ICCJ. Decizia nr. 2980/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2980/2014
Dosar nr. 19672/63/2008*
Şedinţa publică din 31 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 19672/63/2008 pe rolul Tribunalului Dolj la data de 22 decembrie 2008, reclamantul I.T.A. a formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 14971 din 26 noiembrie 2008, solicitând restituirea suprafeţei de teren de 324,70 mp din Craiova.
În motivarea contestaţiei, a arătat că a formulat două notificări, în prima solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, şi a terenului aferent, de la autoarea I.F., iar în cea de-a doua, restituirea în natură a suprafeţei de 800 mp situată la aceeaşi adresă, moştenită de la autorul M.B.
A mai arătat că au fost conexate cele două notificări şi i-au fost acordate doar despăgubiri pentru construcţie cu o suprafaţă de 324,70 mp, şi pentru o suprafaţă de 28 mp teren, omiţându-se să i se reconstituie dreptul pentru o suprafaţă totală de 1.020 mp ce a constituit obiectul primei notificări din 12 martie 2001.
Prin sentinţa civilă nr. 387 din 27 noiembrie 2009, Tribunalul Dolj a respins contestaţia formulată de reclamantul I.T.A.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut următoarele:
Autorul M.B. a deţinut în Calea B. o suprafaţă de 3.089 mp, pe care a împărţit-o în 4 loturi egale de câte 772 mp şi a donat fiecare lot câte unui nepot, prin contractul de donaţie încheiat în anul 1946.
Un astfel de lot de 772 mp a primit şi I.S., nepotul de fiică al lui M.B., autor al reclamantului (ceilalţi 3 nepoţi care au primit câte un lot de 772 mp teren nu sunt autori ai reclamantului, sau cel puţin acesta nu a pretins acest aspect prin acţiune sau notificări: I.B., I.B. şi D.B.).
Prin urmare, autorul M.B. a donat întreaga suprafaţă pe care o avea în proprietate, din care un lot de 772 mp, situat în str. B., nepotului după fiica I.F., respectiv I.S., bunicul reclamantului.
De asemenea, strada B. a fost schimbată ulterior în str. I.V.S., revenindu-se, după perioada socialistă la vechea denumire.
Pentru acelaşi imobil situat în Craiova, cu ocazia trecerii în proprietatea statului, figurează ca proprietar I.F. (mama lui I.S., căruia autorul îi donase terenul şi fiică a donatorului M.B.).
Acest imobil a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, ca proprietar fiind menţionată I.F., cu menţiunea „partea de imobil proprietatea sa, conform actului de proprietate”.
În fapt, acest imobil a fost preluat în întregime la data de 21 mai 1960, în baza H.C.M. nr. 116/1960, dată în aplicarea Decretului nr. 92/1950.
Coroborând actele de preluare care o privesc pe numita I.F., cu contractul de donaţie încheiat în favoarea fiului acesteia, I.S., ambele pentru imobilul din Craiova, rezultă că în realitate (dacă nu cumva au mai existat şi alte acte de transfer al proprietăţii între fiu şi mamă între timp), proprietar al imobilului la data naţionalizării era fiul I.S., operând o preluare greşită de la I.F., care nu era adevăratul proprietar, ci doar figura în buletinul clădirii cu imobilul respectiv.
De altfel, în actele de preluare nu se indică întinderea suprafeţei de teren preluate de la I.F., situaţie în care îi revenea reclamantului sarcina de a dovedi întinderea dreptului de proprietate, în privinţa căreia nu poate opera prezumţia prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 (buletinul clădirii neputând fi luat în considerare, fiind un act încheiat în privinţa construcţiilor şi din care nu rezultă că priveşte perioada în care imobilul a fost naţionalizat).
Din cuprinsul sentinţei civile nr. 345/1994 a Curţii de Apel Craiova rezultă că lui I.S. i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 772 mp, situată în Craiova, după cum rezultă din dispoziţia primăriei, teren care îi fusese donat de autorul M.B..
Pe lângă această suprafaţă de 772 mp, lui S.I. i s-a mai reconstituit dreptul de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, cu privire la încă o suprafaţă de 700 mp, situată în continuarea primei şi formând un lot comun, în Craiova, emiţându-se şi titlu de proprietate.
Din nici un act de proprietate, de preluare sau orice alt act aflat la dosar, nu rezultă că autorul M.B. ar fi deţinut o suprafaţă de 2.272 mp, aşa cum susţine reclamantul.
