Legea nr. 36/î995 şi pe motiv că actul contestat încalcă dispoziţiile imperative C. civ. referitoare la condiţiile esenţiale pentru validitatea unui act juridic,
Instanţa de apel a constatat că din motivarea Deciziei civile nr. 245/R din 5 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rezultă că instanţa de recurs a considerat corectă soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii, având în vedere că potrivit art. 107 din Legea nr. 105/1992, competenţa stabilirii caracterului ilicit al actului juridic aparţine statului în care are loc faptul/actul ilicit, în speţă, autorităţilor din statul Israel,
În acelaşi timp, instanţa de recurs a reţinut că, pentru ca certificatul să moştenitor să producă efecte pe teritoriul României, este necesar a fi recunoscut de instanţele române, potrivit art. 165-167 din Legea nr. 105/1992.
Aceste considerente, care se impun cu putere de lucru judecat în cauza de faţă, au fost avute în vedere şi de către prima instanţă în aprecierea ineficientei certificatului de moştenitor, care nu a fost recunoscut pe teritoriul României în acord cu prevederile Legii nr. 105/1992, a căror analiză s-a dispus a fi tăcută în cauza prin decizia de casare.
Prin urmare, raportat la statuările obligatorii din decizia de casare, în mod corect a reţinut tribunalul că reclamantul nu se prevalează de un titlu de moştenitor căruia i se poate acorda eficienţă juridică în cauza de faţă.
Prima instanţă a reţinut în acelaşi timp în mod corect că apelantul - reclamant nu deţine un „bun" pentru a beneficia de protecţia oferită de art. 1 parag. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, Curtea de Apel a avut în vedere că în jurisprudenţa C.E.D.O., semnificaţia noţiunii de "bun" se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât şi la valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde ca are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate.
În schimb, nu trebuie considerate bunuri, în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nici creanţa condiţională rămasă tară obiect în urma nerealizarii condiţiei (vezi cauzele Caracas c. României, Kopeky c Slovaciei, Mătieş c. României).
În cauză, apelantul reclamant nu deţine un bun actual, deoarece nicio jurisdicţie sau autoritate administrativă nu a recunoscut acestuia dreptul la restituirea în natură a imobilului litigios.
Prin Dispoziţia Primăriei municipiului Bucureşti nr. 6207 din 20 iulie 2006 s-a restituit în natură în proprietatea apelantului reclamant imobilul situat în Bucureşti, sector 5, compus din teren şi construcţii, mai puţin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, printre care se numără şi apartamentul, în litigiu, dobândit de pârâţi prin contractul din 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Prin Dispoziţia nr. 6208 din 20 iulie 2006 emisă de Primăria municipiului Bucureşti s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, inclusiv pentru apartamentul în litigiu.
Dispoziţia sus-menţionată nu reprezintă un bun care să confere apelantului reclamant dreptul de restituire în natură a imobilului concluzie care rezultă cu precădere din hotărârea pronunţată în cauza pilot Atanasiu şi alţii contra României, hotărâre care a tranşat problema semnificaţiei noţiunii de bun în această materie.
În cuprinsul acestei hotărâri, C.E.D.O. a reţinut că „existenta unui bun actual în patrimoniul unei persoane, fiinţează manifest, tară nicio îndoiala, dacă, printr-o hotărâre definitivă si executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului".
Curtea a constatat că de îa intrarea in vigoare a Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005. dreptul intern prevede un mecanism special pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
În consecinţă, C.E.D.O. a apreciat că „transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi".
În speţă, Curtea a reţinut că „nicio jurisdicţie sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor în mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios. Hotărârile judecătoreşti invocate de reclamante, deşi constatau că naţionalizarea imobilului fusese ilegală, nu constituiau titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament".
În consecinţă, Curtea a apreciat că „apartamentul litigios nu reprezenta un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta să se poată preyala".
