ICCJ. Decizia nr. 3213/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3213/2014
Dosar nr. 12040/3/2007*
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă din 04 decembrie 2002 introdusă la Tribunalul Municipiului Bucureşti, reclamanta G.A.R., reprezentată de mandatarul D.M., a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, S.R. şi A.M. solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul evaluat provizoriu la suma de 7 miliarde lei compus din teren în suprafaţă de 213,19 mp şi construcţia C (fostul corp B) având subsol, parter, etaj şi mansardă, situat în Bucureşti, sectorul 2, strada M.E. (fosta stradă R.) nr. 99 - 101.
Motivând acţiunea, reclamanta a susţinut că imobilul a constituit coproprietatea părinţilor săi M.M. şi E., fratelui său M.A.G. şi numitei M.A.R. şi a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 pe numele tatălui său M.M., apartamentul nr. 1 fiind vândut de SC "A." SA pârâtei S.R. la data de 25 noiembrie 1997, apartamentul nr. 2 a fost vândut de SC "A." SA pârâtei A.M. la data de 16 ianuarie 1998, iar construcţia din corpurile A şi C din imobil, împreună cu terenul aferent acestora, au fost restituite reclamantei şi moştenitoarei M.N. prin hotărâri judecătoreşti şi dispoziţia Primarului general al municipiului Bucureşti.
A mai susţinut reclamanta că are drepturi exclusive asupra părţii revendicate din imobil în calitatea sa de unică moştenitoare a părinţilor săi şi ca urmare a convenţiei intervenite în anul 2001 între ea şi M.N., moştenitoare în calitate de soţie supravieţuitoare a fratelui reclamantei M.A.G.
Cu privire la titlul statului, reclamanta a susţinut că nu este valabil pentru că a fost dobândit în temeiul unui act normativ aflat în vădită contradicţie cu legislaţia României de la acea dată şi cu prevederile art. 17 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dar şi pentru că naţionalizarea s-a făcut doar pe numele unuia dintre proprietarii coindivizari ai imobilului.
Cu referire la titlurile pârâtelor persoane fizice cumpărătoare ale celor două apartamente componente ale corpului B revendicat, aceeaşi reclamantă a arătat că provin de la un non dominus, deoarece SC"A." SA nu era titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor vândute.
Concluzionând, reclamanta a pretins că titlul său este mai vechi şi mai bine caracterizat, cerând instanţei să-l compare în raport cu titlurile opuse de pârâţi şi să hotărască în sensul solicitat prin petitul acţiunii.
Ulterior, reclamanta a completat motivarea acţiunii, susţinând că lipsa de valabilitate a titlului statului derivă şi din faptul că imobilul a fost naţionalizat de la autorul său M.M., persoană exceptată de la naţionalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950, întrucât avea profesia de avocat.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 480 şi urm. C. proc. civ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a pronunţat Sentinţa civilă nr. 578 din 12 septembrie 2003, prin care a respins ca inadmisibilă acţiunea dedusă judecăţii sale.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 48 A din 18 martie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia pentru conflicte şi litigii de muncă.
Pentru a hotărî astfel, instanţele au cercetat convenţia nr. 4494 din 19 septembrie 2001 intervenită între reclamantă şi M.N., concluzionând că aceasta nu are semnificaţia dată de reclamantă de act de partaj voluntar şi nici nu transmite reclamantei calitatea de moştenitoare la succesiunea lui M.M., la care aceasta a renunţat, astfel încât asupra imobilului în litigiu, pe calea transmiterilor şi retransmiterilor succesorale, reclamanta este comoştenitoare cu un drept de 1/4 alături de M.N., al cărei drept este de 3/4.
Ca urmare, s-a statuat că acţiunea în revendicare a fost introdusă inadmisibil de către una dintre coindivizare (reclamanta), având un drept de ¼ din imobil, şi nefiind titulara unui drept exclusiv de proprietate, a încălcat regula umanităţii coindivizarilor.
Prin Decizia civilă nr. 7436 din 25 septembrie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 30726/2/2005 s-a admis recursul declarat de reclamanta G.A.R. împotriva Deciziei nr. 48/A din 18 martie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă.
S-a casat decizia atacată, precum şi Sentinţa civilă nr. 578 din 12 septembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi s-a trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă, la Tribunalul Bucureşti.
În raport cu natura pricinii (revendicarea imobiliară aparţinând dreptului comun), cu valoarea obiectului acesteia (peste 5 miliarde lei) şi cu dispoziţiile coroborate ale art. 2 pct. 1 lit. b), art. 3 pct. 2 şi art. 4 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte s-a declarat competentă material a judeca recursul reclamantei, reţinând următoarele:
Soluţiile date cauzei şi susţinerile din recurs au avut ca temei interpretarea convenţiei intervenită între G.A.R. şi M.N. prin acte sub semnături private legalizate notarial la 19 septembrie 2001, aflate la dosarul de primă instanţă, din al căror conţinut s-a constat că rezultă:
- G.A.R. a renunţat la orice drept i-ar reveni asupra corpului A şi terenului aferent din imobilul situat în Bucureşti, str. M.E. (fostă R.) nr. 99 - 107, fostă proprietate a fratelui său M.A.G.;
- M.N. a renunţat la orice alte cote părţi ce i-ar putea reveni de pe urma defunctului M.A.G., limitându-se strict la drepturile conferite prin prezenta convenţie de către G.A.R. asupra altor bunuri din succesiunea aceluiaşi defunct.
Instanţa supremă a arătat că înţelesul noţiunii de partaj (împărţeală), indiferent că este voluntar sau judiciar, este acela de operaţiune în sensul că bunurile stăpânite pe cote-părţi sunt trecute, potrivit cu întinderea cotelor respective, în proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre coindivizari.
Obiect al partajului succesoral îl constituie bunurile asupra cărora poartă drepturile reale ce se găsesc în patrimoniul defunctului transmise asupra moştenitorilor.
Pentru validitatea împărţelii voluntare (prin bună învoială) trebuie să fie îndeplinite condiţiile cerute de art. 730 alin. (1) C. civ.: toţi coindivizarii să fie prezenţi, să aibă capacitate de exerciţiu deplină şi să fie de acord cu realizarea împărţelii pe această cale şi cu clauzele convenţiei.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, ceea ce s-a constat că este cazul în speţă, împărţeala se poate realiza "fără îndeplinirea vreunei formalităţi" (art. 730 C. civ.), deci în orice formă, inclusiv verbală, dovada ei urmând a fi făcută potrivit dreptului comun (art. 1191 C. civ.).
Ca urmare, existenţa înţelegerii de împărţeală trebuie să fie neîndoielnică, ea neputând rezulta decât din stări de fapt recunoscute de moştenitori.
Cu alte cuvinte, ceea ce caracterizează un act de partaj voluntar nu sunt anumiţi termeni utilizaţi al căror sens ar putea avea o semnificaţie juridică echivocă, ci scopul urmărit prin convenţie, anume acela de a pune capăt, total sau parţial, stării de indiviziune existentă între copartajanţi.
