ICCJ. Decizia nr. 3263/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3263/2014
Dosar nr. 7199/110/2012
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 29 noiembrie 2012, sub nr. 7199/110/2012, reclamantul P.A. a chemat în judecată pe pârâţii M.F.P., CN I.C. SA, SC A.T. SRL şi SC B.I.C. SRL, solicitând instanţei să constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul din Bacău, str. George Bacovia nr. 84, preluat abuziv prin expropriere, nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 27 noiembrie 2003 la B.N.P., O.I., pentru suprafaţa de teren aflată în litigiu (respectiv 1.014 mp), nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 17 octombrie 2006 la B.N.P., L.D., pentru aceiaşi suprafaţă şi nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 martie 2007 la B.N.P., L.D., pentru aceiaşi suprafaţă.
În motivare, reclamantul a arătat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 2.901 mp teren intravilan şi despăgubiri pentru imobilul casă, ambele situate în Bacău. După mai multe tergiversări şi formularea unei acţiuni în justiţie, primarul municipiului Bacău a emis Dispoziţia nr. 4240 din 24 august 2007, prin care i-a restituit reclamantului în natură 382 mp, suprafaţă ce făcea parte din terenul deţinut de Primărie, iar, în ceea ce priveşte suprafaţa de 953 mp (1.014 mp) ce nu a aparţinut Municipiului Bacău, Primăria a dispus trimiterea notificării către A.V.A.S. Această dispoziţie a fost contestată şi face obiectul Dosarului nr. 5008/110/2007.
În aceste condiţii, constatând că suprafaţa de 953 mp (1.014 mp) a fost vândută în cadrul procedurilor de privatizare, reclamantul a formulat o acţiune în revendicare a terenului ce nu i-a fost restituit în natură, acţiune ce a fost în mod irevocabil respinsă, pe motiv că Legea nr. 10/2001, fiind lege specială, are prioritate şi nu poate fi admisă o acţiune întemeiată pe dispoziţiile din C. civ. (Dosar nr. 2347/110/2008).
În urma demersurilor făcute de reclamant la A.V.A.S. pentru clarificarea situaţiei juridice a notificării, această instituţie a comunicat că a remis notificarea Primăriei Bacău, dată fiind lipsa sa de competenţă în soluţionare, iar, ulterior, Primăria a înaintat notificare către CN I.C. SA. Nici până în prezent nu a primit un răspuns din partea acestei pârâte.
Pentru primul capăt de cerere, reclamantul a precizat că decretele prin care imobilele au fost expropriate nu au fost publicate în B. Of., contrar prevederilor Constituţiei în vigoare la acea dată. Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, statul a efectuat o preluare fără titlu valabil.
Referitor la celelalte capete de cerere, reclamantul a arătat că, faţă de dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi 5 din Legea nr. 10/2001 şi art. 21.1 din Normele de aplicare, CN I.C. SA avea obligaţia de a restitui în natură imobilul preluat abuziv, aflat în patrimoniul său la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu de a-l înstrăina către SC A.T. SRL. Din acel moment s-a instituit o interdicţie legală de înstrăinare a terenurilor preluate abuziv, interdicţie in rem, ce grevează bunul indiferent cui i-a fost adresată notificarea. Din momentul formulării notificării, reclamantul deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., dreptul de proprietate neieşind niciodată din patrimoniul autorului său.
Reclamantul a mai învederat că, faţă de normele deja citate, contractele de vânzare cumpărare autentificate din 27 noiembrie 2003 la B.N.P., O.I., din 17 octombrie 2006 la B.N.P., L.D. şi din 14 martie 2007 la B.N.P., L.D. sunt lovite de nulitate absolută parţială pentru suprafaţa de teren aflată în litigiu. De la aceste nulităţi şi interdicţii exprese legea nu prevede nicio derogare, iar buna-credinţă nu poate fi reţinută în apărare, căci nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii sau încălcarea acesteia cu bună-credinţă. Dimpotrivă, pârâţii au dat dovadă de rea-credinţă la încheierea contractelor a căror anulare se solicită. Astfel, CN I.C. SA a încălcat Ordinul M.C.C. nr. 2745 din 14 iulie 2003, care prevede inventarierea activelor posibil a fi revendicate, iar SC A.T. SRL cunoştea adresa Primăriei Bacău din 29 octombrie 2006, prin care se arăta că pentru terenurile din str. M. au fost formulate cereri de restituire în baza Legii nr. 10/2001, iar acestea nu au fost încă soluţionate. Toate părţile contractante au cunoscut legea sau trebuiau să o cunoască, au cunoscut că imobilul este notificat şi că se află în patrimoniul unei entităţi de stat, fiind interzisă înstrăinarea lui.
Faptul că imobilul a fost înstrăinat fraudulos, cu încălcarea dreptului fostului proprietar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi după ce s-a născut dreptul la redobândirea în natură a bunului, nu schimbă şi stinge dreptul la redobândirea în natură a bunului, mai ales când legea prevede prioritar acest drept.
Pârâta CN I.C. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca nefondată, invocând şi excepţia necompetenţei Tribunalului Bacău, excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei de interes şi a inadmisibilităţii primului capăt de cerere şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Pârâta SC A.T. SRL a formulat, de asemenea, întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată. Odată cu întâmpinarea, această pârâtă a formulat şi cerere de chemare în garanţie a CN I.C. SA, solicitând, în subsidiar, în cazul admiterii acţiunii principale, obligarea acestei societăţi la plata sumei corespunzătoare suprafeţei de teren de care va fi evinsă.
Totodată, pârâta SC B.I.C. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca nefondată, invocând şi excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei de interes şi a inadmisibilităţii primului capăt de cerere, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru a solicita nulitatea contractelor şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. şi a societății pârâte. Odată cu întâmpinarea, pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a SC A.T. SRL, solicitând, în subsidiar, în cazul admiterii acţiunii principale, obligarea acestei societăţi să o despăgubească pe pârâtă cu contravaloarea suprafeţei de teren de care ar fi evinsă, la care se adaugă contravaloarea investiţiei efectuate pe teren.