Reclamantul este fiul lui I.S. şi I.S. Bunicul reclamantului după tată, care se numea tot I.S. a fost fiul defunctei I.F. (fiica lui M.B.).
Reclamantul a adresat două notificări Primăriei Municipiului Craiova.
Prin cea de-a doua notificare din 10 iulie 2001, contestatorul a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 800 mp teren intravilan situat în Craiova, trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950.
A făcut precizarea că pentru imobilul construcţie a formulat o notificare separată, înregistrată la executorul judecătoresc din 12 martie 2001, fără însă a solicita şi terenul de 800 mp preluat odată cu casa. A mai arătat că autorul M.B. a deţinut o suprafaţă de 2.272 mp, din care i s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru 1472 mp.
Prin urmare, din cuprinsul acestei notificări, din 2001, rezultă că ambele notificări vizează acelaşi imobil, însă prin prima cerere s-au solicitat doar despăgubiri pentru construcţie, pe când prin cea de-a doua Notificare, din 2001, s-a solicitat terenul de 800 mp, care provenea de la autorul M.B. şi care a fost naţionalizat.
Din prima Notificare, din 12 martie 2001, rezultă că reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950. A făcut precizarea că acest imobil i-a aparţinut tatălui său, I.S., moştenit de la mama sa I.F. (construcţia având destinaţia de locuinţă, fiind demolată ulterior preluării de către stat, în baza Decretului nr. 382/1977).
Prin urmare, din chiar cuprinsul celor două notificări rezultă că imobilul din Craiova este unul şi acelaşi cu imobilul situat în Craiova, ce i-a aparţinut iniţial lui M.B. şi a fost naţionalizat conform Decretului nr. 92/1950, fiind preluat de la fiica acestuia, I.F. (mama lui I.S.).
Prin cea de-a doua notificare a arătat expres că solicită doar suprafaţa de 800 mp teren, iar Primăria, considerând că 772 mp îi fuseseră deja restituiţi prin hotărâre judecătorească în temeiul Legii nr. 18/1991, i-a recunoscut dreptul pentru diferenţa de până la 800 mp, respectiv 28 mp, în opinia instanţei nejustificat.
Deoarece reclamantului i s-a emis titlu de proprietate pentru o suprafaţă incluzând alţi 700 mp în Craiova (în total 1.472 mp) şi nu a făcut dovada îndreptăţirii în cauză pentru o altă suprafaţă de 800 mp solicitată prin notificare (în acţiune solicită chiar mai mult, 1.020 mp), s-a apreciat că este neîntemeiată contestaţia sa.
De altfel, deşi s-a dispus efectuarea unei expertize topo pentru a se lămuri aspectele legate de identificarea suprafeţei de teren ce a aparţinut autorilor reclamantului, reclamantul nu a înţeles să achite onorariul de expert, motiv pentru care administrarea probei nu a fost posibilă.
Prin Decizia nr. 480 din 15 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamantul I.T.A. împotriva sentinţei menţionate.
Prin Decizia nr. 7546 din 26 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei menţionate, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza pentru rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte a constatat că reclamantul a solicitat restituirea în natură a terenului ce a aparţinut autorilor săi şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţia demolată.
S-a apreciat că din motivarea celor două notificări, formulată uneori confuz în ce priveşte succesiunea drepturilor care se invocă, rezultă că reclamantul a solicitat restituirea în natură a terenului ce a aparţinut autoarei sale I.F. şi pe care aceasta l-ar fi deţinut în baza testamentului din 04 iunie 1934.
A susţinut reclamantul că prin acest act de dispoziţie, autoarea sa I.F. a primit de la defuncta M.F., suprafaţa de 1.500 mp, din care a fost restituită suprafaţa de 700 mp în procedura legilor fondului funciar, fiind astfel îndreptăţit la restituirea diferenţei de 800 mp conform Legii nr. 10/2001.
Instanţa de recurs a reţinut că din înscrisurile depuse rezultă că suprafaţa de 1.500 mp a făcut obiectul unor cereri de restituire a dreptului de proprietate în procedura legilor fondului funciar, fiind emisă adeverinţa din 08 ianuarie 1992, prin care s-a confirmat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 1.500 mp situată în Craiova, pentru autoarea I.F., însă din actele emise ulterior rezultă că s-a emis titlu de proprietate numai pentru suprafaţa de 700 mp, nefiind pe deplin lămurite aceste neconcordanţe între recunoaşterea dreptului în procedura legilor fondului funciar şi actului final de reconstituire/constituire a dreptului.