În concret, termenii de "renunţare la orice drept" asupra unora dintre bunurile care au compus masa succesorală, folosite reciproc de G.A.R. şi M.N., au avut ca scop individualizarea drepturilor lor exclusive, copartajantei M.N. revenindu-i astfel un bun determinat (corpul A) din construcţia ce s-a aflat în patrimoniul defunctului M.A.G., delimitat de restul construcţiei, asupra căruia M.N. a recunoscut dreptul coparticipantei G.A.R.
S-a reţinut astfel ca fiind neîndoielnic faptul că M.N., ca efect al voinţei sale vădit exprimată prin actul de partaj voluntar, nu mai pretinde nici un drept asupra imobilului care face obiectul acţiunii în revendicare introdusă de G.A.R.
Aşadar, Înalta Curte a constatat că în mod greşit instanţele au statuat că imobilul în litigiu constituie proprietate coindiviză, fiind nelegale soluţiile date cauzei pe cale, de excepţie cu consecinţa refuzului de a cerceta fondul pricinii.
În raport cu acestea şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (5) coroborate cu art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat hotărârile date în cauză şi a trimis pricina spre rejudecare în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată spre rejudecare pe rolul Secţiei a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti, sub nr. 12040/3/2007, instanţă în faţa căreia, pârâta S.H.R.M.D. a depus la dosar hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare, ca urmare a cererilor introduse de reclamanta G.A.R., având ca obiect revendicare imobiliară: Sentinţa civilă nr. 96 din 4 februarie 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Decizia nr. 449 din 18 septembrie 2000, pronunţată de Secţia a IV-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti, Decizia nr. 2351 din 8 mai 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, cerere înregistrată la SC A. SA sub nr. 10881 din 23 august 2006, formulată de reclamantă, cerere înregistrată la SC A. SA sub nr. 13295 din 1 noiembrie 1997, formulată de numita M.N.
În şedinţa publică de la 12 octombrie 2007, tribunalul a pus în discuţie necesitatea efectuării unei expertize pentru identificarea imobilului revendicat în prezentul litigiu, părţile fiind de acord cu efectuarea unei astfel de expertize.
Raportul de expertiză specialitatea construcţii a fost efectuat în cauză de expertul B.M., fiind depus la dosar la data de 7 februarie 2008.
Reclamanta a mai depus la dosar, în susţinerea cererii, copie de pe adresa nr. 694079/434 din 18 ianuarie 2008 a Primăriei Municipiului Bucureşti, conţinând istoricul de adresă poştală pentru imobilul în litigiu, încheiere nr. 170028 din 3 martie 2008, extras de carte funciară nr. 78648, plan de situaţie, plan de amplasament şi de limitare a imobilului scara 1:500.
În şedinţa publică de la 16 mai 2008, tribunalul, la cererea pârâtelor persoane fizice, a pus în discuţie excepţiile invocate cu ocazia primei judecăţi, finalizată prin Sentinţa civilă nr. 578 din 12 septembrie 2003, hotărâre care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare în primă instanţă Tribunalului Bucureşti. Astfel, s-au avut în vedere excepţiile autorităţii de lucru judecat, a inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei de interes, iar în raport de probele administrate în acest ciclu procesual, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive tribunalul rămânând în pronunţare la acel termen de judecată, atât asupra excepţiilor invocate, cât şi asupra fondului cererii în revendicare.
Ulterior, prin încheierea pronunţată la data de 23 mai 2008, în temeiul art. 151 C. proc. civ., cauza a fost repusă pe rol pentru completarea probatoriilor în cauză, pentru considerentele detaliat menţionate în încheierea de şedinţă de la acea dată.
Astfel, faţă de concluziile expertizei specialitatea construcţii şi în raport de actele existente în dosar, s-a dispus efectuarea unei expertize topografice.
Totodată, la solicitarea tribunalului, reclamanta a mai depus la dosar următoarele înscrisuri, în copie certificată: Dispoziţia nr. 2621 din 5 decembrie 1998, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, procesul-verbal de predare primire nr. 25580 din 11 februarie 2002, Dispoziţia nr. 204 din 13 decembrie 2001, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, Convenţie încheiată sub semnătură legalizată nr. 4494/2001, plan de amplasament şi delimitare a imobilului în litigiu scara 1:500, declaraţie dată sub semnătură legalizată cu numărul 4493 din 19 septembrie 2001, Sentinţa civilă nr. 2899 din 19 martie 1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
Pe parcursul judecării cauzei, respectiv la data de 20 decembrie 2008, reclamanta G.A.R. a decedat, aşa cum rezultă din certificatul de deces aflat la dosar.
S-a solicitat continuarea judecării cauzei, de către moştenitorii reclamantei, în calitate de reclamanţi, de către G.A.A. şi M.F.A., depunând în dovedirea calităţii procesuale active, certificatul de moştenitor nr. 8 din 1 aprilie 2010.
Raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie a fost întocmit în cauză de expertul N.A. şi depus la dosar la data de 10 septembrie 2010.
Tot pe parcursul judecării cauzei a decedat şi reclamantul G.A.A., solicitându-se continuarea judecăţii şi de către moştenitorii acestuia, G.E.D. şi G.D.G., justificându-şi calitatea cu certificatul de moştenitor nr. 23 din 22 iunie 2010.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 621 din 8 aprilie 2011 a respins excepţiile autorităţii de lucru judecat, inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei de interes a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, cu sediul în Bucureşti, str. Splaiul Independenţei nr. 291 - 293, sector 6;a respins acţiunea formulată de reclamanţii M.F.A., G.E.D. şi G.D.G. în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins acţiunea formulată de reclamanţii M.F.A., G.E.D. şi G.D.G. în contradictoriu cu pârâtele A.M. şi S.H.R.M.D., ca neîntemeiată; a obligat reclamanţii către pârâtele persoane fizice la plata sumei de 600 lei cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinţei s-a reţinut în raport de disp. art. 315 C. proc. civ., că procesul se află în stadiul procesual al rejudecării şi că prin hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar în faza recursului, s-a lămurit problema legitimării procesuale active, a reclamantei, în formularea prezentei acţiuni în revendicare.
În primul ciclu procesual cererea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a faptului că a fost introdusă doar de una dintre coindivizarele imobilului (reclamanta) având un drept de ¼ din imobil, care, nefiind titulara unui drept exclusiv de proprietate, a încălcat regula unanimităţii coindivizarilor. Prin urmare, nu s-a contestat întru totul calitatea procesuală activă a reclamantei, ci doar faptul că aceasta nu avea un drept exclusiv asupra imobilului revendicat, chestiune care a fost înlăturată de instanţa de recurs, reţinându-se că celălalt coindivizar, respectiv M.N. nu mai pretinde nici un drept asupra imobilului ce face obiectul acţiunii în revendicare, introdusă doar de reclamanta G.A.R.
În privinţa excepţiei autorităţii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 96 din 4 februarie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 6256/1999, tribunalul a reţinut că nu poate fi primită în prezenta cauză având în vedere, faptul că efectul autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri, nu presupune exclusivitatea unei astfel de hotărâri, fiind necesar a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ. Însă, o hotărâre judecătorească se bucură şi de prezumţia puterii de lucru judecat, care presupune obligativitatea hotărârii, fără a fi necesar a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ., ci reprezintă doar un mijloc de probă de natură să demonstreze o anumită problemă, în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Prin hotărârea invocată cu autoritate de lucru judecat, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei G.A.R., fiind respinsă acţiunea formulată de reclamantă pentru lipsa calităţii procesuale active şi, totodată, au fost admise cererile de intervenţie formulate de intervenientele A.M. şi S.R. (pârâtele persoane fizice din prezenta cauză), şi s-a constatat că intervenienta S.R. este proprietara apartamentului nr. 1, situat în imobilul din Bucureşti, str. M.E. nr. 99 - 101, sector 2, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 01168 din 25 noiembrie 1996, iar intervenienta A.M. este proprietara apartamentului nr. 2, din acelaşi imobil, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 02378 din 16 ianuarie 1997.