În acelaşi timp, Curtea a observat că, „deşi constatarea naţionalizării nu implică în mod automat dreptul la restituirea bunului, aceasta generează un drept la despăgubire, dat fiind că, prin hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, s-a constatat că erau întrunite condiţiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv naţionalizarea ilegală a bunului si proba calităţii de moştenitor a proprietarului iniţial".
Aplicând în cauza de faţă principiile ilustrate de C.E.D.O. în hotărârea pilot, instanţa de ape! a reţinut că apelantul reclamant nu deţine un „bun" în ceea ce priveşte dreptul de restituire în natură a imobilului înstrăinat, care să beneficieze de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, având dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile şi procedura prevăzute de legea specială, în condiţiile în care Dispoziţia nr. 6208 din 20 iulie 2006 emisa de Primăria municipiului Bucureşti se bucură de prezumţia de legalitate, nefiind anulată.
În acelaşi timp, intimaţii pârâţi, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un „bun actual", reprezentat de însuşi imobilul in litigiu asupra căruia deţin şi posesia concretizată material.
În mod corect a reţinut prima instanţă că titlul intimaţilor pârâţi s-a consolidat prin efectul art,45 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme nu a fost formulată o acţiune în anulare de către persoanele ce se consideră îndreptăţite în termenul prevăzut de lege.
În asemenea situaţie, faţă de prevederile legii speciale, în cadrul acţiunii în revendicare intentate de fostul proprietar (în ipoteza în care se probează această calitate), este preferabil contractul de vânzare-cumpărare în condiţiile menţionate mai sus, având în vedere că legiuitorul a instituit altă soluţie de drept material în această ipoteză, decât restituirea proprietăţii imobiliare înseşi şi a optat pentru plata de despăgubiri prin echivalent, prin raportare Ia valoarea imobilului, discuţia asupra preferabilităţii titlurilor fiind deplasată la aceste criterii.
Constatarea nevalabilităţli titlului statului explicit prin alte hotărâri judecătoreşti şi implicit prin dispoziţiile administrative emise în favoarea apelantului reclamant, precum şi respingerea în acest context a excepţiei lipsei de interes a acestui capăt de cerere în prezenta cauză nu justifică admiterea acţiunii în revendicare, astfel cum susţine apelantul reclamant, tocmai în virtutea considerentelor reţinute mai sus cu privire la noţiunea de bun în această materie.
În consecinţă, în mod corect a fost respinsă acţiunea în revendicare, fără a se putea susţine că legea specială intră în conflict cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Curtea de Apel a constatat ca fiind nefondate şi criticile referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiţie şi la aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., care a statuat cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, în sensul următor:
a) concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogani, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială;
b) În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În cuprinsul deciziei se arată ca, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., iar obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, faţa de posibilitatea contestării dispoziţiei emise de autoritatea competentă, instanţa având în această situaţie jurisdicţie deplină conform art. 26 din lege, fiind garantată astfel respectarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu atât mai mult, se araîă în decizia menţionată, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, nu mai pot exercita ulterior acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Brumărescu contra României).
În această situaţie se află şi apelantul reclamant, care a urmat calea Legii nr. 10/2001, obţinând dispoziţie de restituire în natură pentru apartamentele nevândute şi de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute, printre care se numără şi cel în litigiu.
Apelantul reclamant a avut pe deplin asigurat accesul la justiţie, având posibilitatea de a contesta dispoziţia prin care s-a respins cererea sa de restituire în natură a apartamentului litigios, astfel ca nu se poate susţine încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că în mod greşit prima instanţă a dat eficienţă principiului securităţii raporturilor juridice, instanţa de apel a constatat că această analiză era necesar a fi fost făcută numai dacă se constata existenţa unor neeoncordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce nu este cazul în speţa., acţiunea în revendicare impunându-se a fi oricum respinsă pentru celelalte motive reţinute de prima instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.C. invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului reclamantului.
1). Instanţa de apel a menţinut punctul de vedere al celei de fond, care a respins acţiunea, ca neîntemeiată, deşi considerentele expuse în sprijinul acestei soluţii conduc, mai degrabă, la concluzia că, în realitate, s-a constatat că reclamantul nu are calitate procesuală în speţa. Consecinţa juridică ar fi trebuit să fie respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar nu în constatarea că acţiunea este neintemeiată.