La data de 01 aprilie 2013, reclamantul şi-a modificat primul capăt de cerere, arătând că pârât este, pe primul capăt de cerere, Statul Român prin M.F.P., care a fost introdus în cauză în această calitate.
CN I.C. SA a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie a SC A.T. SRL, solicitând respingerea acesteia.
La termenul din 24 mai 2013, pârâta SC B.I.C. SRL a formulat cerere completatoare şi precizatoare a întâmpinării şi cererii de chemare în garanţie. A invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bacău, dat fiind că primul capăt de cerere este de competenţa judecătoriei (faţă de temeiul de drept invocat în susţinerea acestuia), iar celelalte trei capete de cerere sunt cereri accesorii.
Prin notele scrise depuse, pârâtul Statul Român prin M.F.P. a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, întrucât prin aceasta se urmăreşte constatarea unei situaţii de fapt şi nu de drept.
La termenul din 21 iunie 2013, instanţa a respins excepţia netimbrării acţiunii, s-a declarat competentă material şi teritorial să o soluţioneze şi a pus în discuţie excepţia lipsei de interes, inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive a SC B.I.C. SRL pentru primul capăt de cerere.
Prin sentinţa civilă nr. 1094 din 21 iunie 2013, Tribunalul Bacău a respins excepţia inadmisibilităţii acțiunii, a admis excepţia lipsei de interes şi a respins, în consecinţă, primul capăt de cerere formulat de reclamantul P.A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin M.F.P. Bucureşti, CN I.C. SA, SC A.T. SRL Bacău, SC B.I.C. SRL şi chematele în garanţie SC A.T. SRL și CN I.C. SA, având ca obiect „Legea nr. 10/2001”, a disjuns celelalte capete de cerere şi a dispus formarea unui nou dosar, pentru care a acordat termen la 20 septembrie 2013.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că reclamantul, prin notificarea 23 august 2001, în calitate de moştenitor al autorului său P.T., a solicitat să i se restituie o parte din terenul ce face obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare parţială o cere, respectiv suprafaţa de 1.014 mp; aceasta a fost preluată de stat în baza a două Decrete de expropriere (nr. 98/1980 şi nr. 292/1981), care nu au fost publicate în B. Of.
Notificarea de mai sus a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 4240 din 24 august 2007 emisă de Primarul municipiului Bacău, prin care s-a dispus restituirea către reclamant a unei suprafeţe de 382 mp, pentru restul de 953 mp notificarea fiind înaintată spre competentă soluţionare către A.V.A.S. Dispoziţia a fost contestată şi face obiectul Dosarului nr. 5008/110/2007, aflat pe rolul Tribunalului Bacău (aspecte necontestate de niciuna dintre părţi).
În drept, cu privire la excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, instanţa a reţinut mai întâi că prin această solicitare nu se tinde la constatarea unei situaţii de fapt, cum susţin pârâţii, ci a inexistenţei unui raport juridic, respectiv conformitatea decretelor de expropriere cu dispoziţiile constituţionale şi legale în vigoare la acea dată.
Apoi, tribunalul a observat că nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 (invocată de pârâţi ca lege specială) nu interzice contestarea de către persoana interesată şi verificarea de către instanţă a valabilităţii constituirii titlului statului; dimpotrivă, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 prevede expres că instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Cu privire la excepţia lipsei de interes, tribunalul a reţinut, mai întâi, că, în lipsa unei reglementări exprese (la data formulării cererii de chemare în judecată), interesul a fost definit de doctrina de specialitate ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă. Tot doctrina a stabilit că acesta trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, printre care şi aceea de a fi născut şi actual, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune.
În speţă, faţă de actele existente la dosar, prima instanţă a apreciat că reclamantul nu are un interes actual în promovarea prezentei acţiuni. Astfel, art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001 stabileşte clar că prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege (…) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în M. Of. al României, Partea I, sau în B. Of. Apoi, pct. 2.6 din H.G. nr. 250/2007 statuează expres competenţa entităţii învestite cu soluţionarea notificării de a califica, în cadrul procedurii administrative de soluţionare a notificării, împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care ar implica preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare. În cadrul procedurii administrative de rezolvare a notificărilor, entitatea implicată în aplicarea legii are libertatea de a aprecia, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz, dacă actul normativ constituie titlu valabil sau titlu nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv.
În prezenta cauză, prin emiterea Dispoziţiei nr. 4240 din 24 august 2007 s-a recunoscut faptul că exproprierea imobilelor aparţinând autorului reclamantului a fost abuzivă, deci nelegală, acest aspect nefiind negat de niciuna dintre părţile implicate în soluţionarea notificării. Contestaţia la această dispoziţie, ce formează obiectul Dosarul nr. 5008/110/2007, aflat pe rolul aceluiaşi complet de judecată, vizează doar persoana competentă să soluţioneze notificarea şi modalitatea de restituire, respectiv în natură sau în echivalent, a imobilelor.
În aceste condiţii, reclamantul nu poate obţine niciun folos practic din formularea cererii de faţă. Susţinerea sa, în sensul că demersul judiciar urmăreşte să deschidă calea acţiunii în realizarea dreptului de proprietate nu poate fi primită. Acţiunea în realizare, respectiv contestaţia la dispoziţie este în curs de soluţionare şi în acest cadru procedural se va analiza şi stabili modalitatea de restituire a imobilului, implicit dreptul de proprietate.
Nici pentru promovarea acţiunii în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare prin care se pretinde că s-a înstrăinat o parte din terenul în litigiu nu era necesară formularea unei acţiuni în constatarea nevalabilităţii titlului statului, interesul său legitim fiind justificat atâta timp cât în favoarea reclamantului s-a emis o dispoziţie prin care i s-a recunoscut implicit calitatea de persoană îndreptăţită la restituire.
Faţă de această soluţie, instanţa a apreciat ca fiind inutilă analizarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC B.I.C. SRL, mai ales că prin cererea modificatoare a acţiunii, din 01 aprilie 2013, reclamantul a menţionat expres că pentru primul capăt de cerere pârât este doar Statul Român prin M.F.P.
Împotriva sentinţei instanței de fond a formulat apel reclamantul P.A. şi pârâta SC B.I.C. SRL.