Pârâtele persoane fizice din prezenta cauză, au invocat autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri pentru faptul că s-a constatat în mod definitiv şi irevocabil calitatea de proprietar a acestora, considerând că nu se mai poate pune în discuţie un drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Tribunalul a observat că prin modul de fundamentare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, pârâtele invocă, în realitate, prezumţia puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti reţinute mai sus, dat fiind că, în această sentinţă nu s-a soluţionat fondul cauzei, ci acţiunea reclamantei a fost respinsă ca urmare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, iar cererile de intervenţie formulate de S.R. şi A.R. au fost admise ca o consecinţă a soluţiei date în privinţa cererii principale, instanţa reţinând că cererile au fost fondate, şi că intervenientele au făcut dovada că sunt proprietarele apartamentelor nr. 1 şi 2 din imobil, prin actele autentificate de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că în acea cauză nu s-a procedat efectiv la o soluţionare în fond a cererii în revendicare, şi nu s-a pronunţat o hotărâre care să determine efectul autorităţii de lucru judecat, excepţie procesuală care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată, constatarea calităţii de proprietar a celor două interveniente având, în opinia instanţei, efectul unei prezumţii, ca manifestare procesuală, reprezentând efectul pozitiv al lucrului judecat, respectiv probleme de drept intrate sub această putere.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantei, argumentată de pârâte pe disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998, coroborate cu disp. art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în vigoare încă la acea dată - 16 mai 2008, când au fost puse în discuţie excepţiile) şi art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi pe faptul că, prin Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de soluţionare a unui recurs în interesul legii, s-a reţinut că Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, fiind inadmisibile acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a acestei legi, de persoanele care au utilizat procedura prevăzută de legea specială, tribunalul a respins-o.
Tribunalul a constatat că, într-adevăr, acţiunea a fost întemeiată pe dreptul comun, art. 480-481 C. civ., şi că a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, modificată şi completată, lege specială de reparaţii.
Totodată, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, s-a formulat şi notificare în baza Legii nr. 10/2001, de către M.N. şi reclamanta G.A.R., înregistrată sub nr. 1873/2001, soluţionată prin Dispoziţia Primarului General nr. 204 din 13 decembrie 2001, doar pentru terenul în suprafaţă de 1057,81 mp, situat în str. M.E. nr. 99 - 101, sector 2, fiind restituit astfel: suprafaţa de 400 mp, reprezentând teren aferent construcţiei A (restituit prin Sentinţa civilă nr. 2899 din 19 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti) şi curte în proprietatea numitei M.N., şi suprafaţa de 657,81 mp reprezentând teren aferent construcţiei B - actual C - (restituit prin Sentinţa civilă nr. 960 din 20 ianuarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti) şi curte, reclamantei G.A.
Aşadar, prin notificare nu au fost solicitate măsuri reparatorii pentru apartamentele în litigiu, deţinute de pârâtele persoane fizice în baza Legii nr. 112/1995, reclamanta G.A.R. înţelegând să formuleze doar acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, considerând că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Cu toate acestea, tribunalul a avut în vedere Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. şi care determină o nouă abordare a acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, consecventă principiului conform căruia nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării şi anume, Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul "specialia generalibus derogant", instanţa supremă nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, chiar în condiţiile existenţei legii speciale, ci statuează necesitatea analizării cauzei, în funcţie de circumstanţele concrete, particulare ale fiecărei acţiuni.
În privinţa excepţiei lipsei de interes, care a fost argumentată strict pe faptul că reclamanta a beneficiat de restituirea unor corpuri de clădire de la adresa unde se află imobilul revendicat, corpuri de clădire care au fost ulterior renumerotate, reclamanta neprecizându-şi acţiunea, tribunalul a apreciat că are legătură evidentă cu fondul cererii şi că soluţionarea excepţiei presupune analizarea situaţiei juridice a imobilului revendicat, istoricul de adrese poştale, de numerotare a corpurilor de construcţie, conform actelor depuse în acest stagiu procesual, precum şi a rapoartelor de expertiză efectuate.
Astfel, tribunalul a reţinut că în procesul-verbal nr. 9538/1940 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, la imobilul în litigiu, la adresa situată în fosta str. R. nr. 99 - 101, se menţiona compunerea imobilului din teren în suprafaţă de 1271 mp şi trei corpuri de casă, având: I corp alcătuit din parter, cu un apartament de 3 camere, antreu, baie, bucătărie, pivniţă, cameră servitori, wc; II corp cu parter şi etaj, alcătuind două apartamente, primul cu două camere la parter şi două camere mici la etaj, iar al doilea cu două camere, antreu, hol, baie, bucătărie, wc, două camere servitori, spălătorie şi patru pivniţe; III corp având subsol, parter şi etaj, formând un singur apartament, compus din: la subsol trei camere servitori, garaj, pivniţă, cameră calorifer, sală şi wc, la parter: vestibul, birou, hol, sufragerie, bucătărie, cămară, wc, la etaj: trei dormitoare, hol, baie, debara şi la pod o cameră servitori.
Prin urmare, se poate observa cu uşurinţă, din descrierea detaliată a compunerii celor trei corpuri de construcţie, că două corpuri de construcţie aveau un singur apartament şi că doar unul dintre ele, avea două apartamente, la momentul înscrierii în cărţile funciare provizorii, corpurile fiind numerotate cu cifre romane, pentru ca ulterior, după preluarea imobilului de către stat, corpurile de construcţie să fie identificate prin literele A, B, C.
Şi după identificarea corpurilor cu litere, acestea au primit diverse renumerotări, aspect însă lipsit de relevanţă în cauză, tribunalul procedând la administrarea de probe pentru identificarea întregului teren situat în str. M.E. nr. 99 - 101 şi a celor trei corpuri de construcţie, în conformitate cu actele de proprietate deţinute de autorii reclamantei, cu descrierea evidenţiată în procesul-verbal de înscriere în cartea funciară, aspecte avute în vedere şi coroborate de experţi, la efectuarea celor două expertize în cauză, ţinând cont de faptul că o parte din teren şi două corpuri de construcţie au fost restituite anterior formulării acestei cereri.
Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 2899 din 19 martie 1997, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de numita M.N. (cealaltă comoştenitoare a foştilor proprietari care au deţinut întreg imobilul de la adresa din litigiu), s-a constatat nulitatea titlului de trecere în proprietatea statului, a imobilului situat în Bucureşti, str. M.E. nr. 99 - 101, corpul A, dispunându-se obligarea pârâtelor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul corp A, compus din 4 camere şi dependinţe, aşa cum a fost revendicat de reclamantă, şi identificat prin cerere, corespunzător corpului I de construcţie.
