ICCJ. Decizia nr. 3378/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3378/2014
Dosar nr. 2034/1/2014
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 mai 2014, contestatoarea SC A. SA Slatina s-a solicitat anularea Deciziei civile nr. 1287 şi a încheierii din 11 martie 2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 4311/1/2013.
În motivarea acesteia, contestatorii au arătat următoarele:
Decizia nr. 1287 şi încheierea din 11 martie 2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 4311/1/2013 au fost date cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competentă, respectiv competenţa generală a instanţelor judecătoreşti.
Instanţa de recurs a încălcat competenta generală a instanţelor judecătoreşti substituindu-se Curţii Constituţionale şi puterii legislative prin aceea că a înlăturat condiţia evocării fondului impusă de legiuitor în art. 322 pct. 1 C. proc. civ.
Hotărârea atacată cu revizuire nu evocă fondul întrucât recursul a fost constatat nul.
Hotărârile pronunţate de instanţele de recurs evocă fondul atunci când s-a admis recursul, s-a casat sau modificat decizia instanţei de apel şi s-a admis apelul pronunţându-se asupra raporturilor juridice deduse judecăţii. În literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a statuat că nu evocă fondul hotărârea prin care se anulează recursul în temeiul unei excepţii procesuale. S-a arătat că, dacă prin decizia pronunţată de Curtea de Apel recursul a fost constatat nul ca urmare a nemotivării lui în termen, neevocând fondul această decizie nu poate fi revizuită.
Chiar revizuentul a recunoscut în mod expres că în speţă nu este îndeplinită această condiţie de admisibilitate a revizuirii, menţionând că invocă o excepţie de neconstituţionalitate, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că este o problemă de constituţionalitate care ţine de competenţa Curţii Constituţionale.
Prin încheierea din 18 februarie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea formulată de revizuentul B.I., a sesizat Curtea Constituţională cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ. (ipoteza referitoare la hotărâri pronunţate de o instanţa de recurs atunci când evocă fondul). Opinia instanţei de judecată exprimată în motivarea încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale a fost în sensul că textul respectiv este neconstituţional.
Procedând în acest mod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că ţine de competenţa Curţii Constituţionale să se pronunţe dacă într-o revizuire se impune sau nu, conform textului legal, condiţia evocării fondului.
În ciuda celor arătate anterior, în mod surprinzător, fără a mai aştepta pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa supremă a înlăturat pur şi simplu condiţia evocării fondului prevăzută de legiuitor, invocând, pentru a proceda astfel, aceleaşi motive menţionate în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale în susţinerea opiniei că textul este neconstituţional.
Plecând de la premisa că „partea este lipsită de orice cale legală de a se plânge (...)", Înalta Curte a creat o nouă „cale legală" prin introducerea unei excepţii de la regula privind evocarea fondului pe ideea echităţii, fără ca această excepţie să fie prevăzută de legiuitor şi nici menţionată de Curtea Constituţională.
Instanţa supremă reţine că excepţiile deja acceptate de literatura juridică şi jurisprudenţă ca fiind cazuri în care este înlăturată cerinţa evocării fondului prin decizia de recurs confirmă faptul că anumite situaţii particulare reclamă retractarea unor decizii de recurs care nu evocă fondul, pe calea extraordinară a revizuirii, fără o intervenţie a legislativului sau Curţii Constituţionale şi că situaţia este aceeaşi şi pentru motivul invocat în cauză.
Înalta Curte înlătură condiţia evocării fondului impusă de legiuitor la art. 322 alin. (1) C. proc. civ. cu motivarea că raţiunea reglementării căii de atac extraordinare a revizuirii este aceea a îndreptării unei erori de fapt şi a restabilirii adevărului care, în opinia sa, nu poate fi realizată decât prin acceptarea motivului de revizuire în discuţie prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. ca o excepţie de la cerinţa evocării fondului.
Soluţia dispusă nu este rezultatul unei simple interpretări a unei dispoziţii legale, întrucât în speţă nici un moment instanţa supremă nu interpretează dispoziţia legală ci, pe temeiuri strict de echitate, fără a invoca nici un temei legal, pur şi simplu introduce o excepţie de la regula instituită de legiuitor, fără ca această excepţie să fi fost prevăzută de legiuitor sau să rezulte dintr-o decizie a Curţii Constituţionale.
