ICCJ. Decizia nr. 298/2014. Civil. Constatare nulitate act. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 298/2014

Dosar nr. 10098/99/2011

Şedinţa publică de la 30 ianuarie 2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 403 din 01 martie 2012, Tribunalul laşi, secţia a ll-a civilă contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei de obiect şi a admis acţiunea formulată de reclamanţii P.N.A. şi C.A.M. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA Bucureşti.

A constatat nulitatea clauzelor menţionate la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit din 7 decembrie 2007 privind data ajustării dobânzii; art. 8.1 lit. a), liniuţa a doua şi a treia şi lit. c) şi d) din Condiţiile generale ale convenţiei de credit privind scadenţa anticipată şi art. 10.1, art. 10.2 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit privind costurile suplimentare.

Pârâta a fost obligată la eliminarea acestor clauze din convenţia de credit şi s-a luat act că reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

A respins excepţia lipsei de obiect, având în vedere că din convenţia de credit din 7 decembrie 2007 încheiată între reclamanţii P.N.A. şi C.A.M. şi pârâta SC V.R. SA, clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale privind data ajustării dobânzii nu a fost eliminată.

De asemenea, actul adiţional invocat de pârâtă nu a fost implementat cu respectarea prevederilor Legii nr. 288/2010, având în vedere că pârâta nu a făcut dovada notificării către împrumutaţi a acestui act adiţional, astfel încât aceştia să-şi exprime poziţia expres/tacit.

Totodată, s-a reţinut că între reclamanţi în calitate de împrumutaţi şi pârâta SC V.R. SA, în calitate de împrumutător â fost încheiată convenţia de credit din 7 decembrie 2007, în baza căreia părţile au prevăzut la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei clauza potrivit căreia, banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, cu obligaţia comunicării împrumutaţilor a noii rate a dobânzii, care se va aplica de la data comunicării.

Că, contractul de împrumut bancar figurează în categoria contractelor de consum, unde legiuitorul naţional şi cel european au urmărit în anumite ipoteze derogări de la principiul pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a dispune modificarea clauzelor unui contract sau a-l anula în măsura în care reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.

Că prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus în legislaţia naţională conţinutul Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE/1993, care a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale, respingând susţinerea potrivit căreia clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, ca elemente care alcătuiesc costul total al creditului, respectiv preţul contractului de credit, sunt excluse din sfera cercetării sub aspectul clauzelor abuzive.

Pentru a stabili caracterul abuziv al clauzelor, cuprinse la art. 3 lit. d) din partea Condiţii speciale şi art. 8.1 lit. a), liniuţa a doua si a treia si lit. c) şi d) şi art. 10 alin. (1) şi alin. (2) din Condiţiile generale, instanţa a reţinut că, în cauză respectivele clauze nu au fost negociate cu consumatorul, că acestea nu au fost exprimate suficient de clar având în vedere formularea generică folosită de bancă, schimbări semnificative pe piaţa monetară, pe care a apreciat-o ca nefiind fundamentată obiectiv şi rezonabil de natură a crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, pârâta neparticularizând aceste clauze la situaţia concretă.

Curtea de Apel laşi, secţia civilă, prin Decizia nr. 140 din 14 septembrie 2012, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de apelantă.

A respins apelul formulat de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva sentinţei nr. 403 din 1 martie 2012, pronunţată de Tribunalul laşi, secţia a ll-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, şi cererea intimaţilor privind obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Curtea a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, apreciind că aceasta reprezintă un mijloc de apărare care priveşte fondul pretenţiilor deduse judecăţii, iar în ceea ce priveşte lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată, a reţinut că aceasta a fost corect soluţionată de instanţa de fond, avându-se în vedere faptul că actul adiţional invocat de pârâtă nu a fost implementat cu respectarea prevederilor Legii nr. 288/2010, pârâta nefăcând dovada notificării către împrumutaţi a acestui act adiţional, astfel încât aceştia să-şi exprime poziţia.

A respins susţinerea potrivit căreia clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, ca elemente care alcătuiesc costul total al creditului respectiv preţul contractului de credit, sunt excluse din sfera cercetării sub aspectul clauzelor abuzive, reţinând că acceptarea unei asemenea ipoteze ar goli de conţinut directiva şi norma internă de transpunere, intenţia legiuitorului fiind tocmai de a pune la îndemâna consumatorilor instrumente care să îi protejeze eficient.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a dat eficienţă prevederilor art. 4 alin. (5) ale Legii nr. 193/2000 ce au transpus în legislaţia internă, Directiva nr. 93/13/ CEE, reţinând caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale, art. 8.1 lit. a), liniuţa a doua şi a treia şi lit. c) şi d) privind scadenţa anticipată, art. 10.1 şi art. 10.2 privind costurile suplimentare din Condiţiile generale ale convenţiei de credit din 7 decembrie 2007 încheiată între părţi.