Prin Sentinţa civilă nr. 960 din 20 ianuarie 1998, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă (filele 49, 50 din primul dosar de fond), a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta G.A.R., au fost obligate pârâtele să lase în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în str. M.E. nr. 99 - 101 (fostă str. R.), compus din corpul II (B) - parter şi etaj.
Această hotărâre judecătorească a fost pusă în executare prin emiterea Dispoziţiei nr. 2621 din 5 decembrie 1998 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a restituit în natură imobilul evidenţiat mai sus.
Însă, pentru determinarea exactă a părţii din imobil restituită prin hotărârile menţionate mai sus, atât din punct de vedere al compunerii construcţiilor, cât şi al suprafeţelor de teren, tribunalul a avut în vedere Dispoziţia Primarului General nr. 204 din 13 decembrie 2001, prin care a fost soluţionată notificarea formulată de M.N. şi reclamanta G.A.R., emisă în baza Legii nr. 10/2001 şi înregistrată sub nr. 1873/2001, prin care terenul în suprafaţă de 1057,81 mp, situat în str. M.E. nr. 99 - 101, sector 2, s-a restituit astfel: suprafaţa de 400 mp, reprezentând teren aferent construcţiei A (restituit prin Sentinţa civilă nr. 2899 din 19 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti) şi curte în proprietatea numitei M.N., şi suprafaţa de 657,81 mp reprezentând teren aferent construcţiei B - actual C - (restituit prin Sentinţa civilă nr. 960 din 20 ianuarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti) şi curte, reclamantei G.A.R., cu respectarea dreptului de servitute, pentru ceilalţi proprietari.
Raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, care a răspuns la obiectivul de identificare şi măsurare a întregului teren situat la adresa din str. M.E. nr. 99 - 101, a concluzionat că terenul are suprafaţa totală de 1300 mp şi deşi prin Dispoziţia nr. 204/2001 s-a restituit terenul de 400 mp în urma identificării şi individualizării a rezultat o suprafaţă de 450 mp, respectiv terenul în suprafaţă de 657,81 mp, în urma identificării şi individualizării a rezultat o suprafaţă de 720 mp
În raport de actuala numerotare, expertul a arătat că s-a restituit corpul A de construcţie (corespunzător corpului I), corpul C de construcţie (corespunzător corpului III), iar pârâtele persoane fizice, ocupă corpul B de construcţie (corespunzător corpului II singurul care avea două apartamente), construcţie în privinţa căreia până în prezent nu s-a pronunţat vreo hotărâre sau o dispoziţie administrativă de restituire în favoarea reclamantei sau a numitei M.N.
Este adevărat că, reclamanta a arătat că revendică apartamentele ocupate de pârâtele persoane fizice situate la data introducerii acţiunii - 4 decembrie 2002, în corpul C (fost corp B) şi că pe parcursul judecării cauzei nu s-a clarificat acest aspect referitor la numerotarea corpului de construcţie, dar, tribunalul apreciază că esenţial în identificarea apartamentelor revendicate sunt cele două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, arătate de reclamantă în acţiune, contracte în care nu se arată în mod expres faptul că apartamentele ar fi situate în corpurile B sau C; dar, din modul în care sunt descrise cele două apartamente sub aspectul configuraţiei, tribunalul a reţinut că acestea corespund aproximativ descrierii din procesul-verbal de înscriere în cartea funciară, fiind de notorietate faptul că după naţionalizare, imobilele au fost închiriate cu modificări faţă de compunerea stabilită de proprietarul de la care s-a preluat imobilul.
Expertul topograf a arătat că în prezent apartamentele cumpărate de cele două pârâte sunt situate în corpul B de construcţie, că acestea nu au fost restituite moştenitorilor foştilor proprietari, aşa încât reclamanta justifică un evident interes în formularea acţiunii în revendicare, împrejurarea că nu a precizat acţiunea ca urmare a renumerotării corpurilor de construcţie, neconstituind un motiv legal pentru a se putea reţine ca întemeiată această excepţie, atâta timp cât a solicitat restituirea apartamentelor vândute prin cele două contracte de vânzare-cumpărare.
Este adevărat că reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor să lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 213,19 mp şi construcţie, însă, tribunalul a avut în vedere tot concluziile raportului de expertiză topografică, prin care s-a stabilit faptul că, prin Dispoziţia nr. 204/2001, s-a restituit întregul teren situat în str. M.E. nr. 99 - 101, sector 2, că Municipiul Bucureşti nu mai deţine nici o suprafaţă de teren în proprietate la această adresă, iar corpul B, care face obiectul litigiului, ocupă o suprafaţă de teren de doar 130 mp, şi prin urmare, nu a fost restituită doar suprafaţa situată efectiv sub construcţie.
Faţă de cele arătate, tribunalul a respins excepţia lipsei de interes, iar faţă de împrejurarea că pârâtul Municipiul Bucureşti nu mai deţine în proprietate nici o porţiune din terenul situat la adresa în litigiu, nemaifiind deci posesor şi nici proprietar, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia şi s-a respins ca atare acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.
În privinţa, acţiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtele persoane fizice, deşi acţiunea în revendicare pe dreptul comun a fost introdusă la 4 decembrie 2002, tribunalul a apreciat că la soluţionarea prezentei cauze, se impune a se avea în vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. şi care determină o nouă abordare a acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, relevându-se un accent special în ceea ce priveşte raportul între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care face parte din dreptul intern.
În procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei convenţionale, astfel cum stabileşte art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
În raport de această constatare, în opinia instanţei supreme, problema care s-a pus era dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel încât trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
În acest context, tribunalul a apreciat că în cauză nu se mai impune a se analiza acţiunea în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale, ci urmează a se analiza în raport de dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional, care impun verificarea existenţei unui "bun" sau a unei "speranţe legitime" în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă.
S-a constatat că, pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, era necesar, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său.
Dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamanţilor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene fiind acela că "speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (în acest sens fiind Decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
În acelaşi context, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între "simpla speranţă de restituire", oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o "speranţă legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004). În acelaşi sens, în cauza Brezny şi Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care s-a invocat lipsirea de proprietate în condiţii contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să restituie proprietăţile confiscate în 1973 şi 1976 din cauza neîndeplinirii uneia dintre condiţiile impuse de legea naţională pentru a putea beneficia de restituire, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanţi nu se referă la "bunuri existente" şi că aceştia acţionau numai ca solicitanţi, sperând că li se vor restitui bunurile confiscate, dar fără a demonstra "că sunt titularii vreunui drept de a obţine repararea prejudiciului".
Este adevărat, pe de altă parte, că pentru a reţine existenţa unui bun în sensul Convenţiei, în cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a atras atenţia şi asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar, stabilind că "nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept, cu menţiunea că legea nu face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului".
Împrejurarea că prin Legea nr. 1/2009 au fost abrogate dispoziţiile legale mai sus-menţionate nu are nicio relevanţă sub aspectul analizat, recunoaşterea vechiului drept asupra imobilului în litigiu realizându-se ca atare după ratificarea României a Primului Protocol Adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, situaţie în care Curtea a constatat că reclamantele s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenţiei, dar numai dacă ar dovedi în cauza de faţă că întrunesc toate condiţiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv.
