ICCJ. Decizia nr. 2983/2014. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2983/2014
Dosar nr. 2126/111/2007*
Şedinţa publică din 31 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 4 mai 2007 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamantul B.I.Ş. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 euro echivalentul a 33.000 RON reprezentând prejudiciul cauzat de arestarea sa pe nedrept.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen.
Ulterior, reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat majorarea pretenţiilor privind repararea pagubei materiale şi a daunei morale de la de 10.000 euro la 20.000 euro echivalentul a 66.000 RON.
Prin Sentinţa civilă nr. 357/C din 11 noiembrie 2008, Tribunalul Bihor a respins, ca neîntemeiate, atât excepţia tardivităţii acţiunii, invocată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, cât şi acţiunea precizată.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, tribunalul a reţinut că, în raport de hotărârile judecătoreşti invocate de reclamant, acţiunea a fost înregistrată înlăuntrul termenului prevăzut de art. 506 C. proc. pen., motiv pentru care a apreciat excepţia ca fiind neîntemeiată şi a respins-o ca atare.
Pe fondul cauzei, având în vedere probatoriul administrat, raportat la prevederile art. 504 C. proc. pen. şi la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 45 din 10 martie 1998, tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada faptului că a fost arestat preventiv în perioada 2 noiembrie 2001 - 21 martie 2002, pentru fapta prevăzută şi sancţionată de art. 221 C. pen., însă, în raport de actele depuse la dosar, a reţinut că acesta nu a făcut dovada că măsura arestării a fost luată pe nedrept împotriva sa, pentru a-i da posibilitatea de a uza de dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen.
Tribunalul a constatat că, potrivit Ordonanţei din 2 noiembrie 2001 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în Dosarul nr. 4075/p/2001 împotriva reclamantului a fost pusă în mişcare acţiunea penală, nefiind depusă la dosar de către reclamant ordonanţa sau o hotărâre judecătorească de scoatere de sub urmărire penală sau de achitare.
S-a constatat că hotărârile judecătoreşti pe care reclamantul a înţeles să le invoce în dovedirea acţiunii sale se referă la alte persoane, iar din cuprinsul referatului de terminare a urmăririi penale rezultă că reclamantul are calitatea de martor, nefiind făcută dovada unei legături între referatul şi hotărârile judecătoreşti arătate şi măsura arestării sale preventive în temeiul Mandatului de arestare din 2 noiembrie 2001, precum şi a ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului, pentru fapta reţinută în sarcina sa.
Prima instanţă a mai reţinut că prin Decizia nr. 477/R/2002 a Tribunalului Bucureşti s-a constatat încetarea de drept a măsurii arestării preventive a reclamantului şi punerea sa în libertate, dat fiind faptul că instanţa de fond a procedat greşit la prelungirea duratei arestării preventive în data de 28 februarie 2002, în condiţiile în care mandatul de arestare preventivă a expirat la data de 30 ianuarie 2002 şi nicidecum prin această hotărâre judecătorească nu s-a dispus achitarea reclamantului, aşa cum acesta a susţinut prin acţiune.
S-a mai reţinut că reclamantul nu a făcut dovada achitării, a scoaterii de sub urmărire penală, iar din probele administrate a rezultat că nu a făcut nici dovada reţinerii calităţii sale de martor în procesul penal în care a fost emis mandatul de arestare şi în care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa, că, într-adevăr, calitatea sa de martor rezultă din referatul de urmărire penală şi hotărârile judecătoreşti depuse, instanţa apreciind că nu s-a făcut dovada unei legături între acestea şi măsura luată împotriva sa.
În contextul acestor considerente, tribunalul a apreciat că acţiunea este neîntemeiată şi a respins-o ca atare.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a formulat apel, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea sentinţei apelate în sensul obligării Statului Român la plata sumei de 20.000 euro cu titlu de daune morale.
Prin Decizia civilă nr. 3/A din 24 ianuarie 2012, Curtea de Apel Oradea a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa tribunalului în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului suma de 10.000 euro despăgubiri civile - daune morale.
Restul dispoziţiilor sentinţei au fost menţinute.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen., fiind vorba despre o eroare judiciară, întrucât reclamantul a fost arestat peste 4 luni pentru fapta de tăinuire pentru care, ulterior, prin Ordonanţa din 31 august 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului întrucât s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive nici ale laturii obiective şi nici ale laturii subiective ale infracţiunii.
