ICCJ. Decizia nr. 3119/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3119/2014
Dosar nr. 3078/105/2006/a1
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 3 aprilie 2006 pe rolul Tribunalului Prahova, contestatorii M.T. şi M.D. au chemat în judecată Primarul oraşului Mizil şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea dispoziţiei de respingere a notificării din 9 august 2001 emisă de Primăria oraşului Mizil.
Prin Sentinţa civilă nr. 1508 din 26 noiembrie 2007, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată.
Tribunalul a reţinut că, prin dispoziţia din 9 august 2001, Primarul oraşului Mizil a respins notificarea privind restituirea în natură a imobilului situat în Mizil str. M.B. cu motivarea că reclamanţii nu au dovedit dreptul de proprietate asupra bunului solicitat şi nici calitatea lor de moştenitori ai defuncţilor C.D. şi E.D.
Deşi în anexa la Decretul nr. 92/1950 figurează defunctul M.G. cu un apartament situat în Mizil, str. M.B., din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că pe str. M.B., exista un imobil construit în ultimii ani, în baza autorizaţiei din 30 septembrie 2006, pe fundaţie din beton, zidărie de cărămidă, învelitoare din tablă şi că la aceeaşi adresă a fost efectuată demolarea unui imobil, în baza autorizaţiei de desfiinţare din 20 martie 1997.
De altfel, din cele două adrese înaintate de Primăria oraşului Mizil reiese că pentru imobilul din Mizil, str. M.B., figurează atât în registrul fiscal, cât şi în registrul agricol, familia G.I. şi G.I., imobilul fiind dobândit de aceştia în baza a două contracte de vânzare-cumpărare (din 13 aprilie 1995 şi 25 aprilie 1996), vânzătorii dobândind, la rândul lor imobilul prin contractul de donaţie nr. x/1973.
Tribunalul a apreciat că nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 221 din Legea nr. 10/2001, contestatorii nefăcând dovada dreptului de proprietate al testatorului E.D. asupra imobilului solicitat de pe urma defunctului M.G., înscris în pretinsul act de preluare abuzivă, respectiv, Decretul nr. 92/1950.
A concluzionat tribunalul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive de către stat a imobilului notificat, precum şi a persoanei din patrimoniul căreia a fost preluat imobilul, neexistând identitate între imobilul înscris în Decretul nr. 92/1950 ca fiind preluat de la M.G. imobilul notificat şi imobilul testat de E.D.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel contestatorii M.T. şi M.D., iar prin Decizia civilă nr. 141 din 22 iunie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul ca nefondat.
Prin Decizia civilă nr. 5092 din 10 iunie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de contestatorii M.T. şi M.D., a casat Decizia civilă nr. 141 din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel nu a dat dovadă de rol activ în lămurirea tuturor împrejurărilor cauzei, pentru înlăturarea inadvertenţelor rezultând din actele cauzei, cu privire la numerotarea imobilului în litigiu, iar pe de altă parte, a respins reclamanţilor probe pertinente solicitate spre această finalitate, prin încheierea din 30 octombrie 2008 (istoric de număr poştal pentru adresa din Mizil, str. M.B. din 1927 la zi, situaţie juridică la zi, etc.).
Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 615 din 3 iunie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul M.T., în nume propriu şi în calitate de moştenitor al defunctei M.D., decedată pe parcursul soluţionării cauzei, împotriva Sentinţei civile nr. 1508 din 26 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Prahova.
Instanţa de apel avut în vedere următoarele considerente:
Contestatorii au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în oraşul Mizil, str. M.B. judeţul Prahova.
Conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1927 (invocat de contestatori drept titlu de proprietate al autorilor lor) în anul 1927, proprietarii imobilului situat la str. M.B., Mizil, erau E. şi C.D.