Raportarea instanţei de fond în analiza dreptului reclamantului la restituirea suprafeţei de 800 mp în considerarea dreptului pe care l-a avut autorul M.B. asupra suprafeţei de 3.089 mp şi din care autorul I.S. a primit prin act de donaţie suprafaţa de 772 mp care a fost restituită în nume propriu acestuia este greşită, impunându-se analiza dreptului reclamantului numai în calitate de succesor al bunicii sale I.F.
Instanţa de recurs a apreciat că din hotărârile judecătoreşti depuse la dosar, respectiv sentinţa civilă nr. 7045/1993 şi Decizia civilă nr. 345/1994, rezultă că obiectul acestor judecăţi l-au constituit alte suprafeţe de teren decât cea care face obiectul notificării reclamantului şi care priveşte restul suprafeţei de teren nerestituite, pe care autoarea I.F. l-a primit prin testament de la autoarea M.F.
Reţinându-se că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, instanţa de recurs a casat decizia tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare în vederea stabilirii existenţei dreptului în patrimoniul autoarei I.F., întinderea acestuia, identificarea suprafeţei de teren care a făcut obiectul testamentului şi posibilitatea restituirii în natură.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova.
Prin Decizia nr. 737 din 12 martie 2014, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamantul I.T.A. împotriva sentinţei civile nr. 387 din 27 noiembrie 2009 a Tribunalului Dolj.
Pentru a decide astfel, luând în considerare şi probele administrate în rejudecarea apelului, reclamantul a demarat procedura administrativă obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/1001 prin notificările din 12 martie 2001, adresate primarului Municipiului Craiova.
Obiectul notificării din 2001 l-a constituit imobilul construcţie situat în Craiova, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, preluat de stat în baza procesului verbal din 21 mai 1960 şi ulterior demolat. Acest imobil a fost proprietatea tatălui său I.S., moştenit de la mama sa, I.F.
Prin notificarea din 2001, reclamantul a solicitat restituirea terenului în suprafaţă de 800 mp intravilan, situat în Craiova, teren pe care s-a aflat casa ce a fost demolată şi a făcut obiectul notificării din 2001.
În aceeaşi notificare, reclamantul precizează că din totalul suprafeţei de 2.272 mp proprietatea lui M.B., a fost restituită numai suprafaţa de 1.472 mp în temeiul Legii nr. 18/1991, fără a fi restituită şi suprafaţa ocupată de imobilul demolat şi grădina aferentă.
Prin Dispoziţia nr. 14971 din 26 noiembrie 2008 emisă de primarul Municipiului Craiova s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în Craiova, imobil compus din teren în suprafaţă de 28 mp şi construcţia cu o suprafaţă desfăşurată de 324,70 mp, în prezent demolată. Pentru acest imobil s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
S-a respins cererea privind restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru diferenţa de teren de 772 mp situat la aceeaşi adresă, întrucât autorilor petentului li s-a reconstituit dreptul de proprietate prin sentinţa civilă nr. 7045 din 03 mai 1993 pronunţată de Judecătoria Craiova.
Instanţa de apel a apreciat că tribunalul a respins în mod corect contestaţia împotriva Dispoziţiei nr. 14971/2008, formulată în cauză.
Este de necontestat că autorul M.B. a deţinut în Craiova o suprafaţă de 3.089 mp, pe care a împărţit-o în 4 loturi egale de 772 mp şi a donat fiecare lot câte unui nepot, prin contractul de donaţie încheiat în 1946. Un astfel de lot a primit şi I.S., nepotul de fiică al lui M.B., care a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, reconstituit prin titlul definitiv de proprietate din 30 mai 1996.
Prin acelaşi titlu definitiv de proprietate s-a reconstituit dreptul de proprietate tatălui reclamantului pentru încă 700 mp situate în continuarea primei şi formând un lot comun, teren ce a provenit de la mama sa.
Tribunalul a apreciat corect că din nici un act de proprietate, de preluare sau orice act aflat la dosar nu rezultă că autorul M.B. ar fi deţinut 2.272 mp, aşa cum susţine reclamantul.
