ICCJ. Decizia nr. 3126/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3126/2014
Dosar nr. 3245/97/2010
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Hunedoara, reclamantul M.D. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin SC H.B.S.H. SA Haţeg, solicitând să se constate că are calitatea de persoană expropriată asupra terenului în suprafaţă de 3.262 mp., ocupat de pârâta SC H. SA, încă din anul 1989, expropriat, fără despăgubiri, pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002 şi să fie obligat pârâtul să-i plătească despăgubiri în sumă de 83.181 lei, reprezentând echivalentul a 19.511 euro valoarea terenului şi, în principal, suma de 65.380 lei contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a acestuia în perioada 1989-2010, iar, în subsidiar, suma de 29.421 lei echivalentă a 6.901 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat pentru lipsa folosului agricol nerealizat, pe perioada 2002 - 2010, inclusiv.
În motivare, reclamantul a arătat, în esenţă, că are calitatea de fiu al defunctului M.I., decedat la data de 17 iulie 1980, care a fost proprietar al terenului agricol intravilan, situat pe raza localităţii Subcetate, la locul denumit popular „ Între Ape” şi „ La Moară”, având destinaţie de holdă şi grădină.
Terenul respectiv a fost ocupat integral şi efectiv de către pârât, ca urmare a construcţiilor hidroenergetice şi apelor Lacului de acumulare Subcetate - Sântămărie Orlea, fără a fi acordate despăgubiri în bani sau în natură, conform legii.
În anul 1991, reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului ce a aparţinut antecesorului său, în temeiul Legii nr. 18/1991, sens în care a fost emis Titlul de proprietate din 2004, pentru terenul agricol colectivizat, cu excepţia suprafeţei terenurilor ocupate de amplasarea hidroenergetică a obiectivului de utilitate publică, cu argumentul că acestea fiind expropriate, urmează procedura reglementată de Legea nr. 33/1994.
În drept s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 33/1994, art. 82, 111-112 şi 274 C. proc. civ., art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. 1-3 din Constituţia României şi art. 1 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 142 din 24 aprilie 2013 Tribunalul Hunedoara a respins cererea de chemare în garanţie formulată de SC P.E.E.H. SA Bucureşti din subordinea M.I.R., împotriva chematului în garanţie M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P., pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru folosul de tras pentru perioada 1989-2007, ambele invocate de pârâtă.
S-a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Haţeg, faţă de care a respins acţiunea.
S-a admis, în parte, acţiunea civilă, precizată, s-a constatat că reclamantul are calitatea de persoană expropriată, ca descendent al defunctului M.I., decedat, asupra terenului agricol în suprafaţă de 3.262 mp, arabil, situat pe raza localităţii Subcetate, expropriat, pentru cauză de utilitate publică, de interes naţional, declarată prin H.G. nr. 392/2002, astfel cum a fost identificat prin raportul de evaluare judiciară executat în cauză de către comisia formată din experţii judiciari V.I., S.V. şi L.G.T., parte integrantă a hotărârii, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului, într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, cu titlu de despăgubiri: suma de 83.181 lei echivalent a 19.511 euro, reprezentând valoarea terenului agricol expropriat şi suma de 29.421 lei - echivalent a 6.901 euro, reprezentând prejudiciul creat acestuia pentru folosul agricol, netras, în perioada 2002-2010 inclusiv.
În motivare, tribunalul a reținut, referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, că reclamantul are vocaţie la moştenirea antecesorului său defunctul M.I., care era îndreptăţit la reconstituirea întregii proprietăţi agricole pe care, în împrejurările anului 1962, a fost nevoit să o înscrie în C.A.P. Sîntămărie Orlea.
Referitor la excepţia prescripţiei, invocată de pârât, s-a constatat că exproprierea pentru cauză de utilitate publică vizează preluarea de proprietăţi imobiliare sub condiţia imperativă a unei drepte şi prealabile despăgubiri, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 33/1994, având caracterul unei acțiuni accesorii, aspect faţă de care s-a apreciat că despăgubirile pentru expropriere exced regulilor prescripţiei extinctive.