S-a reţinut că prin arestare, reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu, constând în supunerea sa la îngrădirile arestului preventiv privind libertatea de mişcare, şi toate drepturile ce decurg din starea de libertate a unei persoane.
Instanţa de apel a mai reţinut că pentru prejudiciul cauzat pe perioada celor 4 luni de arest preventiv, reclamantului i se cuvin daune morale în cuantum de 8.000 euro, câte 2.000 euro pe lună de deţinere nelegală şi suma de 2.000 euro despăgubiri civile, pentru daunele morale cauzate acestuia, urmare a prelungirii nejustificate a procedurilor de anchetă.
Ancheta în cazul reclamantului a durat peste 11 ani, perioadă în care se prezumă că o persoană aflată sub proceduri judiciare penale, este supusă unei presiuni psihice şi unei nesiguranţe ce rezultă tocmai din nefinalizarea în termen rezonabil a unor astfel de proceduri.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor şi Parchetul de pe lângă Curea de Apel Oradea.
Prin Decizia nr. 4376 din 7 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a admis recursurile, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, reţinând că deşi a admis apelul reclamantului şi a acordat acestuia despăgubiri, instanţa de apel nu a examinat în mod real problemele esenţiale ce i-au fost supuse analizei, nu a justificat în raport de probatoriile administrate şi înscrisurile aflate la dosar îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 504 C. proc. pen., nu a motivat semnificaţia drepturilor şi valorilor nepatrimoniale lezate, nu a individualizat cuantumul daunelor materiale şi pe cel al daunelor morale.
În rejudecare, după casare, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, prin Decizia nr. 225 din 14 mai 2014, a admis apelul declarat de reclamant împotriva Sentinţei nr. 3577C din 11 noiembrie 2008 a Tribunalului Bihor pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului suma de 6000 euro cu titlu de despăgubiri civile - daune morale.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Ca situaţie de fapt, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a fost privat de libertate, fiind arestat preventiv în baza Ordonanţei nr. 815/2001 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, începând cu data de 2 noiembrie 2001 şi până în data de 21 martie 2002, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 221 C. pen., fiind pus în liberate prin Decizia penală nr. 477/2002 a Tribunalului Bucureşti, definitivă.
De asemenea, prin Ordonanţa din 31 august 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului VI Bucureşti, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru fapta prevăzută de art. 221 C. pen., întrucât s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 504 C. proc. pen., atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective.
În raport de starea de fapt reţinută mai sus, instanţa de apel a constatat că în cauză sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., scopul urmărit prin aceste dispoziţii fiind acela de a materializa principiul constituţional, potrivit căruia Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, săvârşite în procesele penale, restrângerea adusă libertăţii persoanei în cadrul procedurii judiciare, urmată de recunoaşterea nevinovăţiei sale, având semnificaţia unei erori judiciare în sensul textului de lege mai sus evocat.
În acest sens instanţa a invocat dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, care protejează dreptul la liberate şi siguranţă, în sensul că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor expres prevăzute şi potrivit căilor legale.
Totodată, instanţa a reţinut că nu este suficient ca privarea de libertate să fie dispusă conform legilor naţionale, ci trebuie să fie şi necesară în circumstanţele specifice ale cauzei.
Detenţia unei persoane este o măsură atât de gravă încât este justificată numai în ultimă instanţă, atunci când alte măsuri mai puţin severe au fost analizate şi s-a considerat că sunt insuficiente pentru a proteja interesul public sau individual.
Invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a arătat că în cauzele Rupa, Pantea şi Tase contra României s-a apreciat de Curtea Europeană că s-au încălcat condiţiile legale la luarea măsurii preventive prin nearătarea motivelor care justifică aprecierea că lăsarea în libertate a persoanei în cauză punea în pericol ordinea publică.
În ceea ce priveşte prelungirea detenţiei, în cauza Tase contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că o persoană acuzată de o infracţiune trebuia să fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte, exceptând cazul în care Statul poate arăta că există motive "relevante şi suficiente" pentru a justifica detenţia continuă; justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorităţi, iar prelungirea aproape automată de detenţiei contravine garanţiilor stabilite în art. 5 alin. (3).