Contrar celor invocate de pârâtă, prima instanţă a reţinut în mod legitim că, în speţă sunt întrunite cumulativ cele trei condiţii a căror îndeplinire relevă caracterul abuziv al clauzelor incluse în condiţiile speciale şi generale la contractul de credit încheiat cu intimaţii reclamanţi şi anume că acestea nu au fost negociate cu reclamanţii, în condiţiile în care aceştia nu au avut în mod efectiv posibilitatea de a le influenţa în vreun fel, iar prin impunerea lor s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

În speţă s-a apreciat de către prima instanţă, prin raportare la probele administrate, că aceste clauze contestate nu au făcut obiectul negocierii, intimaţii reclamanţi neavând în mod efectiv posibilitatea de a le influenţa în vreun fel, reţinându-se că acestea au permis băncii ca în mod unilateral şi discreţionar să modifice rata dobânzii, să stabilească scadenţa anticipată şi să stabilească costurile suplimentare, fără a institui criterii clare ce pot fi verificate şi de către consumatori

Împotriva Deciziei nr. 140 din 14 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă, a declarat recurs pârâta SC V.R. SA Bucureşti, întemeiat pe art. 304 pct. 6, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său, schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca nefondată.

În criticile formulate, recurenta pârâtă a susţinut în esenţă următoarele:

1. Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă a arătat că, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reţinut faptul că, clauza înscrisă la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit, referitoare la variaţia dobânzii, nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenta a susţinut că dobânda face parte din preţul contractului, preţul contractului fiind o componentă a obiectului contractului, astfel că, clauzele cuprinse în convenţia de credit din 7 decembrie 2007 încheiată de părţi, art. 3 lit. d), este exprimat clar şi inteligibil şi că nu poate face obiectul controlului instanţei de judecată cu privire la caracterul abuziv.

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisionul de risc sau alte costuri, sunt elemente ce formează costul total al creditului.

Acest cost împreună cu masa de profit a băncii, formează preţul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esenţială a contractului creditului de consum.

Clauza reglementată la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit a fost negociată, susţinând în acest sens, că la încheierea convenţiei de credit, clienţilor băncii li se comunică Condiţiile generale şi se discută şi negociază Condiţiile speciale, care conţin şi obligaţiile cele mai importante ale acestora, fapt confirmat prin semnătura lor, clauze ce sunt obligatorii pentru părţi.

Conţinutul acestor condiţii standard este elaborat de bancă, clientul putând să le accepte şi să intre într-un raport juridic contractual cu instituţia de credit sau să le refuze şi să nu încheie contractul.

Recurenta a susţinut, că numai condiţiile generale din convenţie ridică din perspectiva dreptului consumatorului, problema clauzelor abuzive, justificat de caracterul nenegociabil al acestora, legată practic de imposibilitatea obiectivă a clientului de a influenţa conţinutul acestora. Prin urmare, legislaţia reţine prezumţia inexistenţei negocierii clauzelor numai în ceea ce priveşte condiţiile standard preformulate, nu şi în cazul condiţiilor speciale, faţă de care eventuala probă a inexistenţei negocierii cade în sarcina consumatorului.

2. Clauza contractuală prin care s-a reglementat modalitatea de calcul/de percepere a ratei dobânzii şi condiţiile modificării unilaterale a acesteia, respectiv art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale, nu este o clauză abuzivă în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000, motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă trebuie să îndeplinească unele condiţii: a) să nu fi fost negociată; b) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei credinţe; c) să nu se refere la obiectul principal al contractului.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de constatare a caracterului abuziv al clauzei 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit, arată că, aceştia din urmă au semnat convenţia de credit din 7 decembrie 2007, iar, părţile, prin semnarea acesteia, au declarat în mod expres că i) sunt de acord cu costurile contractului şi ii) cunosc şi acceptă drepturile şi obligaţiile ce le revin conform clauzelor contractuale.

Instanţa de apel a analizat în mod incomplet şi superficial îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii.