De altfel, calitatea procesuală a reclamantului în cauză prin recunoaşterea calităţii sale de moştenitor al lui H.B. a fost tranşată, definitiv şi irevocabil într-o cauză înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5, ca instanţă de fond. în acel dosar, reclamantele (între care şi actuala intimata) au cerut să se constate nulitatea absolută a certificatului citat. Cererea lor a fost respinsă de Tribunalul Bucureşti, hotărârea devenind irevocabilă prin respingerea apelului reclamantelor de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Drept rezultat, certificatul urmează să~şi producă efectele pe care legea i le conferă, orice alte ipoteze şi consideraţii pe acest aspect nemaiavând vreo relevanţă.
2). Un alt motiv de pretinsă netemeinîcie a cererii de chemare în judecată este ca, în raport cu obiectul acesteia, reclamantul nu poate justifica aducerea în discuţie a unui bun, astfel definit încât să justifice protejarea sa de dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
O asemenea susţinere nu are niciun fel de legătură cu realitatea faptică şi juridică. B.H. şi B. au avut în proprietate imobilul situat în Bucureşti, sectorul 5, care este alcătuit din mai multe apartamente. în baza Decretului nr. 92/1950, de la H.B. au fost luate samavolnic din proprietate imobilele care de jure îi aparţineau.
După decembrie 1989, reclamantul a întreprins demersuri administrative şi judiciare în vederea recuperării imobilelor (apartamente) care, tară putinţă de tăgadă, aparţinuseră autorului său.
A aprecia, în acest context, ca reclamantul nu poate Invoca existenta unui bun care să se bucure de protecţia Protocolului adiţional al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 1), se plasează atât în afara normelor legale incidente în materie, cât şi a principiilor fundamentale ale dreptului. Nu se poate nega ab iniţia dreptul unei persoane de a cere injustiţie retrocedarea unui bun imobil care i-a aparţinut (ei ori autorilor săi) şi de care a fost deposedată în mod abuziv.
Concluzia la care a ajuns, în această privinţă, instanţa de apel este, evident, greşită.
3). Tot greşită este şi constatarea potrivit căreia introducerea de către reclamant a unei acţiuni în revendicare privind un imobil fost proprietatea autorului său este în măsură să pună în pericol securitatea circuitului juridic civil şi a raporturilor juridice ca atare.
Pentru a combate această nouă dovadă a erorii judiciare comise, pe lângă argumentele expuse supra, reclamantul nu a făcut altceva decât să îşi exercite liberul acces la justiţie şi că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate avea ca efect privarea sa de acest drept. De altfel, dispozitivul, cât şi considerentele acesteia nu au avut şi nu au ca menire şi consecinţe împiedicarea celor care se consideră deposedaţi abuziv de bunurile aflate în proprietatea lor de a cere injustiţie retrocedarea acestora.
4). Nu se poate accepta ca unui titlu vechi de câteva decenii şi provenind de la adevăratul proprietar (B.B., soţia unchiului reclamantului, B.H., a cumpărat în anul 1936 suprafaţa de teren pe care, apoi, a edificat clădirea în care se află şi apartamentul în litigiu) sa i se opună un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu un detentor precar (Statui român), la peste jumătate de secol după aceea.
Pretinsa „consolidare a titlului pârâtei" este lipsită de orice relevanţă juridică şi nu este justificată în niciun fel, iar afirmaţia potrivit căreia titlul intimatei este „mai caracterizat" nu are niciun înţeles juridic şi se încadrează în aceeaşi încercare de a crea o situaţie confuză în cauză, de fapt şi juridică, de care să profite partea adversă, încă deţinătoare a unui bun ce, de drept, îi aparţine reclamantului.
Aplicarea principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi este inevitabilă şi are drept consecinţă, tot inevitabilă, constatarea prevalentei titlului reclamantului, cu mult anterior, mai bine caracterizat şi provenind de la proprietarul de drept.
