ICCJ. Decizia nr. 3124/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3124/2014
Dosar nr. 22071/3/2012
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27 aprilie 2007, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul B.A. a chemat în judecată pe pârâţii L.P., L.V. şi Municipiul Bucureşti prin Primar General şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că statul a preluat fără titlu imobilul proprietatea sa situat în Bucureşti, str. L.B. sector 1, să comparare titlul său de proprietate cu cel al pârâţilor persoane fizice şi să-i oblige pe aceştia să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul din imobilul mai sus menţionat.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale Legii nr. 213/1998.
Pârâţii L.P. şi L.V. au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor utile şi a celor necesare efectuate, cheltuieli estimate la 20.000 RON, şi recunoaşterea unui drept de retenţie până la achitarea acestor cheltuieli.
Prin Sentinţa civilă nr. 10187 din 4 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti, având în vedere prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin cererea completatoare, formulată la data de 17 martie 2009, reclamantul B.A. a solicitat, în subsidiar, ca, în cazul în care instanţa nu va da preferinţă titlului său de proprietate, să fie obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a imobilului ce face obiectul cauzei deduse judecăţii, respectiv a apartamentului compus din trei camere, bucătărie, vestibul şi pivniţă, imobil situat în Bucureşti, str. L.B., sectorul 1, cotă indiviză de 18,59% din părţile aflate în folosinţă comună, precum şi terenul în suprafaţă de 53,75 mp, cotă indiviză, aflat sub construcţie.
Prin Sentinţa civilă nr. 549 din 14 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată a reclamantului şi cererea reconvenţională a pârâţilor persoane fizice.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 3 mai 1922, imobilul din Bucureşti, str. L.B. sector 1 a fost dobândit de B.H. (H.), ai cărui moştenitori au fost H. şi S.B., aşa cum rezultă din actul de succesiune comun emis la 15 ianuarie 1980 la Berlin. De pe urma defunctei H.B. a rămas ca moştenitor S.B., potrivit actului de succesiune nr. x, iar, în urma decesului acestuia, au rămas ca moştenitori J.B. şi reclamantul A.B., aşa cum rezultă din actul de succesiune comun emis la data de 5 noiembrie 1998. De asemenea, de pe urma defunctei J.B., a rămas unic moştenitor reclamantul, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/2002.
Pârâţii, foşti chiriaşi, au cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995 imobilul litigios, contract în privinţa căruia instanţa a reţinut că este valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat printr-o sentinţă definitivă şi irevocabilă, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
În speţă, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar şi faţă de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, titlul de proprietate căruia trebuie să i se dea preferinţă este cel al pârâţilor, câtă vreme reclamantul nu a formulat o acţiune în nulitatea acestui contract, în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, acţiune care să aibă ca finalitate desfiinţarea convenţiei încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
În ce priveşte petitul precizator al acţiunii, având ca obiect cererea de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti la plata despăgubirilor stabilite prin expertiză, petit subsidiar acţiunii principale, instanţa a constatat că şi acesta este neîntemeiat, atâta vreme cât, din analiza notificării depuse la dosar rezultă că procedura administrativă a fost declanşată pentru acelaşi imobil şi de o altă persoană - B.A. Având în vedere că nu s-a făcut dovada că notificatorul B.A.I. este aceeaşi persoană cu reclamantul B.A., instanţa a apreciat că nu este cert dacă reclamantul din prezenta cauză are calitatea de persoană îndreptăţită, potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru a beneficia de măsura despăgubirilor.
Reţinând că cererea reconvenţională a fost formulată doar pentru ipoteza admiterii acţiunii principale, iar aceasta a fost respinsă, în temeiul art. 112 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, instanţa a respins cererea reconvenţională ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, iar prin Decizia civilă nr. 616A din 3 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul, a desfiinţat în parte Sentinţa civilă nr. 549 din 14 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a trimis, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, cererea precizatoare formulată de reclamant la data de 17 martie 2009, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Criticile formulate de către apelantul-reclamant vizează, pe de o parte, modul de soluţionare a acţiunii principale de constatare a nevalabilităţii titlului statului şi de revendicare a apartamentului în litigiu de la pârâţii persoane fizice, iar, pe de altă parte, modalitatea de soluţionare a cererii precizatoare care are caracter subsidiar acţiunii principale, cerere formulată la data de 17 martie 2009.
