ICCJ. Decizia nr. 3058/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3058/2014
Dosar nr. 21952/3/2013*
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 17 iunie 2013, sub nr. 21952/3/2013 ca urmare a declinării de competenţă de către Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 3150 din 9 aprilie 2013 reclamanta K.M. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primar General, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la restituirea preţului actualizat al apartamentului nr. 3, situat în Bucureşti, str. P.R. sector 2, şi al anexelor acestuia, preţ achitat la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1996 şi a actului adiţional încheiat la data de 4 februarie 1999, iar a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Ministerul Finanţelor Publice la restituirea excedentului de valoare al imobilului, rezultat din diferenţa dintre valoarea apartamentului împreună cu anexele sale la momentul cumpărării şi valoarea acestuia la momentul evicţiunii (16 noiembrie 2009), cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că a dobândit imobilul prin cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, conform Contractului de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1996, iar prin Sentinţa civilă nr. 5861 din 19 iunie 2008, definitivă şi irevocabilă la data de 16 noiembrie 2009, s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului, nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1996 şi a actului adiţional din anul 1999 şi s-a dispus ca reclamanta să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul. Ulterior, la data de 20 mai 2010, a predat imobilul conform procesului-verbal încheiat de B.E.J. S.L.M.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, şi modificată prin Legea nr. 1/2009, art. 986 şi urm., art. 997, art. 1337 - 1351 C. civ. şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Sentinţa civilă nr. 1553 din 13 septembrie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea principală modificată de reclamanta K.M., l-a obligat pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la restituirea preţului actualizat al imobilului situat în Bucureşti, str. P.R., et. 1, ap. 1, sector 2; a respins în rest pretenţiile, ca neîntemeiate, şi a constatat ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin Contractul de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC A. SA, în calitate de reprezentant al vânzătorului, şi reclamantă, în calitate de cumpărător, s-a transmis dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 din imobilul 3 situat în Bucureşti, str. P.R., et. 1, sector 2, în temeiul Legii nr. 112/1995, în schimbul preţului de 29.039,748 RON.
Prin Sentinţa civilă nr, 5861 din 19 iunie 2008, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în Dosarul nr. 2561/300/2007, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare sus-menţionat, reţinându-se că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 119/1948. S-a reţinut că nici reclamanta, în calitate de cumpărătoare, nici vânzătorul nu se pot prevala de prezumţia bunei-credinţe la momentul încheierii actului, contractul fiind încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Aşadar, constatându-se nevalabilitatea titlului statului şi inexistenţa bunei-credinţe a reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a procedat la anularea cu efect retroactiv a contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, considerentele hotărârii judecătoreşti au intrat în puterea lucrului judecai.
S-a mai reţinut că pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General are calitate procesuală pasivă faţă de menţiunile din Contractul de vânzare din 26 noiembrie 1996, pârâtul acţionând ca vânzător.
În ceea ce îl priveşte pe Ministerul Finanţelor Publice s-a reţinut că are calitate procesuală pasivă în conformitate cu dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care dispune: "restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
S-a reţinut că legiuitorul a prevăzut dreptul chiriaşilor cumpărători la restituirea preţului de piaţă, numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în timp ce, pentru situaţia contractelor de vânzare-cumpărare desfiinţate şi care fuseseră încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, a prevăzut doar dreptul la restituirea preţului plătit, actualizat în funcţie de indicele de inflaţie.
În speţă, contractul de vânzare-cumpărare prin care reclamanta a dobândit imobilul situat în Bucureşti, str. P.R., et. I, ap. 1, sector 2, a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, astfel că reclamanta este îndreptăţită la restituirea preţului actualizat al imobilului, în conformitate cu dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă a fost admisă, în parte, cererea, respectiv cu privire la contravaloarea preţului actualizat al imobilului, a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata excedentului de valoare a imobilului, reţinându-se că, faţă de conduita de rea-credinţă manifestată de reclamanta-cumpărătoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, aceasta este îndreptăţită doar la restituirea preţului actualizat.
Cu referire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, s-a constatat că nu sunt incidente prevederile art. 60 C. proc. civ., acesta necăzând în pretenţii în acţiunea principală, motiv pentru care a fost respinsă cererea incidentală, ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Hotărârea a fost criticată arătându-se că în mod greşit, instanţa de fond a admis acţiunea în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, apreciind că acesta ar avea legitimare procesuală pasivă în cauză şi stabilind în sarcina sa obligaţia de restituire a preţului, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante.
Apelantul-pârât a susţinut că în situaţia anulării contractului de vânzare-cumpărare şi constatării relei-credinţe a cumpărătorului în momentul încheierii contractului potrivit dispoziţiilor art. 1337 şi urm. C. civ., calitatea procesuală pasivă aparţine unităţii administrativ-teritoriale vânzătoare (în speţă Municipiul Bucureşti, nicidecum Ministerul Finanţelor Publice), atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecaţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât şi pentru următoarele argumente:
- există un raport juridic de drept privat având la bază un contract, or statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituţie) răspunzătoare;
- prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 30/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice;
- pentru a reţine opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în astfel de acţiuni în justiţie, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novaţiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ,, ceea ce nu se poate reţine în speţă.
