ICCJ. Decizia nr. 3122/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3122/2014
Dosar nr. 2519/290/2008
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă,, reţine următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria Reşiţa reclamantul Oraşul Bocşa, prin primar, a chemat în judecată pe pârâta SC E. SA Bucureşti, solicitând obligarea acesteia să-i restituie în deplină proprietate şi posesie imobilul înscris în C.F. Bocşa Română - lacul C.M.B. şi str. U. în suprafaţă de 83.826 mp, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, a arătat că lacul C.M.B. şi strada U. fac parte din domeniul public al oraşului Bocşa, aşa cum rezultă din H.G. nr. 532/2002, şi nu puteau face obiectul nici unui act de înstrăinare atâta timp cât dintotdeauna au fost de utilitate publică, motiv pentru care orice act încheiat cu privire la acestea este lovit de nulitate absolută.
În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 480 C. civ. și art. 136 alin. (2), (3), (4) din Constituţia României.
Prin sentinţa civilă nr. 11/2009 Judecătoria Reşiţa a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Caraş Severin.
Prin precizarea de acţiune formulată în faţa Tribunalului Caraş Severin, reclamantul a chemat în judecată şi pârâta SC M.C.M. S. SA, solicitând obligarea pârâtei SC E. SA Bucureşti să-i predea în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilele proprietate publică a Oraşului Bocşa - lacul şi strada U., să fie obligată pârâta SC M.C.M. S. SA să-i predea în deplină proprietate şi paşnică posesie parte din imobilul strada U., să se dispună identificarea din punct de vedere topografic şi cadastral a acestor 2 imobile, prin măsurarea lor, dezmembrarea parcelelor şi atribuirea de nr. cadastrale noi şi înscrierea parcelelor proprietatea reclamantului în cărţi funciare distincte; să se dispună înscrierea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate publică a Oraşului Bocşa asupra celor două imobile.
Prin încheierea civilă nr. 22558/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Sibiu.
Prin sentinţa civilă nr. 954/2013, Tribunalul Sibiu a respins atât excepţia insuficientei timbrări a acţiunii, cât şi cererea de chemare în garanţie, invocate de aceeaşi pârâtă SC E. SA.
Au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, a inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie şi a autorităţii de lucru judecat, invocate de chemata în garanţie SC M. SPRL.
S-a respins excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002, anexa 6, invocată de pârâta SC E. SA şi de chemata în garanţie SC M. SPRL.
S-a respins acţiunea civilă formulată de reclamant, cât şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC E. SA Bucureşti. De asemenea, s-a respins cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată formulată de pârâta SC E. SA.
Reclamantul a fost obligat să plătească chematei în garanţie SC M. SPRL Constanţa suma de 10.000 lei cheltuieli de judecată.
În motivare, s-au reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia de nelegalitate, instanţa a constatat că aceasta este inadmisibilă, faţă de împrejurarea că actul atacat, H.G. nr. 532/2002 este un act administrativ cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 554/2004, care reglementează această excepţie.
Instanţa a reţinut că H.G. nr. 532/2002 a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 213/1998, având în vedere că anexa 6 atestă dreptul de proprietate publică al oraşului, nu al judeţului, situaţie în care, potrivit art. 21 alin. (1) din Lege, inventarul a fost însuşit legal de Consiliul Local, prin Hotărârea nr. 45/2001 a Consiliului Local al Oraşului Bocşa. Inventarul este semnat de o comisie din care a făcut parte şi primarul Oraşului Bocşa. Inventarele întocmite de comisiile speciale şi însuşite de consiliile locale doar se centralizează de consiliul judeţean şi se trimit guvernului în vederea atestării dreptului de proprietate publică, dispoziţiile legale în acest sens fiind respectate în speţă.
Cu privire la excepţia insuficientei timbrări, instanţa a constatat că la Judecătoria Reşiţa reclamanta a precizat valoarea bunurilor ce fac obiectul acţiunii şi, raportat la acea valoare, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului.
Tot raportat la acea valoare, Tribunalul Caraş-Severin a pus în vedere reclamantei să achite taxa de timbru, care a şi fost achitată. Ulterior, reclamanta nu a formulat nici o precizare de acţiune prin care să-şi majoreze pretenţiile, astfel că s-a apreciat că acţiunea a fost legal timbrată.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale a chematei în garanţie SC M. SPRL, aceasta a fost considerată neîntemeiată, fiind legată de fondul cauzei şi câtă vreme pârâta are pretenţii de la aceasta, să o garanteze pentru o eventuală obligaţie pe care i-ar stabili-o instanţa, această pretenţie îi conferă calitate procesuală, urmând ca instanţa să stabilească dacă este sau nu întemeiată pe fond.