Această situaţie juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul şi cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (actul normativ aplicabil în materia acestor imobile), prin decizia sau dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare/entitatea învestită cu soluţionarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptăţite la restituire (în natură sau în echivalent, dacă prin ipoteză restituirea în natură este imposibilă, cum este şi cazul de faţă) ori, după caz printr-o hotărâre judecătorească de restituire.
Acest aspect era reglementat expres şi de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anterior abrogării acestei prevederi prin Legea nr. 1/2009, text legal conform căruia "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi." (s.n.).
De altfel, aşa cum se prevede expres de art. 480 C. civ. invocat de reclamante ca temei al acţiunii lor, dreptul de proprietate este un drept exclusiv şi absolut, care trebuie exercitat "în limitele determinate de lege".
În acest sens, tribunalul a observat că reclamanta a formulat o primă cerere în revendicare a corpului ocupat de cele două pârâte persoane fizice, înregistrată la data de 21 aprilie 1998, cerere care a fost soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 96 din 4 februarie 2000 de Tribunalul Bucureşti, dar care a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active, reclamanta nefăcând dovada dezbaterii succesiunii defunctului M.M., pentru a dovedi calitatea sa de moştenitoare, şi nici nu a făcut dovada că este moştenitoarea fratelui ei, M.A.G., pentru a putea formula singură acţiunea în revendicare.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nemotivat, prin Decizia civilă nr. 449 din 14 septembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti şi, de asemenea, prin Decizia nr. 2351 din 8 mai 2001 a Curţii Supreme de Justiţie s-a constatat nulitatea recursului, întrucât reclamanta nu a depus motive de casare, astfel că sentinţa pronunţată în prima cerere în revendicare, a rămas irevocabilă.
În acea cauză, au formulat cerere de intervenţie A.M. şi S.R., reclamanta precizându-şi acţiunea, solicitând anularea celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, dar acţiunea a fost respinsă în întregul ei, astfel cum a fost completată, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Prin urmare, tribunalul a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 96 din 4 februarie 2000, prin care s-a respins acţiunea completată formulată de reclamanta G.A.R., s-a avut în vedere atât capătul de cerere privind revendicarea imobilului, cât şi cererea de anularea a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Prin aceeaşi hotărâre, aşa cum s-a mai reţinut, s-a dat câştig de cauză celor două interveniente, cererile de intervenţie fiind admise ca fondate, tribunalul reţinând că intervenientele au făcut dovada că sunt proprietarele celor două apartamente.
Reclamanta, deşi a avut la dispoziţie căile de atac prevăzute de lege pentru a dovedi calitatea sa procesuală activă, faţă de modul de soluţionare a cererilor de revendicare şi anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, căi de atac pe care le-a şi exercitat, nu a înţeles să exercite drepturile procesuale în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la acel moment, nemotivând nici apelul şi nici recursul şi neadministrând probele care au lipsit la soluţionarea cererii în primă instanţă.
Tribunalul a observat că reclamanta a înţeles să formuleze o nouă cerere în revendicare, cerere care face obiectul prezentei cauze, care în primul ciclu procesual a fost respinsă aproximativ pentru aceleaşi considerente care au fost avute în vedere la pronunţarea Sentinţei civile nr. 96/2000.
Este adevărat că prin decizia pronunţată în recurs, s-a reţinut că doar reclamanta G.A.R. are calitatea de titular a dreptului de proprietate asupra întregului imobil revendicat, şi că acesta nu constituie o proprietate coindiviză, însă, tribunalul a prezentat istoricul soluţiilor pronunţate, în evidenţierea circumstanţelor concrete ale prezentei cauze, din care rezultă că cele care pot invoca existenţa unui bun în înţelesul art. 1 din Protocolul I Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sunt pârâtele din prezenta cauză, care deţin o hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă, de recunoaştere şi consolidare de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra celor două apartamente în litigiu, drept pe care astfel l-au câştigat, vânzarea bunurilor realizându-se anterior formulării primei cereri de revendicare şi de anulare a celor două contracte, înregistrată la 21 aprilie 1998.
Chiar dacă prin două hotărâri judecătoreşti s-au restituit celelalte două corpuri de construcţie, reţinându-se nevalabilitatea titlului statului, tribunalul consideră că nu se poate vorbi de existenţa unui bun în favoarea reclamantei (şi pe cale de consecinţă, în favoarea moştenitorilor acesteia), întrucât acţiunile în revendicare soluţionate prin sentinţele civile nr. 2899/1997 şi 960/1998, au avut ca obiect corpurile de construcţie arătate mai sus în mod individual, au fost formulate în mod distinct de către G.A.R. şi M.N., prima invocând ca autor pe tatăl său M.M., iar a doua, invocând ca autor pe M.A.G., hotărârile restituind în mod deosebit corpurile de construcţie aşa cum au fost revendicate.
Nici reclamanta şi nici numita M.N., nu au înţeles să revendice imobilul situat la adresa M.E. nr. 99 - 101, cu compunerea menţionată în procesul-verbal de înscriere în cartea funciară, în care imobilul este privit ca un tot unitar, alcătuit din teren şi trei corpuri de construcţie, ci au revendicat corpurile de construcţie în mod distinct, tocmai ca urmare a faptului că persoana menţionată ca proprietar în procesul-verbal, M.M., a donat separat un corp de construcţie către fiul său M.A.G., aşa cum rezultă din cererea formulată de M.N., iar din cererea formulată de G.A.R., a rezultat că la data naţionalizării erau trei proprietari la adresa în litigiu, arătând că în anul 1944, tatăl său i-a donat corpul II de construcţie (situat în fundul curţii imobilului din str. M.E. nr. 99 - 101 aşa cum a menţionat expres reclamanta).
Prin urmare, se poate constata că acţiunile în revendicare anterioare au fost formulate după cum au fost deţinute corpurile de construcţie anterior naţionalizării, respectiv după titlul cu care bunul se afla în patrimoniul persoanelor care au formulat acţiunile, pretinzând drepturi proprii asupra construcţiilor, privite individual, prezenta cerere, vizând corpul de construcţie care a rămas în patrimoniul autorului M.M., după ce a încheiat cele două acte de donaţie către reclamanta G.A.R. şi către fratele ei, M.A.G..
Aşa fiind, Tribunalul a apreciat că reclamanta nu are un bun în sensul convenţiei, atâta timp cât pentru imobilul care face strict obiectul acestui litigiu, nu deţine o hotărâre judecătorească anterioară, sau o dispoziţie de restituire, ci pârâtele sunt cele care deţin o hotărâre judecătorească anterioară, din care rezultă că li s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul. Astfel, situaţia litigioasă dintre părţi a fost deja analizată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care nu poate fi lipsită de efectele sale juridice, respectiv de puterea lucrului judecat, fără a se mai putea dispune asupra dreptului de proprietate câştigat de către pârâte prin această hotărâre.
Tribunalul a avut în vedere şi Cauza Maria A. contra României, care a pornit de la o situaţie de fapt similară cu cea din prezenta cauză, fostul proprietar deţinând hotărâri judecătoreşti care dobândiseră autoritatea de lucru judecat pentru o parte din bunurile preluate abuziv de către stat, hotărâri din care rezulta îndeplinirea condiţiilor legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar.