În plus, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului pentru folosul de tras a fost invocată de către pârâtă după epuizarea probatoriului, instanța reținând că această excepţie este tardiv invocată.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că Statul Român a declarat utilitatea publică de interes naţional a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, desemnând, ca expropriator, Statul Roman prin SC P.E.E.H. SA, în subordinea M.I.R.
În cauză, expropriatorul şi expropriatul nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, în condiţiile în care procedura exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor şi nici nu s-a găsit o soluţie amiabilă de stingere a litigiului.
În urma expertizelor efectuate, s-a stabilit suprafaţa terenurilor la 3.262 mp, din care 1.852 mp intravilan şi 1.410 mp extravilan, precum şi valoarea acestuia la 25,5 lei/mp potrivit variantei I din raportul de expertiză iniţial, iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual, nerealizat, la suma de 10.217 lei/ha.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin SC H. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Pârâtul a susţinut că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 este inadmisibilă, întrucât tocmai reclamantul a motivat că terenurile s-au preluat în perioada 1990 - 1991, deci anterior apariţiei Legii nr. 33/1994, dar ulterior apariţiei Legii nr. 18/1991.
Or preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 a Consiliului de Stat al R.S.R., fiind aprobată prin Anexa 2 a acestui decret.
Acţiunea este şi prematură, întrucât în cauză nu s-a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie în această materie, în sensul că, deşi SC H. SA a transmis notificările proprietarilor tabulari ai terenurilor în cauză, reclamantul a stat în pasivitate şi nu a formulat întâmpinări.
Sub aspectul plăţii despăgubirilor cerute, greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive, expropriator este Statul Român, iar obiectivul de interes naţional conform H.G. nr. 392/2002.
Pârâtul a susținut că nu are calitate procesuală, fiind o societate care nu primeşte bani de la bugetul public, fiind doar concesionar al terenurilor ce figurează în domeniul public.
În ce priveşte lipsa calităţii procesual active a reclamantului, a susținut că trebuia admisă excepţia, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada vocaţiei concrete pentru terenurile aflate în litigiu, nefiind probată masa succesorală aflată în patrimoniul defuncţilor proprietari tabulari la data decesului. În plus, cooperativizarea terenurilor antecesorilor reclamantului a dus la stingerea dreptului lor de proprietate.
Reclamantul nu a dovedit dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, iar faptul că nu a formulat în termen legal întâmpinări la propunerea de preţ făcută pe numele antecesorilor săi înseamnă că a acceptat în mod tacit oferta de preţ.
Valoarea despăgubirilor acordate de instanţa de fond este criticabilă, întrucât este nefundamentată de experţi şi nu ţine cont de realităţile preţurilor imobiliare şi dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
Instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că valoarea terenurilor este exagerat de mare, în raport de valoarea cu care se vând efectiv terenurile în zonă şi de preţul propus prin notificarea trimisă.
Aceleaşi critici sunt şi cu privire la contravaloarea lipsei de folosinţă agricolă, iar în raport de caracterul pecuniar al despăgubirilor solicitate şi prevederile Decretului nr. 167/1958, acţiunea este prescrisă, acordarea de despăgubiri impunându-se doar pentru ultimii trei ani, anteriori cererii de chemare în judecată.
Prin Decizia nr. 65 din 30 iunie 2014 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de către pârâtă, a schimbat, în parte, sentința, numai în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor reprezentând prejudiciul creat pentru folosul agricol nerealizat şi perioada pentru care se acordă, pe care l-a stabilit la suma de 13.076 lei pentru perioada 2007 - 2010 inclusiv. Au fost menținute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
În motivare, curtea de apel a reținut că imobilele în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, cum susține pârâta, ci prin H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, iar expropriator a fost prevăzut Statul Român prin SC P.E.E.H. SA.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, curtea a reținut că prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de învestiţii pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu, ci cele care figurează în procesul-verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul C.A.P. şi-a dat avizul favorabil. Legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, era Legea nr. 33/1994, neavând relevanţă sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilităţii publice.
De altfel, câtă vreme până la apariţia H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de utilitate publică, dreptul la acţiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este şi jurisprudenţa instanţei supreme (Decizia civilă nr. 3883/2011).
Referitor la prematuritatea acţiunii, curtea a reținut că nu poate fi imputată reclamantului procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 şi nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de contractele hidroenergetice şi apele lacului de acumulare.