Clauza conţinută în art. 3 lit. d) din contract nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cât timp, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Prin urmare, a subliniat recurenta, că dreptul ei de a modifica unilateral dobânda plătibilă, era legat de stabilirea a două condiţii, anume existenţa unei motivaţii întemeiate şi informarea corespunzătoare a împrumutaţilor, or, potrivit clauzelor de la art. 3 lit. d), banca avea posibilitatea de a modifica rata dobânzii numai în cazul apariţiei unor schimbări semnificative a situaţiei de pe piaţa monetară, iar banca era obligată să informeze consumatorul despre acest lucru, conform art. 7 alin. (2) lit. c) din Condiţiile generale, astfel că nu se poate reţine existenţa vreunui abuz caracterizat de însăşi existenţa clauzei.

De asemenea, s-a susţinut de recurentă că împrumutaţii, în situaţia în care nu erau de acord cu modificarea ratei dobânzii ar fi avut posibilitatea de a solicita rezilierea contractului şi că instanţa de apel a apreciat, în mod neîntemeiat, existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În opinia recurentei, instanţa de apel nu a analizat în ce constă dezechilibrul semnificativ şi nu a motivat de ce a reţinut că respectiva clauză creează un dezechilibru semnificativ între obligaţiile părţilor, fără să analizeze în ce constă acesta şi să motiveze acest aspect.

Este criticat faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că banca acordă împrumuturi pe perioade lungi, şi că este nevoită, la rândul ei, să apeleze la împrumuturi de la bănci mai mari, costurile acestor împrumuturi urmând să se transfere în sarcina consumatorilor, astfel că, prin clauza de modificare a dobânzii, banca nu a făcut altceva decât să se pună la adăpost de eventuale evenimente care ar putea apărea pe piaţa financiară.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că părţile au negociat clauza conţinută la art. 3 lit. d) din contract.

Clauza în discuţie este prevăzută în Condiţiile speciale ale convenţiei de credit care nu au caracterul unui contract de adeziune, această clauză fiind discutată şi negociată cu reclamanţii.

Având în vedere că reclamanţii au semnat contractul de credit, inclusiv Condiţiile speciale aferente, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părţi, potrivit art. 969 C. civ.

3. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reţinut faptul că art. 8.1. lit. a) liniuţele 1 şi 2, lit. c) şi lit. d) din Condiţiile generale este o clauză abuzivă în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Referitor la art. 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3 din Condiţiile generale, învederează instanţei că, acesta permite băncii să declare scadenţa anticipată în cazul în care împrumutaţii nu îşi îndeplinesc în mod culpabil obligaţiile de plată asumate conform convenţiei de credit semnate.

Astfel, neîndeplinirea obligaţiilor de plată ale împrumutaţilor faţă de o altă instituţie de credit atrage scadenţa anticipată în contractele de credit încheiate de aceştia cu instituţia respectivă, determinând executarea silită a bunurilor şi veniturilor împrumutaţilor şi implicit o diminuare a bonităţii şi garanţiilor oferite de aceştia.

Prin acest fapt, debitorul încalcă practic obligaţii stipulate în convenţia de credit, cum ar fi acelea de a constitui o garanţie şi de a conserva bunurile aduse în garanţie, obligaţii expres menţionate în art. 7 din convenţia de credit. Aceste obligaţii sunt esenţiale în economia unui contract de credit, iar încălcarea acestora justifică declararea scadenţei anticipate a creditului, aceasta fiind raţiunea pentru care părţile au prevăzut în contractele de credit articolul 8.1 lit. b) din Condiţiile generale.

Tocmai prin modul de formulare extrem de clar al acestuia, părţile au acceptat şi au înţeles să considere că obligaţiile asumate prin contractele de credit de către debitor sunt obligaţii esenţiale, care justifică declararea creditului scadent anticipat, rolul acestei clauze fiind acela de a pune în vedere cocontractantului obligaţiile pe care o parte le consideră esenţiale, prevenindu-l asupra importanţei executării acestora şi pentru a înlesni interpretarea contractului tocmai în momentul în care s-ar pune problema caracterului esenţial al neexecutării.

- Clauzele cuprinse în art. 8.1 lit. c) şi lit. d) din Condiţiile generale nu dau dreptul comerciantului să interpreteze clauzele contractuale, ci se referă la apariţia unor situaţii de fapt, neprevăzute care fac improbabilă executarea obligaţiilor contractuale, inclusiv cele cu privire la garantarea creditului, or raţiunea introducerii unei astfel de clauze a avut în vedere ipoteza în care debitorul, datorită unor situaţii de fapt evidente se află în imposibilitatea de rambursare a creditului perfectat cu banca.