Nu poate fi primită susţinerea reclamantului că autoarea I.C.F. ar fi fost proprietara suprafeţei de 1.500 mp, întrucât înscrisurile la care face trimitere reclamantul, respectiv testamentul din 04 iunie 1934, procesul verbal de preluare din 21 mai 1960 (filele 44 şi 64 fond) nu precizează suprafaţa testată.
În fişa imobilului, pe care o invocă reclamantul (fila 45 fond), apare menţionată suprafaţa totală a terenului, inclusiv suprafeţele clădite, 1.020 mp, din care 695,30 mp curţi şi 324,70 mp suprafaţă clădită.
Prin expertiza ordonată s-a concluzionat că suprafaţa deţinută de I.F. în Craiova, raportată la testamentul din 04 iunie 1934 şi planurile înainte de expropriere şi constatările din teren, este de 647 mp. determinată de conturul pct. 5 - 4 - 7- 8 - 9 - 10 - 5, cu vecinii precizaţi, care de altfel a fost reconstituită prin titlul definitiv de proprietate alături de 772 mp.
Curtea a înlăturat apărarea reclamantului că adeverinţa din 08 ianuarie 1992 emisă de Comisia Locală de Fond Funciar Craiova face dovada proprietăţii autoarei I.F., întrucât în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, numai titlul definitiv de proprietate este actul final care atestă proprietatea.
Adeverinţa de proprietate este un act administrativ prin care autoritatea emitentă recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantului precum şi faptul că acesta a recurs la procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 pentru a-şi redobândi dreptul de proprietate în condiţiile legii.
Menţionata adeverinţă nu reprezintă titlu de proprietate în sensul Legii nr. 18/1991, dreptul pe care-l atestă este incert până la emiterea titlului, ceea ce în speţă s-a şi făcut, dar nu pentru întreaga suprafaţă pretinsă de reclamant.
Or, reclamantul avea posibilitatea contestării titlului definitiv de proprietate emis în condiţiile Legii nr. 18/1991 în ceea ce priveşte suprafaţa reconstituită, însă nu l-a contestat, ceea ce înseamnă că a achiesat tacit la această reconstituire.
Este adevărat că Legea nr. 10/2001 are un caracter de complinire faţă de celelalte acte de reparaţie, însă probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri, depoziţii de martori, expertiză nu au făcut dovada că I.F. a primit prin donaţie suprafaţa de 1500 mp, în absenţa unui act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23.1 (lit. a sau c) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, Curtea a constatat că în titlul definitiv de proprietate există un trup de teren din care 772 mp provin de la M.B. donaţi lui I.S., iar suprafaţa de 700 mp reprezintă terenul pe care l-a primit prin donaţie I.F. de la M.F., teren pe care s-a aflat o construcţie, în prezent demolată.
Însumând suprafaţa de 700 mp din titlu, cu suprafaţa de 324 mp pentru care s-au acordat despăgubiri pentru construcţie, rezultă suprafeţele din fişa imobilului 1.020 mp, din cate 695 mp curţi şi 324 mp suprafaţă construită ce au aparţinut lui I.F. şi care a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate.
Împotriva deciziei menţionate mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamantul I.T.A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Instanţa de rejudecare a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. 1865, potrivit cu care hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesitaţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Astfel, prin Decizia nr. 7546 din 26 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat decizia de apel pronunţată în ciclul procesual anterior, deoarece nu s-au avut în vedere actele de preluare şi certificatul de la Arhivele Statului, cât şi testamentul întocmit de F.M. pentru autoarea F.I., pentru a se face un calcul corect al suprafeţelor de teren, avându-se în vedere că reclamantul, prin notificări, a solicitat restituirea în natură a terenului ce a aparţinut autoarei sale I.F. şi pe care aceasta l-a deţinut în baza testamentului din 4 iunie 1934 de la defuncta M.F., pentru 1.500 mp.
Prin decizia de casare, s-a reţinut că, din înscrisurile depuse rezultă că suprafaţa de 1.500 mp a făcut obiectul unei cereri de reconstituire, în procedura Legii nr. 18/1991 fiind emisă adeverinţa din 8 ianuarie 1991 de către Prefectura Dolj, prin care se confirmă reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 1.500 mp în Craiova, ce se cuvine autoarei I.F., iar din actele emise ulterior, rezultă că s-a emis titlul de proprietate numai pentru 700 mp, nefiind pe deplin lămurite aceste neconcordante între recunoaşterea dreptului în procedura legilor fondului funciar şi actul de reconstituire eliberat.