Prin actul normativ de declarare a utilităţii publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin societatea pârâtă, care a fost dată în judecată în această calitate, respectiv de reprezentant al Statului Român şi nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părţilor fiind corect stabilit.
Recunoaşterea dreptului de proprietate şi îndreptăţirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 33/1994, a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, prezenta pârâtă notificându-l pe antecesorul reclamantului cu privire la oferta de despăgubire.
Această procedură însă nu a fost finalizată întrucât la data notificării antecesorul reclamantului era decedat, iar reclamantul nu a avut cunoştinţă de aceste notificări.
Faţă de aceste aspecte, curtea a constatat că reclamantul justifică legitimare procesual activă, dreptul acestuia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative ale statului român, astfel că, reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană de Drepturilor Omului.
Curtea a reţinut şi că preluarea imobilului a operat în anii 1991 - 1992, iar reclamantul, în calitate de moştenitor a proprietarilor tabulari, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina acestuia o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie, curtea constată că potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, Statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002.
Curtea de apel a arătat şi că reclamantul nu a avut cunoştinţă de preţul propus de expropriator, deoarece notificările au fost emise pe numele antecesorilor reclamantului, care erau decedaţi la acel moment.
Mai mult, în situaţia în care expropriatorul ar fi apreciat că preţul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, ceea ce nu s-a întâmplat nici până în prezent.
Instanţa de apel a constatat cererea de chemare în judecată este o cerere patrimonială, care este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, pentru restul perioadei acţiunea fiind prescrisă. Despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosinţă se circumscriu noţiunii de prejudiciu în înţelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi dreptul la acţiune privind aceste despăgubiri se naşte în momentul în care instanţa este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii şi acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994 să acopere şi un astfel de prejudiciu.
Curtea de apel a redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma de 13.076 lei (0,32 ha x 10.207 lei/an/ha x 4 ani), reţinând că, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acţiune curge de la data notificării. În cazul pretenţiilor vizând lipsa de folosinţă, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul la acţiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat.
Împotriva acestei decizii pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H.H. SA a formulat recurs, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., aducându-i următoarele critici:
1. Completarea raportului de expertiză
Pârâtul a susţinut că prin încheierea de ședință din data de 20 decembrie 2013 instanța a dispus o completare a raportului de expertiză, ce avea ca obiectiv determinarea unei variante de calcul, cu luarea în considerare a prețului contractelor de vânzare cumpărare puse la dispoziție de pârât. Experții însă au refuzat în mod neîntemeiat să efectueze acest supliment, cu motivarea că între terenuri nu există similitudini.
Deși încheierea de ședință din 20 decembrie 2013 este o încheiere interlocutorie, totuși instanța de judecată a respins orice obiecțiuni ale pârâtului pe aspectul neefectuării respectivului suplimentcompletare a expertizei.
2. Cererea de chemare în garanție.
Pârâtul a susținut nelegalitatea respingerii cererii de chemare în garanție, precum și împrejurarea că există contradicție între considerente și dispozitiv.
Deși curtea de apel reține că pârâta a acționat nu în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, totuși a menținut soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție.
În acest fel, susţine pârâtul, instanța oprește regresul pârâtei împotriva statului, ceea ce echivalează cu recunoașterea calității de proprietar asupra terenurilor. M.F.P. este cel care reprezintă statul, în baza art. 25 din Decretul nr. 31/1994, așa încât pârâta are dreptul de a se îndrepta cu cerere în despăgubiri împotriva sa, pentru recuperarea sumelor de bani.
H.G. nr. 392 din 18 aprilie 2002 prin care s-a declarat de utilitate publică de interes naţional lucrarea „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria” a stabilit că exproprierea este făcută de Statul Român prin SC H. SA.
Recurenta este o persoană juridică de drept privat şi nicidecum de drept public, astfel încât nu poate fi considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică din moment ce exproprierea prevede, în mod obligatoriu, trecerea bunului expropriat din proprietate privată în proprietate publică.
În aceste condiţii, statul, ca unic beneficiar al investiţiei respective, ca singur organism îndrituit sa dețină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în speţă, plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriaţi.