În fişa anexă la Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 (invocat de contestatori drept act de preluare de către stat a imobilului proprietatea autorilor lor) la poziţia nr. 105, figurează ca proprietar, în anul 1956 (conform procesului-verbal din 12 aprilie 1956) al apartamentului situat pe str. M.B., Mizil, numitul M.G.
Raportul de expertiză topografică (efectuat în faza apelului, în primul ciclu procesual) concluzionează că nu se poate identifica imobilul situat în Mizil, str. M.B., ce a aparţinut în anul 1927 autorilor contestatorului, în lipsa planurilor cadastrale din perioada respectivă, cele prezentate din anii 1970 - 1980 necorespunzând configuraţiei din anii 1920 - 1930. În aceste condiţii, expertul nu a putut preciza dacă imobilul situat la str. M.B., Mizil, în anul 1927, este acelaşi cu cel situat la str. M.B., Mizil, în anul 1956 (data preluării de către stat).
Conform adreselor nr. 11653/2012 şi 3078/2012 emise de Primăria Oraşului Mizil (la solicitarea Curţii de Apel Ploieşti, pe linia deciziei de casare) istoricul de nr. poştal, respectiv, de rol fiscal pentru imobilele situate în Mizil, str. M.B. se prezintă astfel: proprietar M.N. din anul 1952 până în anul 1985, iar din anul 1985 până în prezent, I.A.; proprietar C.C. din anul 1952 până în anul 1996, iar din anul 1996 până în prezent, G.I.; proprietar C.A. din anul 1952 până în anul 1964, iar din anul 1965 până în prezent, R.C.N.; proprietar F.T.E. din anul 1952 până în anul 1953, din anul 1953 până în anul 1971, O.G.; din anul 1971 până la data de 28 martie 1995, proprietar S.P., care, în anul 1995, înstrăinează imobilul către SC P.P. SRL.
De asemenea, în adresele respective, se arată că înscrisurile solicitate pentru perioada 1924 - 1952 nu se află în posesia Primăriei oraşului Mizil, ci a Arhivelor Naţionale - Direcţia Judeţeană Prahova.
Deşi apelantul-contestator a fost abilitat, prin încheierea de şedinţă din data de 21 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, să obţină planurile cadastrale ale oraşului Mizil, str. M.B. de la nivelul anilor 1927 şi 1950, precum şi documentaţia ce a stat la baza naţionalizării imobilului identificat la poziţia nr. 105 din fişa anexă la Decretul nr. 92/1950, acesta nu a prezentat înscrisurile solicitate pe linia deciziei de casare.
În acest context, curtea de apel a apreciat că în cauza dedusă judecăţii contestatorul nu a făcut dovada deţinerii proprietăţii asupra imobilului ce a făcut obiectul notificării din 9 august 2001, de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive, îndatorire stipulată expres de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi ale art. 23 din Legea nr. 10/2001, neputând, deci, beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de menţionata lege (în natură sau prin echivalent).
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamantul M.T.
Prin motivele de recurs, reclamantul formulează următoarele critici, pe care le întemeiază în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
În mod nelegal instanţa de apel motivează respingerea apelului ca fiind determinată de nedepunerea înscrisurilor la care a apelantul a fost obligat prin încheierea din data de 21 noiembrie 2011, adică planurile cadastrale şi dosarul de naţionalizare, reţinând culpa procesuală a reclamantului, atâta vreme cât nu există un text de lege care să-l oblige la depunerea unor documentele ce se află în posesia părţii adverse.
Mai mult, în această materie sarcina probei este răsturnată, statul având obligaţia de a demonstra regimul juridic al imobilului de la preluare până în prezent.
Recurentul arată că, în mod nelegal instanţa de apel reţine că nu a făcut diligenţe în cauză pentru obţinerea tuturor documentelor indicate prin decizia de casare, deşi a depus la dosarul cauzei adrese originale de la Arhivele Naţionale - Direcţiile Judeţene Buzău şi Prahova prin care comunică că nu deţin planuri cadastrale pentru str. M.B., nu deţin istoric de rol poştal şi fiscal şi nu deţin dosar de naţionalizare.