Instanţa de apel a găsit neîntemeiate criticile care vizează respingerea acţiunii principale.
Astfel, constatarea nevalabilităţii titlului statului nu reprezintă în sine un capăt de acţiune făcând parte din analiza revendicării unde se impune ca instanţele să analizeze valabilitatea sau nu a titlului statului.
Decretul nr. 92/1990 nu este titlu valabil de preluare a imobilului de către stat, acesta contravenind atât Constituţiei Române din 1948, cât şi tratatelor internaţionale la care România aderase, respectiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Nevalabilitatea titlului statului nu atrage însă preferabilitatea titlului de proprietate al apelantului în raport cu titlul pârâţilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Fiind sesizat de apelantul-reclamant cu o acţiune având ca obiect revendicarea unui imobil trecut în patrimoniul statului prin naţionalizare, tribunalul a apreciat corect că sunt incidente în cauză dispoziţiile materiale ale Legii nr. 10/2001, lege specială care reglementează restituirea imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, chiar dacă în acţiune reclamantul a indicat ca temei juridic doar dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.
Între Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, şi dreptul comun în materia revendicării imobiliare există în mod evident un concurs de legi, soluţionat în mod corect de tribunal în favoarea legii speciale. Aceeaşi este şi concluzia care se desprinde din considerentele Deciziei civile nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţele naţionale, conform art. 329 C. proc. civ.
Dând eficienţă acestor dispoziţii obligatorii, tribunalul a reţinut în continuare că, atâta timp cât actul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost atacat în instanţă, în condiţiile articolului 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, aceştia au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi sunt îndreptăţiţi la păstrarea posesiei asupra apartamentului.
Cu privire la apelantul-reclamant s-a reţinut că acesta nu a formulat până la data introducerii acestei cereri de chemare în judecată altă acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului sau în revendicare, nu a solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 şi nici nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În consecinţă, reţinând că hotărârea primei instanţe privind revendicarea este legală, curtea de apel nu a găsit fondate motivele de apel vizând acest capăt de acţiune.
A considerat însă că este întemeiată critica adusă de apelant privind cererea precizatoare formulată de acesta la data de 17 martie 2009, prin care, în subsidiar, în cazul neadmiterii acţiunii în revendicare se solicită obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a apartamentului.
Curtea de apel a constatat că tribunalul a analizat în mod greşit această cerere prin prisma Legii nr. 10/2001. Acordarea de despăgubiri pentru imobilele ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001 sub forma măsurilor reparatorii prevăzute de această lege specială nu se puteau solicita decât prin notificarea prevăzută de lege, ori reclamantul-apelant nu a uzat de această cale.
Acţiunea precizatoare este întemeiată pe dreptul comun şi trebuia analizată ca atare de către instanţa de fond.
Instanţa de apel a considerat că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atâta vreme cât există şi posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicatorului. Dacă acest lucru a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.
Prin Decizia civilă nr. 1703 din 9 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva Deciziei civile nr. 616A din 3 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie
Rejudecând cauza, prin Sentinţa civilă nr. 1922 din 24 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului B.A.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamantul a uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001, notificând Primăria Municipiului Bucureşti (notificarea din 10 august 2001 comunicată prin B.E.J. T.G.) şi, întrucât entitatea deţinătoare nu a soluţionat în termen această notificare, s-a adresat instanţei de judecată. Prin Sentinţa civilă nr. 960 din 2 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti (definitivă prin Decizia civilă nr. 574A din 7 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5487 din 20 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantului dispoziţie conţinând propunere de acordare de despăgubiri, în condiţiile legii speciale - art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - pentru imobilul în litigiu, care nu poate fi restituit în natură.
Or, a reţinut instanţa de rejudecare, în această situaţie o acţiune directă, pentru plata de despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (temei ce ar rezulta din cererea completatoare, astfel cum a fost motivată), nu ar putea fi primită, fără a ignora principiul specialia generalibus derogant.
După modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanţei s-a scindat în două etape: unitatea deţinătoare emite decizie/dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabileşte valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite şi titlul de despăgubiri.
Deşi, aşa cum a reţinut Curtea Europeană în numeroase cauze, Statul Român nu a făcut dovada eficienţei funcţionării mecanismului de acordare de despăgubiri, ceea ce este relevant este că legea specială prevede în acest scop proceduri stricte şi creează fondul necesar din care persoanele îndreptăţite ar trebui îndestulate.
Nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage doar obligaţia pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcţional, nepermiţând instanţelor să creeze proceduri judiciare noi şi să ignore voinţa legiuitorului care a instituit mecanismul de acordare a măsurilor reparatorii, proceduri administrative speciale supuse, de altfel, controlului judecătoresc în faţa instanţelor competente.
Cum, pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care reglementează condiţiile în care persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri băneşti, şi cum reclamantul a uzat de procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, acesta nu poate beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi pe alte temeiuri de drept decât cele prevăzute de legea specială, respectiv în condiţiile şi procedura prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
Examinând pretenţia de despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., tribunalul a constatat neîntrunirea condiţiilor răspunderii delictuale.
Aşa cum a reţinut Înalta Curte prin decizia pronunţată în finalizarea primului ciclu procesual, reclamantul avea posibilitatea, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, să solicite constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile art. 45 din această lege. Neacţionând în sensul atacării contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul a acceptat consecinţele aplicării dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care nu permit restituirea în natură a imobilelor legal vândute. Aşadar, nu se poate reţine culpa Municipiului Bucureşti (de a fi vândut imobilul) câtă vreme reclamantul nu a contestat titlul statului anterior vânzării, şi nici nu a cerut constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Reclamantul B.A. a formulat apel împotriva acestei sentinţe, iar prin Decizia civilă nr. 241 A din 3 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul ca nefondat.
Instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin Decizia civilă nr. 616 A din 3 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a fost desfiinţată în parte sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual şi trimisă spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, doar cererea precizatoare de acţiune formulată la data de 17 martie 2009, prin care reclamantul a solicitat, în subsidiar, în cazul respingerii acţiunii în revendicare, obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la plata unei despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a apartamentului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de control judiciar a apreciat că această cerere precizatoare, formulată în subsidiarul acţiunii în revendicare, este întemeiată pe dreptul comun şi trebuia analizată ca atare de către instanţa de fond, respectiv ca o acţiune personală, iar nu ca o pretenţie pe Legea nr. 10/2001.
De asemenea, instanţa de apel a mai avut în vedere şi faptul că apelantul reclamant nu a uzat de calea prevăzută de legea specială.
Învestit cu rejudecarea acestei cereri, tribunalul a respectat dispoziţiile instanţei de control judiciar, aplicarea principiilor de drept care guvernează procesul civil cu privire la forţa normelor de drept şi căile puse de legiuitorul la îndemâna părţii pentru valorificarea pretenţiilor deduse judecăţii, încadrându-se în limitele trasate prin cererea precizatoare din data de 17 martie 2009 şi prin decizia instanţei de apel.
De altfel, în rejudecare, situaţia de fapt reţinută de prima instanţă cu privire la accesarea de către reclamant a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 s-a schimbat. Probele administrate în cauză au dovedit nu numai că reclamantul a uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001 (a notificat Primăria Municipiului Bucureşti prin notificarea din 10 august 2001 comunicată prin B.E.J. T.G.), dar şi că, întrucât entitatea deţinătoare nu a soluţionat în termen această notificare, reclamantul B.A. s-a adresat instanţei de judecată, iar prin Sentinţa civilă nr. 960 din 2 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, unitatea deţinătoare a fost obligată să emită dispoziţie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, care nu poate fi restituit în natură.
Prin urmare, reclamantul a ales calea legii speciale, iar drepturile sale cu privire la imobilul în litigiu au fost recunoscute pe această cale, astfel încât reclamantul şi-a epuizat, practic, opţiunea de valorificare a acestor drepturi în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără a mai putea solicita acelaşi lucru pe calea dreptului comun.
Acestui demers i se opune şi principiul electa una via, care presupune că, odată aleasă o cale de valorificare a dreptului, partea nu o poate abandona, pentru a tinde la valorificarea aceluiaşi drept prin intermediul unei alte proceduri de drept comun.
Accesul la justiţie al reclamantului este pe deplin asigurat în procedura şi în termenii reglementaţi de Legea nr. 10/2001, acesta având posibilitatea de a ataca în instanţă, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001 dispoziţia ce urmează a fi emisă în baza Sentinţei civile nr. 960 din 2 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în vederea obţinerii despăgubirilor deja recunoscute de către instanţele de judecată.