Instanţa nu face trimitere la nicio dispoziţie legală sau principiu constituţional care i-ar fi permis să înlăture aplicarea unui text legal şi nu a aplicat singurul mijloc legal care îi permite să îndepărteze de la aplicare dreptul intern: dispoziţiile legale constituţionale care privesc ipoteza unei contradicţii între dreptul intern şi C.E.D.O.
Practic, în lipsa unei căi legale, instanţa judecă în echitate şi creează o cale legală neprevăzută de lege, încălcând astfel competenţa generală a instanţelor judecătoreşti. Judecata în echitate încalcă principii constituţionale fundamentale în statul de drept si competenta generală a instanţelor judecătoreşti. În România, judecătorii nu pot judeca în echitate, creând reguli proprii şi aplicându-le, în locul aplicării regulilor prevăzute de lege pentru aceeaşi situaţie de fapt. Echitatea este o valoare morală, care „nu poate fi sursa regulilor”.
În niciun caz instanţele judecătoreşti nu pot modifica sau adăuga la o dispoziţie legală, acesta fiind atributul exclusiv al puterii legiuitoare.
De asemenea, instanţele judecătoreşti nu exercită nici controlul de constituţionalitate al legilor şi ordonanţelor în vigoare, acesta fiind atributul Curţii Constituţionale.
Este adevărat că, atunci când sesizează Curtea Constituţională, instanţa de judecată nu este obligată să suspende soluţionarea cauzei dar, pe de altă parte, atunci când apreciază că nu se impune suspendarea, judecătorul trebuie să aplice dispoziţia legală în forma în vigoare, neputând să o înlăture în mod direct înainte de a se pronunţa Curtea Constituţională.
Introducând o excepţie de la regula evocării fondului şi creând astfel o „cale legală" acolo unde legea nu permitea una, instanţa de judecată a încălcat competenţa generală a instanţelor judecătoreşti.
Modificarea unei reguli legale pentru caracterul său inechitabil poate fi făcută doar de puterea legiuitoare prin modificarea textului de lege. În cazul de faţă, în măsura în care Curtea Constituţională considera întemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi considera că dispoziţiile art. 322 alin. (1) privind condiţia evocării fondului sunt neconstituţionale, decizia era obligatorie pentru instanţa de judecată care, în acel moment, pe baza acestei decizii a Curţii Constituţionale ar fi fost îndrituită să constate că această condiţie a evocării fondului nu se mai aplică.
Pe de altă parte, şi o decizie în sens invers a Curţii Constituţionale (în sensul că cerinţa evocării fondului nu este neconstituţională, urmând a fi menţinută), ar fi fost la fel de obligatorie pentru instanţă, în baza art. 147 alin. (4) din Constituţie, conform căruia „De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".
Or, până la acest moment Curtea Constituţională nu s-a pronunţat şi nu a soluţionat excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză; în schimb, norma a fost înlăturată de instanţa de judecată.
Curtea Constituţională s-a pronunţat anterior în alte cauze asupra constituţionalităţii art. 322 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., text care impune condiţia de admisibilitate a evocării fondului, reţinând că acest text de lege reprezintă o normă de procedură pe care legiuitorul este abilitat să o instituie în temeiul art. 126 alin. (2) Constituţie şi că nu se încalcă accesul la justiţie şi nici dreptul la un proces echitabil (Decizia nr. 122/2008, nr. 360/2008, nr. 258/2008, nr. 1532/2009, nr. 548/2010, nr. 437/2011).
Astfel, Curtea Constituţională a arătat în motivarea acestor decizii că accesul la justiţie, cât şi folosirea căilor de atac se exercită în formele şi condiţiile procedurale instituite prin lege, că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.
Soluţia instanţei de depăşire conştientă a competenţelor generale a instanţelor judecătoreşti nu este justificată nici din perspectiva C.E.D.O. care a stabilit clar că nicio prevedere din Convenţie nu asigură dreptul de a introduce o cale extraordinară de atac în materie civilă.