De asemenea, excepţia autorităţii de lucru judecat a fost apreciată neîntemeiată, având în vedere că nici unul din procesele care s-au aflat pe rolul instanţelor, având ca obiect aceleaşi imobile, nu s-au finalizat prin soluţionarea fondului cauzei.
Şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie a fost reţinută ca neîntemeiată, întrucât analizarea acesteia presupune soluţionarea fondului cauzei.
Excepţia de garanţie, prevăzută de art. 1339 C. civ., invocată de chemata în garanţie, a fost de asemenea constatată neîntemeiată, faţă de soluţia preconizată pe fondul cauzei, şi mai mult, s-a reţinut că reclamantul nu răspunde de evicţiune faţă de pârâtă, având în vedere că a avut doar calitatea de membru în comisia de licitaţie, calitate în care a verificat documentele de participare la licitaţie conform caietului de sarcini pentru ofertanţii care s-au înscris la licitaţie.
În consecinţă, instanţa a respins ca neîntemeiate toate excepţiile invocate.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că imobilele ce fac obiectul procesului au fost înscrise iniţial în C.F. Bocşa Română (lacul) la B1 respectiv C.F. şi s-au aflat în proprietatea „Uzinelor de Fer” şi „Domeniile din Reciţa”, de la localizare, iar în anul 1967 au trecut în proprietatea Statului Român, fiind transcrise în C.F.
La descrierea imobilului nu este identificată vreo stradă sau vreun lac. În C.F. (filele 138, 139) imobilele au fost înscrise sub A+1 şi 2 şi tot aici a fost adus şi imobilul „teren”, adus aici din C.F., fiind trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 712/1966. Trebuie subliniat că acest imobil nu a fost identificat nicicând în C.F. ca având categoria de „drum” sau „stradă”.
La descrierea imobilului în C.F. apare identificat pentru prima dată „lacul”, ceea ce înseamnă că la data preluării la Stat, acest lac exista. Expertiza efectuată în cauză a concluzionat că lacul s-a format ca urmare a excavărilor de pământ din incinta uzinei, datorită pânzei freatice ridicate.
Din evidenţa de carte funciară rezultă că imobilele ce fac obiectul prezentului proces au fost intabulate în favoarea C.M.B. la 1 aprilie 1999, în baza Certificatului de atestare a dreptului de proprietate în condiţiile H.C.M. nr. 834/1991.
Din analiza operaţiunilor de carte funciară rezultă că proprietar al imobilelor ce fac obiectul revendicării a fost din anul 1999 C.M.B. SA Bocşa. Cu toate acestea, fără nici un drept, reclamantul Oraşul Bocşa a inclus în listele de inventar pentru domeniul public al oraşului, în anul 2001, prin Hotărârea Consiliului Local nr. 45/2001, cele două imobile care se aflau în proprietatea privată a unei persoane juridice.
Listele de inventar întocmite de consiliul local nu au valoarea unui titlu de proprietate, astfel că nu este posibilă nici măcar o comparaţie de titluri între cel presupus al reclamantului şi titlul de proprietate al pârâţilor.
Pe de altă parte, actele care au stat la baza intabulării dreptului de proprietate asupra imobilelor nu au fost atacate, nici Certificatul de atestare a dreptului de proprietate, în baza căruia s-a intabulat dreptul de proprietate al C.M.B. SA Bocşa, nici contractele de vânzare-cumpărare prin care imobilele au fost dobândite de actualii proprietari, pârâtele SC E. SA şi SC M.C.M. S. SRL.
Ca urmare, s-a apreciat că deşi cele două imobile, „strada U.” şi „lac” au fost incluse în domeniul public al Oraşului Bocşa, H.G. nr. 532/2002 care atestă această împrejurare, nu constituie titlu de proprietate care să poată fi opus înscrierilor din cartea funciară şi care fac dovada proprietăţii pârâţilor asupra acestor imobile.