Prin urmare, în cazul în care instanţa constată îndreptățirea reclamantului la primirea despăgubirilor cerute, acestea trebuie să fie reţinute în sarcina Statului Român, prin entitatea în măsura să facă aceste plaţi, M.F.P., iar nu în sarcina SC H. SA.
3. Inadmisibilitatea acțiunii reclamantului
Pârâtul a susținut și că a fost greşit aplicată Legea nr. 18/1991, precum şi Legea nr. 1/2000, față de care s-a apreciat admisibilă acțiunea reclamantului.
Recurenta a preluat terenurile anterior apariţiei Legii nr. 33/1994. Prin urmare, este inadmisibilă formularea unei acţiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994 pentru un teren ocupat anterior apariţiei acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispoziţiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile şi principiul constituțional al neretroactivității acesteia.
Pe de altă pare, recurenta a probat cu înscrisuri faptul că preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al R.S.R.
În subsidiar, recurenta arată că art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, vizează exact situaţia existentă în speță, iar modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 includ expres instalaţiile hidroelectrice în sfera obiectivelor existente pe terenurile preluate.
Prin urmare, reclamantul avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, demers pe care nu a înțeles să îi întreprindă.
4. Calitatea procesual activă a reclamantului
În speţă, nu este făcută decât dovada unei vocaţii succesorale a reclamantului la succesiunea autorului săi şi nicidecum vocaţia concretă pentru terenurile aflate în litigiu.
Probatoriul administrat nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în cartea funciară şi ținând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole.
Cooperativizarea terenurilor antecesorului reclamantului a dus la stingerea dreptului lui de proprietate. În contextul în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe baza Legii nr. 18/1991, reclamantul nu poate justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în patrimoniul antecesorului său la momentul decesului.
5. Lipsa calității procesual pasive a pârâtului
Prin contractul de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public şi a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, recurenta a dovedit că SC H. SA nu este proprietara obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002. Proprietar al acestor obiective şi al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul Român, care a concesionat aceste obiective şi terenuri recurentei, în vederea realizării unei activităţi de interes naţional.
În plus, obiectivul de interes naţional „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria” este realizat din fonduri speciale, puse la dispoziţie de la bugetul de stat, şi nu din fonduri proprii ale SC H. SA.
De aceea, pârâta a solicitat prin cererea de chemare în garanţie introducerea în cauză a M.F.P. ca persoană în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor.
6. Fondul cauzei
În privinţa despăgubirilor pe terenul expropriat, valorile indicate de experţi şi însușite de instanţă încalcă dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Valoarea stabilită pentru teren nu ține cont de realităţile pieţei imobiliare, nici de cele existente la momentul efectuării expertizelor şi, cu atât mai puţin, de cele de la momentul pronunţării hotărârii, înlăturându-se complet dispoziţiile imperative ale Legii nr. 33/1994 ce reglementează acest aspect.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:
1. Completarea raportului de expertiză
Critica privind revenirea instanței de apel asupra încheierii de ședință din data de 20 decembrie 2013 este nefondată.
Astfel, conform art. 167 C. proc. civ. „Dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii”.
În cauză, prin încheierea de ședință din data de 20 decembrie 2014 instanța de apel a dispus completarea raportului de expertiză, pentru determinarea unei variante de calcul cu luarea în considerare a contractelor de vânzare cumpărare depuse la dosar de pârât.
Ulterior însă, la termenul de judecată din data de 1 aprilie 2014, experții desemnați în cauză au depus la dosar un răspuns la obiective, prin care s-a arătat că între terenuri nu există similitudini.
Cum orice probă trebuie să fie utilă, pertinentă și concludentă, în raport de concluziile răspunsului la obiective, instanța de apel a apreciat că datele furnizate de raportul de expertiză si de respectivul răspuns sunt lămuritoare pentru situaţia de fapt.
Încheierea de ședință din 20 decembrie 2013 nu este o încheiere interlocutorie, pentru că instanța poate reveni asupra măsurilor privind administrarea probelor, în funcție de utilitatea acestora, care se apreciază de la caz la caz.