Simpla existenţă în contract a acestor clauze, acceptate de reclamanţi prin semnarea contractelor, nu poate conduce la reţinerea ca abuzivă a acestora, sau se poate proceda la analiza lor pe parcursul executării.

De asemenea, recurenta arată că dispoziţiile art. 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3 din Condiţiile generale, nu pot fi calificate ca fiind abuzive de vreme ce C. proc. civ. şi C. civ. prevăd sancţiuni în cazul în care debitorul nu-şi îndeplineşte în mod corespunzător obligaţiile contractuale, fiind decăzut din beneficiul termenului suspensiv acordat în materie contractuală sau a termenului de executare a unui titlu executoriu, cum este şi cazul contractului de credit de faţă.

4. În mod nelegal a reţinut instanţa de apel faptul că art. 10.1 şi art. 10.2 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit referitoare la costurile suplimentare sunt clauze abuzive în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Astfel, potrivit art. 10.1 şi art. 10.2 din Condiţiile generale, costurile suplimentare se transferă prin mecanismul contractual împrumutaţilor numai în ipoteza în care apar modificări ale legilor sau altor prevederi care impun băncii costuri mai mari, care privesc numai convenţia de credit încheiată cu banca, date fiind efectele contractelor ce se produc pentru perioade între 25-30 de ani, situaţie în care atitudinea părţilor este pe deplin justificată, urmărindu-se tocmai asigurarea echilibrului contractual, debitorul fiind cel ce suportă aceste costuri suplimentare intervenite în perioada de creditare.

Având în vedere cele expuse, nu se poate susţine că prevederile contractuale privind data ajustării dobânzii, scadenţa anticipată şi costurile suplimentare nu sunt suficient de clare.

5. Instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut şi că decizia din apel nu cuprinde motivele pentru care s-a acordat mai mult decât s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 şi pct. 7 C. proc. civ.

În acest sens a susţinut că reclamanţii prin cererea de chemare în judecată nu au cerut constatarea nulităţii absolute a întregului art. 8 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit, ci doar a art. 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3, lit. c) şi lit. d) din Condiţiile generale, aspect reţinut corect de instanţa de fond, situaţie în raport de care soluţia instanţei de apel este greşită.

Analizând recursul declarat de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 140 din 14 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă, din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Critica recurentei-pârâte prin care a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reţinut faptul că, clauza înscrisă la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale, nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv, este nefondată.

Art. 4 alin. (6) din Lege reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/ CEE şi are următorul conţinut: "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

În ce priveşte aspectul, supus analizei, acela al preţului ca şi componentă a obiectului contractului, ce constă în contravaloarea achiziţionării unui bun sau prestării unui serviciu, se constată că, atât în legea naţională cât şi în cea comunitară expresia „preţ" este utilizată prin raportare la sintagma „raport calitate preţ", precum şi la produsele şi serviciile oferite în schimb.

Faţă de modul de reglementare, sensul normelor în discuţie este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporţionalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant şi preţul plătit de consumator, situaţie ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plăteşte o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primeşte o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condiţiile convenite prin contract.

Prin convenţia părţilor, în Condiţiile generale, la secţiunea „Definiţii", rezultă că, costul total al creditului este format din toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru creditul acordat, inclusiv dobânda şi celelalte cheltuieli, costurile fiind enumerate în Secţiunea 3 „Costuri", printre ele regăsindu-se atât dobânda cât şi comisionul de risc.

De aici rezultă în mod evident că noţiunea de „cost total al creditului" are o accepţie mai largă decât aceea a „preţului", comisionul de risc şi dobânda curentă fiind parte din costul total, respectiv o componentă a acestuia.

În acelaşi sens, Directiva nr. 2008/48/ CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva nr. 87/102/ CEE), la art. 3 lit. g) defineşte „costul total al creditului" ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul şi care sunt cunoscute de către creditor.".

Această directivă a fost transpusă în legislaţia naţională prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale, cum este şi cazul convenţiei în litigiu, conform art. 95 din ordonanţă, situaţie în care, în condiţiile art. 148 din Constituţie, capătă aplicabilitate directiva.

Raportat la acelaşi art. 4 alin. (6) este de reţinut că acesta nu exclude controlului un eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preţ ca parte a obiectului contractului, în condiţiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj inteligibil.

