ICCJ. Decizia nr. 2981/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2981/2014

Dosar nr. 983/118/2013

Şedinţa publică din 31 octombrie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 28 ianuarie 2013, reclamanţii S.G., B.M. şi S.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin primar, obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 3000 mp situat în Constanţa, strada D.M. şi terenul în suprafaţă de 306 mp situat în Constanţa, b-dul T. În subsidiar, pentru ipoteza în care restituirea în natură a celor două imobile nu este posibilă, au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii acestora, respectiv suma de 400.000 euro.

Prin Sentinţa civilă nr. 472 din 3 ianuarie 2014, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, după adoptarea Legii nr. 10/2001, reclamanţii au urmat procedura reglementată de această lege specială pentru recuperarea imobilelor sus-menţionate, formulând în acest sens Notificarea din 26 octombrie 2005.

Notificarea reclamanţilor a fost soluţionată prin Dispoziţia din 29 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanţa, în sensul respingerii acesteia ca tardiv formulată.

Împotriva acestei dispoziţii, reclamanţii au exercitat căile de atac legale, iar, prin Sentinţa nr. 1058 din 16 mai 2006, Tribunalul Constanţa a respins contestaţia, soluţie menţinută de Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 51/C din 14 februarie 2007 şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 300 din 21 ianuarie 2008.

În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare de faţă, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, tribunalul a reţinut că nu este întemeiată în raport de Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte, secţiile unite, în recurs în interesul legii, decizie prin care s-a statuat că în concursul între legea specială - Legea nr. 10/2001 şi legea generală are prioritate legea specială, reclamanţii neavând posibilitatea să aleagă pentru realizarea dreptului lor între cele două proceduri.

Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 constituie drept comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar persoanele care se considerau îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii pentru prejudiciile suferite prin privarea lor de proprietate în perioada de referinţă mai sus menţionată aveau posibilitatea să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, lege care stabilea şi anumite termene, a căror nerespectare era sancţionată cu pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului notificat.

Constatând că reclamanţii nu au respectat aceste termene legale, că procedura Legii nr. 10/2001 s-a finalizat prin respingerea notificării, ca tardiv formulată, tribunalul a concluzionat că reclamanţii nu îşi pot realiza acelaşi drept pe calea unei acţiuni în revendicare promovată ulterior adoptării Legii nr. 10/2001, aceştia nefiind titularii unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la data formulării acţiunii în revendicare - 28 ianuarie 2013.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul S.G.

Prin Decizia nr. 56/C din 11 iunie 2014, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins apelul ca nefondat.

Instanţa de apel a reţinut că tribunalul a dezlegat în mod corect problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 manie 1945 - 22 decembrie 1989 şi C. civ., ca lege generală, invocat de reclamanţi ca temei al acţiunii.

Concursul de legi a fost soluţionat de tribunal în favoarea legii speciale, în baza principiului fundamental de drept "specialia generalibus derogant", potrivit căruia în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun, concluzie ce se desprinde şi din considerentele Deciziei civile nr. 33/2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţele naţionale, conform art. 329 C. proc. civ., în care s-a reţinut expres că potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii.

S-a reţinut că acţiunea în revendicare de faţă având ca obiect imobile preluate de stat din patrimoniul reclamanţilor şi care cad sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, a fost promovată în anul 2013, ulterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001).

S-a reţinut că existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Instanţa de apel a arătat că reclamanţii puteau obţine măsuri reparatorii pentru imobilele revendicate (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termenul legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi preluarea abuzivă de către stat.

Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au uzat de procedura Legii nr. 10/2001, în sensul că au formulat o Notificare din 26 octombrie 2005, având ca obiect cele două imobile revendicate şi în prezenta cauză, iar unitatea deţinătoare - Municipiul Constanţa -, prin Dispoziţia din 29 noiembrie 2005 a respins această notificare, cu motivarea că nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Contestaţia formulată de reclamanţi în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 împotriva Ordinului de respingere a notificării a fost respinsă ca nefondată prin Sentinţa civilă nr. 1058/2006 a Tribunalului Constanţa, soluţie rămasă irevocabilă prin respingerea apelului şi a recursului conform Deciziei civile nr. 300/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele reţinând că sancţiunea neformulării notificării în termen de 6 luni, prelungit ulterior prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001, la un an (data limită de depunere a notificării fiind 14 februarie 2002) o constituie pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Cum reclamanţii au formulat notificarea abia la data de 26 octombrie 2005, cu depăşirea termenului legal reglementat de Legea nr. 10/2001, aceştia au pierdut dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii pentru imobilul notificat.