Prin urmare, instanţa de rejudecare a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor speciale de drept material incidente, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nemaiputând exercita, ulterior, acţiuni întemeiate pe dreptul comun, pentru obţinerea aceloraşi drepturi, având în vedere atât regula electa una via cât şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aşadar reparaţia în modalitatea solicitată de către reclamant nu este posibilă, cum corect a reţinut instanţa de rejudecare, pentru că imobilul în litigiu a făcut deja obiect al reparaţiei în temeiul legii speciale, în caz contrar însemnând ca în privinţa aceluiaşi imobil, statul să suporte o dublă reparaţie, iar reclamantul să beneficieze de o dublă reparaţie, ceea ce este inadmisibil.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamantul B.A.
Prin motivele de recurs, reclamantul formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Instanţa învestită cu soluţionarea cauzei după desfiinţarea parţială a primei hotărâri şi trimiterea spre rejudecarea cererii precizatoare a nesocotit dispoziţiile instanţei de apel, cu privire la caracterul acţiunii precizatoare şi la temeiul juridic al acesteia, aplicând Legea nr. 10/2001, împotriva dispoziţiilor hotărârii prin care s-a dispus rejudecarea.
Instanţa care a judecat primul apel a reţinut că naţionalizarea imobilului s-a făcut fără titlu. Faptul că a dat preferinţă titlului pârâţilor se datorează bunei-credinţe a acestora şi împrejurării că actul lor de vânzare-cumpărare nu a fost anulat.
Analizând actele de proprietate ale autorilor recurentului, actele de moştenire, care probează transmiterea dreptului de proprietate, reţinând şi că naţionalizarea s-a făcut fără titlu, instanţa care a judecat primul apel a recunoscut implicit dreptul reclamantului de a fi despăgubit.
Cuantumul despăgubirii rezultă din probele administrate chiar de prima instanţă din primul ciclu procesual, respectiv din raportul de expertiză şi suplimentul acestuia.
Sub toate aceste aspecte, hotărârea dată în primul apel a rămas irevocabilă şi, pentru aceste, motive, ea trebuia respectată în integralitatea ei.
Aşa-zisa valorificare a dreptului pe cale administrativă se referă la recunoaşterea dreptului recurentului de persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul din Bucureşti, str. L.B. sector 1.
Aceasta însă nu s-a concretizat în nicio despăgubire, iar hotărârea a rămas irevocabilă la data de 20 decembrie 2012, în timp ce dispoziţiile instanţei din primul apel în această cauză au rămas irevocabile anterior, la data de 3 noiembrie 2010, şi sunt obligatorii. Prin urmare, recurentul nu a ales acum o altă cale decât cea specială, aceasta fiind promovată anterior.
Pe de altă parte, obiectul prezentei cauze îl reprezintă doar o parte din imobil, astfel încât nu ar fi niciun impediment ca la o eventuală despăgubire în condiţiile legii speciale să se scadă valoarea despăgubirilor primite pe dreptul comun pentru această parte din imobil.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Nu sunt fondate criticile recurentului prin care acesta susţine că, în rejudecarea cererii precizatoare, instanţa a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ., în sensul că a nesocotit dezlegările date cu privire la caracterul acţiunii precizatoare şi la temeiul juridic al acestei cereri.
În considerentele Deciziei nr. 616A din 3 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a dispus trimiterea spre rejudecare a cererii precizatoare formulată de reclamant la data de 17 martie 2009, se arată că această cerere precizatoare a fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi trebuia analizată în baza acestor dispoziţii deoarece acordarea de despăgubiri pentru imobile ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001 sub forma măsurilor reparatorii prevăzute de această lege specială nu se putea solicita decât prin notificarea prevăzută de lege, or reclamantul-apelant nu a uzat de această cale.
Însă, cu ocazia rejudecării pricinii, s-a făcut dovada că reclamantul a uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001, declanşând atât procedura administrativă prin formularea notificării din 10 august 2001, dar şi procedura judiciară prevăzută de acest act normativ, prin sesizarea instanţelor de judecată, demers finalizat prin pronunţarea Sentinţei civile nr. 960 din 2 iulie 2010 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care unitatea deţinătoare a fost obligată să emită dispoziţie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, care nu poate fi restituit în natură.
Dată fiind noua situaţie de fapt rezultată din probele administrate cu ocazia rejudecării, în mod corect a fost respinsă cererea precizatoare formulată de reclamant la data de 17 martie 2009, prin care acesta solicita, în subsidiar, în cazul neadmiterii acţiunii în revendicare, obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la plata unei despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a apartamentului.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost reglementate sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată.