Îndeplinirea acestor condiţii acordau doar dreptul la o despăgubire în procedura legilor interne de reparaţie, instanţa europeană apreciind, însă, că îi este suficient să constate, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii de "bunuri" şi de criteriile deţinute în jurisprudenţa Curţii, că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
În cauza invocată, Curtea a observat că nici o instanţă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut moştenitorilor fostului proprietar în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constatau că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, neconstituind un titlu executoriu pentru restituirea acelui apartament.
Şi în prezenta cauză, aşa cum s-a arătat mai sus, reclamanţii deţin hotărâri judecătoreşti din care rezultă că preluarea de către stat a unora dintre imobilele ce au aparţinut fostului proprietar a fost ilegală, dar nu deţin nici o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie sau o dispoziţie emisă de autoritatea administrativă prin care să le fie recunoscut dreptul de a li se restitui apartamentele în litigiu deţinute de pârâtele A.M. şi S.H.R.M.D.
Rezultă că aceste apartamente nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanţii s-ar fi putut prevala.
În privinţa dreptului la o despăgubire se impune a se menţiona că îndeplinirea condiţiilor invocate mai sus nu determină automat realizarea acestui drept, ci trebuie îndeplinite şi condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 referitoare la formularea unei notificări pentru acordarea măsurilor reparatorii şi la termenul în care ar fi trebuit emisă o astfel de notificare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele M.F.A., G.E.D. şi G.D.G.
Prin Decizia civilă nr. 149/A din 2 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi G.E.D. şi G.D.G. şi ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă M.A.F.; a obligat apelantele la 4.200 lei cheltuieli de judecată către intimata A.M. şi la 4.200 lei cheltuieli de judecată către intimata S.H.R.M.D.
Prin Decizia civilă nr. 1752 din 27 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a I-a civilă a admis recursul declarat de reclamantele G.E.D. şi G.D.G. şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 621 din 8 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, menţinând dispoziţiile din decizia recurată privind respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanta M.A.F. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că la filele 289 - 290 din Dosarul nr. 12040/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, se află dovezile de comunicare a Sentinţei civile nr. 621 din 08 aprilie 2011 pronunţată în acest dosar, către reclamantele recurente G.E.D. şi G.D.G..
Procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare privind pe G.D.G. este lovit de nulitate, în baza art. 100 alin. (3) cu referire la art. 100 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., deoarece cuprinde o adresa greşită, în sensul că la numărul apartamentului a fost trecut 34, în loc de ap. 31, cum era corect.
Or, indicarea greşită a numărului apartamentului atrage nulitatea actului comunicării, în condiţiile legii, chiar dacă actul de procedură a fost primit de cealaltă recurentă, respectiv G.E.D., care are domiciliul la apartamentul 34 de la aceeaşi adresă.
Nu prezintă relevanţă sub aspectul legalităţii îndeplinirii procedurii de comunicare a hotărârii primei instanţe faptul că cele două recurente sunt rude, că locuiesc în acelaşi bloc sau pe acelaşi etaj, aşa cum a reţinut instanţa de apel, deoarece aceste aspecte nu sunt de natură să acopere viciul de procedură sancţionat cu nulitatea, atâta timp cât îndeplinirea procedurii nu poate fi dedusă din acte sau fapte extrinseci.
Astfel, dacă adresa din dovada de comunicare era cea corectă, hotărârea putea fi primită personal chiar de recurenta G.D.G., aşa cum actul de procedură ar fi fost legal îndeplinit în situaţia în care ar fi primit actul o rudă a destinatarului, însă menţiunile referitoare la domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea trebuiau să fie corecte, inclusiv, în cazul de faţă, cele referitoare la numărul apartamentului.
Totodată, s-a constatat că procesul-verbal de comunicare aflat la dosar fond, privind pe recurenta G.E.D., nu cuprinde menţiunile prevăzute de art. 100 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ., menţiuni prevăzute, de asemenea, sub sancţiunea nulităţii exprese, potrivit art. 100 alin. (3) C. proc. civ., astfel că, în lipsa dovezii care să ateste data comunicării sentinţei primei instanţe, cererea de apel trebuie considerată în termen.
În aceste condiţii, prin respingerea ca tardiv formulat a apelului lor, s-a constatat că recurentele G.E.D. şi G.D.G. au suferit o vătămare prin aceea că sentinţa nu le-a fost comunicată în mod legal, pentru a o putea ataca în termenul de apel, ceea ce atrage nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a admis excepţia tardivităţii apelului declarat de reclamantele G.E.D. şi G.D.G., fără a intra în cercetarea pe fond a apelului formulat de acestea.
De aceea, criticile din recurs vizând fondul cauzei nu pot face obiectul analizei instanţei de control judiciar.
Faţă de aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 312 alin. (5) şi art. 313 C. proc. civ., s-a admis recursul declarat de reclamantele G.E.D. şi G.D.G., s-a casat în parte decizia atacată şi s-a trimis cauza aceleiaşi instanţe în vederea judecării pe fond a apelului declarat de aceste reclamante.
S-au menţinut dispoziţiile privind soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanta M.A.F..
Prin Decizia civilă nr. 219 A din 26 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele-reclamante G.E.D. şi G.D.G., împotriva Sentinţei civile nr. 621 din 08 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 12040/3/2007, în contradictoriu cu intimata-reclamantă M.A.F. şi cu intimaţii-pârâţi A.M., S.H.R.M.D. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
A obligat apelanţii la 4.400 lei cheltuieli de judecată către A.M. şi la 4.400 lei către S.H.R.M.D..
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 204 din 13 decembrie 2001, s-a restituit în natură terenul în suprafaţă de 1057,81 mp situat în str. M.E. nr. 99 - 101, sector 2, astfel: 400 mp reprezentând teren aferent construcţiei corpului A (restituit prin Sentinţa civilă nr. 2899 din 19 martie 1997 a Judecătoriei sectorului 2) şi curte în proprietatea lui M.N., şi suprafaţa de 657,81 mp reprezentând teren aferent construcţiei corp B - actual C - restituit prin Sentinţa civilă nr. 960 din 20 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 2, şi curte, către G.A.R., cu respectarea dreptului de servitute pentru ceilalţi proprietari.
Prin acţiunea principală, reclamanta G.A.R., autoarea apelantelor, a solicitat obligarea pârâtelor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie corpul C (fost corp B), aflat în str.M.E. nr. 99-101, format din teren în suprafaţă de 213,19 mp şi construcţia compusă din subsol, parter, etaj şi mansardă.
Din raportul de expertiză depus în cauză la data de 17 septembrie 2010, menţionat de apelante ca fiind o probă în sensul existenţei suprafeţei de teren de 213,19 mp în patrimoniul Municipiului Bucureşti, rezultă că terenul în suprafaţă de 213,19 mp nu poate fi individualizat conform obiectivului stabilit de instanţă, pentru că: suprafaţa terenului identificat pe schiţa de plan prin punctele 1, 22, 21, 20, 19, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12,13, 14, 15, 16, 17, 18 a fost determinată de 850 mp şi include şi terenul de sub construcţia corp B din proprietatea A.M. şi S.H.R.M.D.; suprafaţa terenului aflat sub construcţia corp B este de 130 mp, iar conform contractelor de vânzare nr. 01168 şi nr. 02378 este de 192,19 mp (79 mp şi 112,19 mp; rezultă că terenul în suprafaţă de 192,19 mp (850 mp - 657,81 mp) şi nu de 213,19 mp, ar trebui să se situeze sub construcţia corpului B, însă suprafaţa construită a corpului B este de numai 130 mp. Diferenţa de suprafaţă de 62,19 mp (192,19 mp - 130 mp) este inclusă în suprafaţa terenului de 657,81 mp, aceasta fiind de fapt de 720 mp (657,81 + 62,19 mp), fără a putea fi identificată şi poziţionată în mod distinct. (Dosar nr. 12040/3/2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă).
