ICCJ. Decizia nr. 3121/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3121/2014
Dosar nr. 45544/3/2012
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, la data de 28 iulie 2010, reclamanţii B.I. şi B.C.D.M. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 23.66 lei, actualizată cu indicele inflaţiei pentru perioada 29 ianuarie 1997 şi până la data plăţii efective, reprezentând plata apartamentului din Bucureşti sector 3, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, la plata sumei de 767.556 lei echivalentul a 180.000 euro, reprezentând excedent de valoare al imobilului, la plata cheltuielilor necesare, utile şi voluptorii efectuate de reclamanţi asupra imobilului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţi au arătat că au dobândit imobilul în baza contractului de vânzare cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Ulterior, numita P.A. a formulat pe rolul instanţelor judecătoreşti o cerere de anulare a respectivului contract de vânzare cumpărare, care a fost soluţionată în sensul anulării acestuia, prin Decizia nr. 7266 din 29 mai 2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
În cuprinsul acesteia s-a reţinut însă buna credinţă a cumpărătorilor.
Prin sentinţa civilă nr. 8285 din 24 octombrie 2011, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.P., s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti şi SC H.N. SA pe aceeaşi cerere, s-a respins acţiunea formulata de reclamanţii B.I. și B.C.D.M. împotriva Municipiului Bucureşti si a SC H.N. SA, ca fiind formulata împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de Municipiul Bucureşti, ca fiind formulată de o persoana fără calitate procesuală pasivă.
S-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâtului M.F.P. şi a fost obligat acest pârât la plata către reclamanţi a sumei de 791.020 lei (echivalentul a 186.434 euro) care reprezenta valoarea de circulaţie a apartamentului de care reclamanţii au fost evinşi, s-a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse apartamentului de către reclamanţi şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 800 lei, reprezentând onorariul pentru expertiză.
Prin Decizia civilă nr. 810/A din 08 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul M.F.P., s-a anulat sentinţa atacată şi s-a reţinut cauza la Tribunal, ca instanţă competentă să soluţioneze, pe fond, cererea.
Prin sentinţa civilă nr. 1173 din 05 iunie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în parte, cererea precizatoare formulată de reclamanţi, a obligat pârâtul M.F.P. să plătească reclamanţilor suma de 791.020 lei, ce reprezintă valoarea de circulaţie a apartamentului de care reclamanţii au fost evinşi; s-a respins cererea reclamanţilor privind plata îmbunătăţirilor aduse imobilului din litigiu; a fost obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamanţi a sumei de 800 lei cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariul de expert.
În motivare, instanţa a arătat că reclamanţii au dobândit apartamentul din litigiu, prin vânzare de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare cumpărare din 29 ianuarie 1997.
Ulterior, numita P.A. a formulat cerere de restituire în natura a apartamentului, în temeiul Legii nr. 10/2001, constatându-se, cu putere de lucru judecat, faptul că reclamanţii din prezenta cerere au încheiat, cu bună-credinţă, contractul de vânzare-cumpărare nr. 3218 din data de 29 ianuarie 1997.
Având în vedere concluziile raportului de expertiză, conform cărora valoarea de circulaţie a apartamentului de care reclamanţii au fost evinşi este în sumă de 791.020 lei, tribunalul a admis, în parte, cererea precizatoare şi a obligat pârâtul M.F.P. să plătească reclamanţilor această sumă.
În ceea ce priveşte capătul 2 din cererea precizatoare, referitoare la plata îmbunătăţirilor, tribunalul a apreciat că acesta este neîntemeiat, faţă de prevederile exprese ale art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora „indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite”.
În speţă, persoana căreia i s-a restituit imobilul din litigiu este numita P.A., pe care reclamanţii nu au înţeles însă să o cheme în judecată, deşi au beneficiat de apărare calificată pe tot parcursul procesului, cererile din dosar fiind făcute de către avocat, în numele clienţilor săi.
În privinţa capătului 3 din aceeaşi cerere precizatoare, tribunalul a constatat că acesta nu-şi are temeiul legal în vreuna din dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nici nu cade în sarcina pârâtului M.F.P. (sau a vreunei instituţii de stat, dacă se au în vedere pârâţii indicaţi prin cererea precizatoare), ci tot în sarcina persoanei îndreptăţite, respectiv numitei P.A.