În opinia apelantului-pârât, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speţă Municipiul Bucureşti) nicidecum Ministerul Finanţelor Publice, deoarece nu a fost parte în contract, astfel că nu îi revine obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatai nul.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu, mai ales în situaţia în care contractul a fost desfiinţat cu reţinerea, în cazul cumpărătorilor, a relei-credinţe în momentul încheierii contractului.
Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să îi acorde acestuia calitate procesuală pasivă, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauză.
Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa instituţiei pârâte.
Au fost invocate şi dispoziţiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul (Municipiul Bucureşti) este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii."
Prin Decizia nr. 227 A din 27 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat.
S-a reţinut că sunt incidente în cauză prevederile art. 50. alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care statuează că restituirea preţului de piaţă al imobilelor, respectiv cel reactualizat, se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Obligaţia de plată a despăgubirilor prevăzute de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 incumbă Ministerului Finanţelor Publice, în virtutea prevederilor alin. (3) al acestui text de lege. S-a reţinut că legiuitorul a urmărit să instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul regimului juridic, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a despăgubirilor, care revine, potrivit acestor norme speciale, Ministerului Finanţelor Publice, deşi nu are calitatea de vânzător al imobilului. Motivul pentru care legiuitorul a recurs la această derogare rezidă în faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, preţul plătit de foştii chiriaşi, la cumpărarea imobilelor a fost conservat într-un fond extrabugetar, constituit la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia plăţii preţului reactualizat sau preţului de circulaţie din fondul extrabugetar constituit în temeiul prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Existenţa fondului extrabugetar, drept sursă de finanţare a acestor plăţi, oferă încă un argument pentru a da eficienţă dispoziţiilor legii speciale faţă de cele ale dreptului comun, având în vedere că perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare nu reprezintă expresia libertăţii contractuale, aceasta realizându-se în condiţiile speciale stabilite de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, ca dovadă fiind şi faptul că preţul preferenţial (inferior celui de piaţă) de vânzare a acestei categorii de imobile nu a fost reţinut de către vânzător, ci a fost vărsat în fondul extrabugetar constituit la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.
S-a mai reţinut că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 îşi au raţiunea în necesitatea respectării unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială) cu titlu de preţ de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea preţului reactualizat sau de piaţă, în funcţie de maniera în care s-a procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (cu nerespectarea cerinţelor Legii nr. 112/1995 sau cu observarea acestor condiţii).
S-a apreciat că nu este întemeiată susţinerea apelantului cu privire la aplicabilitatea regimului juridic al nulităţii, în sensul de a da eficienţă principiilor efectelor juridice ale acestei sancţiuni, una dintre acestea fiind principiul retroactivităţii, potrivit căruia prestaţiile executate trebuie restituite, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, faţă de caracterul special al dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Chiar acceptând că legitimitatea procesuală conferită Ministerului Finanţelor Publice prin prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ar putea fi asimilată, sub aspectul fizionomiei juridice, cu instituţia juridică a novaţiei s-a reţinut că legiuitorul nu este obligat să ţină cont şi să dea satisfacţie condiţiilor novaţiei din dreptul comun, în condiţiile în care operează principiul specialul derogă de la general (specialia generalibus derogant).
S-a constatat că aserţiunile apelantului relative la dispoziţiile dreptului comun în materia evicţiunii sunt irelevante în prezenta cauză, în condiţiile în care, potrivit regulii de drept, specialul derogă de la general şi se aplică cu prioritate, normele Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, solicitând admiterea recursului şi modificarea "sentinţei civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată a Ministerului Finanţelor Publice, ca neîntemeiată".
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că în mod greşit curtea de apel a reţinut că Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă. Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, or, Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamantă, în situaţia evingerii cumpărătorilor prin deposedarea de imobil, este atrasă răspunderea pentru evicţiune conform art. 1337 C. civ. a vânzătoarei, care este Primăria Municipiului Bucureşti.
A mai arătat recurentul-pârât că potrivit art. 1344 C. civ.: "Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii."
Dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, sunt în sensul că Ministerul Finanţelor Publice este un simplu depozitar al acestor sume şi nu justifică obligarea sa la achitarea preţului la valoarea de piaţă a imobilului.
O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel a menţinut în mod greşit obligaţia de plată a preţului actualizat în sarcina Ministerului Finanţelor Publice. Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, atâta timp cât obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg.
În mod greşit instanţa de apel a menţinut obligaţia Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului actualizat, faţă de dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune. Respectiv răspunderea revine, potrivit acestui text de lege, Municipiului Bucureşti, dispoziţie de drept comun ce nu poate fi înlăturată prin prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În mod corect a statuat instanţa de apel că sunt incidente prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, care reglementează situaţia juridică a imobilelor preluate de stat în mod abuziv, precum şi consecinţele desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat şi chiriaşi pentru aceste imobile (inclusiv posibilitatea şi condiţiile de invocare de către chiriaşi a bunei-credinţe), reprezentând legea cadru în acest domeniu.
Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice".
Este tocmai temeiul juridic al cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanţa de apel, tranşând problema raportului dintre norma generală şi cea specială.
Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menţionat, Ministerul Finanţelor Publice apare ca plătitor al preţului de piaţă al imobilelor, în realitate, el acţionează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul şi direct implicat în situaţia care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu.
În această materie, potrivit art. 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face de către Ministerul Finanţelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în preţul plătit de cumpărătorii chiriaşi şi din care, corelativ, se restituie preţul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.
Ministerul acţionează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menţionate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligaţie în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.
De altfel, şi potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, "Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop".
Ca atare, deşi i se recunoaşte statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi şi obligaţii, ca entitate teoretică şi abstractă, acţionează în îndeplinirea obligaţiilor sau atribuţiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces şi nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absenţa unor reprezentanţi.
Cu excepţia unei dispoziţii speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, ceea ce este şi cazul ipotezei în care se pune problema restituirii preţului reactualizat/plăţii valorii de circulaţie a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).
Este fără dubiu că Ministerul Finanţelor Publice nu are nicio contribuţie proprie şi efectivă în tot acest lanţ de raporturi juridice. Începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar şi până la restituirea preţului sau a valorii de circulaţie către cumpărători, şi, cu atât mai puţin, vreo culpă în situaţia juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv şi, în final, cu efectele pierderii proprietăţii bunului, de către cumpărători.
Reclamanta a intenţionat să atragă în proces persoana care are obligaţia de plată, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar instanţa de apel a dat curs acestui demers, identificând, în mod corect, calitatea procesuală pasivă în persoana Ministerului Finanţelor Publice, reprezentantul statului în privinţa executării acestei obligaţii, potrivit celor deja arătate.
Critica privind lipsa calităţii procesuale pasive din perspectiva dispoziţiilor art. 1337 respectiv art. 1341 C. civ. constând în faptul că răspunderea pentru evicţiune revine Primăriei Municipiului Bucureşti în calitate de vânzător, recurentul fiind un terţ, nu poate fi primită.
Această critică se întemeiază pe dispoziţiile dreptului comun care reglementează răspunderea pentru evicţiune, motiv pentru care va fi înlăturată ca nefondată.
În speţă limitele cadrului procesual sunt determinate de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, legi speciale, şi nu de instituţia răspunderii pentru evicţiune, unde intervine raportul dintre vânzător şi cumpărător.
Faţă de împrejurarea că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, şi modificată prin Legea nr. 1/2009, art. 986 şi urm., art. 997, art. 1337 - 1351 C.civ, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului urmează a se face aplicarea dispoziţiilor speciale, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
Sub acest aspect instanţele fondului, reţinând că în analiza evicţiunii se porneşte de la specificul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, au aplicat corect principiul specialia generalibus derogant, deoarece această împrejurare atrage incidenţa normelor speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001 cu privire la despăgubirea chiriaşilor cumpărători.
În speţă reclamanta a dobândit imobilul prin cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, conform Contractului de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1996, iar prin Sentinţa civilă nr. 5861 din 19 iunie 2008, definitivă şi irevocabilă la data de 16 noiembrie 2009 s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului, nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1996 şi a actului adiţional din anul 1999.
În aceste condiţii este evident că devin incidente dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care a fost stabilită în mod expres răspunderea Ministerului Finanţelor Publice pentru restituirea preţului plătit de foştii chiriaşi, context în care se constată că decizia Curţii de Apel Bucureşti a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii.
Aceste dispoziţii cuprinse în art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, care a introdus art. 501, reglementează răspunderea pentru evicţiune în domeniul particular al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi de bună-credinţă în baza Legii nr. 112/1995, fiind în concordanţă cu exigenţele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în sensul că "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale".
Dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au rămas în vigoare şi după modificarea operată prin Legea nr. 1/2009, se referă la cererile şi acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar dispoziţiile art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ stabilesc că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Rezultă că, prin derogare de la dispoziţiile de drept comun din materia evicţiunii, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie o răspundere specială a Ministerului Finanţelor Publice în ceea ce priveşte plata de despăgubiri în cazul desfiinţării, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În acest caz, care este şi cel din speţă, titularul obligaţiei de plată şi, implicit, partea cu calitate procesuală pasivă este Ministerul Finanţelor Publice, iar nu Primăria Municipiului Bucureşti, care nu este chemată să răspundă în acest raport juridic.
Ca atare, numai Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la plata de despăgubiri către reclamantă, nu şi vânzătorul, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti.
Cât priveşte întinderea despăgubirii, dispoziţiile legale menţionate anterior o limitează la preţul actualizat din contractul desfiinţat, încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce este şi cazul în speţă, potrivit argumentelor dezvoltate în analiza recursului pârâtului.
În consecinţă, faţă de considerentele arătate, decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor din legea specială incidente în materie astfel că, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 227A din 27 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 3057/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3061/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