De altfel, acelaşi text prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control, cu titlu de excepţie, numai în situaţia în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Sub acest aspect, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au făcut o delimitare clară între clauzele ce nu pot forma obiect al contractului, apreciind în mod corect că, în condiţiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter abuziv.

În acest sens, deşi dobânda face parte din costul total al contractului, contrar susţinerilor recurentei, astfel că, clauza ce reglementează perceperea acesteia poate fi analizată pentru argumentele anterior expuse, în condiţiile în care ea nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, lăsând loc la echivoc.

Or, scindarea preţului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeaşi prestaţie s-au avut în vedere raţiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestuia nefiind cunoscut consumatorului la momentul perfectării convenţiei de credit, în lipsa unei exprimări clare şi neechivoce.

Or, tocmai aceasta este problema cu clauzele respective, că ele nu sunt clare şi precise, dând posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste clauze, creând, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Mai mult, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E. (cauza C-484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid) „dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/ CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementăricare autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil".

Prin urmare, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept, atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi precis, cum este cazul în speţa de faţă.

2. Nici critica recurentei prin care a susţinut că instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, ca fiind abuzivă, clauza înscrisă în art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale, ce prevede modificarea ratei dobânzii nu poate fi primită.

Clauza în discuţie are următorul conţinut: „banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării".

În ceea ce priveşte condiţiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o cauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din Lege.

Potrivit textului de lege o clauză poate fi calificată ca abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

- Susţinerea recurentei cu privire la faptul că părţile ar fi negociat clauza art. 3 lit. d) din contract, motivat de faptul că aceasta ar fi înscrisă în Condiţiile speciale ale contractului şi nu în Condiţiile generale, nu poate fi primită, ştiut fiind că contractul de împrumut bancar încheiat, ce face obiectul cauzei, este un contract de adeziune cu clauze standardizate, reclamanţii neavând posibilitatea de a negocia, în mod real, cu banca, clauzele contractuale, indiferent de gradul de pregătire.

Or, tocmai această situaţie, de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionistul instituţie de credit, este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.

Art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei în special în cazul contractelor de adeziune, cum este şi contractul de credit din cauză.

În speţă, nu poate fi neglijat nici faptul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Legea nr. 193/2000 prin care s-a transpus Directiva nr. 93/13 se bazează pe aceea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor.

Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3) dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce în cauză nu s-a probat, astfel că instanţa nu poate primi argumentele recurentei prin care se încearcă, ca de altfel pe tot parcursul derulării procedurii judiciare, să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii dobânzii, câtă vreme aceste elemente nu sunt evidenţiate în convenţia de credit.

De altfel, adoptarea unei legislaţii speciale privind protecţia consumatorului, cum este Directiva nr. 93/13/ CEE, la nivel european, precum şi Legea nr. 193/2000, la nivel naţional, a fost făcută tocmai în scopul de a proteja pe consumatori în situaţii ca cea care face obiectul cauzei de faţă, neputându-se nega faptul că reclamantul are dreptul de a-i fi examinată cererea formulată, chiar dacă a semnat contractul cu banca.

- Nici critica recurentei cu privire la faptul că nu s-ar fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, prin existenţa clauzei referitoare la posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii, nu poate fi reţinută, pe motiv că, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare poate modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, fără o notificare prealabilă, cât timp acelaşi text de lege prevede necesitatea existenţei unei motivaţii întemeiate, or, tocmai această motivaţie întemeiată lipseşte clauzei respective, ceea ce duce la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Or, prin motiv întemeiat trebuie, într-adevăr, să se înţeleagă o situaţie clar descrisă, previzibilă, care să ofere posibilitatea împrumutatului să ştie, încă de la semnarea contractului, că dacă respectiva situaţie va interveni, el va trebui să suporte o dobândă mărită şi să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, situaţia respectivă putând fi analizată de către instanţă, în cazul unui litigiu.

Cum în speţa de faţă motivul invocat de pârâtă pentru revizuirea ratei dobânzii a fost acela al evoluţiei pieţei financiare sau politicii de creditarea a băncii, dar fără prezentarea unor elemente de identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă, neoferind clientului posibilitatea de a cunoaşte, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită, se reţine că opţiunea reclamanţilor de a contracta în aceste condiţii, nu a fost liberă, motivul nefiind clar nici din punct de vedere al posibilităţii de a realiza un control judiciar asupra lui, pentru a se determina dacă acesta poate constitui temei pentru majorarea dobânzii.