Instanţa de apel a reţinut că în cauză prin Ordonanţa din 2 noiembrie 2001 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului, avându-se în vedere existenţa unor indicii că acesta ar fi săvârşit infracţiunea pentru care era cercetat, respectiv că lăsarea sa în liberate prezintă pericol pentru ordinea publică, fără însă a se argumenta în concret la persoana în cauză şi conduita acesteia, care sunt motivele care justifică luarea unei astfel de măsuri.
De asemenea, s-a reţinut că prin Decizia penală nr. 477/2002 a Tribunalului Bucureşti s-a constatat încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de reclamant şi s-a dispus punerea în libertate a acestuia, apreciindu-se că instanţa a procedat greşit la prelungirea duratei arestării preventive de la 30 ianuarie 2002 la 28 februarie 2002.
În raport de considerentele reţinute mai sus şi ţinând cont de faptul că prin Ordonanţa din 31 august 2011 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care acesta a fost cercetat, instanţa de apel a reţinut că măsurile dispuse faţă de reclamant sunt nelegale şi atrag incidenţa dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., respectiv art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a reţinut că prin privarea de libertate a reclamantului, pe perioada arestării preventive (2 noiembrie 2001 - 22 martie 2002) s-a adus atingere unor valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, libertatea, sănătatea şi viaţa privată a reclamantului, acesta fiind îndreptăţit la acordarea unor despăgubiri băneşti pentru repararea prejudiciului moral cauzat.
Referitor la întinderea despăgubirii, s-a reţinut că art. 505 C. proc. pen. prevede că la stabilirea cuantumului acesteia trebuie să se aibă în vedere durata privării de libertate, precum şi consecinţele produse asupra persoanei, ori asupra familiei celui privat de libertate, astfel că întinderea acestui prejudiciu moral se apreciază în fiecare caz concret în parte, în funcţie de consecinţele negative şi implicaţiile acestora pe toate planurile vieţii persoanei în cauză.
Cât priveşte cuantumul daunelor morale, instanţa de apel a apreciat că suma de 6.000 euro, este în măsură să acopere prejudiciul moral produs prin măsura arestului preventiv, oferind o satisfacţie echitabilă raportat la suferinţele cauzate reclamantului, respectând totodată principiul proporţionalităţii şi al justului echilibru între natura valorilor lezate şi suma acordată.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel a avut în vedere şi durata excesivă a procedurii judiciare în ceea ce-l priveşte pe reclamant (peste zece ani), abia în anul 2011 dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală a acestuia, fiind evident faptul că o persoană aflată sub proceduri judiciare penale este supusă unei presiuni psihice şi unei nesiguranţe ce rezultă tocmai din nefinalizarea într-un termen rezonabil a respectivelor proceduri.
Instanţa de apel a respins cererea privind despăgubirile materiale, reţinând că reclamantul nu a făcut dovada cheltuielilor de transport şi a celor cu plata onorariilor avocaţiale şi nici a veniturilor realizate la SC C. SRL pentru a se putea stabili echivalentul câştigurilor nerealizate pe perioada arestării.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj-Napoca.
În motivarea recursului, pârâtul reproşează instanţei de apel că în mod greşit a reţinut incidenţa în cauză a art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., întrucât din probatoriul administrat nu rezultă în ce temei s-a dispus punerea în libertate a reclamantului şi scoaterea acestuia de sub urmărirea penală pentru a se putea dispune obligarea Statului Român la acordarea de măsuri reparatorii.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor acordate, recurentul arată că se impune nu doar o apreciere globală, subiectivă din partea reclamantului a sumei totale ce consideră că se cuvine a fi plătită de Statul Român, ci trebuie precizat şi cuantumul reprezentat de prejudiciul moral şi mai ales dovada acestuia. Mai susţine că în absenţa unor astfel de dovezi şi datorită faptului că art. 504 C. proc. pen. nu conţine referiri la modul în care se realizează repararea, fiind aplicabile doar dispoziţiilor C. civ., principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume mari de bani, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituţia răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei. Faptul că în legislaţia română nu există un text care să prevadă criteriile de evaluare a cuantumului despăgubirilor, nu dă dreptul reclamantului să solicite obligarea statului la plata unei sume la liberul său arbitru. În acest sens, arată că practica instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul că prejudiciul moral se stabileşte prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecăţii, bazat pe probe.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile recurentului pârât privind greşita reţinere de către instanţa de apel a incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., pe motiv că nu s-a făcut dovada în ce temei s-a dispus punerea în libertate şi scoaterea reclamantului de sub urmărire penală sunt nefondate.