Faţă de soluţia dată acţiunii principale, cererea de chemare în garanţie a fost, de asemenea, respinsă ca neîntemeiată, pârâta nefiind obligată să predea reclamantului imobilele ce fac obiectul dreptului de proprietate. S-a constatat de altfel, că cererea de chemare în garanţie este neîntemeiată şi pentru faptul că membrii comisiei de lichidare nu răspund pentru evicţiunea eventuală cauzată pârâtei SC E. SA.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul Oraşul Bocşa prin primar şi pârâta SC E. SA.
Prin Decizia nr. 21 pronunțată la data de 28 martie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelurile si a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Sibiu.
În motivare, curtea de apel a reținut următoarele:
În ceea ce priveşte motivul de apel invocat de pârâta SC E. SA privitor la excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002, anexa 6, instanţa de apel a arătat că prin H.G. nr. 532/2002 a fost atestat domeniul public descris în inventarele însuşite prin Hotărârea Consiliului Local Bocşa nr. 45/2001, această hotărâre de guvern fiind, prin conţinutul său, un act administrativ individual. Data emiterii acestei hotărâri este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. Art. 4 alin. (1) din această lege, respectiv art. 2 alin. (2) din Legea nr. 262/2007 permit analizarea legalităţii unui act administrativ unilateral cu caracter individual, în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, indiferent de data emiterii acestuia.
Cu toate acestea, se impun a fi reţinute în speţă dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie referitoare la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului dar şi dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţie care se referă la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitară.
În speţă nu prezintă relevanţă durata de 5 ani, la care face referire pârâtul apelant, în condiţiile, în care, aşa cum s-a arătat, Înalta Curte de Casație și Justiție, fără a face distincţie, se referă la acte emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 iar Decizia nr. 3419/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este incidentă în speţă, tocmai pentru că vizează acte individuale de natura celui contestat în speţă, respectiv act normativ individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Dimpotrivă, prezintă relevanţă în cauză, din perspectiva încălcării principiului securităţii raporturilor juridice, împrejurarea că de la data emiterii H.G. nr. 532/2002 şi până la momentul invocării excepţiei de nelegalitate (15 martie 2003) a trecut o durată mare de timp, aproximativ 11 ani.
În raport de toate aceste considerente, curtea de apel a considerat că excepţia de nelegalitate invocată de pârât este inadmisibilă, așadar a apreciat ca inutilă și examinarea susţinerilor apelantului pârât referitoare la temeinicia acestei excepţii, iar o altă soluţie pronunţată cu privire la H.G. nr. 532/2002 într-un alt dosar şi vizând situaţii anterioare modificării legii contenciosului administrativ nu poate fi reţinută ca relevantă, faţă de considerentele care au dus la concluzia inadmisibilităţii excepţiei.
Chiar dacă în considerentele sentinţei tribunalul a analizat excepţia de nelegalitate şi sub aspectul temeiniciei, curtea a apreciat că nu poate fi reţinută lipsa de concordanţă între considerente şi dispozitiv atâta timp cât prin dispozitiv excepţia a fost respinsă, iar în considerente sunt expuse argumentele care susţin ideea de inadmisibilitate a excepţiei.
Referitor la apelul reclamantul, curtea de apel a reținut următoarele:
Acţiunea cu care a fost investită prima instanţă are ca obiect revendicarea de către reclamantul Oraşul Bocşa a imobilelor „lac” înscris în C.F., Bocşa Română şi „drum” înscris parţial pe nr. top. (conform expertizei efectuate în cauză), de la pârâţii SC E. SA şi SC M.C.M. S. SRL.
În susţinerea acţiunii, reclamantul se prevalează de dreptul său de proprietate publică asupra celor două imobile, atestat de H.G. nr. 532/2002.
Prima instanţă a reţinut că, deşi cele două imobile au fost incluse în domeniul public al oraşului Bocşa, H.G. nr. 532/2002 care atestă această împrejurare, nu constituie titlu de proprietate care să poată fi opus înscrierilor din cartea funciară şi care fac dovada proprietăţii pârâţilor asupra acestor imobile, astfel că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 480 C. civ. S-a mai reţinut că listele de inventar întocmite de Consiliul local nu au valoarea unui titlu de proprietate, astfel că nu este posibilă o comparaţie între titlul presupus al reclamantului şi titlul proprietatea pârâţilor.
Din depoziţiile celor doi martori audiaţi în faţa instanţei de apel cât şi din cuprinsul expertizei întocmite în faţa instanţei de fond, a rezultat că atât lacul cât şi strada revendicată erau afectate nu doar folosinţei salariaţilor uzinei în incinta căreia se află ci şi locuitorilor oraşului. De altfel, apartenenţa acestor imobile la domeniul public al oraşului Bocşa a fost atestată prin H.G. nr. 532/2002, a cărei validitate nu mai poate fi discutată, astfel cum s-a reţinut cu ocazia analizării motivului de apel invocat de pârâtă.