Articolul din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri şi nu impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate (Cauza Von der Mussele împotriva Belgiei; Cauza Slisenko contra Lituaniei).

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Soluţia decurge din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege". Instanţa constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că pentru situaţii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat (Decizia Curţii Constituţionale nr. 755 din 31 octombrie 2006, Decizia nr. 1/1999).

A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune în revendicare este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă. Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale C. civ., chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 şi 13803/05 din 3 iunie 2008).

Aşa fiind, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.

Noţiunea de "bun" nu are accepţiunea înţeleasă de apelant, anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanţilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în Cauza pilot Atanasiu ş.a. contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2010 "existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului" (parag. 140). În consecinţă, Curtea apreciază că, transformarea într-o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, "se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi" (parag. 142).

Conchizând, instanţa de apel a reţinut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca fiind "concret şi efectiv", că în cauză nu s-a dovedit că partea mai beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.

Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamantul S.G. a declarat recurs.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul reclamant reproşează instanţei de apel că în mod greşit a reţinut că reclamanţii nu mai pot uza de calea acţiunii în revendicare pe dreptul comun întrucât au uzat de procedura Legii nr. 10/2001 chiar dacă notificarea a fost respinsă ca tardiv formulată. Susţine că în condiţiile în care prin Decizia nr. 51/C din 14 februarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosarul nr. 5113/36/2006, s-a reţinut că reclamanţii nu au adresat unităţii deţinătoare notificare în termenul de 1 an prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu se poate concluziona că reclamanţii nu au parcurs procedura prealabilă prevăzută de legea specială, astfel încât nimic nu interzice acestora să formuleze acţiunea în revendicare pe dreptul comun. Susţine că în condiţiile în care reclamanţii nu au putut beneficia nici de procedura Legii nr. 10/2001 şi nu pot apela nici la calea acţiunii în revendicare pe dreptul comun, acestora le este îngrădit dreptul la justiţie, fiindu-le încălcat dreptul de a se adresa unei instanţe care să le consfinţească dreptul de proprietate, fapt care contravine art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Mai arată că decizia recurată este nelegală întrucât nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie, în acest sens, arată că unele instanţe au admis acţiuni în revendicare apelând la compararea titlurilor, dând preferinţă titlurilor mai vechi. Susţine că reclamanţii cu actele depuse la dosar au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor solicitate astfel încât sunt îndreptăţiţi la restituirea acestora.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:

Aşa cum s-a reţinut prin hotărârea recurată, reclamanţii au sesizat instanţa cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 563 din noul C. civ. (fost art. 480 C. civ. de la 1864), la data de 28 ianuarie 2013, fiind invocat dreptul lor de proprietate asupra imobilelor situate la adresele indicate, preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Anterior prezentei acţiuni, reclamanţii au formulat Notificarea din 26 octombrie 2011, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea imobilelor în litigiu, notificare ce a fost respinsă ca tardiv formulată prin Dispoziţia nr. 3969/2005.

Împotriva dispoziţiei menţionate s-a formulat contestaţie în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, iar prin Sentinţa civilă nr. 1058/2006 a Tribunalului Constanţa, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte, contestaţia a fost respinsă ca nefondată, cu motivarea că sancţiunea pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru formularea notificării o constituie pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Înalta Curte constată că în analiza acţiunii în revendicare de faţă, instanţele de fond în mod legal au pornit de la premisa incidenţei prioritare a Legii 10/2001, în temeiul regulii specialia generalibus derogant - care guvernează concursul dintre legea generală şi cea specială şi care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) şi a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).

Problema concursului dintre legea specială şi legea generală a fost tranşată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept - recunoscut şi în alte sisteme juridice şi invocat de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa - exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de Statul Român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Sub acest aspect, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 există o suprapunere de soluţii legislative şi că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu pot opta între dreptul comun şi legea specială, decât în situaţia tranzitorie în care, la data apariţiei legii, exista deja pe rolul instanţei de judecată cerere în revendicare potrivit dreptului comun, sens în care prevede art. 46 alin. (1) din acest act normativ, republicat.