Astfel, potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Conform alin. (3) al acestui articol, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
În cauză, măsura arestării preventive a reclamantului a fost dispusă prin Ordonanţa nr. 815/2001 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, începând cu data de 2 noiembrie 2001, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 221 C. pen., durata arestării preventive prelungindu-se succesiv până la 22 martie 2002, când reclamantul a fost pus în liberate prin Decizia penală nr. 477/2002 a Tribunalului Bucureşti, definitivă.
De asemenea, prin Ordonanţa din 31 august 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului VI Bucureşti, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, întrucât s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 504 C. proc. pen., atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective.
Din cuprinsul art. 504 C. proc. pen. rezultă că actele procedurale de natura celor menţionate în alin. (3) al acestui articolul constituie mijloace de probă care trebuie evaluate de instanţa civilă pentru a se stabili dacă acestea infirmă, direct sau indirect, legalitatea măsurii preventive. Numai în acest fel, art. 504 C. proc. pen. devine aplicabil de către instanţa civilă şi numai astfel instanţa civilă şi-ar putea respecta obligaţia de a soluţiona litigiul cu care este învestită în conformitate cu prevederile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, caracterul nelegal al unei măsuri preventive poate fi stabilit prin raportare la soluţia dată în procesul penal pentru faptele în legătură cu care a fost luată respectiva măsură preventivă.
Or, atât timp cât măsura arestării preventive a fost dispusă faţă de reclamant pentru fapta pentru care a fost scos de sub urmărire penală întrucât s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 504 C. proc. pen., atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective, privarea de libertate are caracter nelegal şi naşte dreptul reclamantului la repararea pagubei suferite, în temeiul art 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.
Ca atare, instanţa de apel în mod corect a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. şi a dispus obligarea Statului Român să plătească reclamantului despăgubiri morale.
Nici criticile legate de soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului nu sunt fondate.
La stabilirea întinderii reparaţiei pentru prejudiciul moral încercat prin arestarea nelegală a reclamantului, instanţa de apel s-a raportat la ambele criterii prevăzute în acest scop de art. 505 alin. (1) C. proc. pen., respectiv durata privării de libertate suportate şi consecinţele negative produse de măsura privativă de libertate.
Astfel, în justificarea acordării daunelor morale în cuantum de 6.000 euro, instanţa de apel a avut în vedere că reclamantul a fost privat de libertate pe o perioadă de peste 4 luni de zile, de la 2 noiembrie 2001 până la 22 martie 2002, consecinţele negative produse asupra acestuia şi a familiei sale, precum şi durata excesivă a procedurii judiciare peste 10 ani.
Or, toate aceste împrejurări la care s-a raportat instanţa de apel se circumscriu criteriilor obiective prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. pentru stabilirea întinderii reparaţiei în cazul privării nelegale de libertate, astfel că hotărârea recurată apare ca fiind dată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale menţionate.
Totodată, instanţa de apel a făcut trimitere şi la jurisprudenţa în materie a Curţii Europene, reţinând, în esenţă, că principul care se degajă din această jurisprudenţă este acela al acordării de despăgubiri băneşti echitabile, care să asigure o satisfacţie morală victimei prejudiciului nepatrimonial, şi că, în speţă, acest principiu este respectat prin suma de bani acordată reclamantului cu titlu de daune morale.
În ceea ce priveşte stabilirea, în concret, a întinderii daunelor morale în raport de criteriile legale şi jurisprudenţiale, aceasta este o chestiune ce ţine de aprecierea instanţei, asupra căreia nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, faţă de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.
În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
În consecinţă, având în vedere considerentele prezentate, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva Deciziei nr. 255 din 14 mai 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 octombrie 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 2982/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3002/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