Având în vedere că dreptul de proprietate al reclamantului a fost dobândit prin efectul legii (art. 135 din Constituţia României şi Legea nr. 213/1998), curtea a constatat că în speţă se impun a fi reţinute prevederile art. 26 din Legea nr. 7/1996, în sensul că acest drept de proprietate este opozabil terţilor şi fără înscrierea în C.F.
Prin urmare, greşit prima instanţă a apreciat că Oraşul Bocşa nu deţine un titlu de proprietate care să poată fi supus operaţiunii de comparare de titluri în condiţiile în care, aşa cum s-a reţinut, pe de o parte, dreptul de proprietate a fost dobândit prin efectul legii, şi pe de altă parte, nu era necesară intabularea acestuia în C.F.
Împrejurarea că prima instanţă nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate de care se prevalează părţile echivalează cu soluţionarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului, motiv pentru care a fost casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare la tribunal, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii pârâta SC E. SA a formulat recurs, fiind invocat motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâta a criticat soluţia instanţei de apel dată excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002. Aceasta nu trebuia respinsă ca inadmisibilă, ci analizată pe fond, cu atât mai mult cu cât, nici practica Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie nu este constată în acest sens și nu există nici vreun recurs în interesul legii care să tranşeze chestiunea. Se arată că, invocând mecanismele aplicării prioritare a dreptului U.E. şi ale interpretării conforme a dreptului intern, instanţele practic restrâng domeniul de aplicare ratione materiae a excepţiei de nelegalitate.
Pe fondul cauzei, pârâta a reluat susţinerile din apel, arătând, în esență, că instanţa a apreciat în mod greșit că apartenenţa bunurilor care se încadrează în cele două categorii (străzi şi lacuri) ar fi dată de declaraţia Legii nr. 213/1998. Aceste prevederi sunt invocate generic, fiind necesar ca bunurile din respectivele categorii să fie declarate special, imperativ şi prin lege specială ca făcând parte din domeniul public.
Analizând recursul formulat în cauză, prin prisma motivului de recurs de ordine publică, invocat din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:
Conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ. „În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, ca şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Din textul de lege mai sus citat și având în vedere circumstanțele speței, rezultă că măsura trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe se poate face de către instanța de apel doar în condițiile tezei a II-a a art. 297 C. proc. civ., respectiv dacă părţile au solicitat în mod expres acest lucru, prin cererea de apel ori prin întâmpinare.
În speța de față, Înalta Curte constată că acesta teză a textului de lege nu este îndeplinită.
Astfel, în cuprinsul motivelor de apel formulate de reclamantul Oraşul Bocşa, aflate la filele 4-6, în cuprinsul motivelor de apel formulate de pârâta SC E. SA, aflate la filele 15-17, în cuprinsul întâmpinării formulate de reclamantul Oraşul Bocşa, aflată la filele 106-107 sau în cuprinsul întâmpinării formulată de pârâta SC E. SA, aflată la filele 78-80 nu se regăsește o asemenea solicitare din partea părţilor.
Nici cu ocazia dezbaterilor pe fond a apelurilor, în ședința de judecată din data de 07 martie 2014, părțile nu au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
Însă, instanța de apel nu a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Sibiu în temeiul art. 297 teza a II-a C. proc. civ., ci în temeiul primei teze a acestui articol, care nu permite desesizarea instanței de apel, ci doar anularea hotărârii atacate și judecarea procesului cu evocarea fondului. Dispozițiile tezei I-a a acestui articol are caracter imperativ.
Admițând apelurile, desființând sentința și trimițând cauza la tribunal, pentru rejudecare, instanța de apel nu s-a conformat textului de lege invocat, ceea ce atrage casarea hotărârii, ca fiind pronunțată cu încălcarea legii.
În consecință, Înalta Curte constată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a încălcat prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., trimițând cauza spre rejudecare primei instanțe, greșeală care se circumscrie motivului de recurs prevăzut și de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Având în vedere toate acestea, Înalta Curte urmează să caseze decizia atacată şi să trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC E. SA împotriva Deciziei civile nr. 21 din 28 martie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3121/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3123/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