În plus, chiar Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Prahova susţin că nu a existat imobil naţionalizat pe numele M.G. (în pofida listei anexă a Decretului nr. 92/1950 unde figurează M.G. cu 2 imobile în Buzău şi unul în Mizil, str. M.B.), deşi la dosar au fost depuse hotărâri judecătoreşti irevocabile cu privire la imobile din Buzău.
Instanţa de apel a avut în vedere numai adresele Primăriei Mizil prin care acestea au arătat în instanţă că nu deţin niciun fel de act din cele solicitate şi că, din anul 1924 şi până în prezent, nu s-au schimbat numerele poştale pe str. M.B. Aceste informaţii sunt infirmate de actul de naţionalizare, de actele de proprietate ale reclamanţilor.
Interpretarea dată de instanţa de apel art. 221 din Legea nr. 247/2005 este greşită. Legea nr. 247/2005, prin art. 221 a prevăzut expres că dreptul de proprietate poate fi dovedit cu anexele la Decretul nr. 92/1950 sau cu orice alt înscris.
În cauza de faţă, reclamanţii am depus actul de proprietate şi anexa la Decretul nr. 92/1950 unde, la poziţia nr. 105, figurează autorul reclamanţilor. Conform art. 1 din Decretul nr. 92/1950, listele anexe fac parte din decret, au caracter de lege şi dovedesc proprietatea, fără a fi necesară o altă probă.
Această susţinere este întărită şi de hotărârile judecătoreşti prin care, pentru imobilele din Buzău, prevăzute la aceeaşi poziţie 105 din anexele la Decretul nr. 92/1950, chiar dacă construcţiile au fost demolate, s-au acordat despăgubiri conform Legii nr. 10/2001.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Recurentul susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât s-a bazat în mod exclusiv pe o pretinsă culpă procesuală a reclamantului care nu a depus la dosar înscrisurile menţionate în încheierea de şedinţă din data de 21 noiembrie 2011. Or, susţine recurentul, o astfel de culpă nu există deoarece nu există un text de lege care să-l oblige la depunerea unor documentele ce se află în posesia părţii adverse şi, în plus, în această materie sarcina probei este răsturnată, statul având obligaţia de a demonstra regimul juridic al imobilului de la preluare până în prezent.
Înalta Curte constată că susţinerile formulate sub aceste aspecte nu pot fi primite.
Este indiscutabil faptul că numai imobilele preluate abuziv se stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - pot face obiectul măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ.
În aplicarea regulilor generale în materie probatorie, sarcina de a dovedi că regimul juridic al imobilul a cărui restituire se cere intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 cade în sarcina persoanei care se consideră îndreptăţită să solicite acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea menţionată.
Nici Legea nr. 10/2001 şi nici Normele metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, nu cuprind norme derogatorii în ceea ce priveşte sarcina probei sub aceste aspecte.
Astfel, art. 1.e) din Normele metodologice prevede că: "Sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) şi ale art. 23 din lege. În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă".
Împrejurarea că prin art. 1.3.a) din Normele metodologice se prevede că: "incidenţa preluării abuzive nu este prezumată, ci, în funcţie de fiecare situaţie, entitatea obligată prin lege să soluţioneze notificarea trebuie să aprecieze situaţia respectivă ca încadrându-se în prevederile legii potrivit art. 2 alin. (1) din lege", nu poate fi interpretată ca o răsturnare a sarcinii probei în privinţa faptului preluării imobilului de către stat.
Norma citată are numai rolul de a sublinia obligaţia entităţii învestite cu soluţionarea notificării de a verifica îndeplinirea acestei condiţii - a preluării abuzive a bunurilor de către stat -, verificare care însă se va face pe baza dovezilor administrate de persoana îndreptăţită, iar nu de entitatea notificată.