În acest context, admiterea excepţiei lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea nevalabili taţii titlului statului asupra imobilului echivalează cu recunoaşterea prevalentei titlului de proprietate al reclamantului asupra celui invocat de intimată, cu consecinţa admiterii acţiunii.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
3). În cazul acţiunii în revendicare, existenţa sau inexistenţa dreptului afirmat constituie o chestiune de fond, calitatea procesuală activă a reclamantului reprezentând un aspect care vizează temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, fiind strâns legat de fondul litigiului,
În speţă, prin decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual s-a dispus ca, faţă de pretenţiile şi apărările formulate de reclamant, cauza să fie analizată prin prisma dispoziţiilor privitoare la proprietate şi moştenire cuprinse în C. civ. român şi Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Ca urmare aspectele privind calitatea procesuală activă a reclamantului B.C. au fost analizate de către instanţele fondului cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. şi, având în vedere invocarea de către pârâta M.V.L. a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B.C.. prin raportare ia dispoziţiile art. 66 lit. b), art. 151 pct. 6 şi 7 şi art,î65 din Legea nr. 105/1992 - cu referire la valoarea probatorie a certificatului de moştenitor din 10 octombrie 2005 eliberat de un notar public din Israel, înscris invocat de reclamant în dovedirea temeiniciei pretenţiilor emise cu privire la imobilul în litigiu.
Certificatul de moştenitor emis de un notar din alt stat poate să producă efecte pe teritoriul României dacă este recunoscut de instanţele române, potrivit art. 165-167 din Legea nr. 105/1992.
Cum certificatul de moştenitor din 10 octombrie 2005 este emis de un notar din statut Israel şi nu a fost recunoscut pe teritoriul României în confbnnitate cu prevederile Legii nr. 105/1992, nu se poate da eficienţă juridică acestui act, iar reclamantul nu se poate prevala de un titlu de moştenitor.
Hotărârile judecătoreşti dintr-un litigiu anterior, invocate de către recurentul-reclarnant, prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii saie procesuale active în considerarea certificatului de moştenitor emis de pe urma defunctului B.H. nu au fost pronunţate în contradictoriu cu pârâta din prezenta pricină, care nu şi-a putut face propriile apărări şi, ca atare, prezumţia puterii de lucru judecat care operează în favoarea reclamantului are valoare relativă faţă de pârâta M.V.L. şi poate fi răsturnată prin apărările formulate de aceasta în baza dispoziţiilor Legii nr. 105/1992, sub aspectul calităţii procesuale active a reclamantului.
Totodată, decizia de casare a statuat ca analizarea pretenţiilor reclamantului să se facă conform dispoziţiilor referitoare la moştenire din Legea nr. 105/1992, iar aceste îndrumări au forţa obligatorie potrivit art. 315 C. proc. civ., aşa încât constatarea calităţii procesuale active a reclamantului în baza certificatului de moştenitor exhibat a fost corect analizată prin prisma deciziei pronunţate de înalta Curte în primul ciclu procesual şi a apărărilor formulate de pârâtă.
De altfel, în motivarea Deciziei nr. 245/R din 5 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut că soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii privind anularea certificatului de moştenitor a fost menţinută, având în vedere că potrivit art. 107 din Legea nr. 105/1992, competenţa stabilirii caracterului ilicit al actului juridic aparţine statului în care are loc faptul/actul ilicit, în speţă, autorităţilor din statul Israel.
2). Invocarea de către recurent în cadrul acţiunii în revendicare a titlului originar de proprietate, în baza căruia autorii săi au deţinut imobilul înainte de preluarea abuzivă a bunului în temeiul Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, nu conferă reclamantului „un bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei actuale a C.E.D.O.
Înalta Curte constată că din perspectiva Convenţiei, reclamantul nu are vocaţia obţinerii măsurii reparatorii în natură cu privire la acest apartament, date fiind cele statuate în jansprudenţa recentă a C.E.D.O., cu referire Ia cauza „Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010.