2. Cererea de chemare în garanție
Prin motivele de recurs, pârâtul a susținut nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce priveşte dezlegarea dată de instanța de apel cu privire la cererea de chemare în garanţie a M.F.P.
Toate argumentele invocate în susținerea acestei critici, vizând faptul că statul, iar nu pârâtul, care este o persoană juridică de drept privat, este beneficiar al exproprierii și, în calitate de beneficiar, trebuie să suporte plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriaţi, prin singura entitate în măsura să facă aceste plăţi - M.F.P. - sunt nefondate.
Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a prevederilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954. Potrivit acestor prevederi legale, statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în raporturile juridice prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Pârâtul, așa cum rezultă din cuprinsul art. 2 din H.G. nr. 392/2002, este numai reprezentantul expropriatorului, Statul Român.
Or, cât timp pârâtul nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, instanţa de apel, în mod corect a respins cererea de chemare în garanţie.
3. Inadmisibilitatea acțiunii reclamantului
Pârâtul mai susține și că acțiunea reclamantului, întemeiată pe prevederile Legi nr. 33/1994, este inadmisibilă.
Aceasta deoarece, pe de o parte, preluarea terenului în litigiu a fost anterioară acestei legi, astfel încât aplicarea actului normativ menționat ar încălca principiul constituțional al neretroactivității legii, iar, pe de altă parte, preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al R.S.R.
În plus, pârâtul susține că reclamantul avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, demers pe care nu a înțeles să îl întreprindă.
Nici această critică nu este fondată.
Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, recurentul nu a probat faptul că exproprierea imobilului în litigiu s-a produs în temeiul Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al R.S.R. Prin acest decret a fost aprobată efectuarea de de investiţii pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu.
Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. Câtă vreme la data emiterii acestui act normativ, Legea nr. 33/1994 era în vigoare, ea devine aplicabilă raportului juridic dedus judecății, fără a se putea pune problema încălcării principiului neretroactivității legii civile.
De asemenea, în mod corect, reţinând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, curtea de apel nu a primit argumentele pârâtei în sensul că reclamantul putea solicita despăgubiri pentru terenul expropriat în temeiul unei legi anterioare exproprierii. Totodată, modificările legislative aduse art. 4 din Legea nr. 1/2000 prin Legea nr. 247/2005 nu pot fi incidente în cauză, cât timp raportul juridic dedus judecății s-a născut anterior respectivelor modificări, astfel încât aplicarea lor în cauză ar echivala cu aplicarea retroactivă a legii.
4. Calitatea procesual activă a reclamantului
Pârâtul susține nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul dezlegării de drept dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
În opinia recurentului, în cauză, nu este făcută decât dovada unei vocaţii succesorale abstracte a reclamantului la succesiunea autorului său, iar nu a unei vocaţii concrete pentru terenurile aflate în litigiu, deoarece cooperativizarea terenurilor antecesorului reclamantului a dus la stingerea dreptului de proprietate. În contextul în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe baza Legii nr. 18/1991, reclamantul nu poate justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în patrimoniul antecesorului său la momentul decesului.
În plus, susține recurentul, instanța de apel a reținut greșit că îndreptăţirea reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere. Recurentul nu a recunoscut în niciun moment calitatea reclamantului de proprietar al terenurilor în litigiu, ci a demarat procedura de expropriere înţelegând să clarifice situaţia terenurilor trecute în proprietatea sa.
Deși recurentul încadrează criticile menționate în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza susținerile formulate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât acestea vizează legalitatea deciziei recurate în privința dezlegării pe care instanța de apel a dat-o excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului.
Critica nu este întemeiată.
În mod corect, pe baza probelor administrate în cauză, instanța de apel a reținut că reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la autorul său, inclusiv asupra terenurilor în litigiu.
Așa cum rezultă din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat Titlul de proprietate din 2004 pentru terenurile neocupate, iar pentru cele ocupate de „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, reclamantul a fost îndrumat să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.
