ICCJ. Decizia nr. 3251/2014. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3251 /2014
Dosar nr. 11050/3/2009**
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele considerente:
La data de 18 martie 2009, reclamantele D.E.S. şi N.R. au formulat acţiune împotriva pârâtului M.F.P., prin care au solicitat să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 euro, pentru fiecare reclamantă, cu titlu de daune morale suferite în nume personal de către reclamante, ca urmare a condamnării politice a autorului lor, D.H., prin sentinţa penală nr. 699/1950, cât şi a dislocării lor în Bărăgan, datorită stabilirii domiciliului forţat al tatălui şi respectiv soţului lor, după punerea în libertate .
Prin cererea precizatoare din data de 10 noiembrie 2009, reclamantele au reiterat faptul că invocă prejudicii personale suferite de fiecare în parte datorită faptului că au fost soţie şi fiică de deţinut politic şi au motivat de ce consideră că pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, plecând de la interpretarea dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ.
În drept, reclamantele au invocat dispoziţiile art. 3 din C.E.D.O. şi art. 998-999 şi 1000 alin. (3) C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 237 din 23 februarie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, reţinând că pe parcursul soluţionării cauzei a fost adoptată Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, act normativ special, în temeiul căruia persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau moştenitorii acestora au posibilitatea de a solicita repararea prejudiciului produs şi care nu încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în situaţia în care, calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.
Prin Decizia civilă nr. 555/A din 11 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul formulat împotriva sentinţei menţionate şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că după intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, la termenul din data de 2 februarie 2010, apărătorul reclamantelor a arătat în mod expres că nu înţelege să-şi precizeze acţiunea, că nu invocă dispoziţiile Legii nr. 221/2009 şi că temeiul juridic al acţiunii rămâne dreptul comun, aşa cum a arătat prin acţiune şi prin precizarea acesteia, motiv pentru care instanţa de apel, apreciind că acţiunea este introdusă în nume propriu şi că se întemeiază pe dreptul comun, a considerat ca nelegală soluţia primei instanţe de fond de a respinge acţiunea, ca inadmisibilă.
Prin Decizia civilă nr. 8081 din 15 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a respins, ca nefondat, recursul împotriva acestei decizi, reţinând că în mod legal instanţa de apel a examinat aspectele de nelegalitate privind excepţia inadmisibilităţii, fără a evoca fondul, cu atât mai mult cu cât nu s-au propus şi nu s-au administrat probe, dispunând ca rejudecarea să se realizeze în raport de temeiul juridic invocat de reclamante.
În vederea rejudecării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 11050/3/2009*, la primul termen, invocându-se din oficiu, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 1026 din 11 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele D.E.S. şi N.R.
Pentru a hotărî astfel, s-a apreciat că nu se poate reţine susţinerea reclamantelor în sensul că dreptul la acţiune a luat naştere de la momentul la care au luat cunoştinţă de dosarul de la C.N.S.A.S., întrucât, pe de o parte, textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 este clar sub aspectul naşterii dreptului la acţiune, iar pe de altă parte, aceste documente au valoare în ceea ce priveşte aspectul dovedirii pretenţiilor reclamantelor, nu şi în ceea ce priveşte prejudiciul şi persoana responsabilă, aspecte deja cunoscute acestora.
Împotriva menţionatei sentinţe, reclamantele au declarat apel, calificat ulterior ca recurs, iar prin Decizia civilă nr. 1798 din 22 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a fost respins, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamantele D.E.S. şi N. (fostă D.) R. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora au arătat că instanţa de apel a calificat apelul ca fiind recurs, cu încălcarea prevederilor art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac fiind cea a apelului şi nu a recursului, având în vedere că obiectul prezentului litigiu are o valoare de peste 100.000 de lei şi acţiunea este întemeiată pe dreptul comun.
Temeiul de drept al acţiunii, invocat prin cererea introductivă, a fost art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la dreptul material intern, art. 998, art. 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ. şi nu la dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 4823 din 25 octombrie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis, recursul formulat de reclamantele D.E.S. şi N. (fostă D.) R., a casat decizia recurată şi a trimis cauza la Curtea de Apel București pentru rejudecare, ca instanţă de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, a reţinut că în primul ciclu procesual parcurs de prezenta cauză, s-a stabilit că Legea nr. 221/2009 nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, fiind precizate limitele rejudecării, în sensul aplicării în cauză a dispoziţiilor de drept comun, incidente în cauză la momentul sesizării instanţei.
În rejudecare, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în raport de care a recalificat calea de atac din apel în recurs, încălcând astfel prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi producând astfel părţilor o vătămare, în accepţiunea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., vătămare ce nu se poate înlătura decât prin casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti pentru rejudecare, ca instanţă de apel, dând astfel eficienţă principiului respectării dreptului părţilor la un proces echitabil, care presupune şi accesul la toate căile de atac instituite de lege, principiu încălcat prin recalificarea căii de atac a apelului ca recurs.
Cauza a fost reînregistrată la data de 24 decembrie 2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 11050/3/2009**.
Prin Decizia nr. 78/A din 11 martie 2014, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de recurentele - reclamante D.E.S. şi N. (D.) R., împotriva sentinţei civile nr. 1026 din data de 11 mai 2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 11050/3/2009*, în contradictoriu cu intimatul - pârât Statul Român prin M.F.P.
Analizând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, instanţa a reţinut următoarele considerente:
Pe lângă aspectele legate de calificarea căii de atac, care au fost tranşate de instanţa supremă în recurs, reclamantele au susţinut şi faptul că nu poate fi considerat moment de începere al termenului de prescripţie altul decât cel de la care petentele au luat efectiv cunoştinţă de dosarul informativ pus la dispoziţie de către C.N.S.A.S., deoarece în absenţa pieselor acestui dosar nu era posibilă probaţiunea pretenţiilor formulate.
Referitor la excepţia prescsripţiei, s-a reţinut că răspunderea statului poate fi antrenată în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 şi 1000 alin. (1) C. civ., în situaţiile în care condamnarea unei persoane sau măsura administrativă pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 ar fi fost dispusă cu încălcarea prevederilor legale în vigoare la acea dată, inclusiv Constituţia şi tratatele internaţionale la care România era parte la momentul respectiv şi ar avea, ca atare, caracter ilicit.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, neexercitarea dreptului la acţiune în termenul prevăzut de lege conduce la stingerea dreptului la acţiune.
Termenul de prescripţie, cu caracter general, aplicabil acţiunilor prin care se valorifică drepturi de creanţă, cum este cazul capătului de cerere în despăgubiri formulat în prezenta cauză, este instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „termenul de prescripţie este de 3 ani (...)”. Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raporturilor juridice, desigur cu excepţia cazurilor pentru care sunt stabilite termene speciale de prescripţie.
Potrivit art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ: „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea”.
Art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 se referă la forţa majoră care suspendă cursul prescripţiei şi pune în imposibilitatea de a acţiona, pe titularul dreptului la acţiune, curgerea termenului de prescripţie fiind oprită de drept.
În acest context, s-a admis că, în condiţiile istorice de notorietate anterioare anului 1989, reclamantul a fost împiedicat să se adreseze justiţiei, în vederea obţinerii unor despăgubiri pentru condamnarea pronunţată împotriva sa, la data de 21 aprilie 1951 (data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, în recurs, prin reducerea pedepsei la 10 ani temniţă grea), de teama justificată a represaliilor pe care le-ar fi suportat dacă ar fi procedat astfel, un asemenea impediment a încetat să mai existe ulterior momentului schimbării regimului politic.