În jurisprudenţa actuală a avut loc o schimbare în raţionamentul C.E.D.O. faţă de cel construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun".
Astfel, în cauza pilot s-a reţinut că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului. în caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegaiitaţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept Ia despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Referitor îa stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naşte un nou drept de proprietate, C.E.D.O. a statuat că fostul proprietar nu rnai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizaţie, daca restituirea în natură nu mai este posibilă şi dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislaţia internă, respectiv Legea nr. 10/2001.
Cum în cauză, reclamantul nu deţine o hotărâre prin care statul sau autorităţile publice să fi fost obligate anterior formulării acţiunii de faţă să-i restituie în natură apartamentul revendicat, în consecinţă, în aplicarea acestor statuări obligatorii, în mod corect instanţele fondului au apreciat că reclamantul nu deţine un „bum actual" în accepţiunea C.E.D.O., astfel cum se desprinde din jurisprudenţa formată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, care sa se concretizeze într-un drept la restituirea în natură a imobilului revendicat şi care să susţină pretenţiile sale în acţiunea în revendicare, prin care se tinde ia redobândirea posesiei, ca stare de fapt.
Aşadar, în speţă, pentru apartamentul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul este beneficiarul unui drept de creanţa, valorifteabil în procedura Legii nr. 10/2001, ce a fost urmată de către acesta.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii pilot, prin instituirea în sarcina Statului român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni (ce a fost prelungit), măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire în vigoare şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş,
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţa, chiar dacă principiul electa una via nu s-ar fi opus şi, procedura Legii nr. 10/2001 nu ar fi fost urmată de către reclamant, acesta nu avea un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, pe temeiul evaluărilor presupuse de garanţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
În ceea ce priveşte acordarea măsurilor reparatorii în echivalent este de reţinut că potrivit celor statuate prin hotărârea pilot „Atanasiu şi alţii contra României", la data de 17 aprilie 2013 a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, lege ce a fost publicată în M. Of. Partea 1 nr. 278 din 17 mai 2013.
Dispoziţiile acestei legi prevăd acordarea de măsuri compensatorii în situaţia imposibilităţii restituirii în natură a imobilelor.
În acest context, recurentul-reciamant nu ar putea susţine lipsa unei noi legislaţii, ulterioară pronunţării de către C.E.D.O. a hotărârii pilot, prin care sa se stabilească „masuri capabile să ofere mi remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţii", aşa cum s-a reţinut în hotărârea instanţei europene (parag. 241).
3). Reclamantul a formulat prezenta acţiune în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, legiuitorul permiţând revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţa de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării,
Legea nr. 10/2001 asigura accesul la un proces echitabil, întrucât perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecaţii însuşi dreptul sau de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe cale de consecinţa, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în speţa de faţă şi, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale.
Cum accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, aceasta înseamnă ca nu se aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, o modalitate fiind şi aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. în lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
Faţă de cele ce preced, recurentul nu poate invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiţie, ce i-a fost asigurat pe deplin în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere că putea formula acţiune în justiţie, în temeiul art. 26 din Legea specială, dacă era nemulţumit de modalitatea soluţionării notificării privind restituirea bunului în litigiu.
În ceea ce priveşte decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie în conformitate cu dispoziţiile art. 3301 C. proc. civ., aceasta lămureşte controversata problemă ivită în practica instanţelor judecătoreşti şi anume, dacă fostul proprietar are un drept de opţiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi prevederile dreptului comun în materie, respectiv C. civ.
Astfel, prin Decizia nr. 33/2008 a fost tranşat raportul dintre legea specială şi dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva chiriaşilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generalibm derogam s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
Numai persoanele aflate în situaţiile de excepţie enunţate în Decizia nr. 33/2008, care nu au putut apela din motive independente de voinţa lor la procedura Legii nr. 10/2001 în termenele şi condiţiile prevăzute de acest act normativ, au deschisă calea acţiunii în revendicare, afară de cazul când bunul a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Reclamantul nu se găseşte într-una din situaţiile de excepţie şi, drept urmare, în cadrul soluţionării prezentei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, aplicarea prevederilor de drept material din legea specială este inerentă, astfel că restituirea în natură cu privire la apartamentul revendicat nu poate fi dispusă, date fiind dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, cât priveşte raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este necesar a se analiza, In funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Astfel, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un,, bun " în sensul Convenţiei.