Dimpotrivă, Curtea a stabilit o serie de condiţii foarte restrictive în care asemenea căi de atac pot fi admise, care nu sunt îndeplinite în speţă, astfel încât soluţia admiterii revizuirii nu este nici măcar justificabilă.
În speţă, B.I. a avut posibilitatea să se înscrie în fals cu privire la dovada de comunicare în cursul judecăţii recursului dar nu a înţeles să facă acest lucru.
Potrivit art. 100 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., procesul verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură trebuie să cuprindă anul, ziua şi luna când a fost încheiat. Potrivit alin. (4) al aceleiaşi dispoziţii legale, procesul-verbal face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat.
Aşadar, când este vorba de dovada de comunicare a unui act de procedură singura cale pe care o are partea care pretinde că acest act procedural nu corespunde realităţii este aceea de a recurge la procedura înscrierii în fals reglementată de art. 180 C. proc. civ. Această soluţie este raţională şi echitabilă întrucât nu este vorba de un înscris care să fi privit fondul cauzei, care să fi avut influenţă asupra soluţiei de fond pronunţată în acest dosar şi să fi fost depus de una din părţi. În speţă este vorba de un act procedural pentru care C. proc. civ. prevede o cale de atac specială în art. 100 alin. (4). Neexercitând această cale de atac, revizuentul B.I. nu poate ocoli dispoziţia expresă cuprinsă în art. 100 alin. (4) C. proc. civ., recurgând la calea revizuirii.
Instanţa supremă în hotărârea pronunţată reţine în mod eronat că revizuentul ar fi recurs la această procedură a înscrierii în fals făcând confuzie între procedura înscrierii în fals şi plângerea penală. În realitate, B.I. nu s-a înscris în fals în recurs împotriva dovezii de comunicare, deci nu a recurs la procedura prevăzută de art. 180 C. proc. civ., ci a formulat ulterior anulării recursului său o plângere penală.
B.l. nu a urmat procedura înscrierii în fals, ci a încercat să convingă instanţele că este vorba despre o eroare a agentului procedural. Deşi partea adversă nu a utilizat căile puse la dispoziţie de dreptul intern (înscrierea în fals în cadrul recursului), instanţa i-a creat o „cale" extraordinară prin care dreptul său la apărare să fie „respectat", adică i-a mai dat o şansă suplimentară să îşi exercite un drept la apărare pe care partea nu şi l-a exercitat corect în prima fază.
Analizând contestaţia în anulare formulată, Înalta Curte constată următoarele:
În susţinerea prezentei contestaţii este invocat ca temei de drept art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., argumentându-se că instanţa care a soluţionat cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin Decizia civilă nr. 1287 din 6 mai 2014, a încălcat dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţa generală, substituindu-se Curţii Constituţionale şi puterii legislative prin înlăturarea condiţiei de evocare a fondului impusă de art. 322 alin. (1) C. proc. civ., deşi asupra acestui aspect se dispusese sesizarea Curţii Constituţionale prin încheierea din 18 februarie 2014.
Deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizat Curtea Constituţională cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., considerând că dispoziţiile menţionate sunt neconstituţionale, ulterior, prin încheierea din 11 martie 2014, a respins excepţia inadmisibilităţii căii de atac a revizuirii, cu motivarea că, în raport de circumstanţele speţei, nu este obligatorie îndeplinirea condiţiei privind evocarea fondului.
Înlăturarea condiţiei evocării fondului a fost motivată prin particularitatea pe care art. 322 pct. 4 o prezintă în prezenta cauză, în care eroarea de fapt pe care tinde a o înlătura calea de atac a revizuirii este determinată de un act care a determinat pronunţarea unei soluţii care împiedică evocarea fondului în cauză.
S-a considerat că această ipoteză este identică cu ipoteza în care eroarea ar fi fost determinată de un act care a fundamentat o soluţie care evocă fondul, întrucât se are în vedere stabilirea adevărului, în urma înlăturării erorii de fapt, motiv pentru care dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sunt aplicabile şi deciziei prin care recursul a fost constatat nul pentru că nu a fost motivat în termenul legal.
Contrar celor afirmate de contestatoare, Înalta Curte apreciază că aceste argumente vizează interpretarea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., atribut de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
Apreciind, în contextul particularităţilor speţei că în cauză nu se impune analizarea condiţiei privind evocarea fondului, menţionată în art. 322 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de revizuire nu a încălcat competenţa Curţii Constituţionale, cu atât mai mult cu cât, în interpretarea şi aplicarea legii, a analizat jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a adus argumente de doctrină şi jurisprudenţă care susţin această interpretare.
Deşi a sesizat Curtea Constituţională cu privire la interpretarea art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., instanţa de revizuire nu era ţinută să aştepte dezlegările date de Curtea Constituţională întrucât nu există o atare obligaţie legală, iar obiectul sesizării era altul decât cel asupra căruia a fost învestită instanţa de revizuire, Curtea Constituţională urmând a se pronunţa asupra conformităţii art. 322 alin. (1) pct. 4 cu anumite prevederi ale Constituţiei, pe când hotărârea instanţei de revizuire s-a rezumat la interpretarea art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
Decizia contestată nu a statuat asupra înlăturării de plano a condiţiei evocării fondului, ci a avut în vedere interpretarea acestei condiţii în contextul în care înscrisul invocat în temeiul art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., respectiv procesul-verbal de comunicare a deciziei pronunţate în apel, nu a fost depus de una dintre părţi şi nu priveşte fondul cauzei, motiv pentru care nu putea influenţa soluţia pronunţată pe fond în acest dosar.
În considerarea acestui act procedural, constatat ca fiind nereal, pentru că menţiona altă dată de comunicare decât cea reală, instanţa de revizuire a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., cu excepţia cerinţei privind evocarea fondului, tocmai datorită naturii de act procedural a înscrisului declarat fals, în raport de care nu se putea pronunţa o soluţie care să antameze fondul cauzei, ceea ce lipsea de obiect condiţia evocării fondului.
Astfel, aplicarea dispoziţiilor art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. s-a realizat nu în baza principiului echităţii, ci a faptului că raţiunea stabilirii adevărului, prin înlăturarea acestei erori de fapt, este aceeaşi ca atunci când eroarea ar fi fost determinată de un act care a fundamentat o soluţie care evocă fondul.
Ca atare, interpretarea instanţei de revizuire vizează un aspect prealabil verificării condiţiei evocării fondului, de vreme ce instanţa de recurs, pronunţându-se asupra unei excepţii, nu putea antama fondul cauzei .
Întrucât atributul interpretării legii aparţine exclusiv instanţei judecătoreşti, iar interpretarea art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a avut loc în contextul situaţiei de fapt şi de drept specific speţei, sunt nefondate susţinerile că instanţa de revizuire ar fi creat o nouă cale de atac, neprevăzută de lege, pentru a da posibilitatea părţii să îşi valorifice dreptul la apărare, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti şi intrând în sfera de competenţă a puterii legislative.
Criticile contestatoarei privind aplicarea principiului echităţii în locul unei nome de drept în vigoare de către instanţa de revizuire sau cele referitoare la confuzia pe care aceasta a realizat-o între procedura înscrierii în fals şi plângerea penală constituie aspecte de nelegalitate care exced limitelor prevăzute de art. 317 şi 318 C. proc. civ. în care o hotărâre judecătorească poate fi retractată pe calea contestaţiei în anulare. Judecata în echitate se referă la o eventuală greşeală de judecată care nu poate fi asimilată atribuţiilor puterii legiuitoare.
Pentru argumentele menţionate anterior, se constată că interpretarea pe care instanţa de revizuire a dat-o art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., apreciind că nu este aplicabilă condiţia de admisibilitate a căii de atac a revizuirii referitoare la evocarea fondului, nu se suprapune cu atribuţiile Curţii Constituţionale şi nici cu cele ale puterii legiuitoare şi nu aduce atingere vreunei prevederi din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Ca atare, nefiind îndeplinite condiţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestaţia în anulare urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC A. SA Slatina împotriva Deciziei nr. 1287 din 6 mai 2014 şi a încheierii din 11 martie 2014 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3444/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3192/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