S-a mai reţinut că sentinţa nr. 7045/1993 pronunţată de Judecătoria Craiova a avut ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate pentru 0,75 ha, dar la altă locaţie, respectiv Sineasca şi s-a dispus emiterea titlului pentru acesta suprafaţă, iar prin Decizia nr. 345/1994 a Curţii de Apel Craiova s-a reţinut că, deşi cei doi autori I.S. şi I.S. au formulat cereri împreună, s-a stabilit că I.S. are dreptul la 772 mp, iar I.S. la 0,75 ha.
Cum aceste suprafeţe nu au legătură cu suprafaţa de 800 mp din Craiova, moştenită de la I.F., primită prin testament de la F.M., instanţa supremă a dispus identificarea terenului. Această dispoziţie se referă numai la stabilirea amplasamentului terenului, fără a se nega dreptul reclamantului de a primi 800 mp ce au aparţinut autoarei I.F.
Rejudecând, în sensul indicaţiilor obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel a dispus efectuarea unei expertize, care a avut, însă, în vedere amplasamentul actual al fostului teren aparţinând autoarei reclamantului, care este ocupat de blocuri, astfel că s-a considerat că suprafaţa nu se regăseşte în actele de proprietate.
Răspunsul la obiecţiunile formulate nu lămuresc situaţia, expertul lăsând la aprecierea instanţei.
Recurentul a arătat că, respingând apelul său prin decizia recurată, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile Deciziei nr. 7546/2610 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, prin care nu se contesta dreptul de proprietate al autoarei sale primit prin testament de la M.F., ci identificarea suprafeţei de teren şi dacă este posibilă restituirea în natură.
Analiza instanţei de apel este nelegală şi netemeinică, deoarece s-a reţinut eronat că reclamantului i-au fost acordate despăgubiri pentru suprafaţa de 324,70 mp, în condiţiile în care din Dispoziţia nr. 14971 din 26 noiembrie 2008 rezultă că despăgubirile au fost acordate pentru construcţie şi o suprafaţă de 28 mp.
În timpul procesului, reclamantul a făcut demersuri la Primăria Craiova şi la Prefectura Dolj să comunice actele care au stat la baza Deciziei nr. 14971 din 26 noiembrie 2008, privind schiţa terenurilor la data preluării de stat.
Pârâta, deşi parte în proces, nu s-a conformat, n-a depus dosarul care cuprindea documentaţia pentru care s-a eliberat adeverinţa din 8 ianuarie 1991, din care rezulta proprietatea autoarei reclamantului de 1500 mp în fosta Craiova.
Reclamantul a mai solicitat instanţei administrarea probei cu înscrisuri, respectiv recensământul terenurilor din Municipiul Craiova din anul 1949, care a precedat exproprierea făcuta în baza Decretului nr. 92/1950, dar instanţa nu a luat niciun fel de măsură în acest sens.
Din declaraţiile martorilor audiaţi T.T. şi C.A., vecini cu autoarea reclamantului, rezultă că aceasta a avut pământ mai mult pana în momentul preluării, respectiv curte, casă şi gradină, iar în prezent pe terenul său este o parcare betonată.
Aşa cum rezultă din expertiză, parcare betonată se regăseşte între blocuri, dar expertul a considerat că reclamantul nu îi poate prezenta un act de proprietate, fără să verifice situaţia la Primăria Municipiului Craiova.
Astfel, deşi instanţa supremă a dispus identificarea terenului de 800 mp ce a aparţinut autoarei reclamantului, Curtea de Apel Craiova a dat curs îndrumării doar parţial, încălcând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Recurentul a arătat că decizia recurată este nelegală şi pentru faptul că, deşi a prezentat actele de proprietate, ce reprezintă testamentul din 4 iunie 1934, prin care autoarea sa I.F. a primit de la defuncta M.F. suprafaţa de 1.500 mp din care i s-a restituit 700 mp în condiţiile Legii nr. 18/1991, în discuţie rămânând suprafaţa de 800 mp (confirmată şi prin adeverinţa din 2005 a Prefecturii Dolj), instanţa de apel a făcut o interpretare eronată a întinderii dreptului de proprietate.
Cu alte cuvinte, deşi se recunoaşte valabilitatea testamentului şi chiar suprafaţa de 1.500 mp ce revenea autoarei, reclamantul este privat încă o dată de suprafaţa de 800 mp, fără ca instanţa să motiveze unde se regăseşte aceasta.