Reclamantul a arătat, în esenţă, că în în mod greşit a fost stabilit obiectul cauzei în raport de cererea de chemare în judecată, respectiv o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001 şi nu o acţiune în constatare fondată pe dispoziţiile C. civ., cu încălcarea principiul disponibilităţii și a prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 vor deveni incidente în cauză în raport cu soluţionarea notificării abia după soluţionarea cererii de chemare în judecată.
A mai precizat că instanţa de fond a încălcat şi dispoziţiile art. 17 şi 165 C. proc. civ., atunci când a dispus disjungerea celorlalte cereri din dosar, dar și prevederile art. 129 şi 137 C. proc. civ., atunci când a invocat din oficiu excepţia lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere.
În cauză, cum imobilul în litigiu este proprietatea unor societăţi private, el nu face obiectul Legii nr. 10/2001 în raport cu soluţionarea dreptului de proprietate. Ca urmare, prevederile art. 2.6 din H.G. nr. 250/2007 nu sunt incidente, ele fiind aplicabile în faza procedurii administrative, fază care nu poate avea loc datorită faptului că imobilul teren este în proprietate privată. Mai mult, acţiunea în constatarea nevalabilităţii titlului statului este o acţiune în realizare (deoarece modifică raporturile juridice dintre părţi), prin care reclamantul revendică un drept al său, respectiv recunoaşterea dreptului său de proprietate. Scopul urmărit de acţiunea în realizare trebuie să fie realizat în respectiva acţiune, fiind irelevantă o posibilă realizare a sa în viitor.
Pârâta SC B.I.C. SRL a arătat că instanța de fond a soluţionat greşit excepţia de necompetenţă materială, iar, în privinţa excepţiei lipsei de interes a reclamantului în promovarea primului capăt de cerere, în mod neîntemeiat a făcut trimitere la înscrisuri ce nu sunt la dosar. A mai precizat că instanța de fond a lăsat nesoluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC B.I.C. SRL, fapt ce lezează drepturile şi interesele pârâtei. Abuzivă este și disjungerea capetelor de cerere dispusă în cauză, cu încălcarea principiului contradictorialităţii și al disponibilităţii.
Prin Decizia civilă nr. 106 din 27 mai 2014, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile promovate de reclamantul P.A. şi de pârâta SC B.I.C. SRL.
În considerente, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a formulat o acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului de proprietate al statului cu privire la imobilul din Bacău, preluat abuziv prin expropriere, precum şi pentru constatarea nulității absolute a trei contracte de vânzare-cumpărare, în contradictoriu cu M.F.P., având calitate procesuală pasivă pe primul capăt de cerere, CN I.C. SA, SC A.T. SRL și SC B.I.C. SRL. Ulterior, reclamantul şi-a modificat cererea introductivă, indicând pentru primul capăt de cerere ca pârât pe Statul Român prin M.F.P.
Constatând că cererea reclamantului suferă sub aspectul clarităţii motivelor de fapt şi de drept, având însă în vedere precizările depuse în faţa celor două instanţe de fond, curtea de apel a mai reţinut că în mod corect prima instanţă s-a raportat la dreptul comun (în motivarea vizând respingerea excepţiei inadmisibilităţii) în soluţionarea acţiunii. Tocmai de aceea, instanța de apel a calificat calea de atac declarată în cauză ca fiind apel prin raportare la valoarea imobilului ce face obiectul dezbaterii.
A apreciat instanța de apel că trimiterile din sentință la Legea nr. 10/2001 sunt în sensul explicitării soluţiei adoptate în admiterea excepţiei lipsei de interes, neconstituind prin ele însele o modificare a temeiului acţiunii sau o încălcare a principiului disponibilităţii.
În plus, este evident că reclamantul ar avea interes în soluţionarea primului capăt de cerere, câtă vreme, cu privire strict la terenul din cauză, notificarea trebuie soluţionată de către CN I.C. SA (aşa cum rezultă din sentinţa nr. 199 din 14 februarie 2014 a Tribunalului Bacău), iar acestei societăţi nu-i este opozabilă mențiunea din Dispoziţia nr. 4240/2007. Prezumtiva susţinere că acest aspect ar putea fi tranşat în viitor într-o eventuală contestaţie împotriva dispoziţiei emise de CN I.C. SA nu poate fi acceptată, fiind contrară principiului neîngrădirii dreptului la o instanţă, iar un formalism excesiv este exclus în contextul în care de la adoptarea Legii nr. 10/2001 au trecut 13 ani.
Esenţial, în speţă, este însă faptul că reclamantul nu a formulat primul capăt de cerere în contradictoriu cu CN I.C. SA, astfel că o soluţie de admitere a acestui capăt de cerere ar fi opozabilă doar Statului Român, nu şi CN I.C. SA. Chiar dacă s-a acreditat ideea unei promovări a primului capăt de cerere în contradictoriu și cu ceilalţi pârâţi, instanța de apel a considerat că aceasta este o susţinere „pro causa” prin raportare la noul interes „născut” ca urmare a soluţiei adoptate de prima instanţă. Atât din acţiune, cât şi din cererea modificatoare rezultă fără putinţă de tăgadă că intenţia reclamantului a fost aceea de a i se soluţiona primul capăt de cerere doar în contradictoriu cu cel presupus a fi preluat abuziv imobilul prin expropriere. De altfel, aşa cum a reţinut și prima instanţă, întrucât deja s-a stabilit, în dispoziţia emisă de primar, implicit, caracterul abuziv al preluării, nu există un interes (actual) în ce priveşte soluţionarea acestui capăt de cerere.
Referitor la excepţia lipsei de interes instanța de apel a mai constatat că prima instanţă a soluţionat-o doar în contradictoriu cu Statul Român, cum rezultă din ultimul aliniat al considerentelor sentinţei apelate, în dispozitivul hotărârii fiind trecute eronat celelalte societăţi comerciale.
Instanța de apel a apreciat că excepţia lipsei de interes nu trebuia unită cu fondul, textul art. 137 C. proc. civ. reglementând o situație de excepţie, că nu se poate susţine o înrâurire a excepţiei lipsei interesului - pe primul capăt de cerere - asupra celorlalte capete de cerere, acestea având obiect/părţi diferite, și că, sub aspectul disjungerii, soluţia este corectă date fiind dispoziţiile art. 282 alin. (1) și (2) și art. 255 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire la excepția necompetenţei materiale în soluţionarea primului capăt de cerere, instanța de apel a constatat că, faţă de obiectul acţiunii şi valoarea imobilului, tribunalul era competent să se pronunţe.