S-a arătat, totodată, că această soluţie vine în continuarea firească a jurisprudenţei instanţei supreme - prin care s-a decis asupra situaţiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor - şi că în acest sens este şi Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, referitoare la concursul dintre art. 35 din Legea nr. 33/1994 şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Cum acţiunea de faţă, prin care reclamanţii au revendicat imobilele preluate de stat din patrimoniul lor - şi care se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 - a fost promovată în anul 2013, deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluţionarea ei nu poate avea loc decât în temeiul legii speciale care stabileşte condiţiile în care pot fi restituite în natură persoanelor îndreptăţite imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; prioritatea legii speciale presupune că nu se poate face abstracţie de existenţa sa, astfel că nu este posibilă aplicarea regulilor specifice acţiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în explicitarea prevederilor art. 480 C. civ.

Deşi este real că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acţiunea în revendicare fiind admisibilă în principiu ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate în opoziţie cu un alt terţ decât statul), nu se poate susţine cu real temei că se încalcă accesul la justiţie prin exclusivitatea incidenţei legii speciale, întrucât acesta este pe deplin asigurat în contextul Legii 10/2001: art. 26 alin. (3), Decizia XX/2007 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii etc.

De altfel, a considera că şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune în revendicare este admisibilă ar echivala cu o interpretare eronată a principiilor de drept şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă.

Pe de altă parte trebuie avut în vedere că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situaţia în care se relevă existenţa unui "bun" în sensul Convenţiei, "recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei".

Prin urmare, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sau dacă nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta; pe de altă parte, trebuie avut în vedere şi că dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au fost abrogate prin prevederile Legii nr. 1/2009.

Noţiunea de "bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanţilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc. - iar în raport de aceste elemente se constată că instanţa de apel în mod corect a apreciat că reclamanţii nu se pot prevala de un "bun" în contextul arătat şi că acţiunea în revendicare formulată este fondată prin simpla invocare a titlului antecesorilor lor.

În egală măsură, reclamanţii nu au nici o "speranţă legitimă" în legătură cu recunoaşterea dreptului lor pentru că prin decizia în interesul legii pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au stabilit situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare, fondată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale, iar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a constatat - anterior dezlegării date prin hotărârea menţionată - că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunilor în revendicare formulate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (Cauza Păduraru c. României, 2005).

În cuprinsul aceleiaşi decizii, instanţa europeană a statuat că simpla pretenţie de restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor "concrete şi efective".

Din cele ce preced rezultă că, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca fiind unul "concret şi efectiv"; or, în cauză nu s-a dovedit că reclamanţii beneficiau de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.

Ca atare, chiar dacă reclamanţii şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile dreptului comun, normele Legii nr. 10/2001 nu puteau fi ignorate, dată fiind incidenţa principiului specialia generalibus derogant, ca şi obligaţia instanţei de judecată de a da o corectă calificare raportului juridic dedus judecăţii (art. 129 alin. (4) C. proc. civ.), regulă afirmată, de altfel, şi prin Decizia 33/2008 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii la care s-a făcut anterior referire.

Legea specială reparatorie este de imediată şi generală aplicare, întrucât aceasta conţine norme ce interesează ordinea publică; or, principiul enunţat are ca raţiune înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor dreptului atunci când în materia de referinţă există o reglementare specială având acelaşi obiect, care se aplică prioritar, ceea ce înseamnă şi inexistenţa unui drept de opţiune al titularului cererii de chemare în judecată; de altfel, această prioritate a legii speciale şi obligaţia conformării conduitei părţilor la dispoziţiile legii speciale a fost introdusă, cu valoare normativă, în corpul Legii nr. 10/2001 (art. 46 alin. (4)), prin modificarea acesteia prin Legea nr. 1/2009, formă a legii în vigoare la data pronunţării deciziei recurate. Pe de altă parte, dezlegările date prin acest recurs în interesul legii cu privire la prioritatea Convenţiei în concurs cu prevederile dreptului intern ca şi necesitatea subordonării soluţiei adoptate la principiul securităţii raporturilor juridice, privesc o situaţie premisă ce nu se verifică în speţă, anume, când acţiunea în revendicare este formulată împotriva unui terţ dobânditor de bună-credinţă (precum chiriaşii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995), în acest caz, instanţa fiind ţinută a verifica, din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie, dacă reclamantul nu poate, la rândul său, să se prevaleze de existenţa unui "bun" în sensul Convenţiei.