Împotriva acestei sentinţe pârâtul M.F.P. a formulat apel.
În cuprinsul criticilor, pârâtul a arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a obligat M.F.P. la plata contravalorii imobilului în litigiu la valoarea de piaţa a acestuia, motiv pentru care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P.
A susţinut că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ, iar M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâţii din acest dosar, este terţ faţă de acest contract.
Pârâtul a arătat şi că, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speţa Municipiul Bucureşti), nicidecum M.F.P., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului atacat, cât şi pentru dispoziţiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, a considerat că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală şi în ceea ce priveşte reţinerea concluziilor din raportul de expertiză, care a stabilit o sumă exorbitantă la evaluarea imobilului.
Prin Decizia nr. 182/A din 29 octombrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale. a respins, ca nefondat, apelul pârâtului.
Curtea a reţinut că M.F.P. justifică legitimarea procesuală pasivă, în contextul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte critica vizând valoarea exorbitantă stabilită prin raportul de expertiză tehnică imobiliară, ca reprezentând contravaloarea imobilului în litigiu, curtea a constatat că pârâtul nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză.
Referitor la incidenţa art. 501 din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a reţinut că s-a statuat, irevocabil, că reclamanţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1977 cu bună credinţă, fiind îndreptăţiţi la restituirea valorii de circulaţie a imobilului.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. a Municipiului Bucureşti.
În cuprinsul motivelor de recurs, pârâtul a reiterat susţinerea conform căreia nu are legitimare procesual pasivă, nefiind parte în contract, ci Primăria Municipiului Bucureşti.
A criticat decizia curţii de apel pentru greşita aplicare a legii, respectiv a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care nu acordă calitate procesuală pasivă M.F.P. şi se referă doar la îmbogăţirea fără justă cauză. Acest text de lege nu se aplică în cauză, fiind că respectivul contract de vânzare cumpărare nu a fost desfiinţat.
Practic, deposedarea reclamanților de imobil întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț și angajează răspunderea contractuală a vânzătorului pentru evicțiune.
Mai mult, pârâtul a învederat că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil. Aşadar, reclamanţii ar fi putut depune minime diligenţe pentru a afla situaţia juridică a imobilului.
Nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv ca acel contract de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 să fi fost încheiat cu respectarea legii și ulterior, să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
A mai criticat decizia curţii de apel şi pentru că instanţa a reţinut o valoare mult prea mare a imobilului și nu a avut în vedere obiecţiunile pârâtului la raportul de expertiză, ajungându-se la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor.
A arătat și că greșit s-a menținut obligația de plata a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de expert în sarcina M.F.P., deoarece în sarcina sa nu se poate reține vreo culpă procesuală.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de către intimaţii reclamanţi B.I. şi B.C.D.M., instanța de recurs reține că pârâtul M.F.P. a criticat decizia din apel față de obligarea sa la plata prețului de piață a imobilului, critici care privesc o greșită aplicare a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată de Legea nr. 1/2009.
În consecință, Înalta Curte a apreciat că aceste critici privesc o greșită aplicare a Legii nr. 10/2001 și se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aspecte faţă de care urmează să respingă excepția nulității recursului de față.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată sub aspectul cadrului procesual la data de 14 februarie 2011, reclamanții au arătat că înțeleg să se judece M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor echivalente cu valoarea de piață a imobilului dobândit în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pe care aceaștia l-au pierdut, prin hotărâre irevocabilă, în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar.
Potrivit dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, în forma modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, pe care reclamanții au înțeles să-și întemeieze acțiunea, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.
În cazul acestui tip de acțiune, calitate procesuală pasivă o are M.F.P., conform art. 50 alin. (3) din aceeași lege, care prevede că „Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2)1 - cazul cererii de față) se face de către M.E.F. (în prezent M.F.P.) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Astfel, statul este cel care a preluat în mod abuziv, în regimul politic trecut, imobilele aparținând unor persoane fizice, pe care ulterior le-a înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, către chiriași, care au plătit un preț pentru bunul astfel dobândit.
Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să obțină valoarea de piață a bunului.
Or, în această materie, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, M.F.P. are calitatea de a sta în proces, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.
Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția M.F.P., și, în mod firesc, din același fond, se vor achita, în condițiile legii, sumele de bani reprezentând prețul reactualizat sau valoarea de piață a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.
M.F.P., ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători, constituie instituția prevăzută de lege pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul.
Față de aceste aspecte, se constată justificată legitimarea procesuală pasivă a M.F.P., în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, calitatea acestuia de a sta în proces rezultând ex lege.
Ca urmare, nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., curtea de apel stabilind, în mod corect, judecarea cauzei în contradictoriu cu M.F.P., care justifică legitimare procesuală pasivă.
În mod greșit recurentul a susținut că Primăria Municipiului București trebuie să stea în proces, ca pârât, contrar celor reținute de Curtea de Apel București.
Astfel, acțiunea a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și întemeiată pe art. 501 din acest act normativ, al cărui conținut a fost redat mai sus, iar nu pe dispozițiile de drept comun în materia garanției vânzătorului pentru evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.).
În cazul cererilor formulate în baza acestei dispoziții legale, restituirea prețului de circulație a imobilului se face de către M.F.P., potrivit art. 50 alin. (3) din actul normativ în discuție, ceea ce îi conferă acestuia calitatea de a sta în proces, ca pârât.
Nu se poate reține nici încălcarea principiului relativității efectelor actelor juridice, reglementat de art. 973 C. civ., în sensul că M.F.P. nu poate fi obligat la plata prețului, fiind terț față de contract, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, dispoziția legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata prețului, în cazul temeiniciei cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, nu se justifică legitimarea procesuală pasivă a Primăriei Municipiului București, astfel cum a susținut pârâtul.
În consecință, decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea formelor procedurale și a dispozițiilor din legea specială incidente în materie.
Recurentul au mai criticat decizia pronunțată de instanța de apel, susținând că nu sunt întrunite condițiile speciale prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Înalta Curte constată că, deși neanulat, contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor a rămas fără eficiență juridică ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri a foștilor proprietari, reclamanții fiind obligați să cedeze în favoarea acestora deplina proprietate și liniștita posesie a bunului.
Reclamanții se încadrează în ipoteza legii speciale, prin „desființare” înțelegându-se nu doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și când a fost admisă o acțiune în revendicare.
Că este așa rezultă și din dispozițiile art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (...)”.
Acest text, introdus prin Legea nr. 1/2009, este relevant în stabilirea sensului noțiunii de „desființare a contractelor de vânzare-cumpărare”, deoarece prevede expres că „desființarea” poate fi atât urmarea unei acțiuni în anularea contractului, cât și a unei acțiuni în revendicare.
Față de sentința civilă nr. 7622 din 29 mai 2008 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă irevocabilă, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra bunei-credințe a cumpărătorilor, cât și prezumția respectării dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 la contractare (având în vedere că acest contract nu a fost anulat), situația reclamanților se încadrează în ipoteza art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată.
În ce privește critica vizând cuantumul exagerat al evaluării imobilului, aceasta nu poate fi analizată de instanța de recurs față de actuala reglementare a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.
Modul în care prima instanță și instanța de apel au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Prin urmare, criticile care tind la schimbarea situației de fapt reținute în etapele procesuale anterioare nu pot fi analizate, neîncadrându-se în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Referitor la ultimă critică, prin care pârâtul susține o greșită aplicare a art. 274 C. proc. civ., față de împrejurarea că a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert, Înalta Curte reține următoarele:
Conform art. 274 alin. (1) „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată” și conform alin. (2) „Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut”.
Înalta Curte constată că instanța de apel corect a menținut hotărârea instanței de fond, care a făcut o legală aplicare a textului mai sus citat.
Așadar, pârâtul M.F.P. a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată fiindcă a căzut în pretenții, fiind admisă, în parte, cererea precizatoare formulată de reclamanți împotriva acestui pârât. Totodată, suma de 800 lei la plata căreia a fost obligat pârâtul, reprezintă onorariu de expert, făcând parte din acele cheltuieli de judecată ce nu pot fi micșorate de către judecători, conform art. 274 alin. (2) C. proc. civ.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii reclamanţi B.I. şi B.C.D.M.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 182/A din 29 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3119/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3122/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