Instanța de apel a mai reținut că motivarea apelului pârâtei SC B.I.C. SRL sub aspectul opozabilităţii considerentelor sentinţei de fond este în contradicţie cu motivarea vizând greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, în primul caz, în opinia apelantei pârâte considerentele având relevanţă, în cel de-al doilea caz fiind irelevante câtă vreme nu s-a prevăzut în dispozitiv o menţiune vizând lipsa calităţii procesuale pasive pe primul capăt de cerere. Or, chiar dacă s-ar avea în vedere că prima instanţă s-a pronunţat pe primul capăt de cerere şi în contradictoriu cu SC B.I.C. SRL, cum instanța de apel a reţinut alte motive pentru admiterea unei excepţii, acest motiv de apel nu poate fi primit.
A constatat instanța de control judiciar că în apel s-a depus sentinţa nr. 199 sin 14 februarie 2014 a Tribunalului Bacău, pronunţată în Dosarul nr. 5008/110/2007, astfel încât, faţă de caracterul devolutiv al apelului, nu se mai poate susţine „lipsa oricăror dovezi în dosar”.
Cât privește greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC B.I.C. SRL, curtea de apel a apreciat că, deşi, într-adevăr, prima instanţă trebuia să o respingă prin dispozitiv ca rămasă fără obiect, faţă de precizările neechivoce din dosar nu se impune schimbarea sentinţei de vreme ce instanţa a explicitat în considerente motivul pentru care nu a dispus asupra acesteia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7-9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurentul a arătat următoarele:
1. Cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a susținut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., prin faptul că nu a analizat și nu a răspuns motivelor de apel invocate de reclamant prin cererea de apel şi nu a luat în considerare concluziile formulate. Instanţa de apel nu a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt și aplicarea legii de către prima instanţă, nu a dat un răspuns, prin hotărârea recurată, următoarelor critici: instanţa de fond a stabilit greşit obiectul cauzei; hotărârea pronunţată de instanţa de fond conţine dispoziţii contradictorii care nu pot fi duse la îndeplinire; instanţa de fond a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal; hotărârea apelată este dată cu încălcarea prevederilor art. 21 şi 44 alin. (2) din Constituţia României, ale art. 1 al Primului Protocol adiţional la C.E.D.O şi ale art. 6 din C.E.D.O.
În realitate, față de caracterul devolutiv al apelului, instanţa de apel trebuia să depună toate eforturile pentru clarificarea situaţiei din dosar, putea să propună refacerea materialului probator, respectiv noi probe, să ceară părţilor să lămurească chestiunile de fapt şi de drept despre care considera că sunt neclare. În acelaşi timp, instanţa de apel avea datoria să observe că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor calitatea procesuală a acestora şi obiectul cauzei, condiţii în care, datorită modificării cadrului procesual, hotărârea pronunţată de instanţa de fond era nulă de drept, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
2. Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a precizat că hotărârea dată de instanţa de apel nu conţine motivele pe care se sprijină ori conţine motive străine de natura pricinii.
Astfel, instanța de apel afirmă că în mod corect prima instanţă s-a raportat la dreptul comun în motivarea vizând respingerea excepţiei inadmisibilităţii, însă această afirmaţie nu este motivată. În realitate, raportarea s-a făcut la art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi la faptul că Legea nr. 10/2001 nu conţine dispoziţii care să interzică verificarea de către instanţă a valabilităţii constituirii titlului statului. Or, trimiterea la dreptul comun presupunea, în condiţiile art. 111 C. proc. civ., verificarea posibilităţii ca reclamantul să aibă deschisă calea acţiunii în revendicare.
De asemenea, instanţa de apel afirmă că referirile din sentinţa instanţei de fond la Legea nr. 10/2001 sunt în sensul explicitării soluţiei adoptate în admiterea excepţiei lipsei de interes, neconstituind prin ele însele o modificare a temeiului acţiunii sau o încălcare a principiului disponibilităţii, astfel că sub acest aspect nu sunt întemeiate criticile apelantului. Această propoziţie nu este motivată, pentru că trimiterile la Legea nr. 10/2001 nu modifică temeiul acţiunii, dar sunt contrare acestuia.
În același sens, instanţa de apel afirmă că este evident că reclamantul ar avea interes în soluţionarea primului capăt de cerere, câtă vreme, cu privire strict la terenul în cauză, notificarea trebuie soluţionată de către CN I.C. SA. Această susținere este străină de natura pricinii, deoarece interesul în formularea primului capăt de cerere nu depinde de persoana juridică care va soluţiona notificarea, ci de faptul că în prezent nu sunt îndeplinite condiţiile pentru o soluţionare legală a acesteia. Pe de altă parte, motivarea instanţei de apel este total contradictorie cu acceptul dat de aceeaşi instanţă în sensul admiterii excepţiei lipsei de interes.
3. Cât privește aplicarea prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii și a schimbat înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia.
Astfel, în speță, instanţa de apel sugerează că prima instanţă ar fi soluţionat cauza având în vedere că reclamantul ar fi înţeles să se judece pentru primul capăt de cerere doar cu Statul Român.
Acest fapt nu corespunde situației din dosar, întrucât prin precizările formulate reclamantul a indicat că Statul Român are calitate procesuală pasivă doar pe primul capăt de cerere, fără să facă vreo mențiune în raport cu calitatea procesuală a celorlalte pârâte, ceea ce este cu totul altceva faţă de ce a concluzionat instanţa de apel. În acelaşi timp, prima instanţa a soluţionat primul capăt de cerere în raport de dispoziţiile art. 2.6 din H.G. nr. 250/2007 şi, interpretând greşit noţiunea de „preluare abuzivă”, se pronunţă în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi admiterii excepţiei lipsei de interes. Deci, instanţa de fond stabileşte faptul că reclamantul a formulat primul capăt de cerere în contradictoriu cu toţi pârâţii, pronunţare care este în conformitate şi cu modul în care a fost soluţionat primul capăt de cerere, prin admiterea excepţiei lipsei de interes în baza motivelor invocate şi de pârâţi, respectiv preluarea abuzivă.