Prin urmare, reclamantul avea obligaţia de a proba în cauză că imobilul a cărui restituire a solicitat-o în baza Legii nr. 10/2001 a aparţinut patrimoniului autorilor săi şi a fost preluat de către stat din acest patrimoniu în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Recurentul, pe de o parte, a solicitat prin notificare restituirea imobilului situat în oraşul Mizil, str. M.B. judeţul Prahova. Potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1927, pe care reclamantul îl invocă drept titlu de proprietate al autorilor lui, în anul 1927, imobilul situat pe str. M.B., Mizil aparţinea lui E. şi C.D. Obiectul legatului cu titlu particular lăsat de defunctul E.D. soţiei sale, C.D., l-a constituit imobilul situat în Mizil, str. M.B., potrivit testamentului redactat în anul 1945, pentru ca în legatul cu titlu particular instituit în anul 1947 de C.D. în favoarea lui M.G. şi M.A., să fie menţionat un imobil în str. M.B. În anexa la Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 (invocat de contestatori drept act de preluare de către stat a imobilului proprietatea autorilor lor) la poziţia nr. 105, M.G. figurează ca proprietar al apartamentului situat în str. M.B., Mizil.
Or, revenea reclamantului obligaţia de a proba identitatea dintre imobilul ce a aparţinut autorilor săi şi cel ce a fost preluat de stat şi a cărui restituire o solicită în temeiul Legii nr. 10/2001.
Este eronată susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel ar fi făcut o greşită interpretare a art. 24 din Legea nr. 10/2001 deoarece listele anexe la Decretul nr. 92/1950 ar dovedi proprietatea, fără a fi necesară o altă probă.
Potrivit art. 24 din Legea 10/2001:"În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".
Or, în cauză, astfel de probe contrare există. Ele sunt reprezentate de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1927, de legatul cu titlu particular lăsat de defunctul E.D. soţiei sale, C.D., de legatul cu titlu particular instituit în anul 1947 de C.D. în favoarea lui M.G. şi M.A., unde apar fie un imobil situate la numere diferite în str. M.B., Mizil. Aceasta în condiţiile în care în anexa la Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, M.G. figurează ca proprietar al apartamentului situat în str. M.B., Mizil.
Pe de altă parte, chiar raportat numai la anexa la Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, pretenţiile reclamantului nu se justifică de vreme ce în această anexă, M.G. figurează ca proprietar al apartamentului situat în str. M.B., Mizil, iar prin notificarea formulată s-a solicitat restituirea imobilului situat în oraşul Mizil, str. M.B.
Nu pot fi primite nici criticile prin care recurentul susţine că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că nu a făcut diligenţe în cauză pentru obţinerea tuturor documentelor indicate prin decizia de casare (în condiţiile în care, arată recurentul, Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Prahova arată că nu a existat imobil naţionalizat pe numele M.G.), şi a avut în vedere numai adresele comunicate de Primăria Mizil.
Înalta Curte apreciază că nu este legal învestită cu analizarea acestor susţineri întrucât ele vizează modul în care instanţa de apel a reţinut situaţia de fapt prin interpretarea probelor administrate în cauză. Faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau instanţei de recurs să modifice hotărârea recurată dacă aceasta s-a bazat pe o gravă greşeală de fapt, rezultată dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, Înalta Curte nu mai este legal sesizată cu exercitarea controlului judiciar în temeiul acestor critici.
Tot astfel, susţinerea formulată prin motivele de recurs în sensul că hotărârea recurată este nelegală deoarece pentru imobile din Buzău, prevăzute la aceiaşi poziţie 105 din anexele la Decretul nr. 92/1950, chiar dacă construcţiile au fost demolate, s-au acordat despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită. Ea reprezintă o simplă afirmaţie neîncadrată în vreunul din cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi nu poate, prin urmare, determina cenzurarea deciziei recurate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.T. împotriva Deciziei civile nr. 615 din 3 iunie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 3118/2014. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 3121/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