În concluziile aceluiaşi raport de expertiză s-a precizat că identificarea suprafeţei de 213,19 mp nu s-a putut face în mod distinct, prin expertiză identificându-se numai suprafaţa de teren de 130 mp, ce se identifică cu suprafaţa construită a corpului B, concluzia fiind că Municipiul Bucureşti nu mai are în prezent nicio suprafaţă de teren în proprietate, în ceea ce priveşte imobilul ce a făcut obiectul expertizei.
Prin urmare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti a fost corect soluţionată de către instanţa de fond, în raport de actele de proprietate exhibate de părţi şi de probele administrate în cauză, din care a reţinut că Municipiul Bucureşti nu mai deţine nicio suprafaţă de teren în proprietate.
Neavând nicio suprafaţă de teren în proprietate, intimatul pârât nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu mai deţine nici în fapt şi nici în drept teren la adresa imobilului din litigiu.
Nici critica referitoare la încălcarea dispoz.art. 129 C. proc. civ. cu referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu este fondată.
În cauză s-a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii argumentată de pârâte pe dispoz.art. 6 din Legea nr. 213/1998, coroborat cu dispoz.art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi de Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a soluţionat un recurs în interesul legii, reţinându-se că Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, fiind inadmisibile acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a acestei legi, de persoanele care au utilizat procedura prevăzută de legea specială.
Această excepţie a fost invocată în şedinţa publică din 16 mai 2008 (Dosar nr. 12040/3/2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă), instanţa dând posibilitate părţilor să formuleze concluzii scrise şi pentru a se pronunţa asupra acesteia, ulterior, instanţa administrând probe pentru soluţionarea mai multor excepţii, printre care şi cea a inadmisibilităţii.
În acest context, nu se poate susţine pertinent că instanţa a soluţionat cauza cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, şi fără a pune în discuţie niciodată chestiuni de drept care priveau aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi incidenţa legii speciale în concurs cu dreptul comun.
Aceeaşi situaţie de fapt rezultă şi din încheierea din 25 martie 2011, când apelantele, asistate de apărător, au pus concluzii pe fondul cauzei, iar pârâtele A.M. şi S.H.R.M.D. au solicitat respingerea acţiunii ca nefondate, având în vedere "noile conotaţii ale acţiunii în revendicare, raportat la deciziile nr. 53/2007 şi nr. 33/2008 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nemaiputându-se proceda doar la o comparare de titluri, ci şi la analizarea raportului dintre legea specială şi legea generală". De asemenea, s-a susţinut că pârâtele au un bun în sensul Convenţiei, recunoscându-li-se calitatea de proprietar prin hotărâre judecătorească definitivă.
Rezultă fără echivoc că toate chestiunile de drept antamate prin considerentele hotărârii pronunţate în cauză şi în prezent apelate, au fost supuse dezbaterii părţilor atât pe parcursul soluţionării cauzei, cât şi cu ocazia dezbaterii în fond, când părţile au pus concluzii orale.
Din această perspectivă, nu s-au încălcat nici principiul dreptului la apărare, nici al oralităţii ori contradictorialităţii.
Referitor la criticile pe fondul cauzei, având ca obiect nevalabilitatea titlului statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, şi prevalenţa dreptului comun în materie, respectiv art. 480 şi urm. C. civ.:
Prezenta acţiune a fost formulată la 4 decembrie 2002, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care, în concordanţă cu deciziile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 33/2008, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene - Decizia A., acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtele, persoane fizice, chiriaşi cumpărători şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare nu au fost anulate pe cale judecătorească, este nefondată.
Pentru imobilul corp C (fost corp B) din str. M.E. nr. 99 - 101 (fostă str. R. nr. 99 - 101, sector 2), apelantele reclamante nu deţin un bun în sensul Convenţiei, deoarece nu posedă o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care să poată fi pusă în executare.
În acest context, prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, Decretul nr. 92/1950 este apreciat ca fiind un act abuziv şi care deschide părţilor posibilitatea de a formula cereri în temeiul acestei legi.
Prin acţiunea principală, reclamantele nu au formulat un capăt de cerere distinct referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului, însă în cadrul acţiunii în revendicare instanţa cercetează modalitatea de intrare a imobilului în proprietatea statului sub aspectul validităţii acestuia.
Această operaţiune juridică se circumscrie însă legii speciale în materie, întrucât după apariţia acestei legi, dreptul comun este înlăturat, astfel după cum se menţionează în mod expres în art. 6 alin. ultim din Legea nr. 213/1998.
Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă astfel, cum s-a decis prin Decizia nr. 33/2008, din principiul fundamental specialia generalibus derogant, conform căruia în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
De asemenea, din considerentele deciziei sus menţionate şi general obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, rezultă că atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul, în acţiunea în revendicare, nu are la rândul său un bun în sensul Convenţiei, o hotărâre judecătorească anterioară, prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
Din această perspectivă, se constată că prin Sentinţa civilă nr. 96/2000, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins acţiunea pornită de autoarea reclamantelor împotriva pârâtelor, persoane fizice din prezenta cauză, iar cererea având ca obiect anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate de acestea cu statul a fost respinsă ca nefondată.
Art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuie interpretat în sensul că, Convenţia nu impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile transmise lor înainte de ratificarea Convenţiei şi nici nu impune statelor contractante o obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenţia.
În cauza A., Curtea Europeană a Drepturilor Omului a interpretat Convenţia şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în raport cu legile speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 1/2001, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, apreciind că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
În acest context, s-a arătat cu referire la reclamantele A. şi P. că, deşi aveau hotărâri prin care se constata că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală (ceea ce susţin prin motivele de apel şi reclamantele, vis-a-vis de Decretul nr. 92/1950), acestea nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea imobilului, astfel încât s-a apreciat că acestea nu au un bun actual, chiar în condiţiile în care se constatase distinct nevalabilitatea titlului statului şi ilegalitatea naţionalizării.
Prin această decizie, reprezentând o cauză pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a tranşat semnificaţia noţiunii de "bun", în sensul că simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii, prevăzute de legea specială.
Faţă de jurisprudenţa europeană în materia restituirii proprietăţilor confiscate în perioada comunistă, precum şi a jurisprudenţei interne, astfel cum a fost conturată prin recursurile în interesul legii, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acţiunea în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispoz. art. 480 C. civ., trebuie analizată în contextul specific cadrului legislativ existent la momentul pronunţării, prin aplicarea principiilor de drept sus menţionate şi a jurisprudenţei constante în această materie.
De aceea, vechimea titlului autorilor reclamantelor, împrejurarea că este primul transcris, faptul că a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, sunt chestiuni care se circumscriu legilor speciale edictate de Statul Român după ratificarea Convenţiei şi după anul 1998.