Atunci când a pronunţat hotărârea, instanţa de fond dispunea de o singură precizare din partea reclamantului cu privire la primul capăt de cerere, şi anume că Statul Român are calitate procesuală pasivă faţă de acesta. Pentru ceilalţi pârâţi, în primă instanţă, reclamantul nu a făcut altceva decât a precizat că primul capăt de cerere este principal, în sensul că în baza acestuia se motivează interesul legitim şi actual în promovarea acţiunii generată de celelalte capete de cerere, cu aplicarea dispoziţiilor art. 2.5 lit. b) din H.G. nr. 250/2007, privind soluţionarea notificării.
În acest context, în care instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor calitatea procesuală pârâţilor în proces şi nu a cerut reclamantului să precizeze cadrul procesual, ceilalţi pârâţi îşi puteau stabili calitatea procesuală în funcţie de interesul fiecăruia şi ca intervenienţi în interesul Statului Român. Deoarece pârâţii au formulat apărări faţă de primul capăt de cerere, instanţa era obligată să le ceară acestora să-şi precizeze calitatea procesuală faţă de acest capăt de cerere, lucru pe care nu l-a făcut. Reclamantul nu a formulat primul capăt de cerere separat, prin intermediul altei cereri, tocmai pentru că a dorit să se judece pe acest capăt de cerere şi cu ceilalţi pârâţi.
Pe cale de consecinţă, interpretarea instanţei de apel nu numai că este eronată, dar schimbă înţelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, ignorând în acelaşi timp încălcarea, de către prima instanţă, a principiului contradictorialităţii şi al disponibilităţii.
4. Referitor la incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a precizat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, cât timp aceasta a confirmat, ca fiind legală, soluţia instanţei de fond cu privire la admiterea excepţiei lipsei de interes pe primul capăt de cerere prin raportare la dispoziţia emisă de primar.
Or, prin abrogarea alin. (2) al art. 2 din Legea nr. 10/2001, odată cu emiterea deciziei de soluţionare a notificării în cazul unui imobil preluat fără titlu valabil nu se mai recunoaşte valabilitatea vechiului titlu. Deci, în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 nu se poate stabili, din punct de vedere legal, dacă preluarea abuzivă a imobilului s-a făcut cu titlu valabil sau nevalabil.
În acest context, dispoziţia primarului nu constituie un suport legal pentru ca o instanţă de judecată să se poată pronunţa asupra valabilităţii titlului cu care statul a preluat imobilul la expropriere. Soluţionarea excepţiei, cu privire la primul capăt de cerere, trebuia să se facă în conformitate cu dispoziţiile C. civ. şi nu potrivit Legii nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, este lipsită de temei legal şi motivarea instanţei de apel cu privire la măsura instanţei de fond de disjungere a dosarului, prin faptul că aceasta ar fi determinată de admiterea excepţiei lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere, în condiţiile în care admiterea excepţiei respective este şi ea lipsită de temei legal.
În cazul în care prin aceeaşi acţiune s-au formulat mai multe capete de cerere, din care unele întemeiate pe dreptul comun, iar altele bazate pe Legea nr. 10/2001, nu operează prorogarea de competenţă, ci se impune disjungerea cererii întemeiate pe dreptul comun de cererea bazată pe legea specială şi suspendarea celei din urmă, până la soluţionarea irevocabilă a celei dintâi, (art. 17 C. proc. civ., Legea nr. 10/2001, art. 46).
A mai susținut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, în condițiile în care a interpretat greşit noţiunea de preluare abuzivă.
Or, Legea nr. 10/2001, prin art. 2 lit. h) şi i), stabileşte că preluare abuzivă este considerată și situaţia în care preluarea s-a făcut cu titlu valabil, cât și situaţia în care preluarea s-a făcut cu titlul nevalabil, astfel că noţiunea de preluare abuzivă este nerelevantă în raport cu existenta interesului și cu admisibilitatea unei acţiuni în constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Ca atare, este greşită interpretarea instanţei de apel conform căreia recunoaşterea preluării abuzive de către stat a imobilului notificat ar implica lipsa interesului în promovarea unei acţiuni în constatarea nevalabilităţii titlului cu care statul a preluat imobilul respectiv.
În acelaşi timp, afirmaţia instanţei de apel, în sensul că reclamantul nu a formulat primul capăt de cerere în contradictoriu cu CN I.C. SA, astfel că o soluţie de admitere a acestui capăt de cerere ar fi opozabilă doar Statului Român, constituie o interpretare greşită a legii, deoarece actul jurisdicţional, (ca orice act juridic, în general) produce, pe lângă efecte obligatorii între părţi, întemeiate pe principiul relativităţii, şi efecte de opozabilitate fată de terţi. Ca element nou apărut în ordinea juridică şi în cea socială, hotărârea nu poate fi ignorată de către terţi, sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. Faţă de aceştia însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic şi cu valoarea unui mijloc de probă.
În speţă, reclamantul doreşte ca o soluţie de admitere a primului capăt de cerere să constituie un fapt juridic şi un mijloc de probă pentru a se putea aplica, în raport cu CN I.C. SA, dispoziţiile art. 2.5 lit. b) din H.G. nr. 250/2007.
A mai arătat că hotărârea recurată este dată cu încălcarea prevederilor art. 21 şi 44 alin. (2) din Constituţia României, ale art. 1 al Primului Protocol adiţional la C.E.D.O și ale art. 6 din C.E.D.O. Prin respingerea apelului, instanţa de apel menţine o hotărâre care desfiinţează o acţiune în constatare admisibilă, care are drept scop să deschidă calea acţiunii în realizarea dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite la restituire, prin reconstituirea respectivului drept, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Sunt încălcate dispoziţiile legale mai sus precizate şi, ca urmare a acestui fapt, apare conflictul între legea specială şi C.E.D.O, situaţie în care Convenţia are prioritate, aşa cum a statuat Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În cauză, reclamantul a formulat o acţiune în constatare în condiţiile în care acţiunea în realizarea dreptului său de proprietate întemeiată pe C. civ. este inadmisibilă, iar cererea pe Legea nr. 10/2001 este împiedicată de înstrăinarea imobilului notificat către persoane juridice de drept privat.