Recurentul a arătat că înţelege să depună acte noi în recurs: adeverinţele din 8 septembrie 1964 şi procesul verbal din 21 mai 1960 emis de fosta secţiune financiară a oraşului Craiova, din care rezultă că autoarea I.F. (care a avut şi calitatea de luptător împotriva regimului comunist), a fost proprietara terenului de 1.500 mp în Craiova şi a fost scutită de impozit pe 1960, deoarece acesta a fost naţionalizat.
Imobilul a trecut în suprafaţă de 1.500 mp la fostul I.R.C.F.L. Craiova, aşa cum rezultă din procesul verbal din 21 mai 1960.
Aceste acte importante nu au fost depuse de pârâtă, deşi erau în posesia sa, conform dosarului întocmit în 1991.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Cu toate că recurentul a indicat, drept temei juridic al motivelor de recurs, dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurentul - reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., deoarece nu a respectat decizia de casare a Înaltei Curţi, prin care s-a dispus identificarea terenului de 800 mp din Craiova, în sensul stabilirii amplasamentului şi a posibilităţii restituirii în natură.
Susţinerile referitoare la incidenţa cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., faţă de absenţa motivelor pe aspectul amplasamentului terenului de 800 mp, vizează, în realitate, tot nerespectarea dispoziţiilor sus - menţionate ale deciziei de casare, astfel încât urmează a fi analizate în acest context.
Înalta Curte reţine că motivele de recurs se fundamentează pe premisa că, prin Decizia nr. 7546 din 26 octombrie 2011 pronunţată în ciclul procesual anterior, instanţa supremă ar fi tranşat chestiunea calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru acest teren, ce a aparţinut autoarei sale, I.F., în baza testamentului întocmit de F.M. pentru o suprafaţă de 1500 mp, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare doar pentru stabilirea amplasamentului şi a posibilităţii restituirii în natură a terenului.
Această premisă este greşită, întrucât, astfel cum rezultă din considerentele deciziei de casare, a fost tranşat exclusiv obiectul notificărilor din 2001 formulate de către reclamant în baza Legii nr. 10/2001, în sensul că acesta este reprezentat de restituirea în natură a diferenţei de 800 mp din terenul de 1.500 mp ce a aparţinut autoarei reclamantului, I.F., pe care aceasta l-ar fi deţinut în baza testamentului din 4 iunie 1934 întocmit de M.F., din care a fost restituită o suprafaţă de 700 mp în procedura legilor fondului funciar.
Înalta Curte a constatat că, în mod greşit, instanţele de fond din ciclul procesual anterior au analizat pretenţiile reclamantului în considerarea unor terenuri aparţinând altor autori ai acestuia, fără legătură cu terenul ce a aparţinut autoarei I.F., motiv pentru care, în raport de obiectul judecăţii clarificat prin decizia de casare, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea stabilirii existenţei dreptului în patrimoniul autoarei I.F., a întinderii acestuia, a identificării suprafeţei de teren care a făcut obiectul testamentului şi a posibilităţii restituirii în natură.
Aşadar, instanţa supremă nu a statuat în sensul existenţei în patrimoniul autoarei I.F. a unei suprafeţe de 1.500 mp în str. B., drept dobândit în baza testamentului din 1934, ci a dat îndrumări pentru lămurirea acestui aspect cu ocazia rejudecării apelului reclamantului.
Referirile la susţinerile reclamantului privind întinderea dreptului de proprietate dobândit prin testamentul în discuţie, la împrejurarea că suprafaţa de 1.500 mp a făcut obiectul unor cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în procedura legilor fondului funciar, precum şi la actele emise în acea procedură, au fost făcute în contextul clarificării obiectului notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, fără a echivala cu o dezlegare în sensul existenţei în patrimoniul autoarei I.F. a unei suprafeţe de 1500 mp, acest aspect urmând a fi lămurit în cadrul rejudecării, astfel cum s-a menţionat explicit în considerentele deciziei de casare a Înaltei Curţi.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a procedat la analizarea cu prioritate a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei I.F. asupra unei suprafeţe de 1500 mp, pe baza probelor administrate, atare analiză reflectând respectarea dispoziţiilor instanţei de casare şi a prevederilor art. 315 C. proc. civ.