Împotriva acestei decizii şi încheierii din data de 24 februarie 2014, în termen legal au declarat recurs reclamantele G.E.D. şi G.D.G., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 1 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. s-a susţinut că la judecata cauzei instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale în sensul că la judecată au participat judecători incompatibili.
S-a arătat că prin Decizia civilă nr. 149/A din 2 aprilie 2012, completul de judecată compus din magistraţi I.B. şi D.A.B., a soluţionat pe cale de excepţie apelul declarat de apelantele reclamante, pe care l-a respins ca tardiv, dar prin aceeaşi decizie a soluţionat pe fond apelul declarat de apelanta reclamantă M.F.A., pe care l-a respins ca nefondat.
În urma admiterii recursului şi trimiterii spre rejudecare, cauza a fost repartizată spre soluţionare aceluiaşi complet de judecată, compus din aceiaşi judecători, şi care au formulat o cerere de abţinere.
Prin încheierea din 30 septembrie 2013, cererea de abţinere a fost respinsă.
Prin încheierea din 24 februarie 2014 s-a respins şi cererea de recuzare formulată.
Au arătat recurentele că încheierea din 24 februarie 2014 este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 24 şi 27 alin (7) C. proc. civ.
Este evident că membrii completului de judecată au pronunţat o hotărâre pe fondul cauzei şi nu mai pot participa la judecata cauzei după casare, aceştia spunându-şi părerea cu privire la cauza ce se judecă, în rejudecare dezbătându-se aceeaşi situaţie juridică, avându-se în vedere coparticiparea procesuală activă.
Motivele de apel formulate de apelantele reclamante G.E.D. şi G.D.G. şi motivele formulate de reclamanta M.F.A. au fost depuse prin cereri separate dat sunt identice sub aspectul criticilor invocate şi problemelor de drept invocate.
În rejudecare, judecătorii apelului, urmarea respingerii cererii de recuzare, au reluat în motivare aceleaşi considerente pe care le-au avut în vedere ş la soluţionarea pe fond a apelului declarat de reclamanta M.F.A..
În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-au dezvoltat următoarele critici:
Instanţa de apel nu a motivat critica invocată în apel privind lipsa de rol activ a instanţei de fond prin nepunerea în discuţia părţilor a problemei de drept care viza chiar temeiul acţiunii, fiind încălcat astfel principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
S-a susţinut că în raport de dovezile administrate, au făcut dovada deplină a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, acesta fiind preluat de Statul Român fără un titlu valabil.
În mod nelegal s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuala a Municipiului Bucureşti prin Primarul General, întrucât din raportul de expertiză rezultă că suprafaţa de 213,19 mp există şi este la dispoziţia acestui pârât.
Având în vedere că bunul a fost preluat în mod abuziv, nefiind aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 şi care era contrar Constituţiei din 1948 şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, este evident că bunul nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorilor, fiind astfel deţinătoare al unui "bun", situaţie în care se impunea compararea titlurilor invocate de fiecare parte.
În operaţia juridică de comparare de titluri trebuie să se dea preferinţă reclamantelor care au un titlu mai bine caracterizat, titlul pârâţilor provenind de la un non dominus.
Vânzarea de către Statul Român a bunului către pârâţi, chiar şi de bună-credinţă, şi anterioară confirmării în justiţie a dreptului de proprietate, însoţită de lipsa totală de despăgubiri reprezintă o privare de bun, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
În mod nelegal instanţa de apel a interpretat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în ce priveşte noţiunea de "bun" şi a reţinut că nu deţin un "bun" în sensul definit de jurisprudenţa europeană.
S-a criticat decizia şi în ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, arătându-se că în raport de volumul de activitate şi de durata procedurii în apel, cuantumul este prea mare, instanţa având posibilitatea de a dispune reducerea cheltuielilor de judecată.
Recursul este fondat.
Primul motiv de recurs vizează nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la compunerea şi constituirea legală a instanţei şi este un motiv de nelegalitate a hotărârii şi care, fiind fondat atrage cu necesitate casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Normele procedurale privitoare la incompatibilitate sunt de ordine publică iar soluţionarea cauzei de un judecător incompatibil afectează valabilitatea hotărârii pronunţate în aceste condiţii.
Nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la recuzare, în situaţia în care partea interesată a formulat o astfel de cerere iar instanţa a respins-o şi judecătorul a participat la soluţionarea cauzei, se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Incompatibilitatea reprezintă situaţia în care un judecător este oprit, în cazurile expres determinate de lege, să participe la soluţionare unei cauze.
Cazurile de incompatibilitate sunt prevăzute limitativ de art. 24 C. proc. civ.
Pentru a ne afla în prezenţa incompatibilităţii prevăzute de art. 24 alin. (1) C. proc. civ. este necesar ca judecătorul să fi pronunţat o hotărâre de fond în cauza respectivă.
Pronunţarea unei hotărâri pe fond în cauza respectivă presupune că judecătorul şi-a exprimat părerea asupra cauzei, printr-o hotărâre judecătorească şi, va fi tentat să-şi menţină aceeaşi opinie şi în cazul în care va fi chemat să se pronunţe într-o instanţă superioară ori, în caz de rejudecare, după casare.
Această incompatibilitate se întemeiază pe o prezumţie juris et de jure de parţialitate a judecătorului.
Dezlegarea unei probleme litigioase, de natură să dezînvestească instanţa, face ca judecătorul care a pronunţat hotărârea să devină incompatibil în caz de rejudecare.
Prin soluţionarea chestiunilor de fapt şi de drept dintr-o cauză, care priveşte aceeaşi situaţie juridică, judecătorul devine incompatibil.
Mai mult,judecătorul care şi-a spus opinia cu privire la pricina care se judecă, în cursul judecăţii, constituie motiv de incompatibilitate potrivit art. 27 alin. (7) C. proc. civ.
Or, în speţă, se constată că membrii completului de judecată care s-au pronunţat în rejudecare, au pronunţat o hotărâre pe fondul cauzei în primul ciclu procesual şi, şi-au exprimat opinia asupra problemei litigioase dând dezlegare chestiunilor de fapt şi de drept care privesc aceeaşi situaţie juridică, dar invocată prin cereri de apel formulate separat.
Faptul că în primul ciclu procesual, apelul nu a fost soluţionat pe fond ci pe cale de excepţie, nu înseamnă că judecătorii nu şi-au exprimat opinia în condiţiile în care apelul celorlalte reclamante a fost soluţionat pe fond iar chestiunile de fapt şi de drept ale situaţiei juridice au fost analizate.
Se constată, raportat la aceste considerente, că încheierea din 24 februarie 2013 este nelegală, urmând a fi casată, precum şi decizia.
Constatând fondat acest motiv de recurs şi raportat la consecinţa juridică a acestuia, care impune casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare, celelalte motive de recurs nu se vor mai analiza, urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se admite recursul, a se casa decizia şi încheierea şi a trimite cauza spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantele G.E.D. şi G.D.G. împotriva Deciziei nr. 219 A din 26 mai 2014 şi încheierii din 24 februarie 2014, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III -a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 12040/3/2007*.
Casează decizia şi încheierea recurate şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 3204/2014. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3216/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