Astfel, s-a considerat că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 21 aprilie 1951 (cel mai târziu de la data 22 octombrie 1957, data eliberării din penitenciar sau 23 octombrie 1961, data la care au încetat măsurile administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu), când autorul reclamantelor a cunoscut pe autorul faptei ilicite, şi a fost suspendat până la data de 23 decembrie 1989, când a avut loc schimbarea regimului politic, moment după care cursul prescripţiei a fost reluat. Prin urmare, cererea de chemare în judecată putea fi depusă conform regulii de calcul stabilite de art. 101 alin. (3) C. proc. civ., cel târziu pe 23 decembrie 1992, dar a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 18 martie 2009, după împlinirea termenului general de prescripţie.
Legat de întreruperea prescripţiei extinctive, prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, s-a arătat că pentru a opera întreruperea, cauza de întrerupere trebuie să intervină înainte de împlinirea termenului de prescripţie.
În aceste condiţii, Legea nr. 221/2009 a intervenit după împlinirea termenului de prescripţie (23 decembrie 1992), astfel că adoptarea acestui act normativ nu poate face incident cazul de întrerupere a termenului de prescripţie anterior menţionat.
În privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, normele dreptului comun, reprezentat de Decretul nr. 176/1958, au instituit, în materia răspunderii civile delictuale, regula curgerii termenului de prescripţie de la momentul în care cel prejudiciat a cunoscut fapta şi autorul său.
Legiuitorul nu a corelat în nici un mod începutul prescripţiei, durata termenului sau modul de curgere al acestuia, cu posibilitatea administrării unor probe, în condiţiile în care identificarea ulterioară a unor mijloace de probă nu constituie caz de suspendare, întrerupere sau amânare a cursului prescripţiei extinctive.
Astfel, s-a apreciat că nu se poate susţine că până la obţinerea documentelor de la C.N.S.A.S., reclamantele nu ar fi fost în măsură să cuantifice prejudiciul şi să afle persoana responsabilă de producerea acestuia, în condiţiile în care cel chemat în judecată este doar Statul Român.
Împotriva Deciziei nr. 78/A din 11 martie 2014, au declarat din nou recurs, D.E.S. şi D.R., prin care au solicitat casarea deciziei atacate cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, pentru judecarea cauzei pe fond - având în vedere că ambele instanţe nu au intrat în cercetarea fondului, soluţionând cauza doar pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune - Decretul-Lege nr. 167/1958.
Recurentele reclamante au învederat încălcarea dreptului la un proces echitabil - garantat de art. 6 din C.E.D.O. - sens în care au invocat jurisprudența C.E.D.O., cauzele Saez Maeso vs Spania şi Artico vs Italia - în care se reţine faptul că scopul convenţiei este de a garanta drepturi concrete şi efective şi nu teoretice sau iluzorii.
Astfel, s-a arătat că în mod greşit s-a apreciat că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, al dreptului material la acţiune, ar fi luna ianuarie 1990, respectiv data la care a fost înlăturat regimul politic dictatorial comunist din ţară.
În haosul creat de evenimentele de la acea dată, în starea de incertitudine în care s-a aflat întreaga țară, atât în acel moment cât şi mult timp după aceea, în absenţa unui cadru legislativ clar şi a unor instituţii publice cu atribuții bine determinate, au considerat că data de la care a început să curgă termenul general de prescripţie este 8 noiembrie 2009, data la care au intrat în posesia dosarul C.N.S.A.S. referitor la autorul lor D.H., şi în lipsa cărora nu se putea promova acţiunea în justiţie.
In susţinerea momentului în ceea ce priveşte data de la care a început să curgă termenul de prescripţie se solicită a se avea în vedere Decizia nr. 1453 din 15 februarie 2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție pronunţată în Dosaru nr. 6970/1/2006.
Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerilor recurentelor reclamante, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, analizând acţiunea reclamantelor, în raport de temeiul juridic invocat de acestea, şi anume, art. 998-999 C. civ., stabilind că dreptul valorificat prin această acţiune, este patrimonial şi este supus prescripţiei extinctive reglementate de Decretul nr. 167/1958, au pronunţat o soluţie legală.
În speţă, reclamantele au solicitat prin acţiune, obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri băneşti cu titlu de daune morale, astfel că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie este un drept de creanţă evaluabil în bani şi, ca atare, are o natură patrimonială.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”, iar potrivit art. 3 din acelaşi decret, „Termenul de prescripţie este de 3 ani (…)”. Pe de altă parte, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.”, iar potrivit art. 13 lit. a) din acelaşi decret, „Cursul prescripţiei se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere.”
Faţă de natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamante în prezenta cauză şi de dispoziţiile privind prescripţia extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, în mod legal curtea de apel a confirmat soluţia fondului de respingere a acţiunii, ca prescrisă, criticile formulate pe acest aspect nefiind fondate.
Regimul politic dictatorial care a subzistat în ţara noastră până la revoluţia din decembrie 1989, se constituie într-adevăr într-un caz de forţă majoră, care a împiedicat, în mod obiectiv, pe reclamante - soţie şi fiică, să promoveze acţiunea în justiţie împotriva statului, pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei pricinuite , ca urmare a condamnării politice a autorului lor, D.H., prin sentinţa penală nr. 699/1950, cât şi a dislocării lor în Bărăgan, datorită stabilirii domiciliului forţat, după punerea în libertate.
Cursul prescripţiei a fost suspendat, până la data de 23 decembrie 1989, când a avut loc schimbarea regimului politic, moment după care cursul prescripţiei a fost reluat, astfel că termenul de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit pe 23 decembrie 1992.
Or, acţiunea recurentelor reclamante a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 18 martie 2009, după împlinirea termenului general de prescripţie aşa încât în mod corect, în cauză, s-a constatat prescris dreptul material la acţiune.
Nu se poate reţine nici critica potrivit căreia acţiunea putea fi introdusă într-un termen de 3 ani, de la data la care a intrat în posesia documentelor de la C.N.S.A.S., întrucât aşa cum s-a arătat este vorba de natură patrimonială a dreptului pretins, separat de faptul că aşa cum a arătat şi instanţa de apel, identificarea ulterioară a unor mijloace de probă nu constituie caz de suspendare, întrerupere sau amânare a cursului prescripţiei extinctive, iar persoana responsabilă de producerea prejudiciului ce putea fi chemat în judecată era Statul Român.
Întradevăr, Jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat că scopul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este "să apere nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective" (Cazul Airey contra Irlandei, 1979, şi Cazul Artico contra Italiei, 1980), iar prin Hotărârea din 9 noiembrie 2004, pronunţată în cazul Saez Maeso contra Spaniei, s-a reţinut că a existat o violare a art. 6 parag. 1 din convenţie, atunci când normele referitoare la formele ce trebuie respectate pentru introducerea unui recurs şi aplicarea lor îi împiedică pe justiţiabili să se prevaleze de căile de atac disponibile.
Recurentele reclamante deşi invocă cauzele C.E.D.O. menţionate anterior, în raport de care consideră că s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, se constată însă că această jurisprudenţa C.E.D.O . nu au fost analizată ca motiv de apel pentru a se putea verifica, în raport de dipoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dacă a fost sau nu corect aplicată. De asemenea, se constată şi faptul că aspectele reţinute în cauza Saez Maeso contra Spaniei, se referă la accesul la justiţie din perspectiva declarării, ca nul, a unui recurs pentru neindicarea hotărârii recurte, aspect care însă nu face obiectul analizei prezentului recurs, ce priveşte strict, prescripţia extinctivă şi momentul de la care se calculează termenul de prescripţie.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, recursul declarat de reclamante este nefondat, şi va fi respins în consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.R., în nume propriu şi în calitate de moştenitoare a reclamantei D.E.S., împotriva Deciziei nr. 78/A din 11 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3250/2014. Civil. Recalculare pensie.... | ICCJ. Decizia nr. 3263/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