Or, prin prisma Convenţiei, respingerea cererii în revendicare pentru motivul priorităţii legii speciale, nu ar putea antrena decât eventual, verificări pe temeiul accesului la instanţă (art. 6 parag. 1 din Convenţie).

Înalta Curte constată însă că respingerea acţiunii formulate de reclamanţi nu este susceptibilă de a aduce atingere dreptului acestora de acces la instanţă, astfel cum este garantat de Constituţie (art. 21) ca şi de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg.

Legea nr. 10/2001 oferă dreptul de acces la instanţă, dând posibilitatea părţii să formuleze contestaţie împotriva deciziei sau dispoziţiei motivate emise în soluţionarea notificării, contestaţie în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, după cum blocajul major existent la un moment dat (decurgând din refuzul nejustificat al entităţii notificate de a soluţiona în termenul legal notificările formulate şi care îi erau adresate) a fost depăşit prin pronunţarea recursului în interesul legii, anume Decizia XX/2007, la care s-a făcut anterior referire.

Drept urmare, Înalta Curte reţine că mecanismul Legii nr. 10/2001 este unul funcţional, constituind pentru reclamanţi o cale efectivă pentru realizarea pretenţiilor lor (în condiţiile în care ar fi formulat notificare în termen legal), statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiţie şi în hotărârea pilot pronunţată în Cauza Atanasiu, Solon şi Poenaru din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă, astfel cum Curtea Europeană a statuat în jurisprudenţa sa criteriile efectivităţii procedurii fiind cele anterior enumerate.

Or, aşa cum s-a arătat, nimic nu se opunea ca reclamanţii să obţină măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care era posibilă în termenii legii speciale), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22 şi erau în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi calitatea lor de moştenitori legali ai proprietarului anterior, dar şi deposedarea abuzivă a acestuia, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ-teritorială (Municipiul Constanţa, prin primarul general), ceea ce, în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noţiunii de unitate deţinătoare.

În fine, contrar celor susţinute de recurentul în cauză, prin respingerea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de recurent în apărările formulate în cauză, norma convenţională garantând protecţia unui "bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei "speranţe legitime" cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (Cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situaţie în care Înalta Curte constată că recurenţii nu pot invoca în mod eficient garanţiile art. 1 Protocolul 1, cum corect a stabilit şi instanţa de apel.

Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce reprezintă o creanţă condiţională care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei (vezi Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, §§ 82 şi 83, CEDO 2001VIII), astfel cum reiese, de ex., şi din Cauza Ţeţu din 7 februarie 2008 - parag. 43.

Or, aşa cum s-a arătat, nimic nu se opunea ca reclamanţii să obţină măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care era posibilă în termenii legii speciale), dacă formulau notificare în termen legal, cei prevăzut de art. 22 şi erau în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi calitatea lor de moştenitori legali ai proprietarului anterior, dar şi deposedarea abuzivă a acestuia, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ-teritorială (Municipiul Constanţa, prin primarul general), ceea ce, în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noţiunii de unitate deţinătoare.

Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce reprezintă o creanţă condiţională care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei (vezi Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, §§ 82 şi 83, CEDO 2001VIII), astfel cum reiese, de ex., şi din Cauza Ţeţu din 7 februarie 2008 - parag. 43.

Art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX) - parag. 135, 136 din Cauza Atanasiu.

Or, cerinţa minimală, astfel cum instanţele de fond au constatat, era ca recurenţii reclamanţi să îşi fi conformat propria conduită prevederilor legii şi să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispoziţiile art. 22 alin. (5) referitoare la decăderea acestora din dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii (indiferent de natura lor), sancţiune de drept material, fiind pe deplin operante, din culpa acestora.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.G. împotriva Deciziei nr. 56/C din 11 iunie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 octombrie 2014.

Procesat de GGC - AZ

← ICCJ. Decizia nr. 2980/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 2982/2014. Civil. Expropriere. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 2981/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2981/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs