ICCJ. Decizia nr. 3098/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3098/2014
Dosar nr. 7032/42/2004*
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 19 martie 2002, reclamanţii I.B.C., M.S., I.B.I.P. şi I.R. au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA Ploieşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Municipiul Ploieşti, str. C., compus din casă de locuit, fabrica de tăbăcărie şi aproximativ 3.000 mp teren aferent.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că sunt moştenitorii fostului proprietar N.I.B., care a dobândit imobilul la data de 3 aprilie 1915, prin actul de vânzare transcris în 1915. Potrivit Legii nr. 10/2001, au solicitat restituirea în natură a imobilului însă Primăria Ploieşti, prin adresa nr. 1597/2001, le-a făcut cunoscut că imobilul se află în administrarea SC C. SA.
Au mai arătat reclamanţii că deşi au solicitat în mod expres restituirea în natură, pârâta în mod nejustificat le-a respins cererea, fără să emită decizia sau dispoziţie motivată, cu toate că imobilul poate fi restituit în natură, în condiţiile în care una din construcţii avea destinaţia de locuinţă la data naţionalizării, iar în cealaltă casă etajul îl constituia locuinţa muncitorilor.
În drept, au fost invocate disp. art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi cele ale art. 480 - 481 C. civ.
Pârâta a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a A.V.A.S. Prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii susţinând că întregul imobil este proprietatea pârâtei, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, ce a fost indicat, transcris de Judecătoria Ploieşti, imobilul-teren şi construcţii fiind înscris şi în C.F. nr. x a localităţii Ploieşti, cu nr. cadastral x, proprietate a SC C. SA. Imobilul a devenit proprietatea statului prin naţionalizare în baza Legii nr. 119/1948, context în care operează restituirea prin măsuri reparatorii enumerate de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
S-a mai arătat că societatea pârâtă a fost privatizată de către A.P.A.P.S., prin contractul de vânzare-cumpărare din 2 decembrie 1998, iar reclamanţii au dreptul de a solicita despăgubiri A.P.A.P.S.
Pe calea cererii de chemare în garanţie, a solicitat ca, în cazul admiterii acţiunii reclamanţilor, să fie obligată A.V.A.S. Bucureşti la restituirea contravalorii imobilului revendicat şi la suportarea despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece aceasta este instituţia publică implicată în procesul de privatizare, iar potrivit art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, chematei în garanţie îi revine obligaţia de a repara prejudiciile cauzate societăţilor privatizate sau în curs de privatizare, prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
Prin precizarea la acţiune formulată la data de 29 martie 2004, reclamanţii au arătat că solicită anularea Deciziei nr. 1 din 9 ianuarie 2004 emisă de SC C. SA Ploieşti şi restituirea în natură a celor două imobile - construcţie de locuit şi tăbăcărie, ambele situate pe terenul din Ploieşti, str. C., acestea fiind preluate în mod abuziv de la autorul lor.
Pe baza probelor administrate în cauză, prin Sentinţa civilă nr. 677 din 21 iunie 2004, Tribunalul Prahova a admis contestaţia şi cererea de chemare în garanţie, a anulat Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 2004 emisă de către SC C. SA Ploieşti şi a dispus restituirea în natură a imobilului, casă de locuit, situat în Ploieşti, str. C., judeţul Prahova, constatând dreptul la despăgubiri pentru terenul aferent şi fabrica de tăbăcărie.
Prin aceeaşi sentinţă a fost obligată chemata în garanţie la repararea prejudiciului cauzat pârâtei prin restituirea imobilului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că imobilul situat în Ploieşti, str. C., ce a aparţinut autorului reclamanţilor I.B.N., potrivit contractului de vânzare-cumpărare transcris la 1915, a fost preluat de stat în baza Legii nr. 119/1948.
Imobilul a fost identificat de expert R.G., suprafaţa terenului fiind stabilită la 2.570 mp, iar construcţiile au reprezentat fosta locuinţă şi tăbăcărie.
Instanţa a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile de restituire în natură a construcţiei ce a reprezentat casa de locuit, preluată abuziv, contrar Legii nr. 119/1948, neputându-se prelua de către stat în baza acestei legi imobilele locuinţă.
S-a constatat astfel că, în mod greşit pârâta a respins cererea de restituire în natură a construcţiei casă de locuit, iar în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost constatat dreptul la despăgubiri pentru terenul identificat prin expertiza topo şi pentru fabrica de tăbăcărie.
Întrucât obligaţia de despăgubire, potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001 revine instituţiei implicate în procesul de privatizare, a fost admisă cererea de chemare în garanţie, iar chemata în garanţie a fost obligată să repare prejudiciul creat pârâtei în urma acordării măsurilor reparatorii.
Împotriva sentinţei primei instanţe au formulat apeluri toate părţile din proces.
Prin Decizia civilă nr. 715 din 23 mai 2005, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul declarat de reclamanţi şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a dispus restituirea în natură şi a imobilului "tăbăcărie", cu terenul aferent casei de locuit şi tăbăcăriei, în suprafaţa totală de 2.570 mp, din Ploieşti, str. C., marcat pe planul de situaţie anexă la raportul de expertiză topo G.E. în conturul expres indicat.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de pârâta SC C. SA şi de chemata în garanţie A.V.A.S.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat, cu privire la apelul reclamanţilor, că aceştia au făcut dovada că autorul lor (N.I.B.) a dobândit imobilul din Ploieşti, str. C. - compus din casă de locuit P + 1, fabrică de tăbăcărie P + 1 şi terenul în suprafaţă de 3.000 mp - prin actul de vânzare din 3 aprilie 1915.
Imobilul - tăbăcărie a fost naţionalizat prin Legea nr. 119/1948, iar această preluare a avut caracter abuziv (prima instanţă reţinând greşit că numai naţionalizarea casei de locuit trebuie considerată astfel).
S-a constatat, pe acest aspect, că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 enumeră cazurile de imobile preluate abuziv, printre care şi imobilele naţionalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere şi de transporturi, precum şi cele naţionalizate fără titlu valabil şi orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Deşi Legea nr. 119/1948 a fost adoptată sub imperiul Constituţiei din 1948, care prevedea în art. 11, naţionalizarea, ca modalitate de dobândire a proprietăţii de stat, totuşi aceasta era operantă în anumite condiţii legale, a căror nerespectare atrage consecinţa preluării nevalabile.
De aceea, raportat la datele speţei, s-a constatat că atât casa, cât şi tăbăcăria şi terenul aferent au fost naţionalizate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 119/1948, întrucât casa de locuit şi terenul nu făceau parte din categoria de imobile prevăzute în lege a fi naţionalizate, iar în ce priveşte tăbăcăria, aceasta nu îndeplinea criteriile din lege pentru a fi naţionalizată.
Aceasta, întrucât conform certificatului de înmatriculare, societatea avea ca obiect industrie mică de tăbăcărie şi vânzarea acestor produse en gros şi en detail pe cont propriu, având numai 5 muncitori şi o instalaţie de forţă motrice de mai puţin de 20 HP.
Fiind o preluare fără titlu valabil, ea este o preluare abuzivă, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora "imobilele preluate în mod abuziv indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini".
Imobilele din litigiu au fost identificate prin rapoartele de expertiză tehnică de specialitate efectuate la instanţa de fond şi în apel, respectiv a fost identificat terenul în suprafaţă totală de 2.570 mp, precum şi casa de locuit - construcţie, parter, având 13 camere, o mansardă cu 3 încăperi şi două beciuri, având aceeaşi alcătuire ca la data naţionalizării, starea tehnică actuală fiind satisfăcătoare, cu excepţia acoperişului care are uzură foarte avansată, estimată de expert la 80%.
A fost identificată şi construcţia "tăbăcărie" - parter şi etaj, care în prezent nu mai are destinaţia de tăbăcărie, fiind folosită pentru birouri, arhivă, atelier de întreţinere, vestiare şi la etaj 2 săli mari, imobilul având aceeaşi alcătuire ca la data naţionalizării, nesuferind niciun fel de extindere, consolidare sau adăugire.
Expertul a constatat că starea tehnică actuală este satisfăcătoare, corespunzătoare pentru o vechime de peste 90 de ani, cu excepţia unei zone de construcţie de circa 88 mp arie construită la sol, care este în ruină.
S-a reţinut, în privinţa acestei părţi din imobil, că reclamanţii, prin notele scrise, au solicitat acordarea de despăgubiri, cerere care nu a fost primită, deoarece a fost formulată după închiderea dezbaterilor şi în principal, pentru că nu se încadrează în dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nefiind demolată de organele statului sau de către pârâtă, prăbuşirea acelei părţi din construcţie fiind cauzată de vechimea şi degradarea în timp a construcţiei.
Cu privire la apelul declarat de pârâta SC C. Ploieşti, instanţa a reţinut caracterul nefondat al criticilor, întrucât preluarea imobilului de către stat, în temeiul Legii nr. 119/1948, s-a făcut fără un titlu valabil, cu nerespectarea chiar a dispoziţiilor legii de naţionalizare.
De aceea, s-a constatat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, invocate de apelantă, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât textul menţionat are în vedere situaţia imobilelor preluate cu titlu valabil.
În acelaşi timp, s-a reţinut că dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu condiţionează restituirea imobilelor care cad sub incidenţa legii, de promovarea acţiunii de constatarea nulităţii absolute a actelor ce privesc înstrăinarea imobilelor şi actele de privatizare.
În privinţa apelului declarat de chemata în garanţie A.V.A.S., s-a arătat că instanţa de fond a admis corect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C. SA Ploieşti, dispunând obligarea la repararea prejudiciului cauzat pârâtei prin restituirea imobilului.
S-a apreciat că soluţia este legală, faţă de dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată care stabilesc în sarcina instituţiilor publice implicate în privatizare obligaţia de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor preluate de stat.
Cum imobilul din litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar petenţii sunt persoane îndreptăţite la restituirea în natură a imobilelor deţinute de o societate comercială privatizată, chemata în garanţie are obligaţia prevăzută de lege pentru repararea prejudiciilor determinate de restituirea în natură a imobilelor.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii, chemata în garanţie A.V.A.S. şi pârâta SC C. SA.
Judecata recursurilor a fost suspendată până la soluţionarea acţiunilor promovate de reclamanţi, vizând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni (conform Sentinţei civile nr. 20 din 22 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, irevocabilă prin Decizia nr. 3056 din 3 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi respectiv, Sentinţei nr. 547 din 27 iunie 2007 a Tribunalului Prahova, definitivă prin Decizia nr. 120 din 11 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, irevocabilă prin nerecurare).
Prin Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâta SC C. SA şi s-a dispus casarea în parte a Deciziei civile nr. 715/2005 a Curţii de Apel Ploieşti, în sensul că a fost admis şi apelul declarat de partea indicată împotriva Sentinţei civile nr. 677 din 21 iunie 2004 a Tribunalului Prahova, ce a fost desfiinţată în partea referitoare la soluţia dată cererii de chemare în garanţie.
Prin aceeaşi decizie cauza a fost trimisă la Tribunalul Prahova pentru judecarea cererii de chemare în garanţie, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins celelalte recursuri declarate în cauză ca fiind nefondate.
Recursul declarat de reclamanţi a fost considerat nefondat, în condiţiile în care aceştia au pretins ca pentru o parte din imobilul restituit în natură, respectiv aceea "demolată", restituirea să se facă în echivalent, prin acordarea de despăgubiri.
Formulând o asemenea critică, s-a apreciat că recurenţii ignoră dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "imobilele se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini".
Or, sub acest aspect, al stării imobilului, valorificând concluziile raportului de expertiză, instanţa de apel a reţinut că faţă de vechimea de peste 90 de ani a imobilului, starea tehnică a acestuia este satisfăcătoare, cu "excepţia unei zone de construcţie, de cca. 88 mp arie construită la sol, care este în ruină, cu pereţii şi planşeele prăbuşite, pentru care uzura este 100%".
Aşadar, nu este vorba de o demolare a construcţiei, ci de o stare avansată de ruină şi degradare, corespunzătoare vechimii imobilului, împrejurare care nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001 care exceptează bunurile de la măsura reparatorie a restituirii în natură.
S-a conchis că în speţă s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii nefiind îndreptăţiţi la despăgubiri prin echivalent, ci la restituirea în natură a imobilului în starea fizică în care acesta se află.
Şi recursul declarat de chemata în garanţie A.V.A.S., a fost găsit nefondat întrucât, invocând necompetenţa instanţei şi susţinând că litigiul are natură comercială, s-a arătat că această recurentă ignoră cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecata, determinat de o contestaţie formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001. Or, potrivit art. 26 alin. (3) din acest act normativ, judecata în primă instanţă se face la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare.
Împrejurarea că A.V.A.S. a fost atrasă în proces pe calea cererii de chemare în garanţie, nu este de natură să modifice în vreun fel competenţa, având în vedere dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., potrivit cărora "cererile accesorii şi cele incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală".
Pentru acelaşi considerent, al naturii litigiului în care se valorifică drepturile împotriva A.V.A.S., s-a reţinut că cererea formulată de societatea pârâtă nu este supusă timbrării [potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: "cererile sau acţiunile în justiţie, precum şi transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi şi de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru"].
De aceea a fost apreciată ca lipsită de suport legal critica recurentei conform căreia acţiunea ar fi trebuit anulată ca netimbrată, în aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997.
Nefondată a fost calificată şi critica vizând prematuritatea cererii de chemare în garanţie. Astfel, referitor la dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. şi la obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile a concilierii, pretinsă de recurentă ca fiind incidentă în cauză, critica a fost văzută ca străină judecăţii, întemeiată pe aceeaşi confuzie a părţii vizând natura litigiului.
Argumentele legate de dovada prejudiciului suferit de societate prin diminuarea patrimoniului şi inexistenţa unei hotărâri irevocabile de restituire a bunului nu se circumscriu unei excepţii de prematuritate, ci sunt aspecte care ţin de fondul cererii de chemare în garanţie.
Invocate ca aspecte de nelegalitate a soluţiei, s-a arătat că ele sunt oricum eronate, întrucât dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prezumă existenţa prejudiciului localizat în patrimoniul societăţii obligate la restituirea imobilului - dovezile urmând să fie făcute asupra întinderii prejudiciului şi nu asupra existenţei acestuia.
În ce priveşte hotărârea de restituire a imobilului, aceasta este chiar cea pronunţată în cauză, particularitatea fiind dată de faptul că cererea de chemare în garanţie a fost formulată pe cale incidentală, iar nu principală (în această din urmă situaţie punându-se problema existenţei unei hotărâri anterioare irevocabile, în temeiul căreia pârâta să fi căzut în pretenţii faţă de reclamanţi).
Tot astfel, referirea la modalitatea în care trebuia stabilită despăgubirea, cu luarea în considerare a valorii contabile a imobilului la momentul privatizării, s-a apreciat că este lipsită de pertinenţă şi nu se poate constitui într-o critică împotriva deciziei din apel, având în vedere că aceasta - la fel ca şi sentinţa de primă instanţă - nu au stabilit un cuantum al despăgubirilor (acest aspect constituindu-se de altfel, în obiect de critică în recursul pârâtei).
Recursul pârâtei SC C. SA a dedus judecăţii, în principal, critici nefondate, cu o unică excepţie.
Susţinerea că preluarea imobilului s-ar fi făcut cu titlu valabil, întrucât naţionalizarea era reglementată ca modalitate constituţională de dobândire a proprietăţii de stat, conform Constituţiei de la 1948, nu a fost primită deoarece naţionalizarea trebuia realizată în condiţiile prevăzute de lege, care în speţă, nu au fost respectate. Instanţa de apel a reţinut corect că, potrivit art. 1 pct. 36 din Legea nr. 119/1948, era prevăzută naţionalizarea "tuturor tăbăcăriilor având o instalaţie de forţă motrice de cel puţin 20 HP".
Or, fabrica de tăbăcărie a autorului reclamanţilor, cu o forţă motrice mai mică de 20 HP şi având angajaţi 5 muncitori, nu se încadra în categoria fabricilor supuse naţionalizării.
În plus, imobilul cu destinaţia casă de locuit nu intra în sfera de reglementare a Legii naţionalizării nr. 119/1948, astfel încât, atât imobilul locuinţă, cât şi fabrica de tăbăcărie, împreună cu terenul aferent, au fost preluate în temeiul unui act normativ ale cărui dispoziţii, chiar dacă aveau o bază constituţională, nu au fost respectate, ceea ce a dus la consecinţa, corect reţinută de instanţa de apel, a preluării fără titlu valabil.
A fost apreciată eronată şi susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia, în ipoteza în care preluarea imobilului s-a făcut fără titlu, restituirea în natură ar fi condiţionată de anularea, în prealabil, a actului de înstrăinare, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Faptul că autorul său nu a avut un titlu valabil asupra imobilului face ca, în aplicarea regulii nemo dat quod non habet (sau nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet - nimeni nu poate transmite altuia mai mult drept decât are el însuşi), societatea să nu fi putut dobândi un drept de proprietate în patrimoniul său.
Împrejurarea că acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, ca şi cea în anularea certificatului de atestare, au fost respinse de instanţe, nu poate conduce la validarea titlului societăţii. Pe de o parte, hotărârea vizând certificatul de atestare nu a tranşat o chestiune de fond în ce priveşte valabilitatea acestui act, ci a rezolvat cauza reţinând incidenţa prescripţiei extinctive, ceea ce înseamnă că într-o cerere ulterioară în care se dispută dreptul de proprietate asupra imobilului, certificatul de atestare, ca titlu de care se prevalează partea, este supus evaluării instanţei, din punct de vedere al forţei probante a dreptului.
Or, dată fiind valoarea declarativă a acestui certificat (apt să "ateste" un drept de proprietate în patrimoniul societăţii, în măsura în care autorul însuşi l-ar fi deţinut în prealabil), rezultă că el nu putea "constitui" un asemenea drept, în condiţiile preluării fără titlu realizată de către stat.
Pe de altă parte, în privinţa contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, soarta acestuia - validat sau invalidat pe calea cererii în nulitate - nu poate influenţa valabilitatea titlului de proprietate asupra imobilului în litigiu, având în vedere obiectul unui asemenea contract, care nu a constat în active privite ut singuli, pentru a se putea susţine că în ipoteza respingerii cererii, s-a consolidat titlul de proprietate. Actul juridic de care se prevalează recurenta-pârâtă nu a vizat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului, ci doar dreptul asupra capitalului societăţii (cu posibilitatea încasării dividendelor corespunzătoare), ceea ce nu poate avea însă semnificaţia unui titlu de proprietate asupra bunului în litigiu, pentru a se putea pretinde deţinerea acestuia cu titlu de către societate.
Tot astfel, s-a apreciat că este eronată şi lipsită de temei legal susţinerea potrivit căreia, pentru a se dispune restituirea în natură a imobilului, ar fi trebuit ca în prealabil să se obţină anularea actului de privatizare şi a certificatului de atestare.
Dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, au reglementat, pentru ipoteza imobilelor preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, de către instituţia publică implicată în privatizare. Aşadar, textul viza exceptarea de la restituirea în natură a imobilelor preluate cu titlu valabil.
Textul menţionat a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 (pct. 60 Titlul I), în sensul că nu s-a mai făcut distincţie între modalitatea de preluare, fiind suficientă ca ipoteză, evidenţierea imobilelor în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate. Această modificare legislativă a fost însă declarată neconstituţională prin Decizia C.C. nr. 830 din 8 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 559/24.07.2008 [conform căreia s-a reţinut că prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie].
Ca atare, s-a revenit la forma iniţială a textului, ceea ce înseamnă că în sfera de reglementare a art. 27 (devenit art. 29, la renumerotare), susceptibile aşadar, de măsuri reparatorii prin echivalent, au rămas doar imobilele preluate cu titlu valabil.
Pentru cealaltă categorie de imobile, devine incidentă regula restituirii în natură, societatea nejustificând niciun temei pentru deţinerea în continuare a unui imobil preluat fără titlu valabil.
Prevederile art. 46 (actualmente, art. 45) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la care face referire recurenta, ca fiind nesocotite prin soluţia adoptată, nu sunt incidente cauzei şi ca atare, s-a conchis că este lipsită de suport critica formulată, deoarece textul menţionat are în vedere situaţia actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil.
Este vorba aşadar, potrivit dispoziţiei legale, de imobile privite ca active, ca bunuri individual determinate, care să fi făcut obiectul actelor juridice (cu titlu particular) de înstrăinare, iar nu de înstrăinarea acţiunilor (adică, de un drept de proprietate incorporală asupra părţii din capitalul social deţinut de stat).
Aceasta, întrucât contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni a realizat transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor aparţinând statului, iar nu asupra bunurilor imobile ca atare aflate în patrimoniul societăţii comerciale.
Este şi motivul pentru care, contrar susţinerii recurentei, nu interesează atitudinea subiectivă (buna-credinţă) la momentul încheierii unor asemenea contracte, întrucât ipoteza normei, de exceptare de la sancţiunea nulităţii pentru existenţa bunei-credinţe, are în vedere acte de înstrăinare referitoare la imobile privite individual.
Tot nefondată a fost apreciată şi critica potrivit căreia prin restituirea imobilului, instanţa a lăsat nerezolvată problema construcţiilor edificate de recurenta-pârâtă pe teren, în condiţiile în care pe de o parte, ceea ce a făcut obiectul litigiului şi obiect al restituirii, a fost imobilul preluat de la autorul reclamanţilor (determinat ca atare, prin expertizele efectuate), iar pe de altă parte, pârâta nu a învestit instanţa cu o cerere reconvenţională privind asemenea construcţii.
În ce priveşte pretinsa blocare a căii de acces la un alt teren al recurentei (prin restituirea imobilului), s-a reţinut că aceasta poate constitui eventual, obiect al unei pretenţii vizând o servitute de trecere, nereprezentând, în sensul Legii nr. 10/2001, un impediment pentru adoptarea măsurii reparatorii directe.
Instanţa de recurs a considerat că are însă caracter fondat critica recurentei referitoare la faptul că instanţele de fond au lăsat nerezolvată pretenţia de despăgubiri, formulată pe calea cererii de chemare în garanţie îndreptată împotriva A.V.A.S., ca instituţie publică implicată în privatizare.
Aceasta întrucât, deşi a pronunţat o soluţie de admitere a cererii de chemare în garanţie, tribunalul a dispus doar "obligarea la repararea prejudiciului cauzat prin restituirea imobilului", fără să arate, în concret, în ce constă această reparaţie, iar hotărârea de primă instanţă a rămas nemodificată în apel pe acest aspect, nefiind primite criticile formulate de către pârâtă.
O asemenea modalitate de a soluţiona o pretenţie dedusă judecăţii a fost echivalată cu o necercetare a fondului ei, în condiţiile în care dispozitivul, cel care conţine soluţia adoptată, reprezintă titlul susceptibil de executare silită în ipoteza în care nu are loc o executare de bunăvoie. De aceea el trebuie să cuprindă, în concret, obligaţia de executat, pentru situaţia admiterii acţiunii.
În speţă însă, dispozitivul hotărârii, deşi conţine soluţia de admitere a cererii de chemare în garanţie, nu arată în concret, în ce constă obligaţia de despăgubire, ceea ce înseamnă în realitate, o necercetare a fondului pretenţiei.
S-a observat că nici considerentele care justifică soluţia din dispozitiv nu sunt lămuritoare sub acest aspect, instanţa limitându-se la a face referire la dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997, care obligă instituţia implicată în privatizare să asigure repararea prejudiciilor create prin restituirea imobilelor evidenţiate în patrimoniul societăţilor privatizate, fără să realizeze însă o analiză concretă şi o particularizare la speţă a dispoziţiilor menţionate.
Cum instanţa este obligată să spună dreptul (juris dictio) situaţiilor concrete ce îi sunt deduse judecăţii, pentru că numai astfel dă dezlegare litigiilor ce au învestit-o şi cum acest lucru nu s-a întâmplat cu referire la cererea de chemare în garanţie, aspect de natură să atragă incidenţa art. 304 pct. 5 şi, respectiv, art. 297 C. proc. civ., recursul pârâtei a fost admis, a fost casată în parte decizia atacată şi, urmare a admiterii apelului pârâtei, desfiinţată sentinţa tribunalului în partea referitoare la soluţia asupra cererii de chemare în garanţie, cu trimiterea cauzei spre reluarea judecăţii asupra acestei cereri, la prima instanţă.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. 7032/42/2004, la data de 10 iulie 2012, iar la termenul de judecată din data de 27 noiembrie 2012, constatând decesul reclamantei M.S.C., instanţa a dispus introducerea în cauză a moştenitoarei acesteia, A.A.S., conform certificatului de moştenitor nr. x/2012, eliberat de B.N.P. T.A.C.
La solicitarea pârâtei şi în dovedirea cererii de chemare în garanţie, tribunalul a încuviinţat efectuarea unei expertize în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare, raportul de expertiză fiind întocmit de expert O.C., cu privire la care părţile nu au formulat obiecţiuni.
Pe baza probelor administrate, rejudecând în limitele fixate prin Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin Sentinţa civilă nr. 3024 din 5 decembrie 2013, Tribunalul Prahova a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C. SA şi a obligat chemata în garanţie A.V.A.S. la plata sumei de 2.538.146 RON, către pârâta SC C. SA, cu titlul de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin restituirea în natură către reclamanţi a imobilului situat în Ploieşti, str. C., jud. Prahova, compus din casă de locuit, imobil "tăbăcărie" şi teren cu suprafaţa de 2.570 mp, conform raportului de expertiză în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare întocmit de expert O.C. S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reţinut temeinicia cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C. SA împotriva A.V.A.S., ca instituţie publică implicată în privatizare, în raport de dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, potrivit cărora, instituţiile publice implicate (în privatizare) asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
S-a arătat că, în acord cu dezlegările irevocabile ale instanţei de recurs din Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012, textul legal prezumă existenţa prejudiciului localizat în patrimoniul societăţii obligate la restituirea imobilului, dovezile urmând să fie făcute doar asupra întinderii prejudiciului, iar nu asupra existenţei acestuia.
În plus, prin Sentinţa civilă nr. 677 din 21 iunie 2004 a Tribunalului Prahova s-a dispus restituirea în natură de către pârâtă, în favoarea reclamanţilor, a imobilului casă de locuit, situat în Ploieşti, str. C., jud. Prahova, iar prin Decizia civilă nr. 715/2005 a Curţii de Apel Ploieşti (prin care a fost schimbată în parte hotărârea primei instanţe) a fost restituit în natură şi imobilul "tăbăcărie", cu terenul aferent de 2.570 mp, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert G.E.
Faţă de împrejurarea că măsura dispusă de cele două instanţe, a restituirii în natură a imobilelor solicitate de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001, a fost menţinută cu putere de lucru judecat de instanţa de recurs, tribunalul a observat că pârâta se află în ipoteza reglementată de art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999.
Determinarea cuantumului prejudiciului suportat de SC C. SA a fost realizată prin raportul de expertiză în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare întocmit de expert O.C. care a stabilit valoarea imobilelor restituite în natură reclamanţilor prin raportare la preţurile pieţei libere, starea tehnică, anul edificării şi dotările - în cazul construcţiilor, respectiv categoria de folosinţă şi amplasamentul - în cazul terenului, după cum urmează: pentru casa de locuit = 242.566,9 RON, pentru imobilul "tăbăcărie" = 378.522,9 RON, iar pentru terenul de 2.570 mp = 1.917.056,2 RON.
Dând eficienţă principiului acoperirii integrale şi efective a prejudiciului suportat şi în baza dispoziţiilor legale indicate, tribunalul a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, obligând A.V.A.S. la plata sumei de 2.538.146 RON, către pârâtă, cu titlul de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin restituirea în natură către reclamanţi a imobilului situat în Ploieşti, str. C., jud. Prahova, compus din casă de locuit, imobil "tăbăcărie" şi teren cu suprafaţa de 2.570 mp, conform raportului de expertiză în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare întocmit de expert O.C., luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în această procedură.
Apelul declarat de chemata în garanţie împotriva acestei sentinţe, a fost admis prin Decizia civilă nr. 636 din 10 iunie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, care a schimbat în parte hotărârea, în sensul că a obligat-o pe chemata în garanţie A.V.A.S. la plata către pârâta SC C. SA, pentru imobilele situate în Ploieşti, str. C., jud. Prahova, respectiv casă de locuit, tăbăcărie şi teren în suprafaţă de 2.570 mp, a unei despăgubiri stabilită la nivelul valorii contabile a acestora, astfel cum este aceasta reflectată în bilanţul societăţii pârâte la momentul ieşirii efective a fiecăruia dintre imobilele respective din patrimoniul societăţii, valoare ce se actualizează cu indicele de inflaţie de la data plăţii despăgubirii. Instanţa de apel a menţinut restul dispoziţiilor din sentinţă.
Pentru a decide în acest sens, s-a arătat, cu referire la excepţia de necompetenţă materială şi teritorială a Tribunalului Prahova în judecarea cererii de chemare în garanţie (susţinându-se de către apelantă că raportat la prevederile legale invocate în apel, competenţa de judecare a cererii de chemare în garanţia ar aparţine, în primă instanţă, Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, instanţă competentă să judece litigiile între profesionişti, fiind vorba de un litigiu comercial, care ar fi fost soluţionat în mod greşit, în primă instanţă, de Tribunalul Prahova) că aceeaşi critică a fost adusă de chemata în garanţie şi în recursul propriu declarat împotriva Deciziei civile nr. 715 din 23 mai 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012, decizie ce a respins ca nefondat recursul chematei în garanţie.
Prin Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012, instanţa supremă a înlăturat critica identică susţinută şi prin actualul apel arătând că, invocând necompetenţa instanţei şi susţinând că litigiul are natură comercială, recurenta - chemată în garanţie ignoră cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecata, determinat de o contestaţie formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001. Or, a reţinut instanţa de control judiciar, potrivit art. 26 alin. (3) din acest act normativ, judecata în primă instanţă se face la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare.
S-a mai arătat că atragerea în proces, pe calea cererii de chemare în garanţie, a A.V.A.S. nu este de natură să modifice în vreun fel competenţa, având în vedere dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., potrivit cărora "cererile accesorii şi cele incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală".
Instanţa de apel a reţinut că, cu acea ocazie, s-a statuat în mod irevocabil prin decizia de recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că Tribunalul Prahova, secţia civilă, era competent să judece în primă instanţă şi cererea de chemare în garanţie, fiind vorba de o problemă de drept dezlegată, obligatorie pentru judecătorii fondului, astfel cum statuează în mod expres disp. art. 315 alin. (1) C. proc. civ., problemă de drept ce nu mai poate fi repusă în discuţie în apelul de faţă.
Şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, invocată de către apelantă pe motiv că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată admiţând cererea înainte de a exista o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, a beneficiat de o dezlegare irevocabilă din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012, reţinându-se că sunt aspecte care ţin, de fapt, de fondul cererii de chemare în garanţie.
Invocate ca aspecte de nelegalitate a soluţiei, s-a arătat că ele sunt oricum eronate, întrucât dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prezumă existenţa prejudiciului localizat în patrimoniul societăţii obligate la restituirea imobilului - dovezile urmând să fie făcute asupra întinderii prejudiciului şi nu asupra existenţei acestuia.
În ce priveşte hotărârea de restituire a imobilului, instanţa supremă a indicat că aceasta este chiar cea pronunţată în cauză, particularitatea fiind dată de faptul că cererea de chemare în garanţie a fost formulată pe cale incidentală, iar nu principală (în această din urmă situaţie punându-se problema existenţei unei hotărâri anterioare irevocabile, în temeiul căreia pârâta să fi căzut în pretenţii faţă de reclamanţi).
Referitor la dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. şi la obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile a concilierii, pretinsă de recurenta-chemată în garanţie ca fiind incidentă în cauză, a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie tot prin Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012, că o atare critică este străină judecăţii, întemeindu-se pe aceeaşi confuzie a părţii vizând natura litigiului.
În conformitate cu disp. art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Instanţa de apel a apreciat că, raportat la soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012 şi la considerentele ce au stat la baza pronunţării acesteia, niciuna din susţinerile apelantei-chemate în garanţie, din apelul de faţă, legate de inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie, nu poate fi primită, având în vedere dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Au fost găsite parţial întemeiate însă criticile ce vizează modalitatea de soluţionare pe fond a cauzei, arătându-se că soluţia pronunţată de tribunal prin sentinţa atacată este nelegală deoarece obligaţia stabilită în sarcina chematei în garanţie, de a despăgubi societatea comercială evinsă de foştii proprietari la nivelul valorii de piaţă a imobilelor restituite acestora, contravine celor statuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 892/16.12.2011, prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.
Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 892/16.12.2011, este obligatorie pentru instanţe potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la momentul pronunţării respectivei decizii, adică de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.
Chiar dacă în faţa primei instanţe, cu ocazia rejudecării pricinii conform celor dispuse prin Decizia nr. civilă nr. 3364 din 16 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, chemata în garanţie nu a formulat obiecţiuni cu privire la raportul de expertiză întocmit în cauză de către expertul O.C., atare împrejurare nu poate constitui un argument pentru menţinerea soluţiei pronunţate de tribunal prin sentinţa atacată, câtă vreme aceasta contravine celor statuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, dată în interesul legii, dezlegarea dată prin respectiva decizie, problemelor de drept judecate, fiind obligatorie pentru instanţe, astfel încât, şi tribunalul trebuia să ţină cont la pronunţarea sentinţei apelate de această decizie.
Instanţa de apel a mai arătat că, în mod contrar susţinerilor intimatei-pârâte din cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar în apel, prin Decizia de casare nr. 3364 din 16 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a stabilit că despăgubirile ce trebuie acordate pârâtei se raportează la valoarea de circulaţie a imobilelor pentru care s-a dispus restituirea în natură.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul declarat de chemata în garanţie, pe care l-a respins ca nefondat, a reţinut numai împrejurarea că referirea la recurentei-chemate în garanţie la modalitatea în care trebuia stabilită despăgubirea, cu luarea în considerare a valorii contabile a imobilului la momentul privatizării, este lipsită de pertinenţă şi nu se poate constitui într-o critică împotriva deciziei din apel, având în vedere că aceasta - la fel ca şi sentinţa de primă instanţă - nu au stabilit un cuantum al despăgubirilor (acest aspect constituindu-se de altfel, în obiect de critică în recursul pârâtei). De asemenea, nici în recursul pârâtei nu s-a reţinut de către instanţa supremă că despăgubirile ce trebuie acordate pârâtei de către chemata în garanţie ar trebui stabilite în funcţie de valoarea de circulaţie a imobilelor restituite în natură.
Nici susţinerea potrivit căreia în mod greşit tribunalul nu a reţinut ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 (potrivit cărora, în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv primit de cumpărător) nu a fost considerată întemeiată. În cuprinsul Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut în mod expres că legiuitorul a prevăzut, succesiv, două modalităţi diferite de plată a despăgubirilor: cea iniţială, din O.U.G. nr. 88/1997, care stabilea plata despăgubirilor către societatea comercială privatizată, şi cea ulterioară, din Legea nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare, care stabileşte plata despăgubirilor către cumpărătorul acţiunilor din cadrul procesului de privatizare.
Prima reglementare nu conţine norme de limitare a cuantumului despăgubirilor ce pot fi achitate societăţii comerciale prejudiciate, în timp ce a doua reglementare, raportându-se la cumpărătorul acţiunilor, limitează cuantumul maxim al despăgubirilor ce pot fi achitate la 50% din preţul efectiv plătit pe acţiuni. Printr-o dispoziţie expresă a Legii nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare, s-a prevăzut faptul că textul art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, rămâne aplicabil contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii, ceea ce înseamnă că pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare, fiind aplicabile dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, nu există norme de limitare a despăgubirilor, neputându-se face raportarea la prevederile legale ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 50% din preţul efectiv plătit de cumpărătorul acţiunilor, aceste limitări intervenind doar pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate sub imperiul Legii nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Întrucât în speţa este vorba de un contract de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, despăgubirile ce se cuvin intimatei-pârâte se acordă conform dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999 şi cu respectarea celor stabilite prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii.
În privinţa aplicării dreptului comunitar, instanţa de apel a recunoscut că acesta are aplicabilitate directă în dreptul intern, iar conform art. 148 alin. (2) din Constituţia României, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Însă, în cauză, nu este vorba de acordarea unui ajutor de stat, câtă vreme măsura are în vedere o prevedere legală, respectiv dispoziţia art. 324 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, prin care se statuează că instituţiile publice implicate (în privatizare) asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
Prin urmare, potrivit legii, măsura se aplică tuturor societăţilor comerciale ce se regăsesc în situaţiile prevăzute expres de textul de lege, recunoscându-se producerea unui prejudiciu cauzat prin restituirea în natură a imobilelor - deţinute de societatea comercială privatizată sau în curs de privatizare - către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În consecinţă, nu este vorba de o măsură selectivă, adoptată doar în favoarea unui beneficiar şi nu se poate reţine nici distorsionarea concurenţei, respectiv existenţa unui beneficiu al societăţii comerciale în discuţie, de vreme ce măsura este dispusă exclusiv pentru acoperirea prejudiciului cauzat respectivei societăţi comerciale ca efect al restituirii în natură a imobilelor, neurmărindu-se, sub nicio formă, acordarea unui beneficiu respectivei societăţi comerciale, ci doar acoperirea prejudiciului cauzat, în mod incontestabil, acesteia.
Pentru aceste motive, găsind apelul întemeiat, instanţa de apel l-a admis, schimbând în parte sentinţa, în sensul obligării chematei în garanţie A.V.A.S. la plata către pârâta SC C. SA, pentru imobilele situate în Ploieşti, str. C., judeţul Prahova, respectiv casă de locuit, "tăbăcărie" şi teren în suprafaţă de 2.570 mp, a unei despăgubiri stabilită la nivelul valorii contabile a acestora, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţul societăţii pârâte, la momentul ieşirii efective a fiecăruia din imobilele respective din patrimoniul societăţii, valoare actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii despăgubirii.
Instanţa de apel a mai precizat că există suficiente elemente pe baza cărora să fie determinat în concret, cu ocazia executării, cuantumul despăgubirii cuvenite intimatei-pârâte, observându-se că, potrivit procesului-verbal din data de 26 ianuarie 2006, întocmit în Dosarul de executare nr. 589/2005, depus la dosarul instanţei supreme, s-a procedat la punerea în posesie a reclamanţilor cu parte din imobilul situat în Ploieşti, str. C., astfel cum a fost identificat în mod expres în finalul procesului-verbal respectiv, întocmit de executorul judecătoresc.
De asemenea, potrivit precizărilor intimatei-pârâte de la termenul de judecată din data de 10 iunie 2014, există o contestaţie la executare ce a fost suspendată prin acordul părţilor, urmând ca părţile să ajungă la o înţelegere şi cu privire la restituirea restului imobilelor - teren şi tăbăcărie - împrejurare necontestată de intimaţii-reclamanţi, prin apărător.
Faptul că prin cererea de chemare în garanţie formulată la prima instanţă, fundamentată în drept pe disp. art. 324 alin. (1), (2) şi alin. ultim din O.U.G. nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, intimata-pârâtă a solicitat obligarea chematei în garanţie la plata către intimata-pârâtă a unei despăgubiri egale cu contravaloarea întregului imobil în discuţie, pe când, în realitate, despăgubirile cuvenite intimatei-pârâte în temeiul acestui text de lege nu se stabilesc în funcţie de valoarea de circulaţie, ci în sensul celor sus-arătate, prin raportate la Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii, nu poate conduce la concluzia că cererea de chemare în garanţie ar trebui respinsă, astfel cum a pretins, neîntemeiat, apelanta.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâta (reclamantă în cererea de chemare în garanţie) SC C. SA Ploieşti şi chemata în garanţie (pârâtă în cererea de chemare în garanţie) A.V.A.S.
1. Prin recursul declarat de SC C. SA Ploieşti, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-au invocat următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:
- Prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 294 C. proc. civ. faţă de împrejurarea că, apelanta, deşi legal citată, nu s-a prezentat în faţa instanţei de fond, nu a formulat întâmpinare şi niciun fel de apărări, nu a solicitat probatorii, nu a propus dovezi în apărare, nu s-a prezentat cu ocazia efectuării raportului de expertiză şi nu a formulat obiecţiuni la acesta.
Prin urmare, toate motivele şi mijloacele de apărare ce au făcut obiectul cererii de apel, au fost invocate de apelanta-pârâta A.V.A.S. direct în faţa instanţei de apel, încălcând astfel dispoziţiilor imperative ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 294 C. proc. civ., iar analiza instanţei de apel a fost realizată cu înfrângerea principiului contradictorialităţii, a principiului dublului grad de jurisdicţie şi cu încălcarea drepturilor procesuale ale celorlalte părţi din proces care au fost lipsite de posibilitatea de a formula apărări în contradictoriu cu apelanta-pârâtă, în faţa instanţei de fond. Aşa cum s-a reţinut şi în considerentele Deciziei nr. 169/2002 a Curţii Constituţionale, "art. 292 alin. (1) C. proc. civ. nu face decât să sancţioneze lipsa de diligenţă a părţii care nu şi-a exercitat apărările sau a făcut-o necorespunzător ori incomplet în fata primei instanţe. Prevederea ce obligă instanţa să se pronunţe, totuşi, în fond, pe baza celor invocate la prima-instanţă constituie o garanţie suplimentară."
- Hotărârea din apel a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., prin nesocotirea Deciziei de casare nr. 3364 din 16 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv, a acelor considerente din care rezultă că (în ce priveşte cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S.), singurul aspect rămas nelămurit în primul ciclu procesual, pentru care s-a dispus casarea cu trimitere, a fost acela al stabilirii întinderii prejudiciului suferit de SC C. SA, aceasta în condiţiile în care, atât Tribunalul Prahova, cât şi Curtea de Apel Ploieşti au omis să treacă în dispozitivul hotărârilor valoarea prejudiciului cu care trebuia despăgubită de către A.V.A.S., astfel cum fusese stabilită prin rapoartele de expertiză.
Rejudecând pricina, în limitele fixate prin decizia de casare cu trimitere, Tribunalul Prahova, temeinic şi legal a încuviinţat efectuarea unei expertize în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare, astfel că, pe fond, a stabilit întinderea prejudiciului localizat în patrimoniul SC C. SA prin restituirea imobilului, conformându-se astfel prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Prin admiterea apelului formulat de apelanta A.V.A.S., Curtea de Apel Ploieşti a lăsat nerezolvat fondul cauzei, omiţând să stabilească în concret cuantumul despăgubirilor cuvenite SC C. SA, situaţie ce echivalează cu o încălcare a art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Din moment ce instanţa de apel, prin raportare la Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a înţeles să înlăture cuantumul despăgubirilor stabilite de instanţa de fond, avea obligaţia, în temeiul rolului activ, cât şi în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să dispună din oficiu efectuarea unei expertize contabile prin care să stabilească în concret cuantumul despăgubirilor la nivelul valorii contabile a imobilelor retrocedate, astfel cum aceasta era reflectată în bilanţul SC C., la momentul ieşirii efective a fiecăruia din imobilele respective din patrimoniul societăţii, valoare actualizată cu indicele de inflaţie de la data plaţii despăgubirii.
Raportat la dispozitivul deciziei recurate, nu există suficiente elemente, pe baza cărora sa poată fi determinat în concret, cu ocazia executării silite, cuantumul despăgubirii cuvenite recurentei-pârâte SC C. SA.
În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate şi menţinerea hotărârii Tribunalului Prahova, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Ploieşti, în vederea stabilirii în concret, pe baza unei expertize contabile, a cuantumului despăgubirii ce i se cuvine.
În temeiul art. 242 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.
2. Prin recursul declarat de chemata în garanţie A.A.A.S. s-a solicitat, cu prioritate şi în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea executării hotărârii atacate, urgenţa unei astfel de cereri rezultând din riscul de a se proceda la executarea sumelor acordate, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, fapt de natură a prejudicia interesele recurentei, dar şi bugetul statului.
În privinţa recursului, s-a solicitat admiterea acestuia şi casarea hotărârii criticate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ., cu trimiterea cauzei în rejudecare Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sau modificarea Deciziei nr. 636 din 10 iunie 2014, prin admiterea apelului, în temeiul excepţiilor invocate, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în garanţie.
În motivarea recursului declarat, au fost invocate următoarele critici de nelegalitate:
- hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, coroborate cu art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, prin respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale şi materiale a Tribunalului Prahova,-secţia I civilă. Subsumat acestei critici, recurenta a reiterat argumentele expuse şi în motivarea apelului, pentru care consideră că, raportat la dispoziţiile ce au fundamentat prezenta cerere de chemare în garanţie (art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată), la prevederile art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2004, la art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, modificată, art. 56 din C. com. şi art. 7201 C. proc. civ., ca şi la calitatea sa de instituţie publică implicată în privatizare instanţa competentă teritorial şi material în soluţionarea pricinii era Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca instanţă competentă să judece litigiile între profesionişti.
- hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii invocată prin motivele de apel, acceptându-se formularea cererii în despăgubiri cu mult înainte de a exista o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă de restituire în natură de către SC C. SA a imobilului pentru care se solicită despăgubiri.
În plus, potrivit dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, "Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie", ceea ce înseamnă că înaintea solicitării despăgubirilor, societatea privatizată trebuia să urmeze procedură specială prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi articol.
Cererea de despăgubiri, având o natură comercială - litigiu între profesionişti - trebuia îndeplinită şi procedura expresă prevăzută de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., a concilierii directe.
Fără respectarea acestor dispoziţii legale, instanţa de fond, ca şi cea de apel au considerat că părţile, respectiv SC C. SA şi A.A.A.S. (fosta A.V.A.S.), sunt în stare de divergenţă, fără ca între acestea să fi existat în prealabil şi obligatoriu o discuţie raportat la pretenţiile SC C. SA.
- hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, în ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor acordate, recurenta susţinând că despăgubirea cuvenită SC C. SA trebuia limitată la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată, în caz contrar societatea având a se îmbogăţi fără justă cauză, pe seama şi în dauna statului, prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societăţii şi avută în vedere în situaţia patrimonială a societăţii la data privatizării.
Despăgubirile acordate în temeiul dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată pot fi aplicate numai în situaţiile în care imobilele care au ieşit din patrimoniul societăţii se regăseau valoric şi în capitalul social.
Valoarea capitalului social este reflectată în numărul de acţiuni ce fac obiectul contractelor de privatizare, acesta fiind şi motivul pentru care multe din contractele de privatizare, în funcţie de situaţia de fapt şi de drept a bunurilor societăţii, aveau prevăzute clauzele privitoare la "Terenuri", "Clădiri principale", prin care cumpărătorii erau obligaţi să facă demersurile necesare în vederea obţinerii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Ulterior obţinerii acestui Certificat, cumpărătorii erau obligaţi sa majoreze capitalul social cu valoarea terenului, acţiunile suplimentare rezultate urmând a fi repartizate A.V.A.S. (actuala A.A.A.S.) ca aport în natură al statului.
Pe cale de consecinţă, pachetul de acţiuni vândut de A.V.A.S. (actuala A.A.A.S.) reprezenta o reflecţie fidelă a valorii capitalului social existent la momentul privatizării.
Recurenta pretinde că nu poate fi reţinută în sarcina sa vreo obligaţie pentru despăgubiri cu atât mai mult cu cât prin dosarul de prezentare întocmit în vederea încheierii contractului de privatizare, era prezentată situaţia patrimonială a societăţii, atât cu privire la terenuri şi clădire, care trebuiau incluse în capitalul social, cât şi cu privire la litigiile în care era implicată societatea privatizată.
Printr-un alt considerent, recurenta a mai pretins că despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizată a imobilului, prin scăderea din valoarea contabilă a imobilului revendicat a amortizării acestuia pe toată perioada exercitării de către intimata-reclamantă a tuturor atributelor dreptului de proprietate, atribute exercitate de la înfiinţarea societăţii şi până la data punerii în executare a sentinţei de retrocedare.
Prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 2 decembrie 1998, A.A.A.S. - fosta A.V.A.S. (prin antecesorul său) a vândut 69,95% din valoarea capitalului social al SC C. SA, cu un preţ de 2,006,823,000 ROL, respectiv 200.682,30 RON şi nu este posibil ca pentru un singur activ (teren şi clădiri), să fie obligată să plătească despăgubiri la valoarea care este reflectată în bilanţul contabil de la momentul ieşirii efective din patrimoniu, actualizate cu indicele de inflaţie de la data plaţii despăgubirii.
Potrivit raţionamentului instanţelor de fond şi de apel, în cazul în care s-ar solicita despăgubiri pentru toate imobilele deţinute şi restituite foştilor proprietari (împotriva SC C. SA existând şi alte litigii având ca obiect revendicare), Statul va fi obligat să plătească despăgubiri mai mari decât a încasat în urma privatizării acestei societăţi pentru acţiunile SC C. SA.
Despăgubirea care se acordă trebuie să reprezinte efectiv acoperirea unui prejudiciu cert, real şi nu o cale de îmbogăţire pentru societate, fiind nefiresc şi inechitabil ca A.A.A.S. (fosta A.V.A.S.) să suporte repararea unui prejudiciu pentru care nu numai că nu este răspunzătoare, dar are o valoare exagerată prin raportare la valoarea contractului de privatizare.
Pentru acest motiv, recurenta susţine că repararea prejudiciului creat societăţii trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum a fost menţionată în dosarul de privatizare al societăţii comerciale reclamante.
Pornind de la acest calcul, s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 69.95% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/1998 A.A.A.S. - fosta A.V.A.S. (prin antecesorul sau legal) a vândut acţiuni reprezentând 69.95% din capitalul social, iar raţiunea legiuitorului cu privire la obligarea instituţiei publice la o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire, stabilit legal, şi deci previzibil, este menţinerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, conform cu principiul fixităţii capitalului social, al corespondenţei lui cu bunurile înscrise în bilanţ la activ.
Raţionamentul legiuitorului, care a prevăzut dreptul la despăgubire, este dat de faptul că Statul Român a înţeles să transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate sa (la momentul când societatea comercială era neprivatizată) în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acţiunilor (ce aveau ca substanţă aportul în natură al statului cu valoarea acelui imobil) reprezentându-l contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni.
Prejudiciul cauzat se raportează la proporţia între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la preţul încasat.
De altfel, dispoziţiile legale ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată nu conţin nicio menţiune privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă al activului, astfel cum a susţinute intimata-reclamantă.
Este adevărat şi că aceleaşi dispoziţii legale nu circumstanţiază nivelul despăgubirilor la procentul acţiunilor vândute, dar faţă de caracterul comercial al acesteia, devine operant art. 1 C. com., conform căruia unde legea nu dispune se aplică C. civ., respectiv regulile de drept comun - 1084 - 1086 C. civ.
Această reparare priveşte numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, fiind reparabil numai prejudiciul direct, în legătura cauzală cu faptul care l-a generat.
În consecinţă, în cazul în care instanţa ar considera aplicabile dispoziţiile legale menţionate, repararea prejudiciului creat societăţii trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menţionată în dosarul de privatizare al societăţii comerciale SC C. SA.
- hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziţie prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător.
Pornind de la această dispoziţie legală, recurenta a susţinut că, în calitatea sa de instituţie publică implicată în privatizare, nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzuta de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din preţul încasat din vânzarea pachetului de acţiuni.
Dispoziţiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 modificată, sunt de imediată aplicare şi au aplicabilitate în cauză, momentul naşterii dreptului la acţiune fiind ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.
- hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 93 din Tratatul C.E. şi a celorlalte dispoziţii comunitare ce vor fi detaliate, deplin aplicabile având în vedere caracterul obligatoriu şi de imediată aplicare al acestora, de care este ţinută orice instanţă în dezlegarea pricinilor, pentru a evita o nerespectare a normelor comunitare ce ar putea conduce la declanşarea unei proceduri de infrigement împotriva Statului Român.
După ce a expus argumentele de aplicabilitate prioritară a normelor europene, întemeiate pe dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, şi după ce a reamintit că în aplicarea dreptului, judecătorul român se află atât sub jurisdicţia Uniunii Europene, ţinând cont de jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, dar şi sub jurisdicţia de la Strasbourg, urmare a ratificării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, recurenta a expus reglementarea pertinentă în materia ajutorului de stat, de la nivelul art. 931 din Tratatul C.E., precizând că România, ca stat membru, s-a obligat să respecte regula de "status quo" prevăzută de art. 88, alin. (3), respectiv să nu pună în aplicare nicio măsură susceptibilă de ajutor de stat până la pronunţarea unei decizii finale de către Comisia Europeană.
Recurenta a mai precizat că nu mai pot fi notificate Consiliul Concurenţei, care nu mai are competenţe de autorizare, şi nici Comisia Europeană, care nu are competenţe să se pronunţe asupra unor posibile măsuri de ajutor instituite într-un stat membru înainte de aderare, dreptul la solicitarea despăgubirilor fiind născut după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de restituire în natură (4 octombrie 2005).
Pentru sumele solicitate de SC C. SA şi prin menţinerea soluţiei instanţei de apel, A.A.A.S. ar plăti un ajutor de stat fără respectarea obligaţiei de status quo, prevăzută la art. 88 alin. (3) din Tratatul de Aderare, întrucât măsura nu a fost notificată.
În opinia recurentei, sumele pe care va fi obligată să le plătească SC C. SA pot fi calificate ajutor de stat, fiind îndeplinite cumulativ toate elementele care indică dacă o măsură este sau nu ajutor de stat, respectiv acestea implică resursele statului - condiţie îndeplinită deoarece A.A.A.S. este o instituţie publică ale cărei venituri se varsă la bugetul de stat; să fie vorba despre o măsură selectivă - condiţie îndeplinită, deoarece beneficiarul este doar SC C. SA; măsura să distorsioneze concurenţa - condiţie îndeplinită deoarece celelalte societăţi cu obiect de activitate similar nu primesc sume similare (întrucât beneficiarul măsurii este o societate comercială, iar aceasta are activitate economică, este de presupus că existenţa unui beneficiu din partea statului în folosul numai al său ar putea denatura concurenţa); să existe un beneficiu - condiţie îndeplinită întrucât societatea beneficiază de o sumă de bani pentru care nu a prestat niciun serviciu, pentru care nu plăteşte nicio dobândă pentru că nu trebuie să o ramburseze şi pe care o poate folosi cum doreşte (inclusiv în a-i transfera în alte afaceri), cum de altfel s-a întâmplat în alte cazuri similare.
În aceste condiţii, în situaţia în care se solicită plata acestei sume de la A.A.A.S., ar fi necesară o notificare a unui posibil ajutor de stat către Comisia Europeană, întrucât de la data de 1 ianuarie 2007 aplicabilitatea Legii nr. 143 a încetat în ceea ce priveşte autorizarea măsurilor de ajutor de stat, analiza cu privire la compatibilitatea măsurilor de ajutor de stat fiind exclusivă a Comisiei Europene,
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi cele ale O.U.G. nr. 88/1997 modificată şi ale Legii nr. 137/2002 modificată.
Recurenta a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă, conform art. 242 alin. (2) din C. proc. civ.
La termenul de judecată din 1 octombrie 2014, pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii de la acel termen, Înalta Curte a respins cererea recurentei-chemată în garanţie de suspendare a executării deciziei atacate.
La data de 11 noiembrie 2014, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat de chemata în garanţie, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând cele două recursuri declarate în cauză, Înalta Curte reţine că acestea deduc judecăţii critici de nelegalitate a deciziei atacate care sunt nefondate, după cum se va argumenta în cele ce urmează.
Date fiind aspectele criticate prin cele două recursuri, Înalta Curte va analiza cu prioritate recursul chematei în garanţie A.A.A.S. care, în primele sale două critici de nelegalitate îndreptate împotriva deciziei din apel nu face decât că reitereze criticile identice invocate şi în faza judecăţii în apel, relative la încălcarea normelor legale de competenţă materială şi teritorială în soluţionarea cauzei şi a celor care ţin, în opinia sa, de admisibilitatea acţiunii în daune, respectiv, a celor care impun preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de restituire în natură a bunului imobil al societăţii privatizate (art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată), a celor care impun procedura stabilirii despăgubirii de comun acord [art. 324 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată], şi a celor cuprinse la art. 7201 C. proc. civ., care instituire procedura prealabilă a concilierii directe.
În legătură cu aceste două critici este de observat, în primul rând, că ele nu conţin contraargumente la dezlegările date deja de instanţa de apel, ci pur şi simplu reproduc cu aceleaşi temeiuri de drept şi pe baza aceloraşi argumente, susţinerile chematei în garanţie invocate şi prin motivele de apel ce au fundamentat invocarea de către această parte a excepţiilor de necompetenţă materială şi teritorială a Tribunalului Prahova, secţia civilă, ca primă instanţă, şi a celei de inadmisibilitate a acţiunii în daune.
În al doilea rând, este de observat - aşa după cum judicios a reţinut şi instanţa de apel în hotărârea sa - că aceste două probleme de drept, întrucât au făcut deja obiectul recursului exercitat de A.A.A.S. împotriva Deciziei civile nr. 715 din 23 mai 2005 a Curţii de Apel Ploieşti (pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei) şi întrucât au beneficiat de o analiză în substanţă din partea instanţei de recurs în cuprinsul Deciziei nr. 3364 din 16 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu mai pot fi nici reiterate şi nici reanalizate în cel de-al doilea ciclu procesual al litigiului, subsecvent pronunţării deciziei de recurs (de casare) amintite.
Prin Decizia de casare nr. 3364 din 16 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost dezlegate în mod irevocabil şi cu putere obligatorie atât problema de drept privitoare la competenţa materială şi teritorială a Tribunalului Prahova în soluţionarea cauzei în primă instanţă, cât şi aceea privitoare la admisibilitatea acţiunii în daune introduse de SC C. SA, în ambele cazuri susţinerile chematei în garanţie fiind înlăturate ca nefondate, după cum însuşi recursul său la Decizia nr. 715 din 23 mai 2005 a Curţii de Apel Ploieşti a fost respins ca nefondat.
Cu referire la excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în garanţie, Înalta Curte a arătat în considerentele acestei decizii că hotărârea de restituire a imobilului - la care se referă dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 - este chiar cea pronunţată în cauză, iar, cu referire la procedura concilierii instituită prin dispoziţiile art. 7201 din C. proc. civ., că susţinerile chematei în garanţie care criticau nerespectarea acesteia, sunt străine cauzei, bazate pe aceeaşi confuzie a părţii vizând natura - comercială ori de litigiu cu profesionişti - cauzei (pe care instanţa de recurs o infirmase în analiza criticii ce susţinea încălcarea regulilor de competenţă materială şi teritorială).
Susţinută în actualul recurs al aceleiaşi părţi - chemata în garanţie A.A.A.S. - şi prin trimiterea la dispoziţiile art. 324 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, care prevăd că despăgubirea menţionată la alin. (2) se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie, critica de inadmisibilitate a acţiunii îşi menţine caracterul nefondat. Aceste dispoziţii legale au rolul de a stabili principiile de soluţionare a unor atare pretenţii ale societăţii comerciale regăsite în ipoteza de reglementare a art. 324, iar nicidecum pe acela de a institui o procedură prealabilă şi obligatorie formulării acţiunii în justiţie, pentru a se aprecia că, introducând direct acţiunea în justiţie fără parcurgerea acesteia, acţiunea este inadmisibilă, după cum a susţinut recurenta.
Prin cea de-a treia critică a recursului, recurenta-chemată în garanţie a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, sub aspectul întinderii obligaţiei sale de despăgubire, aceasta susţinând, prin mai multe argumente, că valoarea despăgubirii cuvenită societăţii pârâte nu putea depăşi întinderea prejudiciului cauzat acesteia, prejudiciu care se limitează la valoarea contabilă a bunului a cărui proprietate a fost pierdută, de la data privatizării societăţii.
Instanţa de recurs reţine că instanţa de apel şi-a justificat în mod corect soluţia adoptată, de obligare a chematei în garanţie A.V.A.S. la plata despăgubirilor datorate societăţii pârâte în temeiul dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, ca instituţie publică implicată în procesul de privatizare, la nivelul valorii contabile a imobilului a cărui proprietate a fost pierdută, astfel cum aceasta era reflectată în bilanţul societăţii la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul său, actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii, invocând dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acestei probleme de drept prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 18/2011.
Atâta timp cât modificarea soluţiei primei instanţe, prin decizia de apel ce face obiectul recursului de faţă, a intervenit ca urmare a aplicării de către instanţa de apel a Deciziei de recurs în interesul legii nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta nu explică în niciun fel, pe de o parte, de ce pledează pentru adoptarea unei soluţii în cauză care contravine dezlegărilor obligatorii ale acestei decizii, iar, pe de altă parte, cum ar fi posibilă adoptarea unei soluţii diferite faţă de aceea a deciziei de recurs în interesul legii incidente în cauză, faţă de caracterul obligatoriu al acesteia, consacrat prin dispoziţiile art. 3307 alin. (4) din C. proc. civ.
Separat de invocarea Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a caracterului său obligatoriu - suficiente pentru demonstrarea caracterului nefondat al acestei critici - instanţa de recurs reţine că argumentele recurentei, prin care a invocat inechitatea soluţiei adoptate în cauză şi producerea consecinţei îmbogăţirii fără justă cauză în beneficiul societăţii ce urmează a fi despăgubită - care primeşte pe această cale o valoare cu mult mai mare decât cea din registrele contabile care a fost avută în vedere la data privatizării -, îşi găsesc răspunsul chiar în considerentele Deciziei nr. 18/2011, care le infirmă justeţea.
Astfel, prin decizia menţionată, Înalta Curte a reţinut că societăţile comerciale, ulterior procesului de privatizare prin vânzarea pachetului de acţiuni (indiferent că a avut loc o vânzare totală sau parţială a acţiunilor deţinute de stat), au fost obligate la reevaluarea continuă a activelor patrimoniale, noile valori fiind reflectate la nivelul bilanţului la capitolul active.
S-a apreciat astfel, pe o linie de consecvenţă în evaluarea patrimoniului societăţilor comerciale privatizate, că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foştii proprietari - ipoteză regăsită şi în speţă - trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanţul societăţii la data ieşirii bunului din patrimoniul său, în condiţiile în care, respectând dezideratul fixităţii capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.
Menţionând şi că aceste despăgubiri nu ar putea fi acordate la nivelul valorii de piaţă a activului retrocedat, Înalta Curte a reţinut că scopul legiuitorului în reglementarea posibilităţii de plată a despăgubirilor nu a fost acela de determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectată în activele societăţii.
Aşadar, pentru aceste considerente care explică raţiunea soluţiei de dezdăunare a societăţilor privatizate, regăsite în ipoteza normei art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, la valoarea contabilă a imobilului, reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, argumentele recurentei-pârâte - ce susţin o soluţie contrară deciziei de recurs în interesul legii - se vădesc a fi şi incorecte.
Printr-o altă critică a recursului s-a invocat nesocotirea dispoziţiilor art. 30 ale Legii nr. 137/2002, prin care a fost limitată valoarea despăgubirilor datorate de instituţiile publice implicate în privatizare la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, normă legală pe care instanţa de apel nu a aplicat-o în cauza pendinte.
Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel este legală şi sub acest aspect, întrucât dispoziţia de lege a cărei nesocotire s-a criticat nu este incidentă cauzei de faţă în considerarea a două argumente.
În primul rând, se reţine că prin dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 137/2002 se reglementează, de o manieră similară dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, obligaţia instituţiilor publice implicate în privatizarea societăţilor cu capital de stat, de reparare a prejudiciilor cauzate cumpărătorilor, cu care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni, prin executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
Art. 30 alin. (1) din lege plafonează la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător despăgubirile acordate potrivit art. 27 - 29, aşadar acelea pe care instituţia publică implicată în privatizarea societăţilor cu capital de stat le datorează, în virtutea acestor dispoziţii legale, cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni.
Or, spre deosebire de această situaţie, în prezenta cauză, instanţele au a soluţiona acţiunea în despăgubiri a societăţii privatizate îndreptate împotriva instituţiei publice implicate, acţiune ce are la bază un temei legal special, cel al dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, şi care, spre deosebire de cel reglementat prin dispoziţiile mai sus analizate ale Legii nr. 137/2002, nu limitează în niciun fel obligaţia de dezdăunare instituită în sarcina entităţii ce a efectuat privatizarea.
În al doilea rând, după cum corect a reţinut instanţa de apel, prevederile art. 30 alin. (1) ale Legii nr. 137/2002 nu sunt incidente cauzei şi întrucât prin alin. (3) al aceluiaşi articol s-a stipulat că prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare - ce au fost abrogate prin dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 137/2002 - rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv 28 martie 2002.
Or, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni ce a stat la baza privatizării societăţii pârâte, a fost încheiat anterior apariţiei acestei legi, aspect în raport de care, văzând şi reglementarea art. 30 alin. (3) sus-menţionat, se apreciază că pricina de faţă a fost soluţionată în mod corect exclusiv în raport de dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, şi de Decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţii normative ce conturează cadrul legal de reglementare a acestui tip de acţiune, soluţia adoptată fiind pronunţată cu respectarea deplină a acestuia.
Cea din urmă critică a acestei recurente, prin care a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 93 din Tratatul C.E. pornind de la calificarea despăgubirii, a cărei plată i-a fost solicitată în prezentul litigiu, ca având toate caracteristicile unui ajutor de stat, este cu totul nefondată, după cum în mod corect a apreciat în hotărârea sa şi instanţa de apel.
Toată demonstraţia pe care recurenta o face în legătură cu aplicarea directă şi prioritară normelor comunitare în planul dreptului intern, deşi corectă este străină pricinii deoarece se întemeiază pe premisa greşită a calificării despăgubirilor, la suportarea cărora dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, obligă instituţia publică implicată în privatizarea societăţii comerciale, ca fiind ajutor de stat.
Or, aşa după cum corect a reţinut şi instanţa de apel, în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, nu poate fi vorba despre acordarea unui ajutor de stat, legea reglementând o obligaţie de despăgubire pe care instituţia publică implicată (în privatizare) o datorează oricărei societăţi care se situează în ipoteza normei legale, aşadar nu în mod selectiv, eventual doar SC C. SA, după cum eronat pretinde recurenta, respectiv care a suferit un prejudiciu prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, deţinute în patrimoniul respectivei societăţi comerciale, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
De vreme ce sumele de bani în cauză sunt plătite cu titlu de despăgubire, având ca scop acoperirea unui prejudiciu pe care societatea privatizată ori aflată în curs de privatizare îl suportă, este exclusă producerea consecinţei distorsionării concurenţei în raport cu alte societăţi cu obiect de activitate similar care nu primesc aceiaşi bani, caracteristică la care se referă recurenta atunci când eronat califică obligaţia de despăgubire ce îi revine faţă de societatea pârâtă drept ajutor de stat.
Şi criticile formulate pe calea recursului declarat de SC C. SA Ploieşti sunt nefondate.
Astfel, prin cea dintâi critică a recursului acestei părţi s-a susţinut că instanţa de apel ar fi efectuat o judecată cu încălcarea dispoziţiilor art. 292 alin. (1) raportat la art. 294 C. proc. civ. având în vedere că toate motivele şi mijloacele de apărare ce au făcut obiectul cererii de apel, au fost invocate de către chemata în garanţie A.A.A.S. direct în faţa instanţei de apel, în condiţiile în care aceeaşi parte nu şi-a manifestat în niciun fel poziţia procesuală în faţa primei instanţe.
Înalta Curte reţine că, pe calea apelului declarat împotriva hotărârii de primă instanţă, chemata în garanţie A.A.A.S. a invocat o serie de excepţii de procedură - privitoare la necompetenţa materială şi teritorială de primă instanţă a Tribunalului Prahova ori la inadmisibilitatea acţiunii în daune - dar şi critici vizând modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei de către prima instanţă.
Prin aceasta nu înseamnă că s-au înfrânt dispoziţiile art. 292 alin. (1) şi art. 294 alin. (1) C. proc. civ. care exprimă, în esenţă, ideea că în apel nu se pot aduce modificări cadrului procesual al cauzei, astfel cum a fost acesta conturat în faţa primei instanţe în urma cererilor şi apărărilor formulate de părţi, sub aspectul obiectului, părţilor ori temeiului juridic al pretenţiei deduse judecăţii.
Pe de altă parte, art. 294 alin. (1) C. proc. civ. îngăduire în mod expres invocarea în apel a excepţiilor de procedură şi a altor asemenea mijloace de apărare pe care nu le consideră cereri noi în apel.
În măsura în care critica recurentei-pârâte se referă la invocarea direct în apel de către A.A.A.S. a Deciziei de recurs în interesul legii nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a cărei reţinere şi aplicare de către instanţa de apel a şi condus la modificarea hotărârii de primă instanţă (sub aspectul criteriilor de determinare a despăgubirii cuvenite, ce se vor reflecta în final asupra cuantumului acesteia), aceasta îşi păstrează caracterul nefondat dat fiind că aplicarea unei decizii de recurs în interesul legii, dată în interpretarea şi aplicarea înseşi dispoziţiei de lege ce dezleagă raportul juridic litigios constituie o chestiune de corectă interpretare şi aplicare a legii la cazul dedus judecăţii.
Or, critica de greşită interpretare şi aplicare a legii prin neaplicarea unei decizii de recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe de la data publicării sale în M. Of. [potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.] nu este nicidecum vizată de limitele în care se poate desfăşura procesul civil în faza apelului, în conformitate cu dispoziţiile art. 292 alin. (1) şi art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Odată cu publicarea sa în M. Of., când dobândeşte şi caracter obligatoriu pentru instanţe, interpretarea ori aplicarea dată unei dispoziţii de lege pe calea deciziei de recurs în interesul legii devine drept obiectiv de a cărui aplicare este ţinută, în primul rând instanţa de judecată învestită cu soluţionarea litigiului, chiar în absenţa invocării sale în proces de către părţile litigante.
De altfel, viziunea pe care recurenta-pârâtă o dovedeşte, invocând această critică, asupra limitelor judecăţii în apel este una extremă şi, desigur, eronată, înţelegându-se că, potrivit recurentei, o parte aflată în situaţia chematei în garanţie - care, legal citată, nu s-a prezentat în faţa instanţei de fond, nu a formulat întâmpinare şi niciun fel de apărări, nu a solicitat probatorii, nu a propus dovezi în apărare şi nici nu şi-a exprimat poziţia în legătură cu probatoriile administrate - nici nu ar mai putea avea deschisă calea apelului împotriva hotărârii pronunţate în aceste circumstanţe deoarece orice ar conţine calea de atac declarată ar constitui "motive şi mijloace de apărare invocate direct în faţa instanţei de apel", aşadar prin încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 292 alin. (1) şi art. 294 din C. proc. civ.
Întrucât, potrivit precizărilor anterioare, un atare punct de vedere nu ar putea fi primit, acesta nefiind în acord cu înseşi dispoziţiile legale a căror încălcare o invocă, Înalta Curte apreciază că judecata din apel nu a fost realizată cu încălcarea principiului contradictorialităţii, a dublului grad de jurisdicţie ori cu încălcarea drepturilor procesuale ale celorlalte părţi din proces, după cum a susţinut recurenta.
Contrar celei de-a doua critici a acestui recurs, judecata în apel nu a fost înfăptuită nici cu nesocotirea dezlegărilor obligatorii conţinute de Decizie de casare nr. 3364 din 16 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, implicit, nici cu încălcarea prevederilor art. 315 din C. proc. civ., după cum a pretins recurenta-pârâtă atunci când a susţinut că, prin admiterea apelului declarat de chemata în garanţie A.A.A.S., Curtea de Apel Ploieşti ar fi lăsat nerezolvat fondul cererii în despăgubiri deoarece a omis să stabilească în concret (aşa după cum o făcuse prima instanţă) cuantumul despăgubirilor ce i se cuvin.
Aşa cum rezultă din considerentele, dar şi din dispozitivul deciziei recurate, instanţa de apel nu a omis să stabilească în concret cuantumul despăgubirilor cuvenite societăţii recurente şi a înţeles că este în obligaţia sa această activitate, deoarece, schimbând criteriile de determinare a cuantumului despăgubirii (urmare a aplicării Deciziei de recurs în interesul legii nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) - care se raportează la valoarea contabilă a bunului imobil restituit fostului proprietar, astfel cum se reflectă în bilanţul societăţii la momentul ieşirii efective din patrimoniul acesteia - Curtea de apel a cerut lămuriri părţilor asupra momentului predării efective a bunurilor imobile în litigiu către reclamanţii, persoane fizice.
Cum din probele administrate şi din precizările părţilor a rezultat că între acestea a avut loc - până la momentul judecăţii din apel - doar o predare parţială a imobilului din str. C., Ploieşti (potrivit procesului-verbal din 26 ianuarie 2006 întocmit de executorul judecătoresc în Dos. de executare nr. 589/2005), în timp ce pentru restul imobilului contestaţia la executare formulată fusese suspendată în scopul ajungerii părţilor la un acord asupra predării (care însă nu a intervenit între părţi până la data pronunţării deciziei de apel) se dovedeşte că instanţa de apel s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a stabili în concret cuantumul despăgubirii cuvenită recurentei-pârâte.
Stadiul şi natura raporturilor juridice dintre părţi legate de predarea efectivă a bunului imobil în cauză, în toate componentele sale (construcţie, tăbăcărie şi teren) au făcut imposibilă pentru instanţa de apel misiunea de a determina în concret despăgubirea, dată fiind menţinerea caracterului incert al criteriului "momentului ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii" la care se referă Decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât ordonarea de către Curtea de Apel Ploieşti a unei expertize contabile, în vederea stabilirii concrete a despăgubirii cuvenite, nu şi-ar fi putut atinge scopul.
Cu toate acestea, hotărârea instanţei de apel supusă în prezent cenzurii pe calea recursului nu este similară celor pronunţate de instanţele de fond în primul ciclul procesual al cauzei şi care au fost desfiinţate prin Decizia de recurs nr. 3364 din 16 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru motivul nesoluţionării efective şi în substanţă a cererii de chemare în garanţie. Spre deosebire de acestea, decizia recurată conţine acel "juris dictio", în sensul că spune dreptul ori dezleagă efectiv raportul juridic litigios dintre părţi (societatea pârâtă şi instituţia publică implicată), stabilind în mod clar şi neechivoc criteriile în raport de care se va determina în concret despăgubirea cuvenită recurentei de îndată ce toate datele litigiului vor fi cunoscute cu certitudine.
Înalta Curte mai reţine că deşi a criticat, nejustificat, lipsa de rol activ a instanţei de apel pentru faptul de a nu fi ordonat din oficiu o expertiză contabilă prin care să determine exact cuantumul despăgubirii la nivelul valorii contabile a imobilelor retrocedate, astfel cum se reflectau în bilanţul SC C. SA la momentul ieşirii efective a fiecăruia din imobile din patrimoniul societăţii, recurenta nu a adus prin recursul său nicio precizare asupra împrejurărilor reţinute în considerentele deciziei de apel relative de predarea doar parţială a imobilului şi la incertitudinea momentului predării restului acestuia.
Recurenta nici nu a combătut realitatea acestei situaţii reţinute de instanţa de apel, după cum aceasta nici nu a adus elemente noi de natură să schimbe situaţia respectivă şi să creeze premisele determinării concrete şi efective, în chiar acest litigiu, a despăgubirii ce i se cuvine, eventual probând faptul predării bunului către reclamanţi în toate componentele sale, ca şi pe acela al momentului îndeplinirii acestei obligaţii pentru a putea justifica adoptarea soluţiei pe care a solicitat-o instanţei de recurs, aceea de casare cu trimitere a deciziei atacate, în vederea administrării probei cu expertiza contabilă.
În absenţa oricăror informaţii sub acest aspect din partea părţilor - recurenta-pârâtă fiind cea dintâi interesată şi ţinută în furnizarea acestora - instanţa de recurs nu a avut, întocmai ca şi instanţa de apel, niciun argument de a impune ordonarea administrării unei expertize contabile, subsecvent admiterii recursului şi casării în acest scop a deciziei instanţei de apel.
În considerarea acestui aspect, dar şi a împrejurării că decizia instanţei de apel conţine în considerentele, dar şi dispozitivul său, toate criteriile legale necesare determinării în concret a despăgubirii cuvenite recurentei-pârâte, făcând astfel posibilă executarea fie benevolă, fie silită a dispoziţiilor sale de către partea interesată, Înalta Curte apreciază că recursul societăţii pârâte este, de asemenea, nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.
Pentru toate aceste argumente, apreciind că ambele recursuri sunt nefondate, Înalta Curte le va respinge pe cale de consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele SC C. SA Ploieşti şi de A.A.A.S. împotriva Deciziei nr. 636 din 10 iunie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 3097/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3103/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