O soluţie de admitere a primului capăt de cerere este astfel necesară reclamantului pentru ca acesta să poată motiva interesul legitim și actual în formularea acţiunii în constatarea nulităţii absolute parţiale a actelor de înstrăinare a imobilului notificat, respectivele acte fiind încheiate între pârâtele de drept privat, față de care notificarea în baza Legii nr. 10/2001 nu poate îndeplini acest rol. Tocmai de aceea soluţionarea cauzei trebuia să se facă păstrând relaţia dintre primul capăt de cerere și capetele de cerere prin care reclamantul solicită instanţei ca aceasta să constate nulitatea absolută parţială a actelor de înstrăinare a imobilului notificat.
Prin hotărârile nelegale şi netemeinice pronunţate de instanţele de fond şi apel sunt încălcate drepturile fundamentale ale reclamantului, drepturi recunoscute de Constituţia României şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, și anume dreptul de proprietate, prin înstrăinarea nelegală a terenului pentru care reclamantul deţine un titlu valabil şi pentru care a formulat în termen legal notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi, de asemenea, este menţinută o situaţie juridică care face imposibilă aplicarea în condiţii legale a dispoziţiilor legilor de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001 şi nr. 165/2013.
În raport de toate aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea Deciziei civile nr. 106 din 27 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, admiterea apelului formulat de reclamant, iar, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., pentru a asigura o judecată unitară, trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin întâmpinare, intimatele CN I.C. SA şi SC B.I.C. SRL au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
1. În temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine, pe de o parte, că hotărârea recurată nu a respectat dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu s-a pronunţat în limitele învestirii sale, nu a răspuns tuturor motivelor de apel, iar, pe de altă parte, că instanţa de apel nu a manifestat rol activ, întrucât nu a lămurit situaţia de fapt, obiectul acţiunii şi calitatea procesuală pasivă în cauză.
Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., „modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere … când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.”
Textul în cauză instituie regimul de drept comun al nulităţilor procedurale, nulităţi condiţionate de existenţa unei vătămări şi imposibilitatea înlăturării ei, altfel decât prin anularea actului de procedură, şi stabileşte semnificaţia nulităţilor exprese.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că singura neregularitate procedurală ce ar putea fi imputată instanţei de apel sub rezerva aplicării sancţiunii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. ar fi legată de lipsa de rol activ, în limitele apelului, în lămurirea obiectului dedus judecăţii, a cadrului procesual şi a situaţiei de fapt rezultată în urma administrării probelor de către instanţa de fond.
Din această perspectivă, trebuie verificat dacă instanţa de apel, deoarece devoluţiunea este limitată la două reguli, exprimate în adagiile „tantum devolutum quantum apellatum” şi „tantum devolutum quantum indicatum”, a dat o calificare corectă cererii de chemare în judecată, dacă a lămurit cadrul procesual fixat de reclamant, cu respectarea principiului disponibilităţii, şi dacă a pus în discuţia părţilor aspecte ce ţin de clarificarea situaţiei de fapt deduse judecăţii.
În recurs, recurentul, pe lângă faptul că invocă nelămurirea situaţiei de fapt, susţine că instanţa de apel nu a observat că prima instanţă a încălcat toate aceste aspecte procedurale şi, în plus, nu a răspuns tuturor criticilor, acest din urmă motiv încadrându-se, de fapt, în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. („modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate (…) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”).
Înalta Curte reţine, sub un prim aspect, că instanţa de apel a stabilit obiectul acţiunii, constatând că instanţa de fond a fost sesizată cu o cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului cu privire la imobilul din Bacău, preluat abuziv prin expropriere. Această cerere a fost analizată în raport de temeiurile de drept invocate, cu referire la dreptul comun în materie.
Spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi schimbat şi nici depăşit, temeiul ei juridic nu leagă instanţa de judecată, care este îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului activ şi pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea acţiunii calificarea juridică exactă.
În speţă, astfel cum a reținut şi curtea de apel, trimiterile făcute la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu constituie, în sine, o modificare a temeiului acţiunii ori o încălcare a principiului disponibilităţii, ci vin să sprijine şi să justifice motivarea soluţiei adoptate privind excepţia lipsei de interes.
De asemenea, în apel a fost lămurit şi cadrul procesual dedus judecăţii în acord cu principiul disponibilităţii, reclamantul fiind cel care a modificat cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă pe capătul de cerere ce viza constatarea nevalabilității titlului statului.
Instanţa de apel a constatat că reclamantul ar fi avut interes în soluţionarea primului capăt de cerere numai în măsura în care ar fi fost opus pârâtei CN I.C. SA, însă acest lucru nu reiese din poziţia părţii în cauză (de unde rezultă că a apreciat că legitimare procesuală pasivă pe acest capăt de cerere are doar Statul Român prin M.F.P.). De altfel, într-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun cererea nu ar fi putut fi formulată decât în contradictoriu cu cel presupus că a preluat abuziv imobilul în litigiu prin expropriere.
În plus, instanţa de apel a analizat şi motivele de apel formulate de pârâta SC B.I.C. SRL, singura parte în cauză care a contestat soluţia adoptată de instanţa de fond sub aspectul greşitei determinări a calităţii procesuale pasive în raportul juridic dedus judecăţii.
Cât priveşte lipsa de rol activ a instanţei de apel în stabilirea situaţiei de fapt, Înalta Curte apreciază că această instanţă nu avea obligaţia, ci posibilitatea de a dispune administrarea de noi probe, întrucât exercitarea rolului activ nu implică o atingere adusă principiului disponibilităţii în procesul civil. Obligaţia de a-şi proba pretenţiile revenea reclamantului în condiţiile art. 1169 C. civ.
În consecinţă, constatând că nu au fost încălcate dispoziţii procedurale de natură a aduce vreo vătămare recurentului de faţă, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Referitor la sancţiunea impusă de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu ar fi răspuns tuturor motivelor de apel invocate, Înalta Curte constată că, în speţă, curtea de apel a verificat, conform art. 295 C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Trebuie astfel reţinut că instanţa de apel, aşa cum s-a arătat mai sus, a cenzurat criticile legate de greşita stabilire a obiectului cauzei, a analizat soluţia primei instanţe prin prisma excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, cât şi cea a lipsei de interes, fără a sesiza că hotărârea cuprinde dispoziţii contradictorii, şi a aplicat normele legale în raport de cererea cu care a fost sesizată instanţa de fond.
Or, judecătorul are obligaţia de a motiva soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină aceste capete de cerere, astfel încât nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns fiecărui considerent din cererea de apel.
2. Recurentul mai susţine, de această dată făcând trimitere expresă la dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că hotărârea instanţei de apel nu conţine motivele pe care se sprijină (când se afirmă că prima instanţă în mod corect s-a raportat la dreptul comun atunci când a respins excepţia inadmisibilității acţiunii, precum şi atunci când se arată că referirile la dispoziţiile legii speciale nu aduc prin ele însele o modificare a temeiurilor acţiunii) ori cuprinde motive străine de natura pricinii (când se precizează că reclamantul ar avea interes în soluţionarea primului capăt de cerere câtă vreme notificarea trebuie soluţionată de pârâta CN I.C. SA).
Înalta Curte, verificând considerentele expuse de instanţa de apel, apreciază că hotărârea recurată are în vedere cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că aceasta redă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, astfel încât consideră că nu este fondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cum motivarea este opera judecătorului care trebuie să demonstreze, în mod logic, deplina concordanţă dintre soluţia din cauza respectivă şi situaţia de fapt şi de drept reţinută, rezultă că analiza pe care o face acesta trebuie să fie clară şi simplă, precisă şi să aibă putere de convingere.
În cauză, întregul raţionament logico-juridic al instanţei de apel este motivat, coerent şi conduce la o concluzie legală, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată (capătul principal), cerere, care, chiar dacă este întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, nu poate fi analizată fără referiri la prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001, împrejurare, pe care, de altfel, recurentul o contestă.
În speţă, instanţa de apel a constatat că reclamantul, în condiţiile în care şi-a întemeiat cererea pe dreptul comun (în situaţia de faţă, conform precizărilor făcute de acesta, pe art. 111 C. proc. civ.), are deschisă calea acţiunii în constatare, însă pretenția sa apare ca lipsită de interes în măsura în care cererea a fost formulată, cât priveşte constatarea nevalabilităţii titlului statului, în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. (astfel cum s-a reţinut anterior în considerente), aşa încât nu se poate vorbi de o nemotivare a hotărârii.
În acelaşi sens, nu se poate constata lipsa motivării ori o motivare străină de natura pricinii în situaţia în care instanţa de apel a formulat considerente legate de modalitatea în care instanţa de fond a făcut trimitere la normele speciale în materie. Nu este reală afirmaţia recurentului, în sensul că referirile la Legea nr. 10/2001 sunt contrare temeiului acţiunii sale (art. 111 C. proc. civ.), întrucât ceea ce trebuie stabilit, cu prioritate, este dacă reclamantul, cel ce tinde să aibă deschisă acţiunea în realizarea unui drept (în speţă, dreptul de proprietate), mai are interes să formuleze o acţiune în constatare în legătură cu un imobil ce face obiectul de reglementare al unei legi speciale în materia restituirii imobilelor preluate abuziv. Or, interesul în cazul de faţă trebuie raportat la scopul pe care reclamantul îl urmăreşte, în exercitarea ulterioară a unei acţiuni în realizarea dreptului, în contradictoriu cu deţinătorii actuali ai imobilului.
3. În speţă, recurentul a făcut vorbire de incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.
Înalta Curte constată că prin motivul de recurs prevăzut de textul citat se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ca atare, pentru a fi incident acest motiv de recurs este necesar ca „interpretarea greşită” făcută de instanţă să vizeze un act juridic, unilateral sau bilateral, dedus judecăţii, iar nu temeiul de drept în baza căruia instanţa de judecată s-a pronunţat, calificarea obiectului acţiunii ori modalitatea de stabilire a cadrului procesual.
Înalta Curte reţine că părţile litigante nu s-au aflat niciodată în raporturi juridice generate de încheierea unui act juridic (negotium iuris), care să permită, în raport de dezlegările şi interpretarea dată de instanţele de fond respectivului act juridic, formularea unor critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Interpretarea dată naturii juridice a obiectului acţiunii în lipsa unui act juridic încheiat între părţile în litigiu, precum şi asupra cadrului procesual în cauză, constituie o problemă de drept care însă nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii.
În cauză, recurentul nu a contestat prin motivele de recurs expuse interpretarea unei convenţii juridice, ci este nemulţumit, în principal, de soluţia adoptată de instanţa de apel în raport de temeiul de drept pe care acesta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată analizată în această etapă procesuală.
4. Cât priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că este nelegală soluţia instanţei de apel cât timp aceasta a confirmat sentinţa primei instanţe, referitoare la admiterea excepţiei lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, şi măsura disjungerii. Totodată, este nelegală hotărârea recurată întrucât a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor ce definesc noţiunea de „preluare abuzivă”, respectiv a prevederilor art. 21 şi 44 alin. (2) din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte, reţine că, în speţă, prima instanţă a apreciat că reclamantul nu are un interes actual în promovarea cererii privind constatarea nevalabilității titlului statului, cât timp dispoziţiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 26 din H.G. nr. 250/2007 statuează ce se înţelege prin imobile preluate abuziv. În opinia instanţei de fond, prin emiterea Dispoziţiei nr. 4240 din 24 august 2007, în procedura Legii nr. 10/2001, s-a recunoscut faptul că exproprierea imobilului ce a aparţinut autorului reclamantului a fost abuzivă, aspect ce nu a fost contestat.
Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că, deşi măsura adoptată de prima instanţă privind admiterea excepţiei lipsei de interes în acțiunea având ca obiect constarea nevalabilităţii titlului statului a fost menţinută în apel, instanţa de apel a considerat, în principal, că reclamantul ar avea interes în soluţionarea primului capăt de cerere câtă vreme notificarea trebuie soluţionată de intimata CN I.C. SA, iar acestei societăţi nu-i este opozabilă decizia emisă în procedura legii speciale. Argumentul pentru care instanţa de apel a apreciat că reclamantul nu justifică un interes în ceea ce priveşte formularea primului capăt de cerere rezidă în faptul că acest petit al acţiunii a fost promovat doar în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P.
În acest context, cum soluţia asupra excepţiei lipsei de interes nu s-a bazat, exclusiv, pe existenţa unei dispoziţii date în temeiul Legii nr. 10/2001, ci a privit verificarea condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii civile, respectiv îndeplinirea cerinţelor interesului în raport de obiectului cererii deduse judecăţii şi a cadrului procesual astfel determinat în cauză, rezultă că nu au fost încălcate dispoziţiile din dreptul comun faţă de temeiul de drept al acţiunii şi de principiul disponibilităţii, ce guvernează dreptul procesual civil în materie, pentru a fi aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. („modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere (…) când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”).
Înalta Curte observă că instanţa de apel nu a realizat o analiză de fond a caracterului abuziv al preluării, ci doar a constatat că reclamantul nu ar avea un interes actual în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului, întrucât acest aspect s-a stabilit anterior printr-o dispoziţie emisă de primar în procedura legii speciale, act juridic în temeiul căruia se vor soluţiona pretenţiile ulterioare ale părţii în cauză în vederea valorificării drepturilor dobândite de la autorul său.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi considerată o interpretare greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză împrejurarea invocată de reclamant, potrivit căreia recunoaşterea caracterului preluării abuzive într-o altă procedură decât cea de drept comun nu ar putea justifica constatarea lipsei interesului actual în promovarea unei acţiuni în constatarea nevalabilităţii titlului statului (acţiune care tinde, de altfel, la realizarea aceluiaşi scop, cel al recunoaşterii preluării imobilului de către stat în mod abuziv).
Nu constituie, de asemenea, o interpretare greşită a legii faptul că instanţa de apel ar fi apreciat că cererea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului ar fi opozabilă doar Statului Român, în condiţiile în care o astfel de afirmaţie făcută de instanţă a fost grevată pe cererile formulate de reclamant, cu respectarea principiului disponibilităţii şi contradictorialităţii.
Înalta Curte mai constată că, în speţă, deşi recurentul a invocat încălcarea prevederilor art. 21 şi 44 alin. (2) din Constituţia României, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceste susţineri nu pot fi avute în vedere.
Astfel, prin art. 44 alin. (2) din Constituţia României se garantează dreptul de proprietate şi se recunoaşte dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la U.E. şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.
Acţiunea de faţă, conform susţinerilor reclamantului, nu este o acţiune în realizarea dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite la restituire în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci o acţiune în constatare (cererea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului), care are drept scop deschiderea căii acţiunii în realizare menţionate.
În atare condiţii, fondul pretenţiilor asupra dreptului de proprietate nu se dispută în acest cadru procesual, pentru ca reclamantul să invoce încălcarea dispoziţiilor constituţionale în materia drepturilor de proprietate.
Aceleaşi considerente sunt reţinute de Înalta Curte şi în ceea ce priveşte încălcarea art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acest text vizând protecția proprietăţii.
Dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, ca şi prevederile art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privesc accesul liber la justiţie, însă, în situaţia de faţă, acest drept nu a fost încălcat.
Astfel, în Constituţie, accesul liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege.
Ca mijloacele procedurale concrete de care pot uza cetăţenii pentru a accede la justiţie, C. proc. civ. prevede cererea de chemare în judecată şi căile ordinare şi extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, acestea asigurând persoanelor interesate accesul la o instanţă de judecată, căreia, prin lege, i s-a stabilit competenţa de a hotărî în materie civilă.
Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiţie este în concordanţă cu abordarea europeană a aceluiaşi concept, căci, în accepţiunea Convenţiei, exercitarea dreptului de acces la justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept.
În orice caz, pentru ca dreptul de acces la o instanţă să fie respectat, trebuie ca instanţa în faţa căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicţie deplină; ea trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât şi cele de drept ale cauzei.
În cazul de faţă, reclamantul a beneficiat de o judecată asupra pretenţiilor formulate, de către o instanţă competentă, în fond şi în căile de atac instituite prin lege, iar faptul că cererea sa de constatare a nevalabilităţii titlului statului a fost respinsă, prin raportare la interesul dovedit în promovarea unei astfel de acţiuni întemeiată pe dreptul comun, nu este de natură să aducă atingere dreptului recunoscut constituţional şi convenţional. Cererea reclamantului nu a fost respinsă ca inadmisibilă, ci în considerarea neîndeplinirii unei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile, ceea ce implică, din partea instanţelor de judecată sesizate în cauză, efectuarea unor verificări ce exclud încălcarea dreptului de acces liber la justiţie.
Referitor la motivarea instanţei de apel cu privire la măsura instanţei de fond privind disjungerea, recurentul a precizat că este lipsită de temei legal prin faptul că aceasta ar fi determinată de admiterea excepţiei lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere, soluţie, de asemenea, nelegală.
Or, în cauză, instanţa de apel a constatat că se impunea luarea acestei măsuri în condițiile în care excepţia lipsei de interes nu trebuia unită cu fondul, excepţie care nu avea o înrâurire asupra celorlalte capete de cerere, sens în care instanţa de fond putea pronunţa o hotărâre supusă căilor de atac prevăzute de lege.
De altfel, această critică contrazice afirmaţiile recurentul din motivele de recurs, care a susţinut că, în cazul în care prin aceeaşi acţiune s-au formulat mai multe capete de cerere, din care unele întemeiate pe dreptul comun, iar altele bazate pe Legea nr. 10/2001, nu operează prorogarea de competenţă, ci se impune disjungerea cererii întemeiate pe dreptul comun de cererea bazată pe legea specială şi suspendarea celei din urmă, până la soluţionarea irevocabilă a celei dintâi.
În concluzie, pentru toate considerentele arătate în precedent, nefiind incidente prevederile art. 304 pct. 5, 7-9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.A. împotriva Deciziei nr. 106 din 27 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.A. împotriva Deciziei nr. 106 din 27 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3251/2014. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3264/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