În acest sens este relevantă decizia pronunţată de C.E.D.O. a Drepturilor Omului în cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe, prin care s-a reţinut faptul că, deşi obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporţionate.
În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri (parag. 58 citat şi în cauza Raicu contra României).
Faţă de cele reţinute anterior, este corect că, atâta timp cât nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, precum în cauza de faţa, după cum se va arăta în analizarea următorului motiv de recurs, titlul de proprietate al chiriaşului cumpărător s-a consolidat, el fund cel care beneficiază de „un bun", motiv pentru care titlul chiriaşului cumpărător este preferat faţă de titlul fostului proprietar.
În acest context, pârâtul cumpărător beneficiază de un „bun" din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., având titlu de proprietate valabil pentru apartamentul în litigiu, drept pentru care beneficiază de protecţia instituită de art. l din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
4). În cadrul acţiunii în revendicare, s-a procedat ia compararea titlurilor deţinute de părţi cu aplicarea corectă a legii, respectiv a prevederilor Legii nr. 10/2001, a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, a Convenţiei europene şi a Primului protocol adiţional, precum şi a jurisprudenţeî actuale a C.E.D.O.
În speţă, reclamantul nu a obţinut, în termenul special prevăzut de art. 45 din Legea nr. l0/2001, anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriaşul pârât în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul revendicat.
Aceasta înseamnă că titlul de proprietate al pârâtei M.V.L. s-a consolidat prin nedesfiinţarea actului juridic enunţat în termenul de prescripţie prevăzut în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Sub acest aspect, consecinţa pentru reclamant constă în aplicarea prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare", dispoziţii ce nu permit restituirea în natură a imobilelor legal vândute.
Câtă vreme acest contract nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumţia ca a fost încheiat legal, iar pârâta nu poate ti obligată să lase reclamantului imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, în temeiul art. 480 C. civ.
Din această perspectivă, chiar dacă reclamantul invoca, în susţinerea acţiunii în revendicare, titlul originar de proprietate, aceasta nu îl îndreptăţeşte să spere că se va da preferabilitate titlului său de proprietate în faţa titlului pârâtei, având în vedere faptul că nu a obţinut desfiinţarea titlului acesteia, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 30/2001.
Potrivit celor expuse în precedent, menţinerea titlului de proprietate al pârâtei reprezintă un criteriu legal de preferabilitate a titlului acesteia, ce nu poate fi pus în discuţie decât în condiţiile în care ar contraveni Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Or, reclamantul nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu poate pretinde că are „o speranţă legitima" să îşi concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură.
Singura speranţă legitimă este aceea a obţinerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.
Excepţia lipsei de interes în formularea capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului cu privire la imobilul în litigiu a fost corect soluţionată de către instanţele fondului, având în vedere că: dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 califică preluările de imobile efectuate în baza Decretului nr. 92/1950 ca fiind abuzive; simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului nu are nicio relevanţă şi nicio finalitate practică, dat fiind cele statuate prin hotărârea pilot pronunţată de C.E.D.O. în cauza „Atanasiu şi alţii contra României", analizate în precedent; soluţionarea acţiunii în revendicare presupune compararea titlurilor de proprietate deţinute de reclamant şi de pârâtă., statuându~se asupra valabilităţii acestora doar în contextul analizei din precedent.
De altfel, operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate este o creaţie a doctrinei şi jurisprudenţei, iar nu consecinţa interpretării şi aplicării în mod direct a unei dispoziţii de drept comun.
Având în vedere toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamant urmând a fi respins, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva Deciziei nr. 276/A din data de 19 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civila.
Irevocabilă,
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3378/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3193/2014. Civil → |
|---|