Prin aplicarea prevederilor Legii nr. 247/2005, măsurile reparatorii ce pot fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001 vor consta în titluri de despăgubiri.
Legea defineşte titlurile de despăgubire ca fiind certificate emise de Cancelaria Primului Ministru, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate şi care urmează a fi exersate prin conversia în acţiuni emise de Fondul Proprietatea.
Aşa cum în mod expres se prevede în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 245/2007, titlurile de despăgubire vor fi acordate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Totodată, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile cuprinse în decizia Comisiei Centrale este supusă controlului judecătoresc exercitat de instanţa de contencios administrativ.
Recunoaşterea posibilităţii de a recurge la o acţiune directă împotriva statului pentru a obţine plata unor despăgubiri băneşti înseamnă încălcarea unor norme legale care reglementează o procedură judiciară specială, de competenţa instanţei de contencios administrativ, ce are ca obiect tocmai stabilirea întinderii acestor despăgubiri pe baza unui mecanism de acordare a despăgubirilor reglementat legislativ.
De aceea, a recunoaşte dreptul reclamantului la beneficiul unor despăgubiri băneşti înseamnă a înlocui în mod nelegal, o formă de despăgubiri reglementată de legiuitor, prevăzută pentru satisfacerea aceloraşi drepturi.
Argumentul legat de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea nu poate fi primit pentru că nu poate fi susţinută, pe baza acestui argument, soluţia de înlocuire a unei proceduri judiciare legale (în cadrul căreia pot fi valorificate pretenţiile legate de despăgubiri) cu o procedură nereglementată legislativ, dar care încearcă să acopere o situaţie juridică identică şi în care se creează, prin intermediul instanţei de judecată, o modalitate nouă de despăgubire a persoanelor îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, constatată în jurisprudenţa Curţii Europene atrage obligaţia statului de a adopta măsurile necesare pentru a înlătura acest neajuns, dar nu posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a crea mecanisme paralele de măsurile reparatorii, altele decât cele consacrate legislativ.
Prin urmare, pentru ca Statul Român să poată fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii este necesar ca obligaţia de reparaţie să revină acestuia în mod nemijlocit, în temeiul unor dispoziţii legale care să prevadă existenţa unei astfel de obligaţii.
Prevederile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aplicabile cauzei de faţă pentru considerentele expuse anterior, şi care cuprind norme speciale privind procedura stabilirii şi acordării despăgubirilor, împiedică determinarea concretă a despăgubirilor în cauza de faţă de către instanţa de judecată, aşa cum a solicitat reclamantul.
Legea nouă permite controlul judecătoresc al reparaţiilor acordate, asigură accesul deplin la toate gradele de jurisdicţie în procedura judiciară, fiind astfel respectate dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Argumentele expuse nu pot fi înlăturate de faptul că, până în prezent, reclamantul nu a beneficiat de vreo despăgubire sau de împrejurarea că prezentul demers judiciar s-a finalizat printr-o hotărâre definitivă pronunţată anterior finalizării procedurii judiciare declanşate în temeiul Legii nr. 10/2001. Ceea ce este relevant în soluţionarea cererii reclamantului este faptul că pretenţiile sale pot fi valorificate într-o procedură judiciară diferită de cea aleasă în această cauză.
Susţinerea recurentului în sensul că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă doar o parte din imobil, astfel încât nu ar fi niciun impediment ca la o eventuală despăgubire în condiţiile legii speciale să se scadă valoarea despăgubirilor primite pe dreptul comun pentru această parte din imobil nu vor fi analizate de instanţa de recurs.
Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză nu au cuprins la rândul lor critici cu acest conţinut. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanţa de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanţei de apel şi care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative.
Totodată, exced criticilor care pot învesti în mod legal instanţa de recurs susţinerile privind naţionalizarea fără titlu a imobilului sau relevanţa argumentelor pentru care, pe parcursul soluţionării litigiului, instanţele au dat preferinţă titlului pârâţilor şi au constatat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului.
Toate aceste susţineri vizează capătul de cerere principal, cel în revendicare. Or, în privinţa acestei pretenţii, soluţia instanţei a rămas irevocabilă prin finalizarea primului ciclu procesual.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva Deciziei civile nr. 241 A din 3 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 3123/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3126/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