Este corectă, totodată, concluzia instanței de apel în sensul că reclamantul justifică calitate procesuală activă în cauză și din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., a înțelesului pe care această jurisprudență l-a atribuit noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin titlul de proprietate emis în temeiul Legii 18/1991 pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare, ca și prin oferta de despăgubiri pentru terenul expropriat, statul, prin instituţiile sale, a recunoscut reclamantului dreptul de proprietate, ceea ce face ca reclamantul să aibă are cel puţin o speranţă legitimă de despăgubiri, protejată de Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Pe de altă parte, este corectă și constatarea făcută de instanța de apel în sensul că îndreptăţirea reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere, după apariţia H.G. nr. 392/2002, prin notificarea proprietarul tabular. Numai în situația în care calitatea de proprietar a autorului reclamantului era acceptată de expropriator, se justifica oferta de acordare a despăgubirilor notificată proprietarului tabular, antecesorul reclamantului.
1. Lipsa calității procesual pasive a pârâtului
Recurentul critică decizia pronunțată de instanța de apel pentru modul de soluționare a excepției lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA sub aspectul plăţii despăgubirilor cerute.
În acest sens, recurentul susține că instanța de apel nu a făcut referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele pe care pârâta le-a invocat în susţinerea acestei excepții, ceea ce ar face incident motivul de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În argumentarea excepției menționate, recurentul arată că proprietar al obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002 şi al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul Român, care doar a concesionat recurentei aceste obiective şi terenuri, în vederea realizării unei activităţi de interes naţional. În plus, obiectivul de interes naţional „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria” este realizat din fonduri speciale, puse la dispoziţie de la bugetul de stat, şi nu din fonduri proprii ale SC H. SA.
De aceea, susține recurentul, M.F.P. este cel care poate fi obligat plata despăgubirilor.
Nici aceste susțineri nu sunt fondate.
Contrar celor susținute de recurent, așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a analizat argumentele formulate de pârâtă în susținerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că această excepție nu este întemeiată deoarece, prin actul normativ de declarare a utilităţii publice, s-a stabilit că expropriatorul Statul Român este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Prin urmare, a arătat curtea de apel, pârâtul a fost chemat în judecată în calitate de reprezentant al statului şi nu în nume propriu, astfel încât, în această calitate, pârâtul justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părţilor fiind corect stabilit de reclamant.
Înalta Curte apreciză că decizia instanței de apel respectă dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sub aspectul dezlegării date excepției analizate. Modul de redactare a hotărârii permite exercitarea controlului judiciar pe calea recursului, neputându-se dispune admiterea căii de atac în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pe de altă parte, excepția a fost soluționată corect de instanța de apel.
Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. Conform art. 2 din acest act normativ, expropriatorul este Statul Român prin SC P.E.E.H. SA, aflată sub autoritatea Ministerului Industriei și Resurselor.
Prin urmare, așa cum în mod corect a decis și instanța de apel, legitimare procesuală pasivă în cauză are Statul Român, SC H. SA, fiind numai reprezentanta expropriatorului. De altfel, prin cererea de chemare în judecată a fost chemat în judecată Statul Român prin SC P.E.E.H. SA.
2. Fondul cauzei
Înalta Curte constată că este întemeiată critica vizând interpretarea greșită a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, „la stabilirea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile administrate de aceştia.”
Întemeindu-şi hotărârea pronunţată pe raportul de expertiză efectuat în prima fază procesuală, instanţa de apel a încălcat aceste dispoziții legale.
Astfel, în cuprinsul acestui raport, experţii menţionează că în zonă nu sunt tranzacții cu imobile de același fel cel în litigiu.
Afirmația experților nu este susținută de nicio probă din care să rezulte că nu s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri din zonă, la raportul de expertiză trebuind să fi fost anexată o adresă din partea U.N.P. care să confirme susținerea experților sau, în caz contrar, care să cuprindă date cu privire la prețurile cu care s-au vândut terenuri similare în zonă.
Totodată, în respectarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel avea îndatorirea de a arăta care sunt motivele pentru care a înlăturat din materialul probator administrat, contractele de vânzare-cumpărare aflate la filele 40-43 din dosarul de apel.
În consecinţă, constatând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va dispune efectuarea unui nou raport de expertiză, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi va administra, în mod nemijlocit, dovezile necesare pentru respectarea aceloraşi prevederi legale, şi prin care să poată fi determinat preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială în care se află bunul în litigiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H.H. SA împotriva Deciziei civile nr. 65 din 30 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3124/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3127/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