Se constată că, prin referirile la raportul de expertiză întocmit în cadrul rejudecării apelului şi la alte probe pretins ignorate de către instanţa de apel, recurentul tinde la reaprecierea situaţiei de fapt reţinute, în sensul dovedirii dobândirii de către autoarea sa, în baza testamentului din 1934, a dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de 1.500 mp în str. B., şi nu doar asupra unei suprafeţe de 700 mp, astfel cum s-a constatat prin decizia de apel (care a fost deja restituită în temeiul legilor fondului funciar).
Or, reevaluarea probelor administrate şi a situaţiei de fapt conturate pe baza acestora excede atribuţiilor acestei instanţe de control judiciar, ale cărei atribuţii sunt circumscrise verificării legalităţii deciziei, prin prisma cazurilor de recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei deciziei recurate.
De altfel, constatările instanţei de apel referitoare la faptul că, în condiţiile în care nici testamentul din 4 iunie 1934, nici procesul - verbal de preluare din 21 mai 1960, nu precizează vreo suprafaţă de teren, suprafaţa terenului din str. B. rezultă din fişa imobilului (1.020 mp, din care curte - 695,30 mp), care se coroborează cu constatările expertului, reflectă în mod corect modalitatea în care persoana pretins îndreptăţită la măsuri reparatorii trebuie să facă dovada existenţei şi a întinderii dreptului de proprietate la data preluării de către stat a unui imobil, respectiv prin depunerea actelor doveditoare indicate în art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, cu precizările din normele corespondente ale H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a legii.
Recurentul a înţeles să ataşeze cererii de recurs trei înscrisuri, dintre care două reprezintă înscrisuri existente la dosar, respectiv procesul - verbal de preluare din 21 mai 1960 (fila 44 dosar fond) şi adresa din 1960 emisă de Secţiunea Financiară a oraşului Craiova (fila 80 dosar fond), iar cel de-al treilea reprezintă un înscris nou - adresa din 1964 emisă tot de Secţiunea Financiară a oraşului Craiova (fila 10 dosar recurs).
Aceste înscrisuri conţin referirea la un teren de 1.500 mp, menţiune care lipseşte din cele două înscrisuri depuse în dosarul primei instanţe, motiv pentru care s-a solicitat recurentului, în şedinţa publică din 31 octombrie 2014, certificarea celor trei înscrisuri pentru conformitate cu originalul, în condiţiile art. 316 cu referire la art. 298 şi 112 C. proc. civ. Întrucât recurentul nu a îndeplinit această formalitate, nu se poate ţine seama de aceste înscrisuri, în temeiul art. 139 C. proc. civ., sancţiune aplicabilă chiar atunci când se depun copii certificate, dar nu se înfăţişează originalul, aşadar cu atât mai mult atunci când nu se depun nici măcar copii certificate de parte pentru conformitate cu originalul.
Întrucât întinderea dreptului de proprietate trebuie să rezulte din actele doveditoare menţionate în art. 23 şi 24 din lege, iar sarcina probei revine reclamantului, acesta nu se poate prevala de propria culpă în neîndeplinirea obligaţiilor procesuale pe acest aspect pentru a invoca lipsa de rol activ a instanţei în administrarea altor probe decât înscrisurile aflate la dosar.
În ceea ce priveşte obiectul despăgubirilor acordate prin Dispoziţia nr. 14971 din 26 noiembrie 2008 emisă de Primăria Craiova în baza Legii nr. 10/2001, contestată în prezenta cauză, într-adevăr, această măsură reparatorie a vizat o suprafaţă de teren de 28 mp şi construcţia demolată, cu o suprafaţă desfăşurată de 324,70 mp, însă acest fapt este lipsit de relevanţă în cauză, întrucât suprafaţa de teren menţionată în fişa imobilului reprezentând curte - 695 mp (fila 45 dosar fond) include amprenta la sol a construcţiei (în prezent, demolată), după cum a precizat expertul G.M. prin răspunsul la obiecţiunile formulate de către reclamant la raportul de expertiză întocmit în faza rejudecării apelului (fila 52 dosar apel).
În condiţiile în care instanţa de apel a constatat că s-a făcut dovada existenţei în patrimoniul autoarei reclamantului a dreptului de proprietate doar asupra unei suprafeţe de 695 mp teren (identificată de expert ca fiind, în fapt, de 647 mp), pentru care reclamantul a beneficiat de reconstituirea dreptului în baza legilor fondului funciar, se constată că au fost respectate dispoziţiile deciziei de casare, criticile recurentului neavând sport.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I.T.A. împotriva Deciziei nr. 737 din 12 martie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2979/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2981/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