Astfel se constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel că, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilită prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar şi previzibil, modificarea dobânzii fiind lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreţionar, creând un dezechilibru semnificativ între prestaţiile reciproce ale părţilor, contrar bunei-credinţe, de natură a-i prejudicia pe intimaţi, această omisiune atrage caracterul abuziv al clauzei.

3. Şi în ceea ce priveşte clauzele referitoare la „scadenţa anticipată" prevăzute la secţiunea 8 art. 8.1. lit. a) liniuţa 2 şi 3 şi lit. c) şi d) din contractul de credit „condiţii generale", în mod corect au fost considerate abuzive având în vedere că, în cazul neîndeplinirii unor obligaţii rezultând din alte contracte, încheiate fie cu banca, fie cu alte societăţi financiare/de credit, în cazul unor situaţii neprevăzute care în opinia băncii face să devină improbabil ca reclamanţii să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate din prezentul contract, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei.

Curtea a constatat că formulările cuprinse în convenţia de credit precum: conform altei convenţii încheiate de împrumutat cu banca sau alte instituţii financiare/de credit, situaţii neprevăzute, în opinia băncii să devină improbabil, garantat necorespunzător, nu oferă posibilitatea reală ca un observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze.

În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea unei astfel de măsuri.

Pentru a nu fi abuzive aceste clauze ar trebui de asemenea să descrie un motiv întemeiat aşa cum s-a argumentat mai sus, or formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificare legalităţii unei astfel de măsuri.

4.Legat de clauza cuprinsă la secţiunea 10, art. 10.1 şi 10.2 şi intitulată costuri suplimentare, Curtea a reţinut că este abuzivă deoarece perceperea acestor sume este legată de apariţia unor impozite şi taxe la care este supusă banca urmare a activităţii specifice ce o desfăşoară ori de modificări, inclusiv de interpretare, a actelor normative aplicabile, toate aceste evenimente neavând legătura cu conduita reclamanţilor în calitate de consumatori.

Formulările cuprinse în clauzele contractului „conform altei convenţii încheiate de împrumutat cu banca sau cu alte instituţii financiare de credit", „situaţii neprevăzute", „în opinia băncii, să devină improbabil, garantat corespunzător" nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze.

Prin urmare, clauzele sunt evident abuzive întrucât exclud posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde.

Celelalte susţineri ale recurentei, cu privire la perioada de acordare a împrumuturilor şi la modul de procurare a resurselor sale financiare, nu fac decât să justifice interesele economice ale băncii, scoţând în evidenţă doar faptul că banca intenţionează să transfere toate costurile suplimentare, ulterioare semnării contractului, în sarcina împrumutaţilor, dar fără să negocieze, în mod clar şi precis, cu aceştia o astfel de clauză.

5. Nefondate sunt şi motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 6 şi pct. 7 C. proc. civ., întrucât se constată că instanţa de apel nu a acordat mai mult decât s-a cerut de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, iar faptul că s-a procedat la analizarea grupată a criticilor din apel ce au vizat art. 8.1 din Secţiunea 8 - „Scadenţa anticipată", răspunzând acestora prin considerente comune, nu constituie motiv de casare sau modificare a deciziei, ştiut fiind că instanţa de control judiciar nu este obligată să răspundă fiecărui argument invocat de parte. Fiind vorba de clauze reglementate în cadrul aceluiaşi articol, prin aceeaşi secţiune a contractului de credit şi care vizează situaţiile în care banca poate declara scadenţa anticipată a creditului era firesc ca instanţa să le analizeze împreună şi să răspundă prin considerente comune, motivarea fiind conformă cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nici susţinerile ce ţin de aplicarea principiului libertăţii contractuale nu pot fi primite, în condiţiile în care dispoziţiile art. 969 C. civ. invocate de recurentă, prevăd că au putere de lege doar convenţiile legal făcute şi în care Legea nr. 193/2000 reglementează chiar acele situaţii în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive.

În plus, în materia protecţiei consumatorilor, s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului nr. 93/13/ CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european şi cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reţine că acestea sunt abuzive şi că o asemenea intervenţie nu încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta.

În consecinţă, pentru considerentele reţinute, cum instanţa de apel a pronunţat o decizie conformă cu textele legale incidente în cauză, aplicate corect la situaţia de fapt stabilită, Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 140 din 14 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 296/2014. Civil. Reziliere contract. Evacuare....  ICCJ. Decizia nr. 300/2014. Civil. Obligatia de a face. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 298/2014. Civil. Constatare nulitate act. Recurs